GEORGE BACIU – PURTĂTOR DE TAINICE - Oglinda literara

În acest număr: 

Adelina Bălan 

Adrian Dinu 

Rachieru 

Adrian Irvin Rosei 

Ala Murafa 

Alina Maria Radu 

Alina Trofim 

Alina-Elena Vasiliu 

Ana Maria Rau 

Avram 

Ana Maria Tudor 

Andrei Novac 

Andrei Oişteanu 

Andreia Danila 

Annie Muscă 

Bogdan Constantin 

Dogaru 

Bogdan Didescu 

Bogdan Ulmu 

Bruno Ştefan 

C. Trandafir 

Condrat Ana 

Constantin Dusca 

Constantin Ghinita 

Constantin Miu 

Constantin Preda 

Constantin T. 

Ciubotaru 

Corneliu Florea 

Cristina Nicoleta 

Sprînceană 

Dan Anghelescu 

Dan Brudaşcu 

Dan Culcer 

Dan Puric 

Dana Antoaneta 

Bălănescu 

Daniel Dejanu 

Diana Marinache 

Dumitru Baluta 

Dumitru Hurubă 

Elena Buica 

Elena Stoiciu 

Elleny Pendefunda 

Emilia Dănescu 

Eugen Axinte 

Florentin Popescu 

Gabriel Funica 

Gavril Cornuţiu 

George Costin 

George Irava 

George Petrovai 

George Roca 

George Sorescu 

George Stroia 

Gheorghe C. 

Nistoroiu 

Gheorghe Istrate 

Gheorghe Schwartz 

Societate 

I. P. Puţuri 

Ilie Rad 

Ioan Dumitru Denciu 

Ioan Popescu 

Ioan St. Lazăr 

Ioan Toderita 

Ioan Ţicalo 

Ion Deaconescu 

Ion Lazu 

Ion Predoşanu 

Ionel Necula 

Isabela Vasiliu 

Scraba 

Leo Butnaru 

Liviu Pendefunda 

Loredana Ionaş 

Lucia Dărămuş 

Lucia Sava 

Lucreţia Bogdan 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Marilena Lică-Maşala 

Marius Chelaru 

Matei Romeo Pitulan 

Mihai Antonescu 

Mircea Radu Iacoban 

Monica Bold 

Nicolae Bălaşa 

Nicolae Labis 

Nicolaie Ioniţă 

Olimpia Berca 

Paul Maria Mefietic 

Robert Toma 

Sergiu Ciocârlan 

Ştefan Goanţă 

Ştefania Oproescu 

Theodor Codreanu 

Tiberiu Cosovan 

Traian D. Lazăr 

Tudor Negoescu 

Tudor Petcu 

Victor Martin 

Victor Spirulina 

Victor Sterom 

Viorel Roman 

Vladimir Bukovsky 

6750 www.oglindaliterara.ro 

OGLINDA 

literara 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor 

Literare şi Editurilor din România (APLER) şi 

Associazione della Stampa Estera din Italia, 

membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi 

Publicaţiilor din Europa (ARPE) 

Editată de: 

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA: 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: George Anca, Gheorghe Istrate, Laurian 

Stănchescu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian 

Dinu Rachieru, Leo Butnaru, Theodor Codreanu, Liviu 

Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, 

Angela Baciu, Virgil Panait, Constantin Miu, Virginia 

Bogdan, Armanda Filipine, Stănică Budeanu, Laurenţiu 

Măgureanu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, 

Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone; Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA LITERARĂ o puteţi 

procura şi descărca de pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi 

şi modalităţile de abonare. 

Materialele se trimit numai în format electronic, 

cu diacritice, la : 

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com 

gheorgheaneagu@gmail.com 

Corectura nu se face la redacţie. 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 

8, ap. 6, Focşani, 

jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista se află la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române, Reţeaua COMPRES 

şi la sediile filialelor 

Uniunii Scriitorilor din România. 

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund 

în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub 

semnătura proprie.

Vremea cartilor, devreme 

Teodora Fîntînaru este un filolog, dar unul care aplică 

postulatul lui Georg Brandes: filologia să nu alunge 

psihologia ! Citindu-i eseurile, dedicate toate literaturii 

române vechi, descopăr în oglinda lor mişcătoare două 

portrete: unul sumar, învăluit în estompe, ca acela al 

zugravilor de mânăstiri, al autoarei înseşi, care recunoaşte 

că nu se simte singură printre „cei bătrâni şi buni”, altul 

al „înlăuntrului românesc”, ascuns sub brocarturile grele şi 

roase de timp ale literaturii române medievale. (Ioan Adam) 

Când privesc zilele de aur a scripturelor române 

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine 

(Eminescu) 

Cărţile noi ne împiedică să le citim pe cele vechi. 

(Joubert) 

Dacă astăzi cărţile, aşa cum observa 

Alvin Toffler, sînt deasemeni efemere ca oricare 

publicaţie periodică şi cînd cititul preocupă 

din ce în ce mai puţin lumea contemporană 

iată că Teodora Fîntînaru lucrînd în cartea 

sa recent apărută – Vitralii patinate:(În) 

semne ale cărţii vechi româneşti (Prefaţă: Ioan 

Adam; Focşani, Editura Andrew, 2010, 242 p.; 

il.) – cu diverse soluţii hermeneutice înlătură 

salutar (cu grija şi atenţia filologului calificat, 

bibliotecar şi manager direct implicat în viaţa 

cărţilor, deopotrivă entomolog în căutare de 

„buburuze” inestimabile) efectele timpului pentru 

a revaloriza, îndeosebi, textul vechi românesc. 

Structurată în cinci capitole minuţios elaborate, 

doctă pedanterie susţinută de o bibliografie 

atent selectată, lucrarea are ca subiect unic 

tipăritura şi al său fascinant vehicul, CARTEA.În 

primul capitol, „Iconografia cărţii şi a livrescului” 

subintitulat „Livrescul ca paradigmă a lecturii”, 

Teodora Fîntînaru propune cititorului intersat 

şi răbdător o suită de interpretări, remarcabile, 

a unor opere de artă ce ilustrează paradigma 

livrescului şi prezenţa cărţii în economia spaţiului 

privat din perioada Renaşterii şi a modernităţii 

timpurii. Dovedind o reală competenţă estetică, 

pe lîngă fler şi sensibilitate, autoarea folosind cu 

multă îndemînare metalepsa, ne familiarizează 

cu atributele cărţii şi lectura cărţilor, de fapt o 

introducere inteligentă în istoria cărţii cu derivaţii 

psihologice spre istoria mentalităţilor, culturii şi 

civilizaţiei.Inspirată de Quentin Metsys (Zaraful 

şi soţia lui, 1514) „aleasă pentru exemplaritatea 

sa conotativ iconografică”, Giuseppe Maria 

Crespi (Rafturi de bibliotecă, 1710-1715), Jean- 

Honoré Fragonard (Tânără citind, 1773-1776) 

sau Titian (Portretul lui Jacopo Sannazaro, 1514- 

1518) Teodora Fîntînaru epicizează, dincolo 

de imagine, într-un mod absolut verosimil, 

diferitele reprezentări iconografice ale cărţilor 

cînd acestea, cu tot scepticismului unui Leibniz, 

păreau că sfidează eternitatea.Conceptul de 

biblioestetică, binevenit intermezzo, cu strictă şi 

exemplară referire la cartea românească veche 

ilustrată, cartea ca subiect de artă, revăzută 

în cele trei mari contexte ale sale: hieratic, 

votiv şi profan.Prin care se face trecerea către 

capitolele următoare, doi şi trei, „Paradigme 

ale scriiturii româneşti în secolul al XVII-lea. 

