hæmus - Libraria pentru toti

Ajuns în faţa toaletei şi chinuindu-se să ridice capacul, lucru absolut inutil,
pentru că vasul de toaletă era spart, aude un ţipăt, ce părea să fie de bărbat,
risipind gălăgia zilei. A simtit cum inima ii stătu o bătaie. Țipătul i-a trimis
fiori reci pe şira spinării şi l-a făcut să-şi scape periuţa de dinţi în toaleta din
spatele uşii:
„Ba, iar m-a speriat ăsta!”. Nici nu a apucat să-şi termine bine ideea că îl
auzii din nou, de data asta cristalin şi limpede:
„Alinieeerea!”.
„Frate, nu e-n regula, ce naiba fac ăştia la opt jumate dimineaţa p-aici?
Căcam-aş în el de cartier, cine dracu’ m-a pus pe mine sa mă mut acolo? Mai
bine rămâneam în cămin!”.
Gândurile îi fugeau la fel de fel de scenarii văzute pe la televizor: femei
mângâiate, iubite, alintate sau mai bine. Îl apucă tremuratul şi începu să simtă
frigul pătrunzător prin pielea acum uscată şi chircită, din pricina păturilor
pline de găurele mici. Începe disperat să alerge către capătul coridorului,
renunţând la periuţă, deşi văzuse clar unde căzuse datorită becului aprins din
toaletă, şi se îndreptă către cel mai apropiat stâlp de iluminat, fără lampă
spartă, care era cu două clădiri mai în spate. Ajuns în rând îşi îndreptă spatele
atât de rapid, încat îl luă ameţeala, şi-şi alinie degetele pe lângă picioarele
reci şi umede.
„Prezent”, strigă el lipsit de orice vlagă; „De parcă ar putea pleca cineva daici”,
gândi apoi cu frenezie.
- „Mai cu viaţă băi Pintilie! Și mai spală-te şi tu pe mâini şi curăţă-te pe sub
unghii, ca doar d-asta ai ajuns aici!”.
Liniştea, care până acum era atât încântătoare cât şi înfricoşătoare, devenise
calmantă şi tămăduitoare. Lumina de pe palier îi intra în suflet, iar ameţeala
fusese înlocuită de o luciditate mai vie ca bucuria, simtea că viaţa îi depinde
de acea liniste.
„Mă jur! mă jur pe ce-am mai sfânt c-o sa scap din aceste lanţuri, să văd eu
cum m-or mai ţine ele atunci printre gratiile astea!”.
Începu să simtă cum îi amorţeşte tot corpul, toată situatia părea ireală, se
simţea de parcă s-ar fi privit de undeva de sus, ca la un film dramatic de
proastă calitate, dar frica era încă foarte prezentă şi reală, iar multitudinea de
oameni făcea din singurătate unicul său prieten de pe lume. Plin de siguranţă
şi lipsit de orice deziluzie începu să vorbească cu ea:
„Hai fata mea, ca ştiu unde eşti! Hai te rog eu! Te implor, că ştiu unde eşti!
Haide la tata, îţi promit că o sa am grijă de tine, nu o să te mai las pierdută
peste tot, o să te ţin în piept, ca să-mi fi alături de inimă! Hai te rog! Că ştiu
unde eşti. Ştii că n-am fost rău cu nimeni, te rog salvează-mă! Îţi promit, îţi
promit că dacă ies de aici te ascult. Haide la tata”.
414