jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Pruritul de origine cutanată este „pruritoceptiv”, fiind indus de stimularea terminaţiilor
nervoase libere ale fibrelor nervoase C nemielinizate de către una sau mai multe substanţe
pruritogene. Un subset de fibre C specializate, de la nivel cutanat superficial, conduc impulsurile în
coarnele laterale ale măduvei spinării şi apoi prin fasciculele spinotalamice contralaterale la nucleul
talamic ventral postero-lateral şi de aici la neuronii corticali somatosenzoriali (girusul cingulat postcentral).
Aceste fibre C sunt identice din punct de vedere anatomic cu cele asociate cu medierea
durerii, dar sunt distincte din punct de vedere funcţional. Fibrele C care mediază pruritul reprezintă
5 % din fibrele C aferente din nervii cutanaţi umani, ele răspund la histamină şi alte substanţe
pruritogene, dar sunt insensibile la stimuli mecanici (Schmelz et al, 2000). Fibrele C care mediază
pruritul au viteze de conducere de aproximativ 0,5 m/s, iar câmpurile receptorilor sunt mari, până la
85 mm diametru (Twycross et al, 2003). Pruritul indus de histamină este deci transmis printr-o
subpopulaţie de fibre nemielinizate C selective, cu conducere lentă. Studii experimentale recente au
demonstrat că şi alţi mediatori chimici ai pruritului, de tipul neuropeptidelor, prostaglandinelor,
serotoninei, acetilcolinei sau bradikininei, acţionează pruritogenic asupra fibrelor C. Noi sisteme de
receptori vaniloizi, opioizi şi canabinoizi de pe fibrele nervoase senzitive cutanate par a modula
pruritul, reprezentând noi ţinte pentru tratamentul antipruriginos (Stander et al, 2003).
În tratamentul urticariei se preferă antihistaminice H1 de a doua generaţie, nesedative şi
fără potenţial cardiotoxic, eficacitatea lor datorându-se în special acţiunii pe receptorii
histaminergici H1, dar şi efectelor antialergice asupra eliberării mediatorilor mastocitari, care pot
avea, în anumite situaţii, semnificaţie clinică. Antihistaminicele H1 se administrează în general la
toţi pacienţii cu urticarie acută, cronică şi urticarii fizicale. Antihistaminicele H1 de generaţie nouă,
cum ar fi loratadina, cetirizina, desloratadina, fexofenadina, mizolastina, ebastina sau levocetirizina,
reprezintă tratamentul de bază la toţi pacienţii cu urticarie cronică (Tedeschi et al, 2003).
Antihistaminicele H1 orale nesedative sunt de obicei administrate în monoterapie în
urticaria cronică. Bolnavii controlaţi suboptim pot beneficia de diverse asocieri medicamentoase sau
de creşterea dozelor antihistaminicelor H1 din a doua generaţie.
Asocierile medicamentoase posibile la pacienţii cu urticarie cronică idiopatică care nu
răspund la monoterapia cu antihistaminic H1 nesedativ fără potenţial cardiotoxic sunt reprezentate
de adăugarea la acesta a unui alt antihistaminic H1 de a doua generaţie, a unui antihistaminic H1
sedativ de primă generaţie, a unui antihistaminic H2, a unui antidepresiv cu efecte antihistaminice
sau a unei antileucotriene (Mateus, 2003). Medicul trebuie să evalueze întotdeauna în aceste situaţii
potenţialul efectelor adverse al asocierii terapeutice şi posibilele interacţiuni medicamentoase.
Antihistaminicele sedative sunt indicate de noile recomandări internaţionale pentru
tratamentul dermatitei atopice (Ellis et al, International Consensus Conference on Atopic
Dermatitis II, 2003) ca tratament adjuvant al pruritului intens care afectează calitatea somnului.
52