Versuri la stemă” şi „Dimensiuni paideice în 

predoslovii” ce constituie structura de rezistenţă 

al acestui substanţial studiu, bibliologic în 

datele lui generale. Secolul XVII reprezintă, în 

viziunea documentar comparatistă a autoarei, 

o perioadă de relativă stabilitate, sub domniile 

lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Cantacuzinilor 

sau Cantemireştilor, în care se defineşte ethosul 

românesc.Apar primele instituţii de învăţămînt, în 

1641 se înfiinţează prima tipografie în Moldova, 

dar şi primele scrieri ale unor cărturari de seamă 

precum Dimitrie Cantemir sau Miron Costin. 

Astfel, literatura română cultă îşi are originea în 

acel tip de literatură encomiastică, aşa numitele 

„versuri la stemă”, un gen elogios (Varlaam, 

Dosoftei, Radu Greceanu) ce însoţea, de regulă, 

herbul, blazonul unui voievod.Deşi, admite 

Teodora Fîntînaru, „probabilitatea ca în secolul 

XXI, cititorul să citească/studieze un text ca 

acela al versurilor la stemă este mică”, efortul de 

a îndepărta „colbul de pe cronici” trebuie apreciat 

ca atare, am spune noi.Deasemeni, predoslovia, 

o altă paradigmă a scriiturii vechi româneşti, 

text cu caracter sapienţial pedagogic, de bună 

învăţătură, ce prefaţa cărţile vechi bisericeşti, 

funcţia şi dimensiunea paideică a acesteia, prinde 

un contur şi un relief mai pronunţat, o vizibilitate, 

graţie unei laborioase şi foarte aplicate cercetări. 

Ultimul capitol, capitolul de suflet al autoarei, 

„Lecturi subiective” conţine, pe lîngă „Întâlniri 

medievale”, „Scrisori din alte vremuri”, „Texte 

şi simţăminte din trecut”, şi o inedită schiţă de 

studiu „Cartea ca dar”.Pe urmele sociologului 

francez Marcel Mauss cu al său clasic eseu 

despre dar, Teodora Fîntînaru surprinde cartea 

şi sub această formă de schimb social demult 

consacrat în anticul dicton do ut des.Există, prin 

urmare, şi un bibliodar. Cu acest dar Vitralii 

patinate, aşa cum scrie criticul şi istoricul literar 

Ioan Adam în predoslovie „Teodora Fîntînaru 

ne aduce aproape un mănunchi de cărturari în 

al căror scris aparent bătrânesc palpită doruri 

şi visări moderne”. Poate chiar postmoderne, 

să adăugăm, dacă luăm în calcul investiţiile în 

programe pe care le fac statele dezvoltate de 

astăzi „ca să poată trage hirea omului către cetit” 

, vorba lui Dosoftei. 

www.oglindaliterara.ro 

EDITORIAL 

Gabriel Funica 

Cu acest dar Vitralii 

patinate, aşa cum 

scrie criticul şi 

istoricul literar Ioan 

Adam în predoslovie 

„Teodora Fîntînaru 

ne aduce aproape 

un mănunchi de 

cărturari în al 

căror scris aparent 

bătrânesc palpită 

doruri şi visări 

moderne”. Poate 

chiar postmoderne, 

să adăugăm, dacă 

luăm în calcul 

investiţiile în 

programe pe care le 

fac statele dezvoltate 

de astăzi „ca să 

poată trage hirea 

omului către cetit” , 

vorba lui Dosoftei. 

6751

ESEU 

NARCISISM ŞI 

HOMOSEXUALITATE 

Multiculturalismul de tip minoritar, devenit preocupare 

centrală în ideologia „politicii corecte”, importată de Uniunea 

Europeană dinspre Noua Stângă Americană, pare un produs 

al democraţiei şi asemenea statut, desigur, ar putea fi oricând 

demonstrat. Numai că, tot logica, ne arată că deplasarea 

accentului de la principiul majorităţii la cel al minorităţii arată o 

surprinzătoare răsturnare a temeliilor democraţiei europene, 

care a creat o civilizaţie a echilibrului dintre autohtoni şi periferici 

(în terminologia lui Neagu Djuvara 1 ), echilibru oglindit în doctrina 

„drepturilor omului”, produs, la rândul ei, al creştinismului. Cum 

nu există sistem politic perfect, conceptul democraţie poartă 

cu el o anume ambiguitate, ascunzând urme ale altor sisteme, 

considerate revolute, ca oligarhie, tiranie etc. Şi asta deoarece 

democraţia este un sistem care are în sine propria negaţie, dat 

fiind că, logic, este o imposibilitate practică: demos-ul nu poate 

să se autoconducă decât prin reprezentanţi. Or, „reprezentanţii”, 

mulţi coruptibili fiind, îşi trădează condiţia de elite, uitând că 

reprezintă majoritatea şi sfârşind prin a i se substitui autarhic, 

ajungând să trăiască în euforia narcisismului de grup. Nimeni 

nu a surprins mai bine aceste „subtilităţi” ale democraţiei ca 

Eminescu. Este chiar esenţa teoriilor „păturii superpuse” şi a 

„compensaţiei”, legate organic una de alta. Elitele conducătoare 

care nu-şi împlinesc menirea democratică a „compensării” 

demos-ului, se transformă, inevitabil, în oligarhie, împingând 

democraţia în cleptocraţie, stadiu, bunăoară, la care a ajuns 

„democraţia” românească în ultimii douăzeci de ani. Aşa că 

definiţia cea mai potrivită a unei astfel de „democraţii” a dat-o 

Eminescu în sonetul Democraţia: „Acele mofturi scrise-n mii 

de coale/ Prin care răii pun la cale mulţii”. Astfel, minoritatea 

narcisiac-egoistă se înstăpâneşte peste majoritate, ruinând-o. 

Noutatea adusă de promotorii „corectitudinii politice” e că nu 

mai recunosc nici măcar principiul majorităţii, înlocuindu-l cu 

„majorităţi minoritare”, o struţo-cămilă menită să ducă la ruinarea 

Europei, după opinia recentă a lui Neagu Djuvara, mărturisită întrun 

interviu din Cultura, care a făcut înconjurul ţării, prin internet: 

„Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. 

De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva 

europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea 

largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame 

din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, 

civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în 

care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva 

generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu 

braţele încrucişate Şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se 

petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm 

soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!” 

Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va 

deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, 

dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci 

de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi 

am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, 

vin să-l umple”. Eminescu a vorbit de mult despre un gol etnic 

care va nimici, în cele din urmă, România. Va nimici şi Europa. 

Cauza cea mai adâncă: degradarea comunităţilor naţionale în 

narcisism individual şi de grup. Comunitatea de civilizaţie şi de 

cultură este înlocuită cu idolatrizarea individului şi a grupurilor 

minoritare de orice fel: etnice, sexuale, religioase, corporatiste 

etc. În democraţiile tradiţionale, indivizii şi grupurile se integrau 

organic în comunitate. Acum, majorităţile trebuie să se „integreze” 

în standardele impuse de grupurile minoritare. Este exact ceea 

ce surprinde cu amărăciune Neagu Djuvara. 

Să revin la o afirmaţie simplă: europenii „nu mai fac copii”. 

Cauzele pentru care europenii nu mai fac copii sunt multe, dar 

multiplicitatea aceasta se petrece pe fondul secularismului modern 

şi postmodern, elitele uitând că fundamentul oricărei civilizaţii 

este religia. Că UE refuză a-şi mai recunoaşte rădăcinile creştine 

nu este pentru nimeni un secret, de vreme ce în simulacrul de 

Constituţie tocmai fundamentul creştin este eliminat, semnul cel 

mai sigur că Europa acceptă ceea ce Neagu Djuvara numeşte 


sinucidere. Este eliminat în 

numele multiculturalismului 

„corect politic”. Majorităţile 

naţionale acceptă, astfel, 

să dispară odată cu statul 

naţional, suferind toate 

agresiunile minoritare de orice 

fel până în clipa când ele însele 

vor deveni grupuri minoritare 

supravieţuinde, în „rezervaţii”, 

cum zice acelaşi Djuvara, 

pentru câteva generaţii. 

