hæmus - Libraria pentru toti

PROSA
ANTON PASHKU
Prozator, dramaturg şi eseist albanez din Kosova (1937-1995), personalitate
unică în proza albaneză, autor al volumelor: "Povestiri”, "Sincopa", "Oh",
"Kiasina", "Gof", "Rugăciunile serii", "Tragedii moderne", "Povestiri
fantastice" etc.
Ceasul
Alături de el, acum erau doi inşi: ceasul şi scheletul. Într-adevăr, ceasul îl
avea în buzunar, iar scheletul, acum, neapărat ar trebui să fie în semiîntunericul
camerei muzeului, acolo, la acel colţ, alături de marele păun,
descreiarat de nu se ştie când. În acel loc întotdeauna stăpâneşte o tăcere
plăcută, care este deranjată de şuşoteala numeroşilor vizitatori, care nu se
opresc nicăieri, uitându-se la schelet doar în treacăt. Acesta nu a rămas
niciodată surprins de ce niciodată vizitatorii nu stau mai mult lângă el. Ei nu
sunt ca el; nu sunt interesaţi de oasele sale goale, seci şi lipsite de viaţă. Pe
individul acesta însă şi, acum îl pătrundea un simţ inexplicabil faţă de acel
schelet, care, mai ales în ultima vreme, îi trezea atâtea gânduri, împreună cu
dorinţa de a sta mai mult în faţa lui. La prima vedere, nu era nimic deosebit în
acel schelet ciudat, în acel craniu, în acel pumn de oase. Era ca orice alt
schelet de om, dar nu unul mare. Era mic. Fiecare component al lui era scurt:
şi oasele picioarelor, şi oasele pieptului, şi cele ale mâinilor. Tot ceea ce
vedea ochiul, era mic. Aceste oase, fără îndoială, i-au aparţinut unui om
mărunt. A propos, cât de mic ar fi fost acel om, al cărui schelet stătea acum în
acel colţ al muzeului? Probabil n-a fost mai mic decât al tatălui său. Nu.
Nicidecum. Îşi aducea aminte de propriul tată. El, de asemenea, fusese
mărunt. Îşi aducea aminte şi de chipul său palid, de mustaţa neagră, de nasul
drept, dar mic, de ridurile frunţii, de ochii săi, în care se afla ceva parcă stins
prin forţă, ceva strâns şi strivit de mult, părăsit la margine ca valul împins de
membrele navei, ca valul, care apoi se topeşte încet şi, la un moment dat, se
contopeşte cu suprafaţa mării. Acum i s-a recreat complet în minte înfăţişarea
acelui pitic, ce părea şi mai mic lângă mama sa înaltă. Şi l-a închipuit cu
ţigara pe buze, aşezat la locul său obişnuit, acolo, lângă fereastră, uitându-se
ori la iazul, care şerpuieşte prin grădină, ori la proprii genunchi, totdeauna
scufundat în tot felul de gânduri. Rareori vorbea. Îi plăcea tăcerea şi, în
tăcere, câteodată îşi îndrepta pe neaşteptate ochii spre ceasul vechi de perete,
407