jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

(Poulos, 1996), duce la o scădere a răspunsului impulsiv. În schimb, lezarea căilor serotoninergice
se însoţeşte de incapacitatea de a controla impulsurile (Ho, 1998).
Studiile de neuroendocrinologie au arătat un răspuns slab la serotonină al copiilor cu
tulburări de comportament (Stoff, 1992), al adulţilor cu tulburare de personalitate cu nivele înalte de
violenţă, agresiune şi impulsivitate (O’Keane, 1992; Cherek, 1999), precum şi al subiecţilor cu abuz
de substanţe şi impulsivitate (Fishbein, 1989). Lane şi Cherek – 2000, au demonstrat că
administrarea de d,l-fenfluramină scade răspunsul impulsiv la subiecţii cu istoric de tulburări de
comportament în copilărie.
Faptul că datele ştiinţifice demonstrează că reducerea transmisiei serotoninergice este
implicată în comportamentele agresive şi impulsive, sugerează că serotonina are o funcţie
inhibitorie nespecifică pentru un anumit tip de comportament.
În prezent se face distincţie între agresivitatea premeditată şi agresivitatea impulsivă
(Barratt, 2000). Agresivitatea premeditată presupune o planificare şi un beneficiu pentru agresor.
Prin contrast, agresivitatea impulsivă este o reacţie bruscă la diferite nivele de provocare,
consecinţele fiind ignorate de către subiect.
Deoarece aceste consecinţe, tardive sau imediate, au influenţă slabă asupra persoanei în cauză,
aceasta se poate angaja şi în alte tipuri de comportamente impulsive, cum ar fi jocurile de noroc,
abuzul de substanţe, comportamentele sexuale cu risc. Agresivitatea poate fi deci privită şi ca o formă
de impulsivitate, poate forma sa extremă din cauza consecinţelor potenţial severe. Astfel, termenul de
impulsivitate agresivă pare a descrie mai bine relaţia dintre comportamentul agresiv şi cel impulsiv.
Neuroanatomia agresivităţii
Hipotalamus
Stimularea electrică sau biochimică (cu acetilcolină) a hipotalamusului postero-lateral
induce comportament agresiv la animale, pe când instilarea antagoniştilor colinergici în aceeaşi
regiune cupează tendinţele agresive. Prin contrast, stimularea hipotalamusului ventro-medial inhibă
agresiunea, putând induce chiar atitudinea defensivă.
Unele cazuri clinice par a confirma rolul hipotalamusului în agresiunea umană (neoplasme ale
zonei ventro-mediale a hipotalamusului s-au însoţit de comportamente agresive).
Amigdala şi cortexul temporo-limbic
Amigdala pare să reprezinte o legătură crucială între aferenţele senzoriale procesate de
scoarţa cerebrală, hipotalamus şi centrii somato-motori evocând durerea, frica şi alte emoţii bazale.
Multiple observaţii pe oameni şi animale sugerează că funcţia fundamentală a complexului
amigdalian şi a cortexului temporo-limbic constă în corelarea obiectelor percepute cu valenţele
emoţionale potrivite.
114