De fapt, ce înţeleg „corecţii” prin multiculturalism? Să 

nu vă faceţi iluzia că e vorba de toleranţa culturilor minoritare 

care, prin hazardul istoriei, fiinţează în sânul culturilor 

naţionale. O asemenea toleranţă a fost demult codificată 

în democraţiile europene. „Corecţii”, cum am demonstrat în 

studiul De la marxism la „corectitudinea politică” 2 Theodor Codreanu 

, nu fac decât 

să desăvârşească vechiul vis internaţionalist de a distruge 

creştinismul şi cultura europeană pentru ca ideea globalistă să 

triumfe în era postcomunistă. Pentru asta, ei au înlocuit arma 

de luptă numită proletariat cu alta, aparent sofisticată, aceea a 

minorităţilor de orice fel, ştiut fiind că eterogenizarea maximă 

duce, fatalmente, la omogenizare maximă, recte la globalism 

depersonalizant. Efectul imediat şi pe termen lung este slăbirea 

şi dispariţia instituţiei europene a familiei tradiţionale. În locul 

familiei, este proclamată idolatria individului, căruia i se conferă, 

aparent, drepturi nelimitate, ceea ce îl împinge pe individ în sfera 

narcisismului secundar. Dogma păcatului originar este decretată 

ca aberantă, omului proclamându-i-se, rousseauist, inocenţa 

de la natură, din care rezultă că are dreptul la fericire văzută 

ca divertisment sans rivages. Acesta este idealul postmodernist 

care li se inoculează tinerilor. La paradisul economic al utopiei 

comuniste, se adaugă utopia divertismentului. Poveste veche: 

pâine şi circ. Anticamera căderii Imperiului Roman. 

Să vedem cum sunt instrumentate actualele minorităţi 

în sensul sinuciderii Europei. Feminismul, care, la începuturi, 

a fost o mişcare de recunoaştere legitimă a drepturilor femeii 

într-o societate cu accente patriarhale, a devenit calea regală 

de nimicire a familiei. Femeia, ca individ, are dreptul să nu mai 

nască, întrucât naşterea produce durere, apoi griji de creştere 

şi îngrijire a copiilor. Plăcerile sexuale şi divertismentul vieţii, 

dedicarea exclusivă carierei profesionale etc. sunt ispite cărora 

cu greu cineva le poate rezista. Maternitatea este sortită 

dispariţiei, „mitul” familiei se prăbuşeşte. Libertatea sexuală 

neîngrădită reduce erosul la legături pasagere, lipsite de obligaţii. 

Miracolul iubirii dispare, ca şi al maternităţii. Spre „compensaţie”, 

corecţii stimulează un alt tip de „familie”, semn al unei civilizaţii 

viitoare, pe care încă Michel Foucault a numit-o civilizaţie gay, 

în care „discriminarea” sexuală dispare. Astfel, „naturală” nu 

mai trebuie considerată, neapărat, împărţirea indivizilor pe două 

sexe, întrucât viitorul s-ar putea să fie al celui de al treilea sex: 

homosexualul, respectiv – lesbiana. Homosexualitatea a devenit 

una dintre cele mai puternice minorităţi în postmodernitate. 

Lupta pentru recunoaşterea familiei gay triumfă peste tot în 

Europa, Biserica şi guvernele care încă i se opun fiind decretate 

„antidemocartice” şi „fundamentaliste”. Când Foucault şi-a 

mărturisit public înclinaţiile homosexuale,

întrebarea-cheie: „Avem nevoie de un adevărat sex?” 3 . Evident, 

răspunsul e negativ. E nevoie de o desprindere a omului de 

natural, de biologic, de sub tirania sexului. Rostul homosexualilor 

pe lume e să producă o asemenea eliberare, căci ei nu suferă 

de o „maladie a instinctului sexual”, cum se crede, ci sunt fiinţe 

evoluate, capabile să împingă umanitatea spre „noi modalităţi 

de viaţă care să se sustragă problemei identităţii şi dorinţei” 4 . 

Foucault este un vizionar: el prevede o nouă cultură şi civilizaţie, 

cu un stil de viaţă „gay”, în care înclinaţiile heterosexuale să 

fie excepţia, iar nu regula. De aici repulsia lui Foucault (dar şi 

a celorlalţi filosofi ai nonidentităţii) faţă de origine, de identitate. 

Ambiguitatea fiinţei care-şi neagă originea duce la necesitatea 

transformării radicale şi perpetue a omului. Foucault acuză 

creştinismul că a încorsetat omul în identitate, silind indivizii 

„a se recunoaşte drept subiecţi ai plăcerii, dorinţei, tentaţiei şi 

li s-a solicitat, prin mijloace diverse (examene de sine, exerciţii 

spirituale, mărturisiri) să etaleze, în legătură cu ei înşişi şi cu 

partea lor cea mai secretă, jocul adevărului şi al falsului”, ca 

incitare la discurs, care a dus la o cunoaştere specifică. Mai mult: 

„Eliberarea de instanţa sexului prin experienţa erotică reprezintă 

un focar de rezistenţă împotriva dispozitivului puterii prin care 

subiectul a fost identificat cu propria sa sexualitate”. Astfel, 

homosexualitate înseamnă „desubiectivizare”, „o încercare 

permanentă de a nu mai fi acelaşi” 5 . Acesta e şi sensul diseminării 

lui Derrida> 6 . 

Este, într-adevăr, homosexualitatea un stadiu superior 

de evoluţie a omului, pe când heterosexualismul unul depăşit, 

rudimentar, bun doar pentru procreare? Să se afle omenirea în 

pragul unei noi ere în care continuitatea speciei să se producă 

nu pe cale naturală, ci prin clonare de laborator, pentru ca să se 

asigure apariţia doar a unor supraoameni? Raţiunea ne spune 

că e vorba, mai degrabă, de pragul unui dezastru, demn de 

imaginarul science fiction. Revizuirea tuturor valorilor europene 

echivalează cu eliminarea lor. De pildă, curentul gay militează 

pentru o nouă Biblie, din care să fie eliminate pasajele despre 

Sodoma şi Gomora 7 . Aşadar, o Biblie „corectă politic”. În realitate, 

Biserica nu-i condamnă ca indivizi pe homosexuali, ci doar 

încearcă să-i salveze din nematurizare spirituală. Căci despre o 

„nematurizare” psiho-somatică e vorba, care-i face vulnerabili în 

faţa vieţii, chiar şi-n cazurile de remarcabilă putere de creativitate, 

de care dau dovadă unui inşi. Altfel spus, homosexualitatea 

nu trebuie incriminată juridic, ci înţeleasă ca impas existenţial, 

care nu poate fi stimulată ca valoare a unei viitoare civilizaţii. 

Psihanaliza a ajuns la concluzia că homosexualitatea este o 

formă de narcisism secundar. Narcisismul secundar dezvoltă 

şi alte abateri de la maturizarea sexuală a indivizilor, cele mai 

multe putând duce către aspecte maladive de tipul psihozelor. 

Precaritatea ontologică a omului căzut este străveche, de la 

fratricidul biblic până la antiteza lui încifrată în mitul lui Narcis. 

