hæmus - Libraria pentru toti

acela melodios, care dispărea la fiecare inspiraţie. „Ardian, dar ce ai, dragă,
te-ai speriat, ai? – mi-a zis – întinde-te oleacă, dacă nu te poţi uita la mine,
şi stăm de vorbă, că ni s-a făcut dor”.
L-a ascultat, nu puteam acţiona altfel, chipul lui nu putea fi privit. Ţineam
minte că, în afara soţiei lui, Ilva, care stătuse preţ de câteva minute la locul
accidentului, pe niciunul dintre ceilalţi apropiaţi nu-l lăsaseră să-l vadă, întratât
de grav se deformase. Stând în pat, observai cum el rămăsese toto cu faţa
spre perete.
„De ce ai râs? – i-am zis. M-ai îngrozit şi mai mult.
„degeaba”, zise, „iartă-mă, nu vroiam să te sperii, dimpotrivă, vroiam să-ţi
dovedesc că în mine nu s-a schimbat nimic”.
„Cum nimic?! Eşti mort sau nu?”
„Sunt mort în trup, dar vreau să spun că sufletul nu mi s-a schimbat”
„Adică acum eşti bine?”
„Sunt cum am fost, de ce zici că acum sunt bine?”
Am daj mai jos vocea radioului care transmitea odinioară, dintr-o navă, toate
melodiile noastre dragi, dar care ajungeau la noi întotdeauna, din nefericire,
înjumătăţite de zgomotele oceanului.
„Dar tu mereu ne-ai vorbit despre moarte cu un soi de voluptate, să zicem. Şi
în această cameră, îţi mai aduci aminte, cu ani în urmă, pe vremea liceului,
când ne beam minţile şi pe urmă nu mai ştiam cum şi unde ne cădeau oasele.
Dar şi dacă citeşti pe cele scrise de tine, vezi moartea ca pe ceva bun, ca o
salvare: „O, Divinitate a apelor, ce mare greşeală am făcut de nu m-ai luat?,
scrii undeva. O, Divinitate a luminii, aproprie-mă un pic de Tine, oricare ar
fi pedeapsa”. Iar acum ai găsit Divinitatea apelor, dar lumina pe care o căutai
de o viaţă ai mai găsit-o?
„M-am odihnit şi în apele ce liniştesc, am văzut şi lumina pe care o căutam
de o viaţă”, mi-a răspuns Adhurim cu o voce care nu mai avea nimic din
zâmbetul de mai înainte, „doar că nu-mi petrec tot timpul cu ele. Vreau să
zic: nu crede că am căzut în vreun fel de paradis”.
„Dar cum e, atunci”, l-am întrebat, „cum e moartea?”
„Ca viaţa, oarecum. Are clipe bune, are apoi perioade lungi când îţi vine
sufletul la gură, adică ai vrea să te-ntorci în viaţă”.
„Cum, nu înţeleg, când te bucuri şi când de plictiseşti în… moarte?”
„La fel ca-nm viaţă. Te bucuri când eşti iubit şi pomenit, te plictiseşti şi te
amărăşti când nimeni nu-şi mai aminteşte de tine”.
„Cine te iubeşte şi te pomeneşte, morţii?”
„Nu, măi, cei vii, voi, căci de la morţi nu mă aştept nimic. Ei sărmanii, adică
noi, ce am avut de zis şi de făcut, am zis şi făcut”.
„Şi cum ne înţelegeţi voi?”
„Noi auzim şi vedem tot ce faceţi voi pentru noi. Uneori aflăm şi când ne
amintiţi doar în gând sau ne visaţi, dar asta nu-i mereu sigură, căci e o
capacitate specială pe care o au foarte puţini. Sigure sunt actele şi cuvintele
436