hæmus - Libraria pentru toti

Sinuciderea rămasă în suspans
Mark Gjoka sau Mark Shpendi, din genunea Nikaj-Mërturi, cu studii liceale
întrerupte, după spusele unui co-suferind, era dotat cu un intelect de temut.
Acel co-suferind avea obiceiul să exagereze şi să umfle lucrurile, ceea ce era
în conformitate cu condiţiile de izolare extremă, dar în cazul de faţă era cu
total altfel. Cu timpul m-am convins că avea dreptate. De asemenea, îmi
povestise că Mark, acolo, la închisoarea din Burrel, încercase să se sinucidă.
ACEST fapt însă, nu avea legătură, profundă sau superficială, cu calificarea
minţii sale ca fiind una de temut. Nu, acel co-suferind îmi vorbise despre o
disperare neagră, despre o criză depresivă şi nevroză carcerală, adică
despre o stare deloc străină omului închis. Aşa cum nu este neobişnuită nici
încercarea sau cel puţin ispita sinuciderii. Eu pot afirma că nimeni nu
cunoştea motivul, în sensul pe care acesta îl are în astfel de întâmplări. Voi
reveni la acest subiect, dar după ce vă voi povesti ce l-a precedat.
Despre fugă şi sinucidere
La închisoarea din Burrel nu îţi permiteau să stai singur în cameră. Dacă erai
bolnav şi aveai voie de la medic să stai în cameră de-a lungul timpului de
aerisire, gardianul, de regulă, cerea ca vreun alt întemniţat să rămână alături
de cel bolnav. Nu ştiu de ce la închisoarea din Burrel se insista aşa de mult
împotriva singurătăţii omului. Alternativele în acest caz ar fi fost două. Unu:
înlăturarea fugii potenţiale. Pentru a înlătura fuga, nu ţi se permitea să ai
vreun pix metalic, rezerve de pix din metal, precum şi articole alimentare cu
aciditate: lămâie, praf de lămâie sau oţet. Zidurile erau din ciment, nu din
chirpici, aşa cum îţi vine să crezi pornind de la impresia iniţială că te-au adus
la un depozit de CAP. Chiar dacă pereţii ar fi fost într-adevăr din chirpici,
nu-mi pot da seama de ce rezerva din metal să fie mai periculoasă decât
lingura, fie şi ruptă, după o regulă neîncălcată. Atunci, acolo, la închisoarea
din Burrel nu mă gândeam la aşa ceva. De aceea nu am cerut de la vreun
întemniţat să mă lămurească dacă aluminiul lingurii rupte era sau nu mai
periculos în a roade pereţii din chirpici sau din beton, decât bronzul sau un
aliaj similar aflat în compoziţia rezervei metalice a pixului. Răspunsul la
această întrebare am încercat să-l dau cu ani mai târziu, când treceam printr-o
străduţă îngustă din Quartier Latin, la Paris, într-o dimineaţă străvezie de
iarnă. Era o uliţă golită, necunoscută, tăcută, cu total diferită de cea din faţa
închisorii. Tocmai atunci m-am întrebat de ce, din ce cauză, în temniţa de la
Burrel ţi-era interzis să stai singur, deşi aceasta era o întrebare la care
dădusem de mult răspunsul cuvenit. Acelaşi lucru făcusem şi cu un prieten la
Bisbal de Priorat, la singura cafenea al acestui sat din Catalonia de Sud.
Posibilele explicaţii, aşadar, erau două. În afară de înlăturarea fugii, la limita
367