Sigmund Freud, Jacques Lacan ş.a. au analizat cele două 

stadii ale narcisismului: primar şi secundar. Cel dintâi e din fire, 

identificabil, în forma lui absolută, în existenţa intrauterină şi 

până la investirea libidoului în sexul opus, aşa-numitul stadiu/ 

stadii al/ale oglinzii de după naştere. Încă din 1898, Elis Havelock 

introdusese termenul de autoerotism în care Freud va stabili 

veriga de legătură între narcisism şi homosexualitate (Analiza 

homosexualităţii, 1910, Pentru a introduce narcisismul, 1914). 

Narcisismul primar mai înseamnă apariţia imaginii de sine, Eul 

(cunoaşte-te pe tine însuţi), ca dezvoltare a identităţii-arheu, 

persistentă pe tot parcursul vieţii. Eul arheic este axa existenţială 

a individului. Dar absolutizarea lui duce la solipsism, narcisismul 

primar fiind deviat în narcisism secundar, ca obstacol în calea 

socializării. „Esenţialul narcisismului – spune R. Lafon – rezidă 

nu atât în faptul că imaginea Eului mi-ar părea adorabilă, ci că 

îmi pare infinit de importantă, încărcată de un accent absolut, 

într-un mod pozitiv sau negativ, după experienţe trăite, glorificări 

şi umiliri, succese şi eşecuri” 8 . Trecerea de la narcisismul 

primar la maturizare sexuală pare intermediată de autoerotism, 

când energia libidinală este orientată integral către propria 

persoană. Maturizare înseamnă orientarea energiei libidoului 

către persoana de sex opus, altfel individul rămâne fixat într-un 

stadiu anacronic. Acesta este narcisismul secundar, care poate 

rămâne în autoerotism (Onan) sau să-şi caute un obiect izomorf 

sieşi, bărbat, în cazul indivizilor de sex masculin, sau femeie, în 

cazul lesbienelor. Aşadar, o alteritate mutilată şi ambiguizată de 

neputinţa de a ieşi din narcisism, celălalt nefiind chiar Eu, ci un 


ESEU 

simulacru de Eu, un obiect libidinal care nu urmează Firea, riscând 

să cadă în patologie. De aceea, onanismul, homosexualitatea şi 

lesbianismul înseamnă intrarea speciei umane într-o înfundătură 

doar a plăcerii, fără perspectiva înnoirii vieţii. 

Devierea spre moarte a homosexualităţii trebuie privită ca 

o dramă existenţială, nu cale de emancipare a omului. Cercetări 

recente au stabilit că sănătatea homosexualilor este cu mult 

mai primejduită decât a heterosexualilor 9 . Dr. Genoveva Tudor 

documentează că homosexualitatea nu este un dat genetic, cum 

le place unor să susţină pentru a legitima ilegitimul, ci o consecinţă 

a nematurizării, maturizarea fiind întreruptă în convieţuirea cu 

părinţi homosexuali, incestuoşi, în medii în care sunt abuzaţi 

sexual, în relaţiile cu profesorii homosexuali, indivizi din aceeaşi 

speţă cu pedofilii, efebofilii şi androfilii, toţi căzuţi în minimalism 

heterosexual. Un exemplu celebru ar putea fi Hitler, care a făcut 

atâta rău naţiunii germane, împingând-o spre moarte. Lothar 

Machtan (Hitler’s Geheimnis: Das Doppelleben eines Diktators, 

2001), dar şi Norman Mailer (The Castle in the Forest, New 

York, Random House, 2007) au subliniat precedentele erotice 

din familie. Hitler a fost produsul unui incest între tatăl său Alois 

şi nepoata acestuia Klara Poetyl. Excesele sexuale ale lui Alois 

s-au exercitat mai întâi faţă de mama Klarei. Trauma Klarei a 

dus la o deviere homosexuală, trăită de ea, apoi de Hitler însuşi, 

paranoia lui structurându-se pe acest fond nefericit. Indivizii 

gay sunt în imediata vecinătate a bolilor mintale, agresaţi de 

boli digestive, de hepatită, de boli venerice şi SIDA, de cancer 

de col uterin, de neurosifilis, de droguri, alcoolism, prostituţie, 

mergându-se până la crimă sau suicid. Homosexualii poartă 

cu ei greutatea păcatului, a urii de sine. Încetarea, în 1973, a 

definirii homosexualităţii ca patologică şi înlocuirea calificativului 

cu gender identity disorder nu a dus la nici o salvare reală a 

homosexualilor 10 . Tulburările de identitate de gen sunt, pur şi 

simplu, tulburări care ţin de sfera narcisismului secundar, dar cu 

malformaţii genetice, şi ele cer o terapie adecvată 11 . 

În Un epilog teologic, din cartea citată, Răzvan Codrescu 

avertizează că devianţa sexuală este marea provocare a 

postmodernităţii. Promotorii ei culpabilizează societatea 

heterosexuală şi cer să fie asimilaţi „normalităţii” nu doar de 

societatea civilă, ci şi de cea eclezială. Liderul grupării „Accept”, 

Florin Buhuceanu, fost student la teologie, susţine, nici mai mult, 

nici mai puţin, că homosexualitatea este plăcută lui Dumnezeu 12 . 

Teologic, homosexualitatea nu poate fi decât „partea diavolului” 13 , 

nu pentru a-i demoniza pe devianţi, ci pentru a-i îndemna să 

caute salvarea în diversitatea persoanelor, antinarcisiacă, prin 

excelenţă, cum scria Vladimir Lossky: „misterul singularului 

şi pluralului în om reflectă misterul singularului şi pluralului în 

Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cerea ca 

natura cea unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel 

în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate 

exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci 

comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii” 14 . 

Nu ne rămâne decât speranţa că, într-un viitor apropiat, 

diriguitorii Europei se vor trezi din noul drog ideologic, aşa 

cum intelighenţia occidentală a reuşit să se smulgă de sub 

mirajul revoluţiei sovietice, contribuind la îngroparea sistemului 

internaţionalist. 

__________________ 

1 Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al 

civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi 

adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché. 

2 Cf. Theodor Codreanu, Polemici „incorecte” politic, ediţia a II-a revăzută 

şi adăugită, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 2011, col. „Radiografii”. 

3 Cf. Gabriela Creţu, Discursul lui Foucault, Editura Cronica, Iaşi, 2004, 

p. 199 şi urm. 

4 Ibidem, p. 202. 

5 Ibidem, pp. 204-206. 

6 Cf. Theodor Codreanu, Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, 

2005, pp. 67-68. 

7 Vezi Facerea, 19, Leviticul, 18, Pavel, Romani, 1. 

8 Apud Constantin Gorgos, coord., Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, 

vol. III, M – R, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, p. 182. 

9 Cf. Bolile homosexualilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, 

documentar de Dr. Genoveva Tudor, epilog de Răzvan Codreascu. 

10 Ibidem, p. 31. 

11 Cf. Standarde de îngrijire pentru tulburările de identitate de gen, trad. 

de Anca Liana Vaida, Asociaţia „Accept”, Bucureşti, 2010, ediţia a şasea. 

12 Bolile homosexualilor, pp. 101-102. 

13 Ibidem, p. 104. 

14 Apud Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, Editura 

Institutului Biblic, Bucureşti, 1978, p. 403. 

6753

INEDIT 

POETUL NICOLAE IORGA 

LA DEBUT 

Marele istoric Nicolae Iorga a scris 

şi poezii? Da. La marea diversitate a 

domeniilor de manifestare a spiritului său 

creator ar fi fost chiar de mirare să nu fi 

scris şi versuri. În plus, să nu uităm că 

« românul s-a născut poet ». Pe de altă 

parte, Nicolae Iorga a fost şi el ca toţi 

oamenii tânăr, iar sensibilitatea tinerilor se 

exteriorizează adeseori în versuri. Ba mai 

mult, Nicolae Iorga a scris versuri toată 

viaţa 1 ceea ce demonstrează că modul 

de exprimare poetic, tehnica poetică 

(versificării) îi intrase în obişnuinţă, i-a fost 

familiară toată viaţa, la fel ca şi exprimarea 

în proză. Creaţia poetică a lui Nicolae Iorga 

nu s-a rezumat deci la câteva poezii de 

tinereţe, câteva plachete ci s-a concretizat 

pe parcursul întregii sale existente în 

publicaţii periodice ( Semănătorul, Cuget 

clar, Neamul românesc etc.) şi câteva 

volume de versuri, e drept nu atât de 

multe ori masive ca cele de istorie şi 

istorie literară. 

Primele poezii ale lui N. Iorga 

sunt scrise « la optsprezece ani » în 

perioada când termina liceul la Iaşi 

, apoi înscriindu-se la facultatea de 

Litere din acelaşi oraş. Poezia este 

al doilea domeniu al creaţiei spirituale 

în care s-a manifestat N. Iorga , după 

publicistică. Nicolae Iorga a debutat cu 

poezia « Din trecut » publicată, la 1890 

în Contemporanul. Poetul rememorează 

cu melancolie momentele fericite din 

trecut, când prezenţa iubitei cu « chipul 

zâmbitor » îi aducea « soare-n inimă şi 

ceriu », în timp ce azi « monoton se duce 

viaţa », « traiul meu îşi cerne vălul sarbăd 

şi cernit ». Finalul dă glas dorinţei poetului 

de reînviere a acelui trecut fericit al iubirii 

împărtăşite : « să-mi spui vorbe dulci\ şi 

să-ţi sărut cuminte gura ». În cea de a 

doua poezie publicată în Contemporanul, 

« Ne-om duce », tânărul poet nutreşte 

speranţa de a uita şi depăşi un moment 

de « restrişte amară » a relaţiei sale cu 

iubita şi de a merge împreună în locuri 

unde « cerul se întrece-n strălucire », iar 

« traiu se-ncheie în iubire », locuri cu o 

natură blândă şi prietenoasă, cu copaci 

bătrâni, un roi de stele, greieri şi licurici 2 . 

Contemporanul era o revistă de literatură 

şi ştiinţă, editată de Cercul socialist 

de la Iaşi . Partea literară a revistei era 

îndrumată de V. G. Morţun, critica literară 

revenindu-i lui C. Dobrogeanu Gherea , 

care pot fi consideraţi naşii debutantului 

N. Iorga. În 1890 N. Iorga a publicat 7 

poezii în revista Contemporanul şi 4 poezii 

în Revista nouă, revistă literară ilustrată 

condusă de B.P. Haşdeu şi având printre 

redactori pe B. Şt. Delavrancea şi Al. 

Vlahuţă. 3 

Ca oricare debutant, N. Iorga este 

în primul rând (în principal) un versificator, 

un deţinător (mânuitor) al tehnicii poetice 

aflat la nivelul exigenţelor ideatice şi 

estetice corespunzătoare modei epocii , 

principală cerinţă pentru a fi publicat. 

Era un debutant ambiţios căci 

abordează teme eminesciene : poezia 

Moartă corespunzând eminescienei 

Mortua est, poezia La capul Venerei ce 

doarme de Tiţian tinzând a fi o replică 

la Venere şi Madonă, iar poezia O viaţă 

intenţionând a înfăţişa o altă imagine 

asupra evoluţiei unui cuplu de îndrăgostiţi 

decât Luceafărul. 

Dar ce deosebire între suflul poetic 

al maestrului şi cel al epigonului N. Iorga : 

Luceafărul are 85 strofe în timp ce O viaţă, 

abia 24 ; Mortua est- 17 strofe (68 versuri) 

faţă de 5 strofe (20 versuri) ale poeziei 

Moartă , iar Venere şi Madonă, 12 strofe 

în timp ce La capul Venerei ce doarme are 

doar 5 strofe. 

Şi, mai ales , ce diferenţă între 

măreţia (vastitatea) concepţiilor filozofice 

din creaţiile eminesciene şi simplitatea 

viziunii existenţiale din creaţiile 

debutantului N. Iorga ori între nivelul 

estetic al poeziilor maestrului şi cel al 

epigonului său. 

Cu toate acestea putem afirma că 

era un debut meritoriu, tânărul poet găsind 

variaţiuni tematice şi estetice la modelele 

eminesciene, străduindu-se să fie original. 

În poezia La capul Venerei ce doarme 

comparaţia se face, ca şi la Eminescu, 

între frumusetea zeiţei păgâne (grecoromane) 

« măiestrită de condeiul (sic !) 

lui Tiţian » şi frumuseţea iubitei prezente 

alături de poet în momentul contemplării 

tabloului. Poetul animat de trăiri terestre 

preferă frumuseţea fiinţei pământene de 

lângă el, frumuseţii artistice, căci « tu 

trăieşti şi dânsa-i moartă ; tu glas ai, 

ea veşnic tace », « iar când vorba ţi-o 

ascult,/ Spre-ngheţate idealuri să mă uit 

cu jind nu-mi place./ Doarmă-n liniştea–i 

de veacuri zâna dulce de demult » 4 . 

O declaraţie de dragoste reuşită, fără 

îndoială şi nu lipsită de succes, căci în 

1890 N. Iorga se căsătoreşte. 

Pe acest scurt fragment tematic 

realizarea debutantului (epigonului) se 

apropie de cea a maestrului. Dar evocarea 

eminesciană este precedată de un 

adevărat imn adus zeiţei ce a fost « idealul 

… unei lumi ce nu mai este » ( lumii grecoromane),şi 

care datorită geniului artistic 

al lui Raphael a fost creştinată, a fost 

transformată în « Madona dumnezeie » 

.Poezia eminesciană evoluează apoi 

pe o linie dramatică din momentul în 

care poetul îşi exprimă, faţă de iubită, 

dezamăgirea că realitatea, iubita, nu 

corespunde imaginii poetului care a făcut 

dintr-o « femeie stearpă, fără suflet, fără 

foc », un înger, iar « din demon făcui o 

sântă ». Ba mai mult decât Rafael „eu 

făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie”. 

Lacrimile iubitei sting focul dezamăgirii 

poetului, el este gata să-şi ceară iertare, 

recunoaşte că „a fost crudă-nvinuirea” şi 

că o adoră aşa cum este ( „ador pe acest 


Traian D. Lazăr 

demon”) 5 . Evident dramatismul din creaţia 

maestrului o face superioară calmului 

situaţiei din comparaţia debutantului N. 

Iorga, dar nu ne determină a nega cu totul 

meritele acestuia. 

Poeziile intitulate Moartă şi Mortua 

est constituie o bună exemplificare 

pentru modul în care viziunea simplistă a 

debutantului şi cea complexă a maestrului, 

exercitate pe o temă comună a devenirii 

umane, determină creaţii poetice de nivel 

artistic diferenţiat. 

În poezia Moartă , N. Iorga 

meditează asupra faptului că frumuseţea 

fizică a iubitei se păstrează şi după 

moarte. În raclă, iubita decedată are, ca 

şi în viaţă, „părul lung bălai”, „mândrele ei 

gene”, „trupul minunat”. Lumina făcliilor 

o face mai frumoasă, iar pe obrajii ei de 

ceară buzele par că „s-aprind de focul 

vieţii iară”. Poetul are iluzia că ar fi posibil 

ca fiinţa iubită să se ridice „dând giulgiul 

alb de-o parte,\ Cu ochii galeşi întrebând: 

a fost un somn ori moarte?” 6 

Debutantul N. Iorga înfăţişează 

tabloul simplu şi static al aspectului fizic 

nu şi partea spirituală a morţii iubitei, în 

timp ce Eminescu în Mortua est descrie 

solemnitatea şi grandoarea (măreţia) 

drumului către cer a sufletului iubitei 

despărţit de lutul rece al trupului. Poetul N. 

Iorga vede şi vibrează doar la aspectele 

fizice ale morţii, nu şi la cele spirituale. 

El nu-şi dezvăluie durerea despărţirii de 

iubita moartă aşa cum face Eminescu, 

a cărui bogăţie de trăiri este completată 

(însoţită) de o meditaţie filozofică asupra 

raportului dintre viaţă şi moarte, omagiu 

iubitei decedate care, după urcarea 

sufletului ei la cer, nu e decât „ţărână 

frumoasă şi moartă”. 

(continuare în nr. viitor) 

NOTE BIBLIOGRAFICE 

1. I. Rotaru, O istorie a literaturii române de la 

origini până în prezent, ed. Daco-română, TDC, 

2006, p.391 

2. Vezi volumul Toate poesiile lui N. Iorga, 

adunate de elevele sale şi lucrate de misionarele 

M. Oprea şi M. Bobu, vol. I, ( - 1917), Vălenii de 

Munte, pp 3-27. Vezi poezia Din trecut la p. 3 şi 

Ne-om duce la p.5 

3. I. Hangiu, Presa românească de la începuturi 

până în prezent. Dicţionar cronologic. 1790- 

2007, vol. I 1790-1914, ed. Comunicare. Ro 

2008, pp. 361şi 401. G. Răduică, N. Răduică, 

Dicţionarul presei romăneşti, ed. Ştiinţifică, 

Buc. 1995, pp.133 şi 352 

4. Toate poesiile lui N. Iorga, vol.I, p. 24-25 

5. M. Eminescu, Opere alese, vol. I Ed. pentru 

Literatură, Buc. 1964, pp. 34-36 

6. Toate poesiile lui N. Iorga, I, pp. 22-23

OBICEIURI ŞI 

TRADIŢII DE PAŞTI 

Spiritul Sfânt al Sărbătorilor de Paşti ne luminează 

sufletele şi casele în fiecare an. În miez de noapte, uniţi în 

rugăciune, cu inima străbătută de fiorul aşteptării, răsună 

tulburătoarea chemare a preotului: „Veniţi de luaţi lumină”. 

Şi din om în om se aprind lumânările şi toţi oamenii devin 

purtători de lumină, iar cu ochii minţii văzâd ceea ce se 

întâmplă la Mormântul Sfânt în noaptea Învierii. Este una 

dintre puţinele minuni care au loc, în fiecare an, în zilele 

noastre. La ora 12 din noapte, coboară o Lumină Sfântă 

scăldând în flăcări suprafaţa de piatră aspră a Mormântului 

şi se aprind singure toate candelele suspendate deasupra 

lui. E o lumină neaprinsă de mână omenească şi poate 

fi ţinută în mână câteva minute fără să te ardă. Asupra 

acestui lucru există numeroase mărturii, sute şi sute de mii 

de credincioşi care sunt prezenţi în fiecare an în noaptea 

Învierii. Şi această minune care se petrece an de an, se 

întâmplă numai la Sărbătoarea Paştelui ortodox. 

În viaţa noastră de creştini nici un moment şi nici 

o sărbătoare din an nu sunt atat de aşteptate ca zilele 

Naşterii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Ziua 

când „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte 

călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, iar pe 

cei vii i-a răscumpărat de sub jugul păcatului strămoşesc 

şi i-a împăcat cu Dumnezeu, este ziua în care îl simţim 

pe Dumnezeu cel mai aproape de noi. Bucuria acestei 

sărbători se confundă întotdeauna cu începutul primaverii 

când natura reînvie şi cheamă omul la renaştere cu trup 

şi suflet. 

Pe lângă dimensiunea religioasă, sărbătorile pascale 

au dezvoltat la români un numar impresionant de datini 

în care se îmbină simboluri, mâncăruri tradiţionale, 

elemente ale naturii şi superstiţii. Cuprinzând semnificaţii 

profunde asupra vieţii omului şi a relaţiilor lui cu natura, cu 

lumea înconjurătoare, ele prezintă viaţa socială, diverse 

aspecte ale orânduielilor ei, integrându-se astfel în viaţa 

lui spirituală. 

Întoarcerea la izvorul folcloric al obiceiurilor şi 

tradiţiilor noastre rămâne întotdeauna o sărbătoare de 

suflet, dar şi o îndatorire. Pentru cei aflaţi în afara graniţelor 

este o necesitate vie reîmprospătarea stării de spirit de 

la aceste izvoare ale tradiţiei, iar pentru cei din ţară, este 

o necesitate discutată din ce în ce mai des. Păstrarea 

identităţii culturale, a tradiţiilor este o necesitate revigorată 

şi de procesul globalizării. Folclorul, obiceiurile şi tradiţiile, 

ca şi limba, ne definesc ca popor care a supravieţuit într-o 

însulă de latinitate aflată într-o mare pravoslavnică, aşa 

cum spunea marele nostru istoric Nicolae Iorga. Viaţa 

spirituală a satelor noastre este înca legată de valorile 

culturii populare create de-a lungul timpului şi formează 

un capitol important în care vechile rituri şi ceremoniale 

cu manifestări spectaculoase se îmbină cu cele de dată 

mai recentă. Astăzi valenţele culturii noastre populare, 

obiceiurile şi tradiţiile, ca peste tot în lume, sunt subminate 

de concurenţa comercială. Este nevoie de un spor de efort 

pentru păstrarea lor şi pentru a rămâne aceiaşi românii 

bine-păstrători ai rosturilor din bătrâni. 

Numele acestei sărbători îşi are rădăcinile în cuvântul 

ebraic paşa`h care înseamnă trecere, scapare, eliberare. 

Grecii au preluat cuvântul sub forma Pascha, apoi latinii 

i-au spus Paschae, iar mai târziu în româneşte Paşti, 

un substantiv la plural, dar s-a împământenit şi forma 

singularului, Paşte. 

Amintirile cele mai frumoase şi trăirile cele mai 


DEZVĂLUIRI 

profunde legate de aceste 

sărbători rămân totuşi cele 

din copilăria petrecută în 

lumea satului. 

Sărbătorile Paştelui 

încep din Duminica 

Floriilor, sărbătorea intrării 

lui Iisus în Ierusalim şi ţin 

până la Duminica Tomii. 

De Florii, oamenii 

rostesc cu bucurie: 

„Vin Floriile cu soare şi 

soarele cu Florii”, duc 

la biserică ramuri verzi 

de salcie înmugurită, 

simbolul castităţii şi al 

renaşterii vegetaţiei, dar 

şi ramurile verzi cu care 

a fost întâmpinat Iisus la intrarea Sa în Ierusalim. În 

această săptămână îmi placea în Ţigăneştiul meu natal 

forfota femeilor făcând curăţenie generala în casă, mirosul 

pereţilor proaspăt văruiţi, zorul bărbaţilor prin curte. 

Serile mergeam cu fior în suflet la Denii, slujbe profunde, 

frumoase şi înalţătoare. În Joia Mare ne învârteam în 

preajma mamei s-o ajutăm la vopsitul ouălelor. Le 

facem diverse ornamente cu ceară albă, scrijelite, ori 

puse într-un ciorap cu aplicatii de frunze de pătrunjel şi 

apoi băgate în vopsea roşie ca sângele, dar treaba cea 

mai importantă era să ungem ouăle cu grăsime dându-le 

strălucire. Vopsirea ouălelor este o tradiţie răspândită la 

toate popoarele creştine. În România nu există sat în care 

să nu găsim aceste adevărate opere de artă, dar cele mai 

frumoase ouă de Paşti, sunt cele din Bucovina care au dus 

faima în lume. Ouăle sunt golite de conţinut şi apoi sunt 

“închistrate” cu modele mai ales geometrice. 

Mai demult, ouăle erau vopsite în culori vegetale 

preparate dupa reşete străvechi, cu o mare varietate 

de procedee şi tehnici. Plantele, în funcţie de momentul 

când erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul în 

care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variată 

de nuanţe. Cojile de ceapă, zeamă de sfeclă, frunzele de 

măr sau corn şi coaja de prun dădeau nuanţa de roşu. 

Brânduşele, frunzele de mesteacăn, socul şi coaja de 

păr generau străluciri de galben şi auriu, violetele colorau 

ouăle în albastru, iar verdele apărea prin fierberea ouălelor 

în zeama de frunze de nuc sau muguri de măr pădureţ. 

Conform tradiţiei, nu toate ouăle trebuie împodobite 

cu forme şi figuri, ci doar acelea care se păstrează în casă 

pentru a aduce noroc şi belşug şi a o apăra de rele. Ouăle 

roşii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului întru 

mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale, devenind 

elementul definitoriu al sărbătorii pascale. 

Înainte de a fi aliment, oul este simbol al perfecţiunii, 

al fecundităţii şi al belşugului, un microunivers care este 

sursa de miracole. Oul, el însuşi purtător de viaţă, devine un 

simbol al regenerării, al purificării şi al veşniciei. În tradiţia 

populară româneasca ouăle de Paşti sunt purtătoare de 

puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele din 

gospodărie, sunt benefice în felurite situaţii. 

Sunt multe legende despre inroşirea ouălelor, dar 

cea mai cunoscută este aceea că Mironosiţele, cele trei 

Marii care l-au jelit pe Iisus, au adus ouă cu prinoase la 

picioarele Lui, iar acestea s-au roşit de la sângele jertfirii. 

În urma influenţelor occidentale, copiii primesc acum 

ouă de ciocolată, pe care le aduce Iepuraşul. În folclorul 

popoarelor catolice se spune că, în Joia Sfântă, clopotele 

bisericilor pleacă la Roma să aducă ouă roşii, pe care le 

ascund prin grădini pentru a fi găsite de copii - cel care 

adună cele mai multe ouă va fi norocos tot anul. 

Această mare sărbătoare este mult mai vastă atât în 

î 

6755


NOI, FIII VEDENIEI – SPIRIT ŞI TIPARE – 

Cu voia timpului şi cu drept de sigiliu asupra lui 

„dintotdeauna” înspre „oricând”, spiritul încheagă şi întocmeşte 

legi şi reguli pentru fiinţă, trăire şi ideal, întru luare aminte 

mai întâi, întru învăţătură ori încălecare a ei, spre a fi altceva. 

Mereu altceva. „Altceva” este liantul dintre trecut şi viitor, dorinţă 

niciodată ajunsă la plin, bătând în poarta întocmirii, „altfel” căci, 

atunci când nu-ţi mai ajung tiparele arhiştiute, musai într-unul nou 

să-ţi torni gândul şi năzuinţa. Tiparul nu-i robie, ci semn de luat 

în cunoştinţă şi de altfel întocmire. Contează ce şi cum turnăm, 

iar datul pe dinafară, musai, alt tipar necesită. În literatură, 

„întocmitorii” sunt „fiii vedeniei” cum bine îi numeşte Agron Tufa 

într-un poem dedicat lui Ismail Kadare. Vedenia niciodată întregă 

a spiritului etern drumeţ a fiinţei unui neam, a definirii istorice. 

Luan Topciu şi Renata Melonashi-Topciu întocmeşte 

O ANTOLOGIE A POEZIEI ALBANEZE de la începuturi ţi 

până în prezent, bazându-se anume pe vârfurile ei cele mai 

reprezentative, un periplu în istoria de valoric-transcendenţă 

cum ar veni, cu convingerea necesităţii lucrului bine făcut, a 

trimiterii lui dinaintea celor ce aşteaptă, întru luare la cunoştiinţă 

şi temeinică învăţătură. 

E surptinzător cum în atât de puţine cuvinte, Luan Topciu 

reuşeşte să redea atât de mult. Scurtul expozeu din începutul 

antologiei, e mai mult decât suficient să ne facem o impresie 

despre poezia albaneză dintotdeauna şi evoluţia ei în timp. 

Evoluţia nu înseamnă musai ieşirea din tipare, cât, necesitatea 

înlocuirii lor cu altele. Necesitatea înlocuirii tiparelor cu altele, e 

mersul prin vreme şi timpul limită, punctând generaţii, moduri noi 

de abordare şi desigur, un câştig în atitudine şi expresie. Aici, 

poporul albanez, etern bolnav de iubire şi libertate, îşi are cumpăna 

cea mai vie, cea mai însetată, pendulând peste fântânile istoriei 

personale. Aşa deci, de la Gioralmo de Prada (1814 – 1903), 

semnificaţii cât şi în obiceiuri. Dangătul clopotelor, răsunetul 

cântecului de Înviere, însoţind lumanarile aprinse, ouăle 

roşii sau încondeiate, mielul, iepuraşul, mirosul de pamant 

reavăn al primăverii sunt doar câteva dintre simbolurile pe 

care le asociem Paştelui. Să nu uităm câtă bucurie poate 

fi în sufletul unui copil în clipa în care ciocneşte un ou roşu 

! Şi jocul cu cine are cel mai tare ou roşu care stârneşte 

competiţia. Mi-amintesc cum şterpeleam ouă de acasă ca 

să plătim cu ele câteva ture în tiribomba cea străbună pusă 

în mişcare cu forţă umană în ritmul muzicanţilor din sat. 

În Vinerea Mare, seara mergeam la Denia Prohodului, 

una dintre cele mai spiritualizate, dar şi „spectaculoase“ 

denii. În această perioadă, în sudul ţării, apare “floarea 

Paştelui”, o floare mică albă, care seamana cu Margareta 

şi creşte în locuri mai umede. Culegeam florile şi mergeam 

cu ele la biserică, sărutam crucea şi treceam de trei ori 

pe sub masa încărcată de flori ce simbolizează catafalcul 

Domnului. Seara mergeam să cântăm prohodul, cu mintea 

noastra de copii, mai mult de dragul spectacolului, căci 

Nefârtatul, facea el ce făcea, de mai uitam de smerenia 

cuvenită. Ca sa fim auziţi şi remarcaţi, cântam cu voce 

tare pană răguşeam. 

Sâmbătă seara fiecare gospodină îşi pregăteşte cu 

grijă coşul ce urmează a fi dus la biserică pentru sfinţire, 

acoperit cu cel mai frumos ştergar din casă, semn de 

preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală. 

Nu erau uitaţi nici morţii. In zori, femeile făceau să răsune 

cimitirul satului povestind-le prin bocet ultimile evenimente 

din viaţa lor. În concepţia ţăranilor, viaţa şi moartea sunt 

strâns legate. Datina este să nu te aşezi la masă până nu 

ai dat de-mpărţit de sufletul morţilor, aşa că pe la porţile 

caselor se naşte o forfotă vie. 

Masa din prima zi de Paşte este un prilej de reunire a 

familiei. Chiar mari fiind, când ne întorceam acasă, era şi 

nevoia de a simţi sărutul şi mângâierea pe obraji ai mamei 

retrăind tablouri din copilarie. Bucuria revederii se împletea 

cu cea a bunătăţilor de pe masă de unde nu lipseau ouale 


unul din corifeii Renaşterii 

naţionale Albaneze şi până 

la contemporanul Agron Tufa 

(n.1967) încap nouăsprezece 

„fii ai vedeniei”, vârfuri, tipare, 

biografii, lacrimi, speranţe. 

Pe cât de economicos 

întocmită, pe atât de 

radical – benefică şi 

adânc cuprinzătoare este 

această antologie pe 

care noi o vedem ca pe o 

indispensabilă unealtă de 

lucru pentru oricine vrea să 

aprofundeze istoria literaturii 

poporului albanez. El însuşi 

un cărturar şi un poet de 

rafinată expresie lirică, Luan 

Topciu înscrie această O 

ANTOLOGIE A POEZIEI Mihai Antonescu 

ALBANEZE apărută la 

Editura PRIVIREA în anul 

2007, în catalogul celor mai 

bune, mai interesante şi necesare lucrări ce ajung la noi, cei 

dintotdeauna „fii vedeniei” care este literatura, eternii ei bolnavi 

fără vindec. Căci, dacă vrei să faci „altceva”, „altcumva”, voia 

spiritului cum ar veni, musai trebuie să te raportezi la un trecut, 

care istorie se cheamă. La alte tipare, deci, care la timpul lor au 

fost de iubit, de luat în seamă şi de urmat, până la a le reânnoi. 

Ave! 

roşii, brânză, salată cu ceapă verde şi ridichi, drobul 

şi friptura de miel şi cozonacul. Ciocnitul ouălor roşii se 

face cu solemnitate şi cu respectarea unor reguli precise. 

Primul ciocneşte persoana mai în varstă sau bărbatul. 

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se 

pregătesc prea multe feluri de mâncare, dar este important 

să ai haine noi, de unde şi zicala: „Crăciunul este sătul, iar 

Paştele, fudul”. 

În zilele de Paşti existau interdicţii severe: în prima zi 

nu era permisă plecarea din sat, nu se mătura prin casă, 

nu se pregătea mâncare, răsturnarea sării era ghinion. În 

a doua zi de Paşti, finii se duc în vizită la naşi, cu cozonaci, 

pască, ouă roşii şi o ploscă de vin. Naşii îi ospatează pe 

fini, dupa care merg împreună “la lume” cum era numită 

hora în satul meu natal, dar şi universul atator atracţii 

pentru copii. 

Prima săptămână de după Paşti este numită 

Săptămâna Luminată. Se crede că porţile Cerului sunt 

deschise şi cine moare în această săptămână merge 

direct în Rai. 

Din Duminica Învierii, praznicul praznicelor şi 

sărbătoarea sărbătorilor, timp de 40 de zile, pâna la 

Înălţarea Domnului, numită şi Ispas, creştinii se salută 

cu „Hristos a înviat”, “Adevărat a înviat”. În aceasta zi, 

miracolul vieţii, oul înroşit, îşi face prezenţa prin formula 

“Hristos s-a înalţat”, “Adevărat s-a înaltat” 

Dorim ca miracolul Învierii să aducă bucuria vieţii şi 

speranţă tuturor românilor, oriunde s-ar afla şi ne rugăm: 

„Cel ce răstignire ai răbdat şi moartea ai stricat şi ai înviat 

din morţi, împacă viaţa noastră, Doamne, ca un singur 

Atotputernic”. 

(Din Stihirile Învierii) 

HRISTOS A ÎNVIAT! 

Elena BUICĂ 

Săptămâna Mare a Paştilor 2010 

Toronto, Canada

O antologie de 

poezie persana 

Scriam recent despre altă antologie 1 apărută în Iran că în 

Imperiul Persan, şi/ sau în zona unde se astăzi este Iranul, au 

trăit/ au creat nume mari ale literaturii lumii, ca Saadi, Hafez, 

Omar Khayyām, Rudaki ş.a. 

Unii cred că după cucerirea arabă (sub influenţa unei 

multitudini de factori) limba persană s-a cizelat/ desăvârşit către 

secolele IX-XI, înlocuind, în linii mari, eleganta şi rafinata limbă 

pahlavi, alţii că oricum acesta era drumul ei, cu sau fără islam. 

Altfel, poezia persană este o lume despre care s-ar putea spune 

că are două „feţe”, dificil de separat, cel puţin de către europeni, 

dar nu numai: înainte de expansiunea arabă, după momentul 

Muhammad. 

După Djahiz traducerea poeziei e 

imposibilă: „ţesătura ei s-ar rupe, măsura ar 

fi nimicită, frumuseţea ar dispare şi nu ar mai 

rămâne nimic” 2 . Interdependenţele între poezia 

persană şi cea arabă au fost şi sunt subtile, 

greu de separat. Stilurile poetice au călătorit prin 

lumea islamică; de multe ori este greu de stabilit 

dacă/ unde au apărut sau cine au fost mai meşteri 

la un stil de poezie sau altul. Dimitrie Cantemir 

aprecia („Sistemul religiei mahomedane”) poeţii 

turci, arabi şi persani astfel: „Prin cugetări 

sublime, prin dulceaţa elocinţei – căci rimele şi 

compoziţia sunt diferite de ale noastre – prin 

topica, frumuseţea, abundenţa şi subtilitatea 

metaforelor… depăşesc în chip covârşitor pe 

greci şi latini.” Iar despre poezie persană: „arta 

poetică la persani este nu numai abundentă, dar 

şi foarte frumoasă şi ingenioasă.” 

Nu de puţine ori imaginea pe care o au 

europenii despre un poet sau altul din această 

zonă diferă de cea pe care o are acel poet în 

Iran. Un caz elocvent este Khayyam, cumva 

redescoperit de iranieni pe filieră europeană, asta deşi, scrie 

Ahmad Tamindari 3 , este recunoscut ca unul dintre poeţii importanţi 

care a scris „rubaiate filosofice”, şi se recunoaşte amploarea pe 

care o au studiile despre opera sa în Occident. 

Din aceste motive şi din altele, care ţin de chiar conţinutul 

cărţii, de numele lui Arthur John Arberry 4 , este interesantă lectura 

acestui tom, o reeditare apărută la Teheran. 

Structura cărţii, după prefaţă, bibliografie: Catrene (creaţii 

de: Omar Khayyam 5 , în traducerea lui E. Fitzgerald, Rumi), 

Lirice (Sana’i, Attar, Rumi, Sa’di, Iraqi, Amir Kosrow 6 , Hafez, 

Jami, Iraj, Tavallali, Kanlari) şi Ode (Rudaki, Farrokhi, Asadi, 

Naser Khosrow, Anvari 7 , Bahar, Shahriyar, Golchin), Didactice 

(Sana’i, Rumi, Sa’di, Eqbal, Bahar, Parvin, Yasimi, Khanlari), 

Idile (Nezami, Attar 8 , Jami), Epice (Ferdouwsi). 

Mai fiecare „nume” din antologie are o poveste frumoasă 

cu parfum de istorie şi poezie. Să „răsfoim” puţin din unele 

„poveşti”… 

Omar Khayyām este una dintre figurile cele mai interesante 

din istoria literaturii universale, cu toate acestea abia e „recuperat” 

de iranieni. „Recuperare” ce mai are de făcut paşi serioşi pentru 

ca imaginea poetului să se apropie în Iran de felul în care este 

în Occident. Khayyām, pe numele său (descifrat de sufiţi în 

cheie proprie) Ghiyas ad-din Abū-l-Faht Omar Ebn Ebrāhim al- 

Khayyām Nişāburi/ Nişāpuri (în surse arabe şi ’Umar Ibrāhīm 

al Khayyāmi Gijat ad-Din Abū-l-Faht), matematician, filosof, dar 

mai ales poet, născut la Nishāpur, provincia persană Khurasān, a 

activat la Isphahan. Khayyāmi este un pseudonim, de la fabricant 

de corturi, în amintirea tatălui său. Sunt multe incertitudini legate 

de viaţa sa, mult timp nefiind limpede anul naşterii. Azi se ştie, 

şi graţie unui horoscop al lui, că s-a născut la