hæmus - Libraria pentru toti

aici o absorbţie rafinată de vitalitate, ci doar schimb de experienţă, înfrăţire,
regăsire a rădăcinilor comune sau unire în cultură, ceea ce avea să uşureze
unirea geopolitică. Războiul Rece a impus un îngheţ fără precedent, iar
spaţiile mai îndestulate ale Bătrânului Continent au creat insule bine
controlate de cultură – de fapt: insule părăsite în mila politicului – au restrâns
spaţiul de circulaţie a mesajului cultural, ceea ce a dus la deformarea
Adevărului. Confundând tradiţia culturală cu viaţa culturii (care zilnic nu
trebuie să moară), Occidentul n-a făcut aproape nimic pentru schimbarea
situaţiei, convins că duhul internaţionalismului proletar va mortifica cultura
balcanică, fără a o atinge pe cea apuseană. Şi se vede astăzi stăpânit de o
devitalizare fără precedent – pe care nici măcar birocraţia şi vidul unui nou
limbaj de lemn n-o pot prezenta ca fiind ireală – şi a fost obligat, spre
sfârşitul anilor '80, să destrame graniţele geopolitice.
Trăim cu impresia greşită că semenii noştri înstăriţi în principii şi realităţi
democratice ne tolerează cel puţin lunar. În schimb, trebuie să tolerăm lucruri
ce zguduie chiar principiile morale care le înaintează la semnat. Cităm şi
ridicăm în slăvi autori mediocri, dar celebri, şi ţinem izolaţi cu nepăsarea
noastră genii ce nu-şi pot plăti întreţinerea şi care, înconjuraţi de starlete,
vedete, reclame, politofili, turişti ai gândirii etc., par a se fi născut în zadar.
De fapt, limbile de largă circulaţie şi majoritatea covârşitoare a autorilor ce le
reprezintă nu mai au de mult vreun mesaj demn de atenţia noastră, deşi încă
dispun de un mecanism puternic de mediatizare. Dar există o diferenţă uriaşă
între a circula un mesaj şi a (se) vinde un mesaj de cultură şi civilizaţie. Sunt
cărţi care circulă şi cărţi care se vând. Cărţi care spală creiere şi cărţi care
spală păcate. Cei care supravieţuiesc prin cultură sunt denumiţi consumatori
de cultură. Majoritatea lor s-a supus materialismului şi crede că nu mesajul
contează, nu esenţa lui, ci numărul celor ce-l primesc, îl acceptă, îl
asimilează, îl transmit înspre gemenii lor spirituali şi carnali, făcând din
lăuntricul război cultural o modă. Această majoritate, de fapt, nu trăieşte, ci
doar supravieţuieşte, din ce în ce mai uniformizată, convinsă că tolerează o
minoritate de „poeţi” nostalgici, neputincioşi, inadaptabili, victime ale unui
conservatorism extrem, pe când, în realitate se întâmplă tocmai invers. Şi
sună straniu, poate, dar de câteori incultura a depăşit un anumit prag, a adus
războaie devastatoare sau n-a permis încetarea lor.
27
*