jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

prurigo, etc) interpretate diagnostic ca aparţinând unui tablou clinic heteroclit – depresia mascată -,
deoarece în ciuda unei diversităţi de cauze aparente şi localizări foarte diverse, au bună
responsivitate terapeutică la triciclice.
Deşi constatată des, entitatea clinică de depresie mascată, în cazurile rebele eşuate cu
terapiile prescrise pentru afecţiunile presupus răspunzătoare de acuzele respective, nu întotdeauna
este cauza producerii acelor simptome, pentru că – în replică spun specialiştii în materie –
tulburările aritmice răspund deseori la triciclicele antidepresive, hipersecreţia gastrică răspunde bine
la efectul histaminergic H2 al triciclicelor, iar hipertensiunea moderată răspunde bine la efectul
adrenolitic α2 al acestor antidepresive.
Aminele terţiare ale triciclicelor (amitriptilina, clomipramina, doxepina, imipramina,
trimipramina) sunt demetilate în amine secundare (desipramina, nortriptilina,protriptilina).
Aminele secundare ce rezultă din demetilarea celor terţiare, sunt mai puţin sedative, induc mai
puţine efecte colinergice, consevându-şi în schimb toate proprietăţile terapeutice.
Deşi metaforic considerate antidepresive de domeniul trecutului, ele continuă a fi folosite,
uneori cu rezultate excelente în cazurile bine selectate. În schimb precursorii catecolaminelor: Lfenilalanina
şi L-tirozina sau indolaminele (5-hidroxi-L-triptofanul şi L-triptofanul) nu se mai
prescriu.
IMAO şi-au făcut debutul în 1951 odată cu sintetizarea tuberculostaticului izoniazidă din
care provine primul reprezentant folosit în terapia depresiilor – iproniazidul.
Kline, Crane şi Scherbel au observat efectele psihostimulante ale IMAO introducându-le cu
bune rezultate în terapie, dar şi cu riscurile care le-au limitat mult utilizarea.
2. Antidepresivele prezentului
Apariţia antidepresivelor non-triciclice şi non-IMAO (fluvoxamina – primul ISRS,
mianserina – un tetraciclic, moclobemida – un IMAO reversibil şi tianeptina – un activator al
recaptării selective a serotoninei) a schimbat în oarecare măsură complianţa terapeutică, dar nu şi
prognosticul şi frecvenţa recidivelor. Aceste antidepresive nu au adus revirimentul aşteptat de
specialişti şi de către pacienţi.
� antidepresivele de primă generaţie sunt triciclicele şi IMAO;
� antidepresivele de generaţie secundară sunt reprezentate de inhibitorii selectivi ai
recaptării serotoninei (ISRS);
� antidepresivele de generaţia a treia includ molecule recente, cum ar fi: mirtazapina,
nefazodona, milnacipramul, reboxetina.
Diferenţele nu sunt esenţiale între medicamentele aparţinând celor 3 categorii de generaţii
diferite. De exemplu, mirtazapina şi nefazodona, recent lansate în marketing-ul farmaceutic,
prezintă asemănări izbitoare cu structurile chimice ale mianserinei şi respectiv trazodonei. În
35