hæmus - Libraria pentru toti

umană...prostia umană domne’ , limitele nesfârşite ale prostiei umane. Uite
cum moare cineva că nu poate să-şi recupereze cheile dintr-un grătar infect,
uite cum moare omu’ !”.
Îl dureau umerii şi spatele de cât de tare trăgea de grătar, degetele nici nu şi le
mai simţea de atâta durere. Aerul plăcut şi înmiresmat era acum rece şi prea
puţin, suflul îi era scăpat de sub control, simţea că tricoul îl strânge de gât şi-l
sfâşie de la guler în jos, cu mâinile însângerate.
„Căca-ma-ş pe el de grătar, incredibil, nu-mi vine să cred că o să mor de la un
grătar, am treij’ de ani ş-o să mor că nu pot să-mi scot cheile din cauza unui
grătar de rahat! Incredibil, incredibil!”.
Ajuns în pragul sminteniei, începe să lovească cu piciorul în uşa scării şi să
ţipe din rărunchi „Băăă! Da-ţi-mi drumu’ înăuntru bă, că mă omoară aştia!
Băăă! Ajutor băăă!”.
Vlăguit de puteri şi determinare, se aşează în fund sprijinit de uşă, şi îşi dă
drumul capului să-i cadă în palme. În cădere o sclipire de lumină dinspre
grătar, îi înţeapă ochiul. Descreierat, începe să ţipe turbat şi să tragă de barele
grătarului!
„Băăă!!! Fi-v-ar grătaru’ de râs bă! Muri-v-ar nevestele şi mamele, toate
blestemele Egiptului să cadă pe voi!”.
În acele momente de labilitate mintală pură, începe să tragă atât de tare de
barele grătarului încât îşi dislocă umărul drept, cade, se loveşte cu capul de
mânerul uşii de la scară şi leşină.
Era o zi de decembrie şi străzile erau pline de forfotă şi lume, aerul era
îmbâcsit de fumul maşinilor şi de mirosul de umezeală stătută, nu era pic de
vânt iar frigul era insuportabil. Marian se ducea împiedicat spre toaletă,
gălăgia oraşului îl enerva şi îl înviora în acelaşi timp: „Cum Dumnezeului
poate fi atâta gălăgie ziua şi atât de linişte noaptea?”, se gândea el mirat de
prezenţa enervantă a oricărui sunet.
Ajuns la colţul palierului, vopsit într-un portocaliu spălăcit şi deschis, dar
care ziua se vedea mai degrabă ca o nuanţă bizară de galben bolnăvicos, şi cu
tencuiala zgâriată pe ‘ici pe colo, lăsând la vedere vechile amprente albe ale
precedenţilor, e izbit de mirosul urinei, care taie înnecăciosul fum al zilei de
iarnă:
„PFFFF, păi se putea? Dacă n-aş fi fost atât de adormit, m-aş fi simţit de-a
dreptul revoltat. Oraşul ăsta de rahat m-a înghiţit cu carne, oase, minte şi
suflet”.
Un câine negru, ai cărui ochi negri ca tăciunele, răzbat printre fărâmele de
intuneric, latră şi-l face să tresară:
„Bă, băga-mi-aş picioarele; pisici, şobolani, curve, peşti, toxicomani... Toate
scursurile lumii trăiesc în clădirea asta de rahat şi eu mă sperii d-un câine”.
413