hæmus - Libraria pentru toti

Benjamin, care la vremea aceea nu se publicase deloc în Albania, ba chiar nu
ştiu dacă se găsea vreo operă a lui în Biblioteca Naţională, inclusiv la fondul
R, literă care stigmatiza cărţile încuiate în fondul rezervat, aceeaşi stigmă a
deţinuţilor recidivişti. În orice caz, înainte de a fi închis, eu avusesem
posibilitatea să citesc scrieri ale lui Walter Benjamin, publicate în Occident,
profitând de privilegiile oferite de faptul că eram fiul premierului de atunci al
Albaniei. Răspunzând la întrebarea interlocutorului meu, am încercat să
conturez portretul lui Walter Benjamin, afinitatea acestuia cu Şcoala de la
Frankfurt, pe care interlocutorul meu, de asemenea, nu o cunoştea. Din acest
motiv, mi-am asumat misiunea să-i dau nişte explicaţii în privinţa ei, inclusiv
nişte consideraţii generale despre caracterul scrierilor lui Walter Benjamin.
Mi-aş fi dorit să-i vorbesc mai mult şi mai amănunţit, fără a mă teme să am
să par plin de mine, deoarece riscul respectiv era înlăturat numaidecât de
curiozitatea lui, însă nu ştiam mai multe. Pe de altă parte, îmi era şi mai greu
din cauza naturii scrierilor lui Walter Benjamin, ceva fragmentar, aflat la
graniţa dintre filozofie şi literatură, cu o deasă îmbinare metaforică. Întretimp,
influenţat, probabil, de interlocutorul meu, am citat din Walter
Benjamin, ceva foarte poetic, de altfel printre cele mai renumite, de aceea şi
întâlnită peste tot, ceea ce sărea câtuşi de puţin în ajutorul memoriei sale.
Totuşi, asocierea rămânea foarte vagă. Este vorba despre un comentariu
privind tabloul Angelus Novus al lui Paul Klee. Atât de profund a fost mişcat
Walter Benjamin de la acest tablou, încât, imediat după ce l-a văzut, nu
numai că l-a cumpărat, în 1920 sau în1921, la casa pictorului respectiv, ci a
şi înfiinţat o revistă omonimă. În opinia lui Walter Benjamin, figura
prezentată la acest tablou este îngerul istoriei, împins mereu în sus şi în faţă
de către o putere invizibilă, aidoma vânturilor, dar cu faţa întotdeauna
întoarsă în spate, spre trecut, cu privirea în jos, spre grămezile ruinelor
aparţinând vremurilor vechi şi noi. Aceasta a fost cu aproximaţie citarea mea
după memorie, ba chiar un palimpsest dublu, deoarece reproduc cuvintele
aşa cum îmi vin acum în minte, cuvintele de pe vremea aceea, după ani de-a
rândul şi după răsturnări propriu-zise. Mark Gjoka sau Mark Shpendi, asculta
în tăcere. De la continuarea convorbirilor noastre pe teme similare, care
urmau să se prelungească de-a lungul unui an şi ceva, am constatat tulburat
că în acea citare din Walter Benjamin interlocutorul şi ascultătorul meu erau
alternativi. În orice caz, vrând-nevrând, atinsesem unele fire mintale şi
nervoase foarte subţiri ale lui, act ce urma să aibă în adâncul său un răsunet
de Sauri, sau, probabil, invers: aceste fire subţiri tremurau necontenit, aţâţate
de viscolele istoriei, iar cuvintele mele nu erau altceva decât un ecou cu totul
întâmplător. Sau, cine ştie, toată această este o prefacere a unui viitor vis şi a
unei reverii tot mai târzii, mai ciudată decât visarea, care, până la urmă, m-a
îndemnat să povestesc toate acestea. Sau, din nou invers, viitorul vis urma să
devină oglinda deformată a celor abia povestite şi prevestitoare a destinului
protagonistului acestei poveşti, partea din spate a oglinzii memoriei.
366