jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

combinaţie de simptome de anxietate severă şi o tulburare afectivă severă. De-a lungul anilor acest
diagnostic a fost reconceptualizat de grupul de la Universitatea Columbia condus de Donald F.
Klein bazat pe criteriile sistemului nosologic american DSM ajuns la varianta DSM-III în epocă şi
caracterizat printr-o reactivitate dispoziţională care se traducea prin următoarele simptome:
- creşterea apetitului
- bulimie
- creştere în greutate
- hipersomnie
- fatigabilitate intensă
- răspuns farmacologic preferenţial la IMAO, de asemenea răspuns terapeutic favorabil la
antidepresivele triciclice şi evident la SSRI.
Apariţia unor forme de depresie rezistentă la antidepresivele începutului de eră
psihofarmacologică a ridicat ipoteza existenţei unei heterogenităţi biochimice a depresiilor în
general, şi a depresiei vitale în special care se caracteriza printr-o refractaritate mai deosebită la
mijloacele de tratament ale începutului erei terapiei psihofarmacologice a depresiilor.
Descoperirea unor noi molecule de antidepresive în epoca imediat următoare apariţiei
primelor antidepresive triciclice – capul de serie fiind Imipramina sintetizată în 1958 de Kuhn - şi
apoi a Iproniazidei (Marsilid) care este prima medicaţie de tip inhibitor al monoaminooxidazei a
dovedit variabilitatea tipurilor de depresie prin tipurile diferite de răspuns terapeutic. Descoperirea
în LCR a unor concentraţii scăzute a acidului 5-hiroxiindolacetic care este catabolitul serotoninei
părea să reprezinte un marker biologic cu particularităţi de patognomonicitate, dar ulterior s-a
dovedit a fi total nespecific patologiei depresive de tip endogen (depresia vitală).
Formele de depresie în care existau asemenea particularităţi de ordin biochimic păreau a fi
corelate cu un răspuns favorabil la nortriptilină, care tocmai a fost sintetizată pornind de la
amitriptilină – care era un inhibitor selectiv al recaptării noradrenalinei. Acest marker biochimic nu
era deloc patognomonic pentru subgrupul depresiilor vitale, el putând fi constatat într-o multitudine
de alte tipuri de depresie, precum şi în alte categorii diagnostice cum ar fi tulburarea anxioasă,
schizofrenia şi tulburările de personalitate.
Într-o epocă istorică a începutului psihofarmacologiei moderne, când pacienţi prezentând
stări depresive manifeste erau trataţi cu produşi conţinând triptofan şi la care era posibilă decelarea
unor carenţe de 5-hidroxitriptamină (precursorul serotoninei) prin administrarea pur şi simplu a
triptofanului, s-a prefigurat apariţia şi dezvoltarea unei categorii de medicamente antidepresive de o
deosebită eficacitate care aveau să-şi facă apariţia peste aproape un sfert de secol cu rezultatele pe
care le cunoaştem şi în zilele noastre când aceste ISRS-uri sunt printre cele mai eficiente
antidepresive, dar nu singurele capabile să producă efectul terapeutic scontat într-o multitudine de
alte forme de depresie care rămân aresponsive chiar şi la această medicaţie sau la combinaţiile de
antidepresive din care ISRS-urile nu lipsesc.
30