hæmus - Libraria pentru toti

făceau filme. Zic „trecut-au ani” uitând că trecuseră zece ani plini cu tot soiul
de poveşti de dragoste, de prietenie, de trădare, de răzvrătire, încercări, teamă
diformă şi omniprezentă. Acum puteam fi considerat bărbat în toată puterea
cuvântului, deşi mă simţeam în continuare un copil castrat mintal şi neocrotit
spiritual. În prima dimineaţă de muncă – ce mă aştepta în tot restul vieţii – mam
trezit din somn cam speriat. De data asta, treaba era mai serioasă. Îmi
asumasem responsabilitatea să devin ca toţi ceilalţi, cu un vis micuţ în mine,
că cine ştie, poate într-o zi aveam să le dovedesc că sunt cumva mai altfel,
mai de sine stătător. Nu ştiu de ce angoasa aceea matinală era înconjurată de
tristeţe. Toate pieţele, toate cărările erau îmbrăcate-n tristeţe. Mi-am luat
puţina mâncare pregătită de mama, un pachet de ţigări, am salutat ca şi cum
mă duceam în război şi am pornit. La plecare, am simţit un fel de invidie faţă
de cei pe care-i lăsam acasă. Ei se simţeau tulburaţi că o parte a lor se ducea
să se înfrunte cine ştie unde cu necunoscutul care nu era decât însăşi viaţa
unde se adună toate urâţeniile acestei lumi şi puţine, foarte puţine clipe de a
te simţi fericit. Iar eu eram tulburat fiindcă mă pregăteam să devin ca ei. Şi
cât de mult înseamnă acea mâncare pregătită şi înfăşurată cu atâta grijă! Nu
vroiam s-o iau cu mine, ca să le transmit cumva mesajul că sunt diferit, liber,
că de azi încolo voi avea grijă singur de mine, sau pentru a-i învinovăţi pentru
calea obligatorie pe care o urmam fără niciun strop de dorinţă.
Era o zi obişnuită de aprilie. Răcoare, dar nu frig. Chiar hainele mă deranjau;
haine de muncă. Am ajuns imediat în staţia de autobuz şi am aşteptat,
amestecat cu turma oamenilor obişnuiţi, turma proastă şi eternă, detestabilă şi
dragă, cu sentimentul că sunt un străin şi o parte organică a ei... autobuzul a
venit ca un animal obosit rău şi s-a oprit în faţa noastră înclinat pe o parte. Mam
lăsat răpit de fluviul acela uman şi într-o clipită m-am trezit în mijlocul a
sute de chipuri, fiecare cu câte o poeveste asemănătoare în ea. Am stat astfel
încremenit timp de nu ştiu câte minute, prins în capcană parcă, şi nu ştiu de
ce m-am înfiorat. Mi-a părut rău de mine însumi, de natură, de oameni, de
toate, mai ales de acel chin omenesc fără cap, fără fir şi fără capăt. Întradevăr,
în viaţă sunt şi clipe pline de bucurie, haz, soare, fericire, dar sunt atât
de puţine! Înecat în semne de întrebare, am sosit la noul meu serviciu. Mi s-a
comunicat că trebuie să merg în hala unde prelucrau lemnul. M-a prezentat.
Am văzut aceleaşi feţe. Am început să muncesc şi după vreo două-trei ceasuri
m-am simţit obosit, vlăguit, sfârşit. M-am retras în spatele clădirii ca să
mănânc ceva. M-am întins pe iarbă, m-a luat somnul. O, Doamne, ce vise mau
prins şi m-au dus nu ştiu unde! M-am trezit cu capul foarte îngreunat.
Vroiam să plec cât mai repede, să zbor, ca atunci la cimitir. Dar unde să mă
duc, asta n-o înţeleg nici azi. Poate să mă întorc în pântecele mamei?! Poate,
cine ştie?! Deseori, când stau culcat în apa calmă a mării, îmi vine să cred că
doar acea clipă, doar aceea merită să fie trăită. Ce să fie, oare? Veche
17