hæmus - Libraria pentru toti

Cer”). Această diseminare infecţioasă este echivalentă unei perpetue reveniri
la starea dihotomică post-adamică, reconstituită într-un „Poem” de Bogdan
Ghiu şi propus ca text al duplicităţii alienatoare: „cu creionul pe albituri //
haşurînd desenez murdăria // pe care trebuie să o las cu trupul”.
Atunci cînd planurile semiotice nu coincid cu cele ontologice, fie în sens de
insuficienţă („Prea mare Dumnezeul // Să-l vadă alter-eul”, „Alter-eul”), fie
în cel de debordare („În tine e atîta Dumnezeu // Cît nu încape în sufletul
meu”, „Mortuară”), humorile existenţiale bacoviene revin în forţă în textele
lui Traianus: „sunet nins cu mister, surpăte-n rai” („Surpările Fiinţei”),
„păcatu-n mine se răscoală // sunt cotropit de-nsingurări” (“Refiinţare”), „va
trebui să mor cît mai curînd, // rosteşti în hohote ...”(„Cîntul Siminei”), „de-o
vecie viscoleşte // cu luceferi, nu cu nea”, „şi-o să veşnic viscolească // pacea
lui, inima mea // de-o să crească, să tot crească ! // Veşnicii în urma Sa”
(„Dumnezeu la o cafea”). Într-un studiu dedicat poeticii lui Bacovia,
Solomon Marcus remarca modernitatea viziunii artistice a acestuia prin
„deplasarea atenţiei de la stare la proces” în care „entităţile de bază devin
mai degrabă sintactice decît referenţiale”.
Spre deosebire de obsesia acaparatoare în cazul lui Bacovia, poetul Traianus
întreprinde acţiuni epifenomenale în generarea cîmpurilor prosodice şi
lexicale: “O carte e-un sicriu în care dorm // Vestale, logofeţi şi clavecine”
(“Rugă la Cer”). Sentimentul acut al “insecurităţii” – înţeles ca ultimă barieră
depăşită a lui phihikos – poate fi depăşit cu respectarea dreptului solicitat de
către poet: „să pot trăi, exclus din poezie // Dincolo de cuvinte – în Cuvînt”
(„Psalm continuu”). Rima „frumos”-„Cristos” (din “Poemul Real”) încă mai
speră – dacă să nu împace – măcar să găsească un echilibru între „esteticul”
şi „eticul” vieţii naturale, chiar dacă deocamdată plasată sub semnul alienării
conştiinţei. Forma sa paroxică fiind golirea urgentă a conştiinţei umane („o
candelă de boltă atîrnînd, // Înveşniceşti de mine, Pustiire”), replasată imediat
de o legitate greu aceptabilă logicii profane, şi anume cum e posibil ca aceste
„cuvinte se-ntrec să mă gîndească” („Sfatul cuvintelor”).
În cazul liricii pneumatice dezvoltate în spaţiul transprutean de către poetul
Traianus, emergenţa spirituală ca securitate semantică infailibilă (diferită de
cea estetică, ideologic sau chiar etică) ar trebui să se constituie definitiv în
cadrul studiilor literar-culturale: acum separate ca gen şi instrumentare
specifică, aşa cum au fost configurată de către ultimii contestatari ai
logocentrismului (Roland Barthes, Julia kristeva, Michell Foucault, Gilles
Deleuze & Felix Guattari). „A fi poet, menţiona acelaşi Jacques Derrida în
“Scriitură şi diferanţă”, înseamnă a şti cum să părăseşti vorbirea. Să o laşi să
vorbească ea singură: lucru pe care îl poate face numai în forma ei scrisă”.
Bogdan Ghiu, care a şi tradus mult din părintele deconstrucţiei filosofice,
propune în calitatea sa de poet o abordare masoretică a fenomenului: „A
334