hæmus - Libraria pentru toti

timp ce agăţătoarele de care îşi legau catârii continuau să fie acolo, pe pereţii
celulelor, pentru a înlănţui deţinuţii, în poziţie de semi-aşezat şi de semiatârnat,
câteodată timp de treizeci de zile. Probabil că prima impresie falsă
era creată de acea fâşie de pământ, cu iarbă, lângă curte şi lângă clădirea
închisorii, sau de culoarea maron, ici-colo de sepie, cu care se vopseau
zidurile curţii şi ale clădirii închisorii, până la brâul unui om, sub culoarea
albă uniformă de var, care se întindea până sus de tot, devenind orbitoare în
zilele însorite. S-ar putea ca şi varul să întărească falsa impresie şi mai ales
simţul pământului, creat de acel maron amestecat cu sepia. Umbra acestui
mediu devenea mai puţin apăsătoare din cauza sloganelor scrise de
conducerea închisorii, în roşu, înăuntrul unor pătrate regulate, pe zidurile
curţii, tocmai acolo unde deţinuţii se aeriseau. Glorie marxism-leninismului.
Trăiască Republica Populară Socialistă Albania. Trăiască dictatura
proletariatului. Citez după memorie. Nu sunau ca o glumă. Ajutau pur şi
simplu asocierea lor ciudată, în mintea celui abia-venit, cu depozitul unui
CAP.
În orice caz, după cum se poate înţelege şi de la sloganele sus menţionate,
întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc, începe cu mult mai târziu decât
moartea lui Walter Benjamin la Port Bou. Suntem în anul 1987, mai precis în
septembrie 1987, aproape tot atâţia ani scurşi de la moartea lui Walter
Benjamín, cât şi vârsta pe care o avea în momentul trecerii sale în nefiinţă. Şi
toate acestea nu pot fi despărţite de semnele de întrebare pe care le atrage
însuşi cuvântul istorie. Legate şi de enigma multitudinii de sensuri ale
acestui cuvânt. Ea începe cu citarea fragmentului dintr-o scriere a lui Walter
Benjamin, după memorie. Tocmai mă pregăteam să mă plimb prin curtea de
aerisire, prin una dintre cele două curţi, ce erau identice şi se separau de un
zid la fel de înalt ca zidurile incintei, dotate cu o uşă mică de fier, pe care nam
văzut-o niciodată deschisă. Niciodată nu am înţeles la ce folosea acea uşă
mică. De la o curte la cealaltă puteai să ajungi doar trecând mai întâi printr-o
zonă interzisă deţinuţilor, dinspre partea de intrare a închisorii, întotdeauna
însoţit de un gardian. Am spus intrare, deoarece niciodată nu am conceput-o
ca pe o ieşire. Puteai să treci de la o curte la cealaltă şi prin clădirea
închisorii, aşa cum eu însumi trecusem cu câteva zile în urmă, printr-un
coridor lung şi îngust, plin de uşi de fier, însoţit neapărat de un gardian.
Asemenea treceri erau efectuate numai dacă îţi schimbau camera de detenţie,
deci: dacă conducerea închisorii te scotea de la una dintre numeroasele
încăperi ale temniţei, pentru a te duce într-o altă încăpere şi dacă încăperea în
cauză se afla la acea jumătate a clădirii închisorii căreia îi aparţinea cealaltă
curte, adică nu curtea încăperii de la care abia te scoseseră. Această
schimbare de încăperi – după ce te băgaseră, uneori timp de treizeci de zile,
într-o celulă “disciplinară”, sau şi fără să se întâmple aşa ceva – nu avea vreo
explicaţie. Nu avea vreo explicaţie nici aruncarea în celula “disciplinară”, la
care m-au băgat de două ori, ţinându-mă de fiecare dată timp de douăzeci de
364