hæmus - Libraria pentru toti

propria îngrijorare, acea îngrijorare trădată ritmic de propria voce, care din
când în când tremura, se rupea.
Le povestise cum visase o mocirlă întinsă. Noroi. Apele sale - stătute. O
mocirlă care mirosea urât. În jurul ei palatele erau înalte şi noi. Zgomot de
maşini. Tineri pe marginea mocirlei. Tineri purtând câte un ceas mare de
mână. Ceasul său ofta, rămânând şase ore în urma altora. Zâmbetul tinerilor.
Chipul posomorât al fiului său. Şi cuvintele sale: „Tată, vino!” Unde? Se afla
în mijlocul mocirlei. Să pornească spre propriul fiu, în direcţia băieţilor
zâmbitori, cu ceasul său rămas şase ore în urmă? Iarăşi cuvintele fiului:
”Tată, vino, ieşi de acolo, ieşi afară!” Cum? Să-i urmeze, pe el şi pe ceilalţi?
„Tată, aruncă-ţi ceasul, că nu-ţi este de folos!” Zău? Ce să fac? Se afla în
mocirlă. Ţinea ceasul în mână şi n-avea de gând să-l arunce. Tinerii
continuau să râdă. Ceasurile lor ciripeau. Ele erau cu şase ore înaintea
ceasului tatălui. Cum să procedeze? Făcuse vreo doi paşi. Piciorul călcase pe
nişte oase ciudate. Era să cadă pe pământ. Îşi băgase mâna în apă, scoţând de
acolo un schelet. Şi pe mâna acelui schelet văzuse un ceas ruginit. Sigur că el
nu funcţiona, fiind umplut cu apă şi noroi de mocirlă. L-a aruncat. Apoi
făcuse încă vreo doi-trei paşi. Picioarele acum călcaseră pe schelete şi cranii.
A avut sentimentul că tăia ceva cu fierestrăul. Da, tăia noroiul mocirlei. Iar
ceasurile ciripeau, arătând ora exactă. Tinerii râdeau de ceasul lui, care
rămăsese cu şase ore în urmă. „Tată, aruncă-ţi ceasul!” Îl durea sufletul. Cum
să-şi arunce ceasul? Ah, ceasul. Bunicul. Iar palatele cresc, se înalţă din ce în
ce mai mult spre cer. Şi tinerii creşteau, devenind mai înalţi. Ceasurile lor nu
rămâneau cu niciun minut în urmă. Zgomotul maşinilor. Noroiul până la gât.
Ceasul şi-l purta în mâna pe care o pusese pe cap. Miros urât. O mână
deasupra mocirlei. Ceasul cade. O mână piere în noroi. Un ceas piere. Taie cu
ferăstrăul.
Nici mama, nici fiul nu-i spuseseră nimic la sfârşitul acelei poveşti visate.
Toţi trei tăcuseră timp îndelungat. La un moment dat, mama a făcut un efort
să-l liniştească, spunându-i că nu ar trebui să-l preocupe acel vis. Tatăl se
uitase dureros la mamă.
Fiul, şi mai târziu, se gândise mult la acel vis al tatălui. El şi mai ales ceasul
şi scheletul, l-au interesat mereu. O dată a vrut să-i dea ceasul vechi ţiganului
care adună diverse lucruri pe care apoi le vinde pe nimic. Mama însă, îşi
exprimase dorinţa ca ceasul vechi de perete să rămână în continuare acolo. Îi
spusese că din momentul decesului tatălui, ceasul îi aparţinea numai şi numai
ei. Acesta înţelesese mesajul. Apoi ea îi dăduse nişte bani ca să-şi cumpere un
ceas nou de mână, pe care fiul acum îl ducea la ceasornicar, ca să-i pună o
noauă curea şi să-l poarte pentru prima dată. Mergea frecându-şi ceasul nounouţ
în buzunar, gândindu-se în acelaşi timp la ceasul vechi de perete şi la
scheletul aflat în semi-întunericul muzeului.
1959
410