jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

anumitor studii, cifra ar putea fi mult mai mare (259). Prevalenţa ridicată a efectelor secundare
poate, de asemenea, să limiteze utilizarea lor şi, să determine, în cele din urmă, noncomplianţa.
Numărul pacienţilor care nu răspund la tratamentul farmacologic este mare; date mai vechi au
sugerat că aproximativ 30 % din pacienţi nu prezintă un răspuns terapeutic suficient la
antipsihoticele convenţionale (260). Cu toate acestea, un raport mai recent arată că numărul de
nonrespondenri este probabil şi mai mare (15).
Într–o metaanaliză a literaturii internaţionale, Hogarty et al. (15) au evaluat literatura din
secolul al XX–lea cu privire la evoluţia schizofreniei din punctul de vedere al tendinţelor istorice
care ar putea să fie asociată cu modificările practicii diagnostice şi terapeutice. Ei au identificat 821
de studii (publicate între 1895 şi 1992) asupra evoluţiei în schizofrenie; 320 dintre acestea, cu
51.800 de subiecţi în 368 de cohorte, au îndeplinit criteriile de includere în studiu. Numai 40,2 %
din pacienţi au fost consideraţi amelioraţi după evaluări care, în medie, au durat 5,6 ani
(extreme=1–40). Evoluţia a fost semnficativ mai bună atunci când pacienţii au fost diagnosticaţi pe
baza unor criterii largi (46,5 % amelioraţi) sau nedefinite (41,0 % amelioraţi) decât cu criterii stricte
(27,3 % amelioraţi). Proporţia de pacienţi care s–a ameliorat a crescut semnificativ după mijlocul
secolului (pentru 1956–1985 versus 1895–1955, 48,5 % versus 35,4 %), reflectând probabil
tratamentul îmbunătăţit precum şi un concept lărgit cu privire la schizofrenie. Totuşi, în cursul
ultimului deceniu rata medie a evoluţiei favorabile a diminuat la 36,4 %, reflectând poate o
reorientare a conceptelor diagnostice. Datorită eterogenităţii studiilor, autorii au concluzionat că
evoluţia în schizofrenie este influenţată puternic de tratament, de modificările criteriilor de
diagnostic cât şi de îmbunătăţirea asistenţei de sănătate.
VII. Antipsihoticele din generaţia a doua
Antipsihoticele din generaţia a doua constituie un grup eterogen de medicamente (1). O
definiţie scurtă le descrie ca fiind „antipsihotice cel puţin la fel de eficiente şi mai bine tolerate
decât antipsihoticele convenţionale în măsura în care este vorba despre EPS“. Clozapina a fost
primul antipsihotic „atipic“, introdus în anii 1960 şi 1970. Proprietăţile clinice unice, atât în
termenii eficacităţii cât şi în cei ai tolerabilităţii, au delimitat clar această clasă de antipsihoticele
convenţionale, „tipice“. În urma dovezilor evidente asupra eficienţei clozapinei în schizofrenia
refractară la tratament (36), căutările de noi medicamente cu acţiune antipsihotică similară dar cu
efecte secundare minime sau absente au fost intensificate. O serie de noi substanţe, care fie imitau
profilul receptoral al clozapinei, fie utilizau alte căi, au apărut în cursul anilor 1980 şi 1990. Câţiva
compuşi noi se găsesc în prezent în diferite faze de dezvoltare şi de testare clinică.
125