hæmus - Libraria pentru toti

şi întunericul, viaţa şi moartea, se ciocnesc dur faţă în faţă – oglindiri bruşte
şi reciproc opuse, tot rămânând împărţite şi egale în privinţa voinţei omului
care comite o sinucidere eşuată. Poate că vreo mişcare intenţionat
nepăsătoare la fereastră, în timpul legării sforii de fiarele, a atras atenţia
soldatului din turnul de pază, care l-a anunţat prin telefon pe gardian. Sau,
după alte supoziţii, trei fire de pânză, devenite codiţă, care pot ţine greutatea
unui corp atârnat: lucrat cu răbdare, noaptea, chiar preţ de câteva nopţi în şir,
a atras atenţia vreunuia dintre deţinuţi. Acesta fiind adormit pe jumătate, nu
i-a dat importanţă. Iar celălalt continua, cu aceeaşi răbdare şi grijă, ca făşiile
de pânză să fie cât mai bine unite, ca nodul să alunece şi să îi strângă cât mai
puternic gâtul. Dar, deşi l-a uns bine cu săpun, ceva nu merge, împiedicând
nodul să alunece până la capăt. El se opreşte undeva, la graniţa dintre viaţă şi
moarte – o linie extrem de îngustă, sau o prăpastie interminabilă. Sau, după
alte presupuneri, eforturile de sinucidere eşuată ascund nişte amănunte pe
care nu ni le putem închipui şi care au determinat între-timp sfârşitul
întâmplării, în aşa fel încât să ni se pară ca un sfârşit cu totul întâmplător.
Probabil că este vorba de un pas înspre moarte, dar şi de întoarcere din lumea
celor morţi, până când se realizează definitiv lipsa de întoarcere. Până la
urmă însă, oricât de falsă ar fi supoziţia potrivit căreia sinuciderea nu se
repetă, Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, după eşuarea actului de sinucidere,
efectuat şi totodată rămas în suspensie, n-avea să mai facă tentative de acest
gen, nici la echinocţiul din toamna anului 1987, nici mai târziu.
Fantoma sau cauza
Chiar dacă nu m-aş fi temut că Mark ar potea repeta tentativa de a-şi lua
viaţa peste câteva zile, tocmai de echinocţiul de toamnă, nu i-aş fi vorbit
despre sinuciderea lui Walter Benjamin la Port Bou. Poate că aici intervine
vreo altă frică de a mea, şi mai neagră, potrivit căreia înfăţişarea îndepărtată
şi înceţoşată a lui Walter Benjamin crea un fel de mimetism firesc şi
inevitabil aidoma asemănării destinelor a doi gemeni dintr-un basm vechi,
sau ca o proorocire întunecată şi totodată captivantă prin soarta celuilalt.
Ceea ce, într-adevăr, o presimţisem, în măsura în care premoniţiile rezultă a
fi adevărate, în tăcerea interlocutorului meu, după ce-i vorbisem de alegoria
lui Walter Benjamin legată de tabloul lui Paul Klee, sau aşa mi se pare acum,
după ce, cu aproape un an mai târziu, îl visasem pe Walter Benjamin, când
răsfoiam cărţi şi reviste noi sau vechi, găsind urme periodice ale vieţii şi ale
morţii sale, precum şi de-a lungul continuităţii unei sinucideri rămase în
suspensie. În orice caz, chiar şi fără aceste temeri, nu i-aş fi vorbit despre
sinuciderea lui Walter Benjamin, nici în acea zi, şi nici în zilele, săptămânile
şi lunile următoare, pur şi simplu pentru că el niciodată nu a pomenit de
tentativa de a se sinucide, ba chiar şi la sinucidere în general nu s-a referit
niciodată. Despre moarte, da, am vorbit. Şi s-ar putea ca, pornind de aici,
374