hæmus - Libraria pentru toti

cu venirea lui Walter Benjamin. De la gara feroviară, nu numai în ultimele
ceasuri ale zilei sau ale nopţii, ci în orice moment, Port Bou, acest sat mare
sau oraş mic aflat lângă malul mării, pare pustiu, ca şi cum n-ar fi călcat de
mulţi ani de vreun picior de om. Parcă ar fi sfârşitul lumii. Şi marea, oricât
de aproape s-ar afla, nu sare în ochi. Am fost obligat să ies la extrema
cealaltă, la cimitir, acolo unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale lui
Walter Benjamin. Cimitirul se află peste o întorsătură ce mi-a creat impresia
că înlesneşte căderea cerului în mare. Am văzut marea şi, mai târziu, şi de la
casa memorială a lui Walter Benjamin – un fel de tunel, pe care îl văd acum
aproape vertical, săpat în stâncă, aidoma unui pasaj subteran cu mari plăci
metalice, ruginit, gol, ca un spaţiu de pătruns de corpul unui om care se
aruncă vijelios în marea neţărmurită şi în infinitul cel veşnic.
Puţină tăcere
Tăcere, in memoriam.
Un fragment citat conform memoriei
Într-adevăr, istoria pe care vreau să vi-o spun începe cu mult mai devreme
decât vizita pe care am făcut-o la memorialul lui Walter Benjamin. Şi începe
altundeva, la circa două mii de kilometri mai spre est, pe partea cealaltă a
mării, care se vede, dar şi nu se vede, de la Port Bou. Iar acest început ne
duce la un loc de unde marea nu se vede deloc, la Burrel, spaţiu aflat la zeci
de kilometri în adâncul hinterlandului muntos din Albania, ba chiar ne duce
la închisoarea din Burrel, acolo unde şi vederea cerului se frânge incredibil.
Dhe qiellin dritarja e hekurt cop’ton (Şi cerul fereastra de fier îl sparge),
după cum spunea prima strofă a cântecului celor închişi, un fel de imn
ascuns, transmis generaţiilor de nefericiţi de la redeschiderea temniţei,
imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. După câte ţin minte, versul
premergător suna cam aşa: şi zidurile oarbe soarele ni-l ascund. Această
îngustare a cerului era legată nu numai de interiorul clădirii închisorii şi nici
de dimensiunea ferestrelor, respectiv a barelor de fier încrucişate. Afară, în
cursul celor două ore de “aerisire” zilnică, repetată preţ de mii de zile, printre
zidurile înalte din curte şi peste capetele celor închişi, scufundaţi în
convorbiri interminabile, cu ceilalţi deţinuţi sau cu sine însuşi, cerul era şi nu
era cer, era mereu aceeaşi bucată de cer, în ciuda faptului că se schimba
potrivit anotimpurilor, zilelor, orelor. Era aceeaşi şi te obişnuiai cu el. Ba
chiar te convingeai până la urmă că acea frântură de cer era însuşi universul.
Sigur că aceasta se întipărea în gând cu timpul. Tot cu timpul reuşeai să-ţi
dai seama cât de falsă fusese prima impresie despre acea temniţă. O clădire
deloc impunătoare, un parter foarte lung, aidoma unui depozit de CAP. Sau
un staul, pe care italienii îl folosiseră ca adăpost pentru catârii armatei lor, în
363