jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Descoperirea în ordine cronologică a unor subtipuri de depresie care în mod preferenţial
răspund la agoniştii 5-hidroxitriptaminici şi al altor subtipuri de depresie care răspund la agoniştii
noradrenergici au adus dovezi în plus pentru această heterogenitate biochimică. Studiile ulterioare
prin folosirea paradigmelor de depleţie a 5-hidroxitriptaminelor şi a catecolaminelor au furnizat
elemente de suport pentru dezvoltarea ipotezei heterogenităţii depresiilor. Depleţia în triptofan
soldată cu o deficienţă central-nervoasă a 5-hidroxitriptaminei era capabilă să inducă o recidivă la
pacienţii depresivi a căror stare urma să se amelioreze în mod spectacular prin administrarea
tratamentului cu ISRS-uri.
Administrarea α-metil-p-tirozinei, un inhibitor al tirozin-hidroxilazei şi prin urmare a
catalizatorului sintezei dopaminei şi a noradrenalinei, cauza recidivă la acei pacienţi care
răspundeau la inhibitorii recaptării selective a noradrenalinei. Exemplificările ar putea continua,
cele câteva argumente prezentate sub forma ipotezelor mai sus evocate, posedă credibilitatea
ştiinţifică care poate ca să explice de ce chiar şi într-un grup de depresii caracterizate prin
omogenitate fenomenologică, răspunsul terapeutic la antidepresive este foarte dificil de prezis.
Predictibilitatea răspunsului terapeutic al diverselor forme de depresie independent de diversitatea
sau de omogenitatea fenomenologică este o dovadă în plus a heterogenităţii substratului
neurobiochimic al depresiilor care, nu mai este nevoie ca să subliniem încă odată faptul, necesită
căutarea unor noi principii antidepresive cu o focalizare clară şi mult mai precisă pe alte substraturi
neurobiochimice care în momenul actual nu sunt bine elucidate.
Lipsa iniţială a unor studii clinice a antidepresivelor a evoluat în paralel cu absenţa unei
adecvate taxonomii a tulburărilor afective. Îmbunătăţirea sistemelor nosologice clasificatorii,
reconsiderarea şi reordonarea unei enorme cantităţi de material faptic clinic, a permis şi boom-ul
extraordinar de mare al proliferării descoperirilor şi sintezelor de substanţe antidepresive care a
început în jurul anilor 1960-1970. Ca o dovadă ilustrativă a acestei reciprocităţi o constituie
reconsiderarea noţiunii clinice a sindromului de depresie vitală care corespunde în sistemul
clasificator american DSM tulburării depresive majore de tip melancolic. Lipsa acuităţii sindromale şi
fenomenologice este un important obstacol în obţinerea unor rezultate pe măsura aşteptărilor noastre
în studiul unor noi agenţi cu acţiune antidepresivă de mare eficacitate, ţintite şi cu sporită specificitate.
Diferenţele simptomatologice între responsivii şi non-responsivii la antidepresive, precum şi
între pacienţii cu sau fără anumite perturbări de ordin biologic, nu pot fi încă identificate cu precizie.
Deoarece există încă neclaritate în selectarea criteriilor de departajare simptomatologică a diverselor
tipuri de depresie, cercetarea psihofarmacologică este încă profund afectată de excesiv de pronunţatele
rate a răspunsului placebo combinat deseori cu răspunsuri neconcludente obţinute cu diversele droguri
farmacologice aflate în stadiul de investigare. Exemplul este mult mai marcat în formele de depresie
cu componentă psihogenică în care rolul psihotraumelor declanşatoare are o importanţă deosebită –
31