hæmus - Libraria pentru toti

crepusculară a lacului de munte, la micuţa insulă aflată în mijlocul lacului,
precum şi la clopotul unei biserici de monahi, construită tot acolo. I-am
vorbit despre casca de motociclist, pironită zi şi noapte pe capul celui
condamnat la moarte, potrivit unui regulament sovietic, pe care celălalt îl
cunoştea, la fel ca lanţurile care îl legau pe cel condamnat cu pedeapsa
capitală la picioare şi la mâini, inclusiv sfoara cu care îl legau, aidoma unui
animal pregătit pentru abator, chiar şi când se spăla sau se ducea la toaletă.
Cel puţin, am crezut că acestea nu-i erau necunoscute. Aşadar, măsuri
preventive împotriva sinuciderii erau luate din momentul sentinţei
condamnării la moarte, nu mai devreme. Colegul ucrainean îşi scutura părul
tufos şi barba gălbenie, uitându-se, şi el, din când în când, înspre lac. Întretimp,
mă străduiam să-l lămuresc că tocmai aceştia îţi dădeau pedeapsa
capitală, te condamnau la moarte, sinuciderea devenea şi mai nepermisă
decât de dragul normelor moralei socialiste. În acele împrejurări, aşa ceva
avea de a face cu puterea de a cauza, respectiv de a opri moartea,
substituindu-se Providenţei. Colegul ucrainean mă asculta cu ochii larg
deschişi şi, la un moment dat, am avut impresia că albastrul ochilor săi a
început să treacă spre alb tocmai când făceam eforturi să-i demonstrez cum
aceştia consideră permisă sinuciderea, da, aşa i-am spus, folosind timpul
prezent, consideră sinuciderea ca pe ceva permis, cu condiţia însă ca ea să
fie cauzată de aceştia înşişi. Deoarece, altfel decât fuga, care la închisoarea
din Burrel avusese loc doar o singură dată şi într-un mod cu totul diferit de
perforarea zidurilor cu mijloace interzise din metal sau acide, dar, şi de data
aceasta, fugarii au fost prinşi foarte repede, unul dintre ei fiind ucis în timp
ce fugea. Cu acea ocazie, măsurile preventive au devenit şi mai dure,
presupunând preîntâmpinarea altor incidente de acest gen, altele decât fuga.
În ceea ce priveşte sinuciderile, acestea, la închisoarea din Burrel erau dese,
mai ales printre persoane lăsate singure dinadins, izolate în celule
“disciplinare”. Aproape în fiecare celulă avuseseră loc sinucideri la barele de
fier de la ferestre, iar pe scândurile celulei, cu câteva momente înaintea
sinuciderii, condamnatul îşi scrisese numele şi data înfăptuirii actului sus
menţionat. Această ultimă urmă am văzut-o la ambele celule în care am fost
închis, iar din gura celorlalţi întemniţaţi am aflat că acelaşi lucru se
întâmplase aproape în orice altă celulă. Această densitate de sinucideri în
celule, care se considerau locurile cele mai supravegheate, nu putea fi
explicată altfel, dacă avem în vedere absenţa acestui act la celelalte medii ale
închisorii, respectiv eşuarea tentativelor de sinucidere datorită intervenţiei
personalului închisorii, cum s-a întâmplat în cazul la care mă voi referi puţin
mai târziu. Şi nici nu puteam să explic altfel interzicerea rămânerii singur în
cameră, decât pentru a înlătura o eventuală fugă, deşi fuga care avusese loc
doar o singură dată nu se petrecuse în condiţii de singurătate. S-ar putea însă
ca fuga şi sinuciderea să constituie acelaşi lucru, dacă sinuciderea ar fi
singurul mod posibil de a fugi. Mark Gjoka, sau Mark Shpendi, după cum
369