jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

mai cu seamă a terapiilor combinate farmacologico-psihoterapice. Recent, Keller şi colaboratorii
(Keller et. al, 2000) au comparat efectul tratamentului antidepresiv şi terapia cognitiv-behaviorală atât
fiecare luată separat, cât şi asociate sub forma terapiei integrate. Astfel, acest studiu oferă elemente
convingătoare de suport înţelepciunii clinice de combinare a acestor două tratamente pledând pentru
superioritatea acestei asociaţii faţă de folosirea fiecărui tip de medicaţie în mod singular.
Într-un alt studiu condus tot de Martin B. Keller secondat de echipa sa, pacienţii care au
primit placebo în timpul perioadei de întreţinere a bolii, au fost expuşi riscului de recurenţă de 4 ori
mai frecvent decât cei care primeau tratamentul cu Sertralină. A fost evident faptul că perioada de
recurenţă a fost amânată cu mult pentru pacienţii trataţi cu Sertralină în comparaţie cu cei trataţi
placebo. Reemergenţa simptomelor depresive a fost constatată la un procentaj mai mic de 26 % din
totalul pacienţilor trataţi cu Sertralină – un SSRI potent, cu bună toleranţă biologică şi bucurându-se
de complianţa pacienţilor – comparat cu o cifră de peste 50 % de recăderi a celor puşi pe tratament
cu placebo.
Forma subsindromală de tulburare depresivă - o atenţie deosebită a fost acordată în anii
recenţi unei aşa numite „forme minore” sau subsindromale de boală depresivă, un sindrom definit
de simptome care sunt aparent mai puţin severe decât cele ale tulburării depresive majore şi de mai
scurtă durată decât cele generate de tulburarea distimică. Frecvenţa tulburării depresive – forma
minoră – a fost estimată la 4 % într-un studiu epidemiologic (Epidemological Catchment Area).
Depresiile minore, în general, au putut fi divizate în două categorii distincte: episoade mai
puţin severe care apar în asociere cu tulburări depresive majore şi simptome care apar în mod
spontan. Persoanele identificate în studiile comunitare ca parcurgând experienţial tulburări
depresive minore, s-au dovedit, în decursul studiilor prospective, de a fi expuse unui risc mai mare
pentru absenteism şi pentru o creştere a nevoilor de asistenţă medicală decât persoanele fără
simptome depresive de acest fel. Mai mult, profilul factorilor de risc care le ameninţă echilibrul
timic este similar cu cel caracteristic pentru tulburarea depresivă majoră.
Odată cu apariţia unei entităţi subtipologice a depresiei denumită „sindromul depresiei
vitale” termen conceput de Weithbrecht în jurul anilor ’50, reluat de H.M. van Praag, cunoscut şi
ilustru cercetător la Spitalul Universitar din Maastricht (Olanda), modalităţile de particularizare a
evoluţiei depresiei încep să îmbrace alte aspecte. Astfel, sindromul depresiei vitale se detaşează net
de celelalte tipuri de sindroame depresive prin particularităţi de responsivitate la primele terapii
farmacologice iniţiate încă de la începutul psihofarmacologiei depresiilor, şi mai cu seamă printr-o
scăzută responsivitate la efectul placebo. Poate că acest din urmă caracter o deosebeşte net de multe
alte forme de depresie.
Un alt tip de depresie bazat pe conceperea unui construct nosologic care a fost introdus în
1959 de către West şi Dally modificat ulterior de Sargand este tipul de depresie caracterizat printr-o
29