hæmus - Libraria pentru toti

IGOR URSENCO
O prezenţă absentă, Po(i)etul
- Introducere în lirica pneumatică a lui Traianus -
(Një prani mungesore - Po(j)eti)
MEMENTO:
„Ce-i invizibil e măreţ,
Să nu uiţi, doamnă Poezie,
Cin’te citeşte nu te ştie,
Cine te uită – n-are preţ”
Traianus, „Cîntec de padişah”
S-a întâmplat în activitatea mea de critică literară de întîmpinare, ca la un
moment dat – solicitat de circumstanţe pînă atunci străine mie – să apelez la
dimensiunile circumscrise “dimensiunii psalmotice”, prea puţin explorate în
literatura română: spaţiu pe care îl fundamentam sumar (în “Entuziasmul şi
conştiinţa post-senzorială” din volumul “Teo-e-retikon, Eseuri transculturale
& glose meta-semantice”) ca demers pentru o lirică pneumatică
perenă. Ceea ce la acea oră îmi părea a fi un interes complementar literaturii
“laice” (atunci cînd nu era o deturnare a atenţiei de la divergenţele iscate între
optzecişti şi nouăzecişti privind presupusa „agresivitate juvenilă” şi absenţa
unor „programe estetice şi a teoreticienilor iviţi chiar din rîndurile” ultimilor,
vezi “Ziua literară”, nr. 42, 24 februarie 2003), mai tîrziu s-a constituit într-o
preocupare permanentă pentru mutaţiile ontologice serioase în mentalitatea
modernă care, cu impresia clară pe care mi-o oferă convingerea, vor trebui
luate în calcul de orice Istorie complexă a literaturii române de acum încolo.
Un exemplu dinafara cadrului naţional îl poate servi o anumită funcţionalitate
derivată din poetica antimodernă, tratată în modul cel mai coerent de către
Antoine Compagnon drept o “estetică a reacţiunii” la ceea ce se impune în
conştiinţa literară ca fiind dogmă a mentalităţii oficiale.
Noţiunea de “refiinţare” pe care poetul chişinăuean Traianus o dezbate în
textul omonim – cu vădite resorturi polemice la paradigma oficială a
literarităţii – e chiar anticipaţia intuitivă a Pleromei (plenitudinea spirituală a
lumii divine) ca alternativă la poetica şaizecistă şi complementară canonului
generaţiei 2000. Dezbaterea interesantă din revista “Cuvîntul” (nr. 7, iulie
2005) relevează în cazul primilor un corp („respins sau refulat”, „monstuos
sau amputat”), în timp ce ultima generaţie literară trece „de la conotarea
metafizică a corpului la inventarea unei utopii senzitive”, ambele avînd în
vedere adesea o formă severă de „alienare”.
331