hæmus - Libraria pentru toti

scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea. // A te constrînge singur // să taci. // Scriu
ca să tac” („Cînd nu apari”), ”Acum, acum, să pot trăi - // în locul meu să las
// un poem // să scrie poeme”(„Testament”). La George Canache, în schimb,
peste poezie transpare o realitate păgînă justiţiară: “M-a înfiat // un poem”
(“Nume”), „Tăcerea – cuvînt izbăvit” (Frig), “Prin fiecare poem // un ac // cu
gămălie” (“Colecţie”), “La ţărmul versului // aşteptînd imaginea” (“Far”),
“Judecat // pentru fiecare // punct // pe hîrtie” (“Piaţă publică”). Poetul
Traianus le dă o replică intertextuală la ambele capete, cu ecoul desprins
printr-o metamorfoză acută, excedentă unui plan religios dogmatic: „Aşa şi
tu, copil din verbe, // Fii anonim de vrei să fii // Aplaudat de ciocîrlii // Și nu
de feţele imberbe” („Invizibilul măreţ”), ,„Sînt scris de tine, Pururi poezie
(...) // Și Poezia cînd mă va uita // Ele-mi vor şterge cerul de suspine”
(„Cîntec de padişah”). De acum încolo, conştiinţa simptomatică a poeziei
religioase îşi transferă integral asupra sa apanajul de bibliotecă akâshică, cu
structură borgesiană inconfundabilă: “sub raiuri pline, // tremură cărţile din
mine” (“Refiinţare”), „Pîn-la nemurire // Face-te-ai psaltire” („Blestem”). De
altfel, cele mai reuşite poeme ale lui Traianus sunt cele care răspund cu
fidelitate binecunoscutei „Legi a lui Ockham” (lex parsimoniae): “Dus în cer,
la Preaînalt, // Sînt chiar eu – cel celălalt” (“Epitaf”), „Mi-ai spus că o să vii
fără de tine // Și-n mine-au tresărit mirişti divine” („Psalmul înlăcrimării”),
„Scrie-mă cu neuitare // În uitarea ce mă are” („Cîntec pentru Despina”),
„Trăieşte-n mine-un cîntec fără nume, // Pe care, să nu-l pierd, mi-i teamă-al
spune” (Psalmul sfinţiei”).
Afirmată iniţial de nomadismul specific unei mentalităţi spirituale ecologice
structural vorbind, lirica pneumatică îşi croieşte propriul drum transgeneraţionist
şi post-naţional, rămînînd alternativă viabilă la oedipizarea în
masă a umanităţii despre care vorbeau Gilles Deleuze & Felix Guattari încă
pe la 1976. Putem vorbi nu despre o întîrziere, ci despre o reactualizare
resimţită acut în contemporanietatea literară română a fenomenului declanşat
de către Bogdan Ghiu într-un „Poem”, spectral prin excelenţă: „pe cele şapte
cărări ale poemului // se întoarce la tine punctul final, vagabondul //
(fantoma)”.
Într-adevăr, doar “la pieptul visului de peregrin”, se confesează Traianus (în
“Rugă la Cer”), poţi deveni poet născut iar nu făcut din Cuvînt:
„Să fii în adevăr, nu-n moarte,
Să sorbi din Tu, cum sorb din Eu
Și limba doldora de verbe
Să te proclame Dumnezeu”
(“Refiinţare”)
Cluj, 12 august 2009
335