hæmus - Libraria pentru toti

Gândurile îi fugeau la fel de fel de scenarii văzute pe la televizor: femei
bătute, violate, torturate sau mai rău. Îl apucă tremuratul, începând să simtă
briza răcoroasă a serii pe pielea, care acum era acoperită de mici brobonele
de sudori reci. Începe disperat să-şi caute cheile, le auzise lovind grătarul de
sub picioare dar nu putea sa vadă, becul de pe palierul scării era ars iar cel
mai apropiat stâlp de iluminat de pe stradă, fără lampă spartă, era cu două
scări mai în faţă. Se apleacă atât de rapid, încât îl ia ameţeala, şi-şi înfige
degetele printre gratiile grătarului de fier umed.
„Hai bă!... unde dracu aţi căzut? Fi-v-ar grătaru’ de râs, de grătar aveaţi voi
nevoie aici! De parcă s-ar şterge cineva pe picioare.” Căuta cu atâta frenezie
încât işi tocea vârfurile unghiilor pe asfalt şi câteva pietricele mici îşi
făcuseră loc sub ele, despicându-i carnea. „Unde naiba sunt bă nene? Că doar
nu e Marele Canion aici!” işi spune cu voce tare.
Liniştea care până acum era atât încântătoare cât şi înfricoşătoare, devenise
terifiantă şi groaznică. Bezna de pe stradă îi intra în suflet, iar ameţeala beţiei
fusese înlocuită de o luciditate mai vie ca teroarea, simtea că viaţa îi depinde
de acele chei.
„Ma jur! mă jur pe ce-am mai sfânt că-mi iau un rahat d-ăla de lanţ, să văd eu
cum ’or mai cădea ele atunci printre gratiile curului!”.
Începu să simtă cum îi amorţeşte tot corpul, toată situaţia părea ireală. Se
simţea de parcă s-ar privi de undeva de sus, ca la un film horror de proastă
calitate, dar frica era încă foarte prezentă şi reală, iar singurătatea făcea din
acele chei singurul prieten de pe lume. Lipsit de orice fel de siguranţă şi plin
de iluzie, începu să vorbească cu ele:
„Hai fetele mele, unde sunteţi? Hai vă rog eu! Vă implor, unde sunteţi?
Haideţi la tata, vă promit că o să am grijă de voi, nu o să vă mai arunc peste
tot, o să vă ţin pe după gât ca să-mi fiţi aproape de inimă! Hai vă rog, unde
sunteţi? Hai că aici aţi căzut, ştiu c-am fost rău cu voi, dar vă rog eu salvaţimă.
Vă promit, vă promit că mâine vă lustruiesc, haideţi la tăticul vostru!”.
Degetele sale de la mâna dreaptă începuseră să-i sângereze de atât căutat şi
metalul barelor de la grătar incepuse să-i taie carnea dintre ele. A început să
aibă puteri pe care în alte momente şi le-ar fi dorit: auzea vântul în fiecare
frunză din copaci, greierii din iarbă, lătratul unui câine din alt cartier, sirene
şi masini de pompieri care pareau să fie în celălalt capăt al oraşului. Putea
deosebi mirosuri: iasomia mirosea a iasomie, liliacul a liliac, urina a urina,
dar nu putea vedea! Găsirea acelor chei depăşise pragul obsesiv şi începuse
să traga de gratiile grătarului, prins în lacăt, şi să vorbească singur înnebunit
de frică:
„Ahhh! Căca-m-aş pe el de grătar! Cine dracu’ a pus grataru’ ăsta aici? La ce
naiba e bun? Numai un dobitoc putea să inventeze un lucru atât de inutil, cine
dracu’ se şterge pe picioare în faţa scării, nu d-asta avem preşuri? Prostia
412