hæmus - Libraria pentru toti

La viaţă-moartea cu el
Mi-am deschis ochii, dar abia reuşeam să mă obişnuiesc cu bezna încăperii.
De afară venea o lumină slabă, de la singurul felinar al străduţei noastre. Am
rămas iniţial fără a pricepe nimic, dar apoi am recunoscut treptat camera mea
din casa noastră veche, dulapul cu oglinda peste care cădea acea puţină
lumină ce intrase prin jaluzele, perdelele grele, portretul surorii mele, opera
pictorului Sali Shijaku, pe perete, vechiul radiou nemţesc marca Emud pe
comodă şi ochiul magic ce cădea mereu înăuntrul radioului. Radioul
încremenise la un program de unde scurte care scotea fluierături îndepărtate.
Radio Caroline. Pe marginea celor două paturi, pe duşumea: două lighiane.
Cu un chin extraordinar, din cauza capului ce mi-era grei ca plumbul, de la
băutură se pare, am izbutit să realizez că lighianele fuseseră puse pentru mine
şi pentru Adhurim, le adusese fratele meu după ce noi căzusem, sigur că mai
devreme sau mai târziu aveam să ne scoatem maţele. Băuserăm coniac
prosteşte toată ziua: în acea zi de februarie a anului 1976, eu nu mă dusesem
să sap la canal împreună cu colegii la CAP, iar Adhurim şi cu fratele meu se
întorseseră la Tirana, ca toţi liceenii ultimului an ai Liceului „Petro Nini
Luarasi”, din cariera unde fuseseră trimişi să-şi facă practica, după ce în urma
unei explozii murise un tânăr. Băusem la câteva localuri, dar nu fusese
coniacul „Scanderbeg”, ci mai degrabă umorul negru al lui Adhurim şi
disperarea ce-i izvora din fiecare cuvânt, ochii mari şi lucitori şi modul cum
îşi trăgea din ţigară cu buzele subţiri, cele ce-mi aplicaseră ultima lovitură:
reţinusem că ultimul local fusese Bar Peza, că Adhurim îmi recita din
„Mahalalele lumii” şi nimic mai mult, nici măcar dacă ajunsesem acasă pe
propriile picioare.
M-am ridicatpe jumătate cu mari dificultăţi şi am privit spre celălalt pat, unde
zăcea amicul meu, cu faţa spre perete. Nu puteam spune dacă e dimineaţa
devreme sau după-amiaza târziu, putea fi ora 5 sau 17, ceea ce nu reprezenta
vreo mare diferenţă în acea zi de februarie. Până la urmă, după două-trei
încercări, am reuşit să mă ridic în picioare fără a călca pe lighian. Am păşit
spre celălalt pat şi, fiindcă m-am speriat de modul cum stătea Adhiurim
acolo, fără a se mişca, fără a sforăi cum îi era obiceiul, chiar fără a respra, mi
se pare, l-am atins de o coastă cu degetul. El n-a reacţionat, şi eu i-am înfipt
degetul, iar el atunci s-a întors, dar nu ca un om ce se trezeşte, ci ca unul care
n-a vrut să fie deranjat în singurătatea sa.
O, ce groază mi-au văzut ochii! Chipul lui Adhurim deformat, strivit, plin de
sânge, unul ochi scos, celălalt închis, fruntea desfăcută ca o altă gură.
Doamne! Nu m-am mai putut uita şi am privit ligheanul său care era gol.
După o singură secundă am înţeles totul: de fapt, nu eram în anul 1976, ci în
august al anului 2006 şi pe el îl aduseseră după accidentul automobilistic, nu
ştiu din ce motiv, în camera mea. Mă aşteptam la vaiete şi urlete acum şi
stăteam înlemnit cu ochii în jos, când el a zâmbit pe neaşteptate, cu zâmbetul
435