hæmus - Libraria pentru toti

nişte bijuterii… Într-o zi, deşi era mai şi vreme caldă, Ikbal cartoforul, un
băieţan înalt şi subţirel, ieşise la plimbare îmbrăcat în blana lui Qamil,
purtând în picioare pantofii lui Qamil, cu eşarfa scumpă de la Istanbul în jurul
gâtului, care îi aparţinuse tot lui Qamil. Şi se fălea că le obţinuse, învingândul
pe el la jocuri. Satul le ştia pe toate. Qamil răspăndise zvonul că, imediat ce
o să-i vină în mână „zarul cel norocos” o să recupereze din nou pe cele
pierdute, lăsându-l nud pe Ikbal. „Zarul norocos” însă n-avea de gând să vină,
deoarece Ikbal cunoştea numeroase şmecherii. Aşadar, în loc ca să câştige
câte ceva, Qamil pierdea în continuare alte lucruri. Până la urmă, a rămas fără
un sfanţ în buzunare, s-a împrumutat, scufundându-se din ce în ce mai mult
în disperare. Nenea Braho avusese în posesie câteva animale, pe care i le
încredinţase unui prieten muntean, ca să le îngrijească şi să le înmulţească.
Qamil s-a dus acolo, le-a luat, le-a dus în oraş şi le-a vândut pe toate. Apoi a
sărit peste găinile şi raţele morii. Le-a vândut şi pe ele, iar banii obţinuţi i-a
pierdut din nou la joc. Rareori, când îi venea pentru o clipă „zarul norocos”
(se spunea că Ikbal îi dădea expres câte o mică şansă de câştig, ca să-l
„îndulcească” ), cinstea toată lumea din cârciumă, întorcându-se în sat fără
nimic, beat criţă, intonând câte un cântec de la golanii Valahiei. Pe deasupra,
înjura, ţipa cât nu se poate mai urât. Deseori nu ajungea deloc acasă, dormind
prin şanţuri, fiind în pericol să fie sfâşiat de câinii satului, care nu-l
cunoşteau. Astfel, în doar câteva luni, punga bătrânului s-a epuizat.
Animalele şi păsările - la fel. În ogorul morii au pătruns boii vecinului, acesta
devenind noul proprietar al său. Vecinul în cauză, de multă vreme pusese
ochii pe acel teren şi, iată, acum, venise momentul să-l cumpere de la Qamil.
Acesta îl păcălea pe bătrân spunându-i că urma să se ocupe de mari afaceri şi
să câştige bani grei. La un moment dat a răspândit zvonul că o să-i vină în
curând din exil banii pe care îi lăsase acolo în grija cuiva. Până ar veni banii,
a mai vândut castanii şi ochii i-a pus pe moară, acolo însă nu i-a mai mers.
„Nu!” i-a spus categoric bătrânul.
Într-o zi, stând cuminţi pe pajiştea morii şi vorbind cu Nenea Braho, care îşi
petrecea timpul tăind o bucată de lemn cu un topor, am auzit jgrap-jgrup nişte
paşi pe caldarâm: erau paşii lui Qamil, care acum purta opinci încuiate. Peste
câteva momente l-am văzut pe partea superioară a morii, printre salcii. S-a
oprit o clipă, ne-a privit urât, a tuşit sec, a luat un lemn din gard şi a alergat ca
un lup pe caldarâmul îngust, care cobora spre moară. Noi am sărit în sus şi
ne-am împrăştiat ca un stol de sticleţi atacaţi de uliu. Ne-am ascuns unde am
putut: prin salcii, prin liane şi prin tufişuri. Inima ne bătea tare, deoarece
ştiam că Qamil era foarte periculos. Dar nu ne îndepărtam mai mult. Săteam
acolo, tăcuţi, aşteptând să plece. Qamil s-a apropiat de bătrân cu lemnul-băţ
în mână. Acum era îmbrăcat în şalvari din lână de capră, pe care îi găsise în
129