hæmus - Libraria pentru toti

şi îi mulţumesc pentru că-mi va aduce acasă nepotul. Când va avea avea lupte
cu cralii, să ne cheme, vom fi alături de el eu cu nepotul şi, dacă va fi nevoie,
ne vom lupta până la moarte.
Apoi, pe neaşteptate, vocea sa a devenit foarte severă:
- Să vină Qamil. Nu îmi place surghiunul, nu vreau bani de pribegie. Vom
trăi aici aşa cum au trăit cei care au fost înaintea noastră. Dacă nu a fi vrut să
se întoarcă, jur pentru această ţărănă, pentru aceste pietre şi pentru această
pâine că, într-una din zilele, o să mă hotărâsc să-mi iau puşca şi, cu ea în
mână, o să ajung în Valahia sau în Vullaka, oriunde ar fi, o să-l trag de ureche
şi o să-l aduc la moară. M-aţi auzit, sau nu?
Spunând acestea, şi-a pus mâna pe pistol, ca să vadă dacă mai era acolo, şi-a
aruncat cureaua puştii peste umăr, şi-a aranjat fesul, s-a închinat puţin ca
vârful puştii să nu lovească pragul de sus şi a ieşit afară plin de mândrie.
Din toată acea tevatură, lui Nenea Braho i-a rămas tocmai porecla de
„Skanderbeg”. Cu acest nou nume l-au botezat, pomenindu-l între ei, oamenii
din acel sat şi din satele învecinate, care veneau să macine grâul la moara din
Shkumbanore, dar aveau grijă să nu-i atragă atenţia. Într-adevăr, faţa lui
Nenea Braho semăna leit cu cea a lui Skanderbeg: ea era fină, barba - albă ca
zăpada, nasul ca al unui vultur. Şi întotdeauna implacabil, ca un albanez
adevărat.
După aceea, în moara lui Nenea Braho viaţa a continuat să curgă cum curgea
cândva: fără chinuri pentru noi, cei mici, cu multe suferinţe şi dureri pentru
Nenea Braho al nostru.
A trecut vara, a venit toamna, iar, după ea - iarna. Acum la Nenea Braho
poposeau mai mulţi muşterii, dat fiind că oameni îşi terminaseră treburile
câmpului şi aveau timp la dispoziţie să macine şi să stea de vorbă. Sigur că
organizau şi nunţi, vizite reciproce, care necesitau multă făină şi multă pâine.
Când s-a răcit vremea, Nenea Braho s-a obişnuit cu aprinderea unui foc mare
cu buşteni şi butuci, la vatra mare a morii. Acolo se încălzeau clienţii, care
stăteau la coadă ca să macine, cu mantelele pe umeri. Nenea Braho renunţase
la pălăria verii şi acum pusese pe cap o şapcă, care cândva fusese roşie, iar
acum culoarea sa îmbina cu cea a făinii şi cu cea a sudorii. La urechi legase o
batistă groasă, iar pe deasupra gecii îmbrăcase mantaua. Iarna, toată valea
râului se umplea de o ceaţă albă, pomii se încărcau cu bucăţi de gheaţă,
jgheabul lăsa jos bucăţi de gheaţă albe şi strălucitoare. Când bătea vântul şi
ningea, noi, copiii satului, nu ieşeam din casă, dar, imediat ce vremea se
îmbunătăţea, ne adunam cu toţii şi ne îndreptam spre moara din
Shkumbanore ca să prindem mierle, ciocănitori, porumbei sălbatici, sticleţi,
găiţe, nagâţi şi altele, care veneau în stoluri atrase de lumină. Tot acolo
deseori ne jucam sub jgheab: le loveam cu băţul bucăţile de gheaţă care,
spărgându-se, cădeau jos, emanând un zgomot asemănător cu cel al tragerii
127