hæmus - Libraria pentru toti

“Părinţii mei au cultivat tăceri // Și eu, la rîndul meu, cultiv cuvîntul”: e chiar
adevărul “Ce nu-l spune îngerul” poetului Traianus şi se referă la „părinţii”
lui spirituali, pe care orice cititor, care nu e certat cu portarul de la bibliotecă,
îi poate recunoaşte după înfăţişarea formei şi stilului ori îi identifică după
cromozomii geneticii poetice.
Perpetuată între conţinutul demiurgicului de sorginte eminesciană
(simfopoemul de dimensiuni “Ultimul recviem”; “În orice zi mă nasc şi mor
într-una // Și iar mă nasc să mor şi să-mplinesc // Condiţia neantului continuu
...”, ”Psalmul zilei a şaptea” sau “Nesfîrşită clipa mă conţine. // Prin uitarealerg
s-ajung la mine”, “Fuga de sine”) şi haina post-expresionistă blagiană
inconfundabilă (“Lumina-i sunet şi-i lumină // Tot sunetul nins cu mister”,
„Surpările Fiinţei” sau „Că prin veşnicul meu Mîine // Doar în ea mă voi
rămîne // Candelă şi leac”, „Cîntec popular omniprezent”), lirica pneumatică
îmbrăţişată de Traianus e avidă după repere transpirate de imponderabilitate,
considerate a fi trecut proba spiritualităţii în timp. Astfel, tematica biblică e
preluată uneori cu tot cu tonalitatea enunţării de la Arghezi („Cîntă Lucifer în
mine // Că am bezne, n-am lumine”, „Cîntec popular omniprezent” sau „Simt
c-ajunge-oi un psalm fără seamăn // În cîmpia iubirii de Tine-nflorit”, „Psalm
înflorit”), accidentate sporadic de stilistica lui Topîrceanu („Poemele mi-au
intentat proces // Că prea le-am veşmîntat în catifele, // Vulgare-au vrut să fie
şi rebele // Și cu parfum eretic şi pervers”, „Psalmul înlăcrimării”). Uneori
conştiinţa poetică cade în nostalgia canonizării timpurii, precum Grigore
Vieru o făcea în „Legămîntul” său către Eminescu: „Ce-o să-mi închidă
pleoapele deşarte // Ca pe coperte reci de-nvinsă carte, // ş-aplaudînd disparevor
în vînt. // Dar tu atunci, poem uitat pe-o filă, // Cu buze cîntătoare de
sibilă // Mă vei tot naşte, suflet de pămînt” (“Ce nu mi-a spus îngerul”).
Atunci cînd reuşeşte „să piardă urma” poeţilor-înaintaşi de care e obsedat („în
orice scrib - hăitaş ce stă la pîndă”, iată un „Testament liric” lăsat ca „refulare
psihanalitică” perfectă în linia lui Harold Bloom), Traianus se umple de
sevele unei divinităţi deloc indiferente: „monument visat în mine” („Zbor
spre Elohim”), „în ocna spiritului meu” („Bezna ce-i lumina”), „au dat în pîrg
icoanele din mine” (“Alai poetic”) etc.
Ierarhia Trinicităţii Supreme capătă astfel o reproducere familiară, chiar dacă
infidelă în ordinea primară a logicii, sub forma clasicizată a tripticului
„Spirit-Trup-Suflet”: „Biblie aruncată la gunoi, // Icoană aruncată la gunoi, //
Vecie aruncată la gunoi...” (“Poem Real”). De altfel, preocuparea pentru
ecologie spirituală poate fi urmărită indirect în mai toate textele lui Traianus.
Consumul excesiv al energiei conduce la o anumită extenuare (a se vedea şi
„variantele” de text iponime) care derivă de la o metastaza bacoviană a
fiinţei: „Nu fă risipă de divin în toamne, // Contaminat de Tine să rămîn // Și
de nectarul cerului Tău Doamne, // C-o heruvimă-n braţe şi păgîn” (“Rugă la
333