jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

epilepsia au mecanisme patogenice comune, găsindu-se o predispoziţie genetică a depresiei
evidenţiată prin istoria de familie şi a bolii bipolare la aceşti pacienţi.
Depresia continuă să fie cea mai frecventă comorbiditate afectând pacienţii cu epilepsie, fapt
demonstrat de studii, 60 % din aceşti pacienţi având aceste simptome. Această categorie a prezentat:
tulburare majoră depresivă, tulburare distimică sau tulburări minore depresive (Hauser, 2000).
Studii efectuate la pacienţii cu rezistenţă la tratamentul antiepileptic arată că prezenţa
depresiei se corelează cu severitatea afecţiunii.
Raţiunile pentru terapeut pentru a recunoaşte depresia la pacienţii cu epilepsie includ
următoarele criterii:
- manifestările clinice diferă de starea depresivă la pacienţii non-epileptici şi cel mai
adesea nu sunt recunoscute, fiind nespecifice;
- atât pacienţii cât şi clinicienii minimalizează semnificaţia unor simptome precum
depresia deoarece le consideră a fi o stare normală de adaptare pentru procesul cronic
epileptic;
- folosirea medicaţiei antidepresive scade pragul de producere a crizelor, ceea ce îi face pe
clinicieni să evite aceste medicamente.
Pacienţii cu epilepsie au un risc crescut de a face depresie, fiind demonstrat că epilepsia este
un factor de risc pentru depresie. Numeroase studii au arătat că 60 % din pacienţii cu epilepsie
reclamă simptome depresive în timp ce manifestări pur endogene ale depresiei au fost găsite la 40 %
din ei. S-a mai arătat că 20 % din pacienţii cu epilepsie de lob temporal (TLE) precum şi pacienţii cu
crize parţiale de epilepsie (CPS) au avut o istorie cu episoade depresive chiar recurente.
Relaţia depresie – epilepsie este semnalată încă de Hipocrate (“melancolicii devin epileptici
şi epilepticii devin melancolici; direcţia pe care boala o urmează dacă o suportă corpul este
epilepsie, dacă o suportă inteligenţa este melancolie”) – Lewis, 1934.
Studii efectuate la adulţi mai în vârstă de 55 de ani au arătat că unii pacienţi epileptici au
avut în antecedente stări depresive care au precedat crizele. De asemenea s-a arătat că depresia
(după criteriile DSM-IV), a fost de 4 ori mai frecventă la copii cu epilepsie decât la grupurile
control (Mendez, 1986).
Disfuncţii de neurotransmitere în depresie şi epilepsie
Epilepsia şi depresia au unele mecanisme patogenice comune implicând o scădere
serotoninergică, noradrenergică şi GABA-ergică. Apariţia kindling-ului ca urmare a descărcărilor
exagerează severitatea crizelor, modificând raportul de neurotransmitere.
Ipoteza monoaminică a depresiei sugerează că depresia este rezultatul scăderii activităţii NE
şi 5HT (Miller, 1996). Folosirea unor doze mari de rezerpină a dus la simptome recurente în
depresie prin depleţia monoaminelor. Disfuncţionalitatea 5HT a fost probată şi de depleţia în
plasmă a TRP (plasma L-tryptophan) – Jobe, 1999.
62