jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

De la descoperirea primului antidepresiv în 1958 de către Roland Kuhn – preparatul G22355
– imipramina hidroclorică – (publicat în premieră în American Journal of Psychiatry 115/1958) şi
până în momentul actual, nici un antidepresiv acţionând fie pe catecolamine, serotonină sau pe
sistemul cAMP care prin activare ar stimula creşterea nivelelor cerebrale de factori neurotrofici, nu
s-a reuşit sintetizarea unei molecule antidepresive ce ar scădea cohorta cazurilor de depresii
refractare tot mai frecvente în practica clinică actuală. Se aşteaptă noi ţinte neurobiochimice, a căror
modulare ar putea duce la obţinerea unor efecte antidepresive eficiente.
Conceptele psihopatologice bazate pe profilul de acţiune antidepresivă de blocare a
recaptării monoaminelor (serotonina, noradrenalina, etc.) nu au produs rezultatele mult aşteptate,
atenţia cercetărilor fiind îndreptată şi spre alte ţinte neurobiochimice.
Descoperirea lui Kramer şi colab. (1998) că o moleculă cu efect antagonic asupra
receptorilor substanţei P şi care nu interacţionează cu sistemele monoaminergice – este la fel de
eficient ca agentul terapeutic antidepresiv de tip ISRS – paroxetina (Paxil, Seroxat, Deroxat) a atras
de data aceasta atenţia asupra tachikininelor, din grupul cărora substanţa „P” face parte.
Substanţa P ca atare are efecte de tip excitator, în condiţii de blocare a receptorilor ar
produce stimulare noradrenergică şi serotoninergică printr-un proces de dezinhibiţie multisinaptică.
În studii preclinice administrarea unui antagonizant sistemic sau central de substanţă P ar produce
atenuarea comportamentelor anxioase şi la modelele animale experimentale chiar atenuarea
depresiei, efecte obţinute în condiţii clinice doar cu medicaţie anxiolitică.
Substanţa P este o neuropeptidă, cunoscută încă din 1931 când a fost izolată din extractele
intestinale şi creierul bovinelor având aspect de pulbere, de unde îi vine numele, de către von Euler
şi Gaddum (1931) ca fiind un puternic stimulator al contracţiilor intestinului subţire de iepure. În
1953 i se recunosc efecte de neurotransmiţător senzorial de către Lembeck.
Izolarea din hipotalamusul bovinelor şi secvenţializarea substanţei P este realizată de către
Susan Leeman (1971). Acest scurt istoric al carierei substanţei P evoluează în spirală ascendentă cu
descoperirea a încă două tachikinine caracteristice mamiferelor deci şi omului:
- neuropeptida cationică – neurokinina A (NKA sau substanţa „K”)
- neuropeptida anionică – neurokinina B (NKB).
Tachikininele sunt cunoscute ca având multiple funcţii fiziologice, atât periferice (reglatori
ai fluxului sangvin, ai permeabilităţii vasculare, ai motilităţii gastro-intestinale, activităţii
leucocitare, dar mai ales în transmiterea percepţiilor dureroase) cât şi central nervoase
(neurotransmisie, neuromodulare).
69