jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Utilizând PET s-a constatat că la administrarea de doze terapeutice, terfenadina ocupă
aproximativ 17 % din receptorii H1 de la nivelul lobului frontal (Yanai et al, 1995). Un alt studiu
care a utilizat PET cu analiză grafică urmată de mapping parametric statistic a evidenţiat că ebastina
20 mg p.o. ocupă aproximativ 10 % din zonele corticale care prezintă astfel de receptori, în timp ce
clorfeniramina ocupă aproximativ 50 % din aceştia, chiar la o doză mică de 2 mg (Tagawa et al,
2001). Un studiu interesant realizat recent tot cu PET cu [ 11 C]-doxepin, a relevat faptul că
fexofenadina nu ocupă receptorii histaminergici H1 în cortexul cerebral, pe când cetirizina ocupă
aproximativ 30 % din aceştia (Tashiro et al, 2002). Toate aceste constatări experimentale in vivo la
om sunt importante pentru a susţine efectele adverse nesemnificative ale antihistaminicelor H1 de
generaţia a doua, nesedative. Cetirizina este însă considerată ca antihistaminic H1 sedativ de către
FDA deoarece riscul relativ de sedare este dublu faţă de placebo (Slater et al, 1999).
Faptul că receptorii histaminergici H1 de la nivelul neuronilor releelor talamice, neuronilor
piramidali din neocortex şi neuronilor colinergici ascendenţi sunt implicaţi în mecanismele de
activare corticală, trezire şi ciclul somn-veghe, iar cei din cortexul prefrontal, girusul cinguli sau
hipocamp, în funcţiile psihomotorii şi cognitive, în special procesele de atenţie, învăţare, memorie,
determină discutarea într-o etapă următoare a unor studii de evaluare a lipsei efectelor sedative şi
asupra funcţiilor cognitive ale antihistaminicelor H1 de generaţia a doua (Schwartz şi Arrang, 2002;
Hindmarch, 2002).
Testele subiective care pot fi utilizate pentru evaluarea sedării şi somnolenţei sunt: fişe de
monitorizare zilnică a somnolenţei diurne, cu scală analogă vizuală sau scale numerice, Scala
Stanford pentru Somnolenţă (Stanford Sleepiness Scale, SSS) care cuantifică trepte progresive în
somnolenţă, pe şapte niveluri, şi alte scale de evaluare a somnolenţei (Meltzer et Welch, 1996).
Dintre testele obiective de evaluare a somnolenţei merită amintit testul de latenţă a somnului
(Multiple Sleep Latency Test, MSLT), care determină timpul necesar inducerii de semne
electroencefalografice a stadiului 1 de somn. Un studiu MSLT a evidenţiat că latenţa medie a
somnului este redusă semnificativ de difenhidramină 50 mg de trei ori pe zi comparativ cu placebo,
în timp ce loratadina în doze de 10-40 mg nu influenţează latenţa somnului (Roth et al, 1987).
Un studiu asupra somnolenţei auto-raportate şi a dispoziţiei, care a utilizat scala analogă
vizuală, Scala Stanford pentru Somnolenţă (SSS) şi scala de dispoziţie ANAM (Automated
Neuropsychological Assessment Metrics) a evidenţiat că tratamentul cu loratadina 10 mg o dată pe
zi, spre deosebire de cel cu difenhidramină, nu diferă faţă de placebo în ceea ce priveşte nivelul
motivaţiei, dispoziţia depresivă sau calitatea auto-apreciată a performanţelor (Kay et al, 1997).
Un studiu recent de farmacovigilenţă asupra loratadinei, cetirizinei şi fexofenadinei, efectuat
pentru evaluarea frecvenţei raportării efectului sedativ (rapoarte subiective) în peste 43000 de
cazuri, a indicat că probabilitatea de a produce sedare este pentru cetirizină de 3,5 ori mai mare
96