jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

La doze terapeutice, clorfeniramina ocupă aproximativ 77 % din receptorii histaminergici
H1 de la nivelul lobului frontal, fapt constatat printr-un studiu tomografic cu emisie de pozitroni
(PET) (Yanai et al, 1995). Gradul de ocupare al acestor receptori în cortexul frontal uman se
corelează semnificativ cu incidenţa somnolenţei şi afectarea performanţelor cognitive (Yanai et al,
1999). Utilizând PET, s-a observat că administrarea dexclorfeniraminei alterează discriminarea
spaţială oculomotorie, afectează activitatea cortexului parietal drept (BA 40) asociată cu funcţiile
cognitive spaţiale oculomotorii şi a cortexului cingulat posterior care constituie o componentă
importantă în mecanismele atenţiei. Activitatea BA 40 a fost corelată negativ sau pozitiv cu cea din
nucleii caudaţi şi cortexul prefrontal dorsolateral (Mochizuki et al, 2002).
Antihistaminicele H1 cu structură etanolaminică şi fenotiazinică au efecte sedative marcate.
Etilediaminele produc sedare moderată, iar alchilaminele au efect mai atenuat. Unele
antihistaminice H1, cum ar fi hidroxizinul, triprolidina, difenhidramina şi prometazina, sunt
considerate cu potenţial crescut de a afecta funcţiile SNC la majoritatea pacienţilor. Altele, ca
bromfeniramina sau clorfeniramina, sunt considerate mai puţin sedative, dar testele subiective şi
obiective evidenţiază contrariul la aproximativ 40 % din pacienţi (Simons, 1999).
O serie de factori pot influenţa susceptibilitatea individuală la efectele adverse ale
antihistaminicelor H1 la nivelul sistemului nervos central, cum ar fi vârsta, ritmul circadian,
calitatea somnului nocturn, boala alergică, consumul concomitent de alcool sau alte medicamente
cu efecte sedative (Meltzer şi Welch, 1996). Trebuie menţionat că efectele adverse ale
antihistaminicelor sedative nu sunt întotdeauna percepute de pacient şi că efectele deprimante
centrale sunt potenţate de alcool, şi medicamente anxiolitice, hipnotice sau antidepresive. Din
aceste motive nu mai sunt larg utilizate în tratamentul bolilor alergice, fiind înlocuite în mare parte
de antihistaminicele H1 moderne, nesedative şi fără potenţial cardiotoxic.
Sedarea nu înseamnă numai somnolenţă, ci şi afectarea stării de vigilenţă şi a funcţiilor
cognitive şi psihomotorii (Kay, 2000). Antihistaminicele sedative afectează pe lângă starea de
vigilenţă, şi parametri ai atenţiei şi memoriei, iar efectele sedative se menţin şi în ziua următoare,
chiar dacă au fost administrate seara la culcare.
Antihistaminicele H1 din prima generaţie induc sedare la 10-50 % din pacienţi. Efectele
sedative ale acestora au fost studiate şi evaluate extensiv. Datele subiective obţinute din studii
randomizate, dublu-orb, placebo-controlate, pe mii de subiecţi cu rintă alergică sau urticarie, au
evidenţiat somnolenţă şi alterarea performanţelor, utilizând scală analogă vizuală, scoruri autoevaluate
sau teste standardizate, cum ar fi Scala de Somnolenţă Stanford sau chestionare de profil a
dispoziţiei (Simons, 1999). Sunt afectate în sens negativ şi multiple teste obiective de evaluare a
funcţiilor cognitive (Nolen, 1997). De exemplu, difenhidramina afectează funcţii importante ca
viteza de percepţie, atenţia distributivă, memoria de lucru şi vigilenţa, chiar din prima zi de
93