hæmus - Libraria pentru toti

JALEA ISMAILOVA
Literatură română tradusă în limba Azerbaidjană
În prealabil trebuie de remarcat faptul că în studiul exemplelor de literatură
română în limba azerbaidjană, am reuşit să facem cunoştinţă cu un număr
foarte mic de lucrări. Putem doar regreta că lucrările maeştrilor români de
condei sunt traduse în limba azeră, în cantităţi foarte mici. Acelaşi lucru
poate fi spus şi despre traducerea lucrărilor reprezentanţilor notabili ai
literaturii azerbaidjene.
Cititorul azerbaidjanian a fost capabil să se familiarizeze cu literatura
română, începând cu anii ’50 ai sec. XX. Printre autorii, ale căror lucrări au
fost traduse din română în azerbaidjană, se întâlnesc atât giganţi de
exprimare, cât şi, scriitori şi poeţi ocazionali, care nu au un loc special în
literatură. Să cercetăm, deci, tălmăcirea unor creaţii traduse.
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre aceia, ale căror lucrări sunt
mai mult publicate în limba azerbaidjană. Se poate presupune că anumite
convingeri comuniste şi activităţile din diverse funcţii publice prezintă cauza
pentru propagarea mai masivă în ţările sovietice. Cărţile scrise de
M.Sadoveanu, precum „Nuvele” (1951), Mitrea Cocor (1955) reprezintă
primele introduceri în opera scriitorului în faşa cititorul azerbaidjan. Aproape
10 de ani mai târziu, în 1964, în atenţia cititorilor a fost prezentat cartea
«Nuvele». Iar ultima operă tradusă şi publicată a lui Sadoveanu, lansată în
anul 1970 este “Dumbrava minunată”.
În cartea «Nuvele» sunt adunate opere, precum "Sluga", "Câinele", "Doina
amintirilor", "Hoţul», etc. Este suficient să citeşti cartea pentru a primi o
informaţie generală asupra realităţii acelor vremuri, în care a trăit şi a creat
Sadoveanu . Aceste episoade reale din viaţă, cum ar fi mulţumirea de sine a
stăpânilor, atitudinea lor faţă de servitori ca la o pătură socială joasă
(„Sluga”), dorinţa moşierilor de a ocupa poziţii înalte în societate, bazându-se
pe situaţia lor materială („Strajul”), transformarea în ucigaşi a oamenilor
suprimaţi de povara grea a impozitelor, în cel mai fericit caz împăcarea lor
neajutorată, cu legile drastice („Umbra” şi „Într-o zi de primăvară”), au fost
descrise magistral. Axarea de bază a acestor povestiri este îndreptată pe
întrebarea „Ce e de făcut?”. Punând această întrebare prin eroii săi, în
realitate aşteaptă un răspuns din partea cititorilor. Ca şi cum ar lăsa alegerea
pentru popor. Lasă oamenii să decidă ei înşişi dacă vor să trăiască la fel în
continuare sau să se răscoale şi să schimbe viaţa.
Citind „Cântecul Amintirilor”, devenim martorii a măsurii în care legile
scrise şi nescrise ale vieţii influenţează nu numai viaţa de toate zilele, dar şi
sufletele şi lumea spirituală a oamenilor. Nu putem să trecem cu indiferenţă
227