hæmus - Libraria pentru toti

Contrapunerea epidermică a celor două direcţii în literatura română, le
identifică totodată şi nebănuitul filon comun, pierdut în interminabilele
discuţii, dar care nu se poate sustrage ontologiei constante a Gestaltului
psihologic la care ambele (încă) apelează. Partea bună e că deja există un
„Manualul al autorului” (Cartea Românească, 2004), pornind de la ideea
salvatoare a lui Bogan Ghiu de a „umple spaţiul cu lucruri // faţă de care să
pot fi orb”: „Ce bine // că poemele apar şi există // în afara trupului. // (chiar
dacă) ele // continuă să aibă // forma organelor noastre. // Ce bine // că ele nu
dau naştere // la oameni” („Poem”).
Acestei “lumii” secundare – configurate ca “dogmă de argint” populată de
imagini mincinoase în materialitatea lumii senzoriale reprezentate prin
Kenoma – poetul liricii pneumatice trebui să îi opună o altă “realitate”,
intangibilă: şansa plauzibilă de a face „din sufletu-mi rebotezat: Psaltire”
(“Rugă la Cer”). De unde şi îndemnul adresat Semnificatului ce coincide
ideal (în „Psalmul sfinţiei”, de exemplu) cu Semnificantul: „gîndeşte-te pe
tine, Poezie, // şi-nvinge-te mereu prin rugăciune”.
Chiar dacă “credinţa niciodată nu este identică cu pietatea” (Karl Barth),
poetul Traianus îşi trasează metodic, într-o memorabilă “Rugă la Cer”, o
abordare religioasă diferită oarecum de “evangheliştii Noului Testament liric
teologic” (Tutor Arghezi şi Vasile Voiculescu, de exemplu), răspunzînd, mai
curînd, la apelul de “evanghelist al Vechiului Testament liric teologic”:
alături de Radu Gyr şi de poezia religioasă pe care am teoretizat-o în creaţia
poeţilor Dorin Ploscaru sau Marina Angela Glodici.
Odată stabilită perspectiva pneumatikă (a corpului spiritual, duhovnicesc), ea
converge şi spre una programatică:
„Azimi stelare dă-mi şi dor nemult,
Schivnic, adăposteşte-mă-n cuvinte...”.
De notat că lipsa hranei (a energiei degajată prin descompunerea materiei) şi
a stimulilor senzoriali nu face din corpul poetului religios, localizat în
pustiile pneumatice („e-un Ierusalim în cer”, „Surpările Fiinţei”), un oştean
cu mai puţină combativitate operaţională sau discernămînt existenţial: “Sînt
împlinit: la iad n-am vreo restanţă, // Dar am un vis etern: rîvnesc mereu //
Nemoartea să-mi petrec în Dumnezeu” (“Alai poetic”). Pus la adăpostul
securizant al lui pneumatikos ce depăşeşte nivelul fizic-gravitaţional în care e
antrenat phihikos, poetul îşi stabileşte alte priorităţi („Cu adevărat să mori //
ca să zbori din muritori”) începînd prin a aboli “negativitatea în interiorul
divinităţii ca modalitate de eliberare de istoricitate, vorbire şi dorinţe
obscure”, la care se referea Jacques Derrida în devenita deja canonică pentru
scriitorii centrifugi şi logolatri “Scriitură şi diferanţă”.
332