hæmus - Libraria pentru toti

influenţei exercitate de prezenţa unui alt om în a scoate din mintea celuilalt
acel gând nebunatic, aidoma altor ideii de acest gen, create de singurătate,
similare cu îndoiala tot atât de nebunatică a conducerii închisorii, în ciuda
măsurilor preventive respective, sau chiar din cauza acestora, în opinia mea
mai exista o a doua explicaţie, oricât de incredibilă şi absurdă ar părea. Cea
de-a doua explicaţie ar fi înlăturarea sinuciderii. Ea devine credibilă numai
dacă acceptăm că aceştia, după cum se chema puterea de atunci în jargonul
celor închişi, pretindeau că erau egali cu Dumnezeu în privinţa puterii de a
cauza sau de a opri moartea, sau, mai exact, se autocalificau locţiitorii lui
Dumnezeu, ceva între voinţa care face dreptate şi fatalitate, respectiv
indispensabilitatea naturală, în funcţie de modul cum este închipuit
Dumnezeul, pe care aceştia îl considerau inexistent. În consecinţă, dacă nu
te-au condamnat la moarte, sau ai reuşit să scapi de ea, nu ai dreptul să te
sinucizi, deoarece trebuie să-ţi suporţi cealaltă pedeapsă, cea cu închisoarea.
Poţi să mori în temniţă din cauza bătrâneţii sau din cauza condiţiilor grele de
închisoare, sau din ambele motive, dar aceasta, nu ca sinuciderea, este o
moarte pe care n-o ai în mână, n-o posezi, nu tu decizi. Deci, nu pur şi
simplu datorită faptului că sinuciderea nu este o moarte înceată. Ca atare,
încetinită, ar fi şi cea cauzată de greva foamei. Nimeni nu te opreşte să faci
greva foamei, aceştia te lasă să suferi până în ultima clipă, să te pişi, dacă
nu eşti în stare să te duci la toaletă şi dacă nu ai ajuns până la greva setei,
îmi spunea un co-suferind cu mai multă experienţă, aceştia sunt capabili să
te lase, după cum au procedat cu deţinutul cutare, până când, după şaizeci şi
cinci de zile, i s-a umflat capul, şi: numai viaţa îţi este în pericol, te prind ca
pe o cârpă şi te duc la spital, unde-ţi bagă hrană cu sondă, prin nas. Iar,
dacă eşti în pragul morţii din cauza condiţiilor grele din închisoare, nimeni
nu te duce la spital. Aşadar, un duşman mai puţin, după expresia obişnuită a
gardienilor, rostită la toate decesele de acest gen, deşi, pe de altă parte, se
străduiesc să oprească şi să preîntâmpine orice sinucidere. Aici nu intră
asemănarea cu Dumnezeu, urma să-mi spună un coleg ucrainean, la Bled din
Slovenia, în pauza dintre două mese rotunde, în cadrul unei întâlniri
internaţionale de scriitori, ca şi cum ar căuta ceva cât mai apropiată cu
raţiunea sănătoasă. Conform moralei socialiste, nu-ţi aparţineai ţie, ci
societăţii, de aceea sinuciderea era condamnabilă din punct de vedere moral,
aici însă nu are loc, nu se cuprinde înlocuirea lui Dumnezeu, insista el, într-o
engleză curgătoare, care însă suna oarecum forţată din cauza accentuării
peste măsură a lui h. Conversaţia fusese deschisă cu o noapte în urmă, la
taverna hotelului, colegul ucrainean arătându-se interesat de închisorile
regimului lui Enver Hodja, imediat după ce aflase că nu împlinisem încă un
an de când ieşisem din ele. El, în schimb, în loc de închisoare, suferise întrun
spital psihiatric. I-am dat răspunsul la o altă întâlnire internaţională de
scriitori, după trei ani, tot la Bled, la sfârşitul dezbaterilor în jurul meselor
rotunde, uitându-mă din când în când, pierdut, peste geam, la negura
368