jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Succesiunea de etape istorico-cronologice introduce un nou criteriu clasificator, de data
aceasta metaforic, în prezentarea eşalonată a progreselor terapiilor psihofarmacologice pe etape
(Pierre Schultz – 1999, Daniel F. Klein – 1993):
1. Antidepresivele trecutului – ar părea o etapă revolută şi sortită ca orice pionierat,
istoriografiei şi evocărilor destinate ocaziilor festive.
Prin excelentele proprietăţi terapeutice ale triciclicelor (capul de serie – Imipramina, folosită
iniţial ca antipsihotic – Roland Kuhn, 1957) acestea se menţin în continuare ca medicamente de
referinţă în toate studiile de omologare a eficienţei unui medicament în raport cu medicamentul
index – ca termen de comparaţie.
Ca şi derivaţii IMAO, triciclicele s-au dovedit în foarte scurt timp ca fiind foarte eficiente în
depresiile severe şi în depresiile atipice, precum şi într-o largă subtipologie de forme de boală
depresivă, în ciuda unor inconveniente datorate efectelor secundare, unele chiar cu consecinţe
severe: hipotensiune posturală, tulburări de conducere atrio-ventriculară, aritmii induse direct de
acţiunea cardiotoxică a antidepresivului ca urmare a antagonismului sistemului colinergic şi a
sistemului histaminergic obiectivat prin efectul de sedare uneori deosebit de disconfortant, precum
şi a efectului „quinidine-like” asupra canalelor ionice, cu riscul inducerii unor tulburări de aritmie
fatală (torsade de vârfuri cu fibrilaţie ventriculară letală)
O prejudecată care nu-şi mai justifică nici măcar menţionarea într-un studiu retrospectiv ca
acest subcapitol evocator, considera că „depresia uşoară” este aresponsivă la medicaţia
antidepresivă, opinie care s-a schimbat radical, mai ales în urma cercetărilor lui Keneth Kendler
(1997) care postulează că până şi procesarea „adversivă” a evenimentelor de viaţă este condiţionată
genetic, ca să nu mai vorbim despre conformarea sistemului de suport social ca având la bază
mecanisme genetice şi că însăşi „depresia psihogenică” – formă prototipală de „nevroză depresivă
reactivă” este în fapt o subtipologie de depresie de tip endogen sau o formă endogenă cu substrat
predispoziţional genetic şi indusă reactiv-contextual (Hagop S. Akiskal, 1995).
În urmă cu aproape jumătate de secol, entităţi clinice ca distimia, tulburarea afectivă
sezonieră, disforia premenstruală nu erau diagnosticate ca atare fiind considerate ca aparţinând unui
capitol de patologie – nevrozele – ce erau abordate după cu totul alte principii (psihoterapie,
reconfortare, cure de odihnă, mai ales concedii cu scoatere din producţie, etc). În cadrul larg al
nevrozelor, erau tulburări, cum ar fi tulburarea anxioasă de panică, considerată ca o formă de
depresie, ce era tratată farmacologic de către clinicienii francezi cu IMAO şi în general cu
psihoterapie psihanalitică.
Descoperirea substratului neurobiologic al tulburării de panică pe baza răspunsului terapeutic
la testul terapeutic cu antidepresive triciclice (imipramină, clomipramină) a dus la deprinderea din
grupul „nevrozelor anxioase” a acestei noi entităţi şi la creerea noii configuraţii nosologice, făcând
33