jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Geneza tachikininelor
Cele 3 tachikinine existente în sistemul nervos, substanţa P, neurokinina A şi neurokinina B,
respectiv SP, NKA şi NKB sunt realizate prin programul genetic transmis prin intermediul a două
gene, după cum urmează: pentru producerea substanţei P şi a neurokininei A gena pre-protachikininei
1 (PPT1), în timp ce pentru sinteza neurokininei B (NKB) contribuţia la această sinteză
este realizată de gena pre-pro-tachininei 2. Prin îmbinări alternative gena pre-pro-tachikininei 1
poate ca să exprime 4 forme diferite α, β, γ şi δ a mesagerului acidului ribonucleic (mARN). Toate
aceste forme sunt precursoare ale substanţei P, dar numai formele β şi γ encodează programul
genetic pentru sinteza neurokininei A şi a formelor sale elongate neuropeptida K şi neuropeptida γ.
(Krause J.E. et. al, 1987, Fiskerstrand C. et al., 1996, Hokfelt T. et. al.,2001).
Translaţia mesagerului RNA generează aşa-numită „peptidă bunic” (grandfather peptide)
pre-pro-peptida. Clivajul enzimatic al pro-peptidei paternale este făcută în interiorul reticulului
endoplasmic. Ultimul pas în geneza peptidei active este efectuat prin contribuţia enzimelor de
conversie în citoplasma veziculelor. Odată ce neuropeptidele au fost eliberate în această citoplasmă
ele sunt inactivate de cataboliţii peptidazelor.
Tachikininele sunt degradate de multiple peptidaze în ţesutul nervos incluzând enzima de
conversie a angiotensinei (ACE) (Wang et. al, Csuhai et. al, 1991).
De menţionat că nu există mecanisme de recaptare aşa cum ele sunt cunoscute pentru
neurotransmiţătorii de natură monoaminică (Stahl S. M. et. al,1999).
Distribuţia anatomică a tachikininelor şi colocalizarea substanţei P
cu ceilalţi neurotransmiţători în creierul uman
Substanţa P este în mod copios distribuită de-a lungul întregului sistem nervos central şi în
plexurile nervoase mienterice şi submucoase ale intestinului subţire. În creier substanţa P este
situată în special în materia cenuşie periapeductală a trunchiului cerebral, în rafeul nucleic magnus
şi în nucleul reticularis gigantocelularis pars α, care constituie structuri importante în sistemul de
control endogen al percepţiei dureroase (Li Y. Q. et al, 1996).
Un număr mare de neuroni conţinând SP au fost decelaţi în porţiunea posterioară a
hipotalamusului uman şi la baza creierului anterior, indicând evident o implicare a substanţei P în
funcţiile hipotalamice cum ar fi comportamentul sexual sau secretarea şi excreţia hormonilor
pituitari (Chawla M.K. et. al, 1997).
Substanţa P de asemenea se poate evidenţia şi în nucleii bazali, nucleul accumbens şi la
nivelele mai inferioare în cortexul cerebral. Mai mult, este evident că substanţa P interacţionează cu
neuronii dopaminergici nigrostriatali ai sistemului limbic şi ai creierului anterior (Hokfelt et al, 1991).
Neuronii NKB sunt prezenţi în hipotalamusul anterior şi în nucleii bazali indicând o
distribuţie complementară de neuroni conţinând SP. Toate 3 tachikininele sunt reprezentate în
corpul striat (Lucas L.R. et. al, 1995).
70