jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Receptorii histaminergici H1 de la nivelul sistemului nervos central nu diferă de cei
periferici. Distribuţia antihistaminicelor la nivel cerebral este strict controlată de bariera hematoencefalică,
care are o structură unică a celulelor endoteliale capilare cerebrale, cu joncţiuni
intercelulare strânse sau de ocluzie (tight jonctions), fără pori sau fenestraţii, dar cu asocieri cu
procesele podocitare ale astrocitelor. Capilarele cerebrale sunt aproximativ de 50-100 de ori mai
mici comparativ cu microvascularizaţia periferică, datorită joncţiunilor strânse, penetrarea barierei
endoteliale fiind astfel limitată la transportul transcelular. Sistemele de transport la nivelul barierei
hemato-encefalice includ transportori pentru aminoacizi, acizi monocarboxilici, cationi organici,
hexoze, nucleotide şi peptide. Majoritatea acestor transportori funcţionează în direcţia influxului
dinspre sânge spre SNC. Există transportori specifici pentru glucoză (GLUT1), pentru amonoacizi
neutri cu moleculă mare de tipul leucinei (sistemul transportor L1). Moleculele lipofile mici
difuzează liber prin membranele lipidice endoteliale. Endoteliul cerebral prezintă niveluri scăzute
de endocitoză/transcitoză, comparativ cu capilarele periferice, dar prezintă sisteme specifice de
endocitoză adsorbtivă şi receptor-mediată, care poate transfera anumite peptide şi lipoproteine spre
ţesutul cerebral. S-a dovedit şi prezenţa transportorilor de eflux, dinspre SNC spre sânge, care
includ glicoproteina P şi proteina corelată cu rezistenţa medicamentoasă multiplă (MRP1) (Tamai şi
Tsuji, 2000; Abbott, 2002).
Antihistaminicele H1 din prima generaţie au molecule lipofile de dimensiuni mici şi
penetrează rapid bariera hemato-encefalică. Chiar la doze mici, ineficiente în producerea blocării
receptorilor H1 periferici, ele ocupă 70 % din receptorii H1 la nivelul cortexului frontal, temporal,
hipocampului şi punţii, iar la doze mari p.o. sau la administrare parenterală ocuparea acestor
receptori este de 100 % (Simons, 1999).
Antihistaminicele H1 din prima generaţie, liposolubile, de tipul difenhidraminei,
hidroxizinului şi triprolidinei, nu sunt substrat pentru glicoproteina P, ceea ce ar putea fi o explicaţie
a gradului înalt de penetrare a barierei hemato-encefalice (Chen et al, 2003).
Antihistaminicele H1 sedative, neselective, la doze uzuale, încetinesc neurotransmisia prin
blocarea receptorilor histaminergici H1 din ariile cerebrale implicate în activarea corticală şi trezire,
de la nivelul neuronilor releelor talamice, neuronilor piramidali din neocortex şi neuronilor
colinergici ascendenţi, şi astfel produc sedare, somnolenţă şi alte efecte deprimante asupra
sistemului nervos central. Prin blocarea receptorilor H1 din cortexul prefrontal, cingulat sau
hipocamp, antihistaminicele H1 din prima generaţie influenţează negativ şi performanţele
psihomotorii şi cognitive, în special procesele de atenţie, învăţare sau memorie (Schwartz şi Arrang,
2002). Astfel pot fi afectate conducerea autovehiculelor sau a altor mijloace de transport terestru,
pilotajul avioanelor şi capacitatea de a efectua manevre complexe în situaţii particulare.
92