jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

În mod oarecum particular, sunt evidenţiate apariţia unor simptome psihotice atenuate în
intervalul de la câteva luni la câţiva ani, anterior confirmării diagnosticului de boală şi implicit a
intervenţiei terapeutice. Observaţia anterioara a lui Bleuler, conform căreia un procent semnificativ
de pacienţi cu schizofrenie prezintă manifestări premorbide, a fost reconfirmată, în sensul că sunt
frecvente cazurile în care numeroase simptome de schizofrenie apar cu mult timp înaintea primului
episod psihotic diagnosticat. Perioada imediat precedentă debutului psihozei şi în care
comportamentul si funcţionalitatea se modifică de la un nivel premorbid aparent stabil, constituie
prodromul, însă, trebuie specificat că manifestările premorbide, debutul prodromului şi apariţia
explicită a simptomelor care definesc boala, nu sunt mereu momente distincte în timp (Maurer K. şi
colab., 1995). Manifestările premorbide ale bolii sunt cel mai adesea variate, iar un prodrom tipic
nu a fost încă identificat. Astfel, spre exemplu, premorbidul se poate manifesta printr-o timiditate
excesivă în copilărie sau interesant prin scoruri QI inferioare celor scontate în adolescenţă. În
acelaşi sens, prodromul se poate exprima sub forma unei deteriorări progresive şi continue sau a
unui deficit cognitiv. Secvenţierea temporală a acestor modificări rămâne dificil de realizat chiar
dacă, unele dintre acestea cum ar fi timiditatea excesivă, restrângerea relaţiilor interpersonale,
gândire bizară sau afectul depresiv au fost considerate manifestări premorbide, particulare, care
merită a fi cuantificate (Cannon M. şi colab., 1999; Cuesta M.J. şi colab., 1999), existând chiar
tentaţia corelării acestora cu un anumit subtip de schizofrenie (Cuesta M.J. şi colab., 1999).
Dificultăţile de apreciere vin chiar din însăşi nucleul fiziopatologic al bolii care implică participarea
unor factori multipli cum ar fi cei genetici, imunologici, ambianţi, anomalii premorbide (teoria
„atingerii multiple”). In aceste condiţii, utilizarea manifestărilor premorbide şi prodromale cu
scopul depistării subiecţilor aflaţi în risc potenţial de a dezvolta boala cu scopul unei intervenţii
terapeutice precoce anterioare debutului primului episod psihotic, apare ca plauzibilă şi interesantă
(Yung A.R. şi colab., 1998; Falloon I.R. şi colab., 1998). Aceasta atitudine ar fi motivată de faptul
că schizofrenia recunoaşte, după McGlashan, cele mai active faze în stadiul timpuriu, ceea ce ar
justifica intervenţia psihofarmacologică precoce. Această strategie ar avea rolul de a reduce
progresia tulburării prin atenuarea simptomatologiei, prevenţia recidivelor psihotice şi menţinerea
unui nivel de funcţionare cognitivă şi implicit socio-profesională adecvată. Acest tip de intervenţie
(psihofarmacologică şi psihosocială) precoce ar avea rolul, pe de o parte de a proteja pacientul de
experienţele negative rezultate din percepţia deteriorării cognitive, iar pe de altă parte, de a stimula
nivelul de acceptanţă terapeutică. Aceasta ar presupune că o astfel de intervenţie de la care se
aşteaptă fie amânarea sau măcar atenuarea primului episod psihotic, ar trebui să influenţeze
semnificativ evoluţia bolii pe termen lung. De altfel, există ideea conform căreia, intervenţia
terapeutică precoce este un factor de predicţie favorabilă pentru evoluţia clinică pe termen lung şi
există deja unele studii (Wyatt R.J., 1991; Loebel A.D., şi colab., 1992) care au evidenţiat că
14