jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Recent, a apărut o controversă majoră însoţită de dileme etice în legătură cu propunerile de a
introduce tratamentul atunci când sunt prezente semne ale stărilor prodromale ale tulburărilor
psihotice (10), cu alte cuvinte – înainte de debutul diagnosticabil al bolii. Suportul ştiinţific în
favoarea acestei proceduri rămăne echivoc; în consecinţă, în opinia noastră, tratamentul antipsihotic
nu trebuie iniţiat decât în prezenţa simptomelor psihotice.
Managementul stării psihotice acute constituie o intervenţie terapeutică complexă. El
implică un număr de câteva abordări de obicei inseparabil legate între ele, care trebuie să fie
utilizate simultan.
Alegerea cadrului de tratament (plasarea în secţii de spital, într–un spital de zi, un centru de
criză, o locuinţă comunitară sau managementul în facilităţi ambulatorii) depinde de severitatea
simptomelor, de impactul acestora asupra situaţiei şi suportului social al pacientului, de nevoia de
terapie specifică, de disponibilitatea diferitelor opţiuni terapeutice în diferite medii, de cooperarea şi
preferinţele pacientului şi de caracteristicile sistemului de asistenţă a sănătăţii. În timp ce suportul
comunitar poate să ajute pacientul să se stea în afara spitalului, unele proceduri terapeutice necesită
spitalizarea. De regulă, cadrul de tratament trebuie să fie sigur pentru pacient şi pentru alţii şi cel
mai puţin restrictiv cu putinţă.
În managementul pacienţilor acuţi, agitaţi sau violenţi acuţi, securitatea pacientului şi a
personalului trebuie să fie asigurată în primul rând. Pacientul violent trebuie abordat cu suficiente
ajutoare pentru a evita orice confruntare (11). În astfel de situaţii pacientul trebuie plasat într–un
cadru sigur, folosind restrângeri fizice sau izolarea atunci când este necesar (12). Pentru
managementul pacientului violent sau agitat se folosesc antipsihoticele (preferabil administrate
intramuscular). Medicaţia antipsihotica trebuie folosită cu prudenţă la pacienţii care au suferit un
traumatism cranian.
În alte situaţii şi ori de câte ori este posibil, administrarea orală trebuie preferată celei
parenterale. Administrările parenterale pot, totuşi, să fie necesare atunci când pacienţii refuză
medicaţia orală.
În faza acută, intervenţia psihoterapeutică trebuie să ţintească reducerea situaţiilor, mediilor
sau evenimentelor de viaţă suprastimulante şi stresante. Psihiatrul şi ceilalţi membri ai echipei
trebuie să furnizeze suport. Comunicarea cu pacientul şi precizarea expectaţiilor trebuie să fie
simple, clare şi coerente. În psihoterapie, strategiile orientate către realitate par superioare
psihoterapiilor dinamice, orientate spre conştientizare (13). Strategiile suportive, de rezolvare a
problemelor, sau terapia cognitiv–comportamentală au fost utilizate şi au fost găsite utile. Scopurile
acestor terapii sunt să reducă severitatea simptomelor şi a comorbidităţilor asociate (de ex., abuzul
de substanţe) şi să faciliteze managementul bolii. Terapia în medii de grup este focalizată asupra
psihoeducaţiei, ameliorării capacităţii de rezolvare a problemelor, planificării scopurilor,
interacţiunilor sociale şi managementului medicaţiei şi efectelor ei secundare.
121