hæmus - Libraria pentru toti

a venit să râdem: răul avea doar un fir de apă, cât le trebuia raţelor, iar el ne
spunea că poate să ne înnece!
De data aceasta însă vocea lui nenea Braho suna atât de imperativ, atât de
diferit de cea cu care deja ne obişnuisem, încât ne-am lăsat convinşi: am
traversat drumul şi ne-am poziţionat sub prunul lui Zyko. Nenea Braho a luat
prăşitoarea şi a urcat sus, a pus mâna pe roată şi a făcut ca apa iazului să intre
în albia răului. Noi am rămas surprinşi şi am spus: „De ce face aşa nenea
Braho al nostru? Şi-a ieşit din minţi!” S-a întors repede de acolo - ud şi plin
de noroi, - a lăsat la o parte prăşitoarea, a pus mâna pe tufecul din tavan, l-a
încărcat şi l-a lipit de umăr.
În acel moment s-a produs o mare nenorocire, care ne-a asurzit şi ne-a ameţit.
Era în curs de a veni râul: sălbatic, galben, cu crete de spumă. A curs timp de
câteva clipe, a devenit mai mare, urcându-se din ce în ce mai sus, a şters
gardul care limita iazul, l-a trântit jos şi s-a aruncat spre moară. Nenea Braho
a tras din tufec. Aşa făcea mereu când venea râul, ca să-l potolească, să-l
devieze. Trăsnetul puştii cu ţeava lungă în general era foarte puternic, dar de
data aceasta abia s-a auzit, deoarece zbuciumul apei fusese şi mai tare. Nenea
Braho l-a încărcat încă o dată şi a tras întruna, pam! Apoi iarăşi şi iarăşi. Noi
săream în sus de bucurie şi strigam:
- Trage, nenea Braho, trage!
- Tlage, nena Blao! Tlage la lău!
Nenea Braho încărca puşca şi trăgea cu ea ca în tinereţe: praf de puşcă,
gloanţe, cârpe, din nou gloanţe… şi iarăşi bam! Nu economisea nimic. Ca la
război, ba chiar mai dur. De data aceasta duşmanul era foarte puternic: răul
însuşi.
Dar, în ciuda faptului că trăgea în râu, acesta din urmă devenea mai mare,
mai lat: tulbure, ameninţător. Curgând cu repeziciune, el ducea jos pietre şi
butuci, stejari întregi, care loveau cu mânie zidurile seci ale morii. Pe crestele
spumante vedeam din când ân când trunchi mari şi strigam fără întrerupere:
- Dăi în el, Nenea Braho!
- Dă-i, Nena Blao!
Într-o clipită de ochi, râul a crescut încă câteva palme, bătând şi mai tare
zidurile uscate ale morii. Sfulgera, bubuia, tuna, a început să plouă, urmată de
grindină. Am pus mâinile la cap, ne-am udat până în măduva oaselor, dar
prunul lui Zyko nu vroiam să-l părăsim. Suprafaţa apei s-a umplut cu ierburi
înălbite.
Ce a fost şi asta? Tufecul lui Nenea Braho nu s-a mai auzit. Probabil i se
terminase sau i se udase praful puştii, sau nu mai avea putere amnarul. Nenea
Braho a intrat acum înăuntru, în moară şi în acea clipă s-a auzit un zbucium
mare. Se răsturnase jgheabul, deoarece răul erodase şi răpise toţi stâlpii care
îl sprijineau. Noi am ţipat terorizaţi, înlăcrimând:
132