hæmus - Libraria pentru toti

vorbele. Fiul însă, niciodată nu era convins că fusese învins de el. Tatăl, de
asemenea, părea că niciodată nu era convins că fusese învins vreodată de
către fi-su.
Eh, acum acele certuri îi păreau mărunţişuri copilăreşti, iar cândva nu
fuseseră deloc aşa. Uneori, certurile mergeau atât de departe, încât, dacă nu
intervenea mama, nu se ştie ce consecinţe ar fi avut. Şi aceste certuri nu se
învârteau doar în jurul ceasului vechi, deşi acesta era mereu un motiv. Se mai
pomeneau încă o mie de alte lucruri: se certau despre noile modele de haine,
care nu erau nici pe departe pe placul şi pe gusturile tatălui; despre cântecele
noi, despre ritmurile noi, şi, mai ales, despre melodiile moderne, care îi
plăceau atât de mult fiului, în timp ce tatălui parcă îi perforau urechile,
obişnuite cu alte cântece, care acum se intonau mai degrabă în casele
sătenilor. Tatăl lua foc şi atunci când fiul începea să se refere la nişte chestii,
teribile pentru tatăl, dar despre care băiatului îi vorbeau în fiecare zi
profesorii de istorie, de geografie, de biologie… Iar, când avea de gând să-l
aţâţe şi mai mult, îi spunea ironic: „Tată, ştii să-mi povesteşti câte ceva
despre barca lui Noe?… Spune-mi cine au fost Adam şi Eva… Ah, Doamne
fereşte, ce fel de creatură este Luciferul acela, care arde şi se coace în
flăcările iadului… Cine ştie ce soi de piele are, că nici nu arde şi nici nu se
prăjeşte niciodată!…” . Tata se supăra brusc, foarte tare şi ţipa, îi spunea
fiului să se ducă naibii, acesta însă nu-şi pierdea liniştea, ridicându-se în
picioare numai când se ridica şi tata. Atunci alerga în jurul mesei, urmat de
tata. Când tata se apropia de el ca să-l prindă, fiul se ducea să se ascundă în
sânul mamei, care spunea: „Dumnezeul fie între voi… Bărbate!.. Fiule!…
Dumnezeule!” Apoi se instala o tăcere profundă. În mijlocul acelei tăceri tata
părea foarte tragic, îl durea sufletul şi se hotâra să nu-l mai atace pe acel om,
care i se împotrivea atât de aspru tuturor gândurilor sale. Îl lăsa în pace, îl
lăsa să se scufunde în acea tăcere şi să stea de vorbă cu el însuşi, fără să se
uite la nimeni aflat în jurul său, îl lăsa să privească în linişte, cu admiraţie,
ceasul vechi de perete, pe care fiul îl ura atât de mult din cauza întârzierilor la
şcoală; să se uite, cu tristeţe inexplicabilă, la iazul care şerpuieşte prin
grădină, la acel iaz care lua cu sine „corăbiile” frumoase ale surorii mici,
care, la rândul ei, se bucura enorm, văzându-le răpite şi legănate de valurile
abia vizibile. Cine ştie ce fel de gânduri îl invadau pa tată în acele momente.
Doar rareori îi scăpa vreun zâmbet, care exprima un soi de disperare
incomprehensibilă, un fel de durere inexplicabilă. Era un zâmbet enigmatic
chiar şi atunci când îi era clar sensul său. Îi părea o enigmă uriaşă şi foarte
dificilă de rezolvat. Aşa i se părea. Dar nu numai ea. Atunci i s-a părut
enigmatic şi acel vis, pe care tata le-a povestit cu vreo două zile înainte de a
muri. Acel vis ciudat, pe care îl povestise tatăl său încet, tot uitându-se la
genunchi. Îl povestise, străduindu-se să-şi ascundă cât mai mult posibil
409