hæmus - Libraria pentru toti

cu puşca. Când ne era foarte frig, intram înăuntru, în moară, ca să încălzim
mâinile înroşite, ameţite. Pe Nenea Braho îl găseam totdeauna acolo, lângă
foc, ori singur, ori cu prieteni. Fumând întruna tutun cârgeal, în aceste cazuri
el nu ne spunea niciodată un cuvânt rău. Deşi suferea ca şarpele sub piatră,
iarna. Suferea cumplit, dar nu se lăsa învins.
La începutul verii, când salciile iazului deveniseră suculente, a avut loc o
întâmplare nemaiauzită până atunci: s-a întors Qamil din Valahia!
Subprefectul se ţinuse de cuvânt, trimisese ştire acolo unde fusese necesar.
Imediat, Nenea Braho, mândru fiind, parcă s-a întinerit. Trupul cocoşat parcă
i s-a îndreptat. Mânecile gecii, care, până în acele clipe, îi stăteau atârnate ca
crengile salciilor din morminte, au început să se legene din nou, ca pe
vremuri bune, zburând de la un mal la altul. Noi, băieţanii satului, am
devenit, deodată, mai cuminţi, mai ascultători, nu mai treceam peste gardul
impus de un nou stăpân, puternic. Ehe, apusese acea vreme când fuseserăm şi
noi un fel de stăpâni al mânecii satului şi când făceam tot ce doream! Nenea
Braho nu mai ne lua în seamă, nu se uita deloc la noi. Salcia şi castanul erau
pline de suc, el însă nu ne mai invita ca înainte să ne facă instrumente din
acei pomi. Nu mai avea timp să se ocupe de noi. Era bucuros. Ochii îi
străluceau. Visa să-l insoare pe Qamil, să-şi deschidă calea moştenirii
neamului, spre necazul duşmanilor.
Această bucurie însă, aprinsă cu întârziere, aidoma soarelui care iese
câteodată din nori, luminând din nou, în drumul spre apus, nu a durat mult.
Cea dintâi vorbă rea a auzit-o în sat: se spunea că Qamil nu adusese bani din
Valahia şi trăia pe banii bătrânului. Cu acei bani, pe care acesta din urmă îi
adunase cu atâta chinuri, ca să-i aibă la bătrâneţe şi pentru înmormântare.
Qamil inventase o minciună cum că banii pe care îi câştigase în Valahia, îi
fuseseră furaţi pe drumul de întoarcere, sătenii însă, care ţi-o „citeau” hârtia
chiar dacă o ţineai în buzunar, nu îi dădeau crezare. Se mai spunea că în
curând Qamil ar face praf şi pulbere averea lui Nenea Braho, ar vinde-o, pînă
la prag, ba necruţându-l nici pe acesta.
Într-adevăr, după puţin timp, am auzit că pe capul lui Nenea Braho se
abătuseră noi necazuri, mai negre decât cele vechi. Până atunci suferise, dar
avusese ceva important: speranţa. Acum nu mai avea nimic… Deoarece
pribegia îl stricase rău de tot pe Qamil. Acesta stătea zile şi nopţi în
cafenelele oraşului, jucând cărţi, aruncând zarurile. Şi nu ca să se distreze,
fără să cheltuiască bani, „pentru sport”, cum se obişnuia să se spună atunci, ci
pe bani grei. Practica toate felurile de jocuri de noroc, pe care le născocise
mintea odihnită a omului. Din când în când se juca şi tablă: şeşbeş, dorgiar,
mars… Avusese o manta, iar acum nu-o mai avea; avusese o pereche de
bocanci, şi nici pe ei nu-i mai avea. O blană, o eşarfă scumpă de la Istanbul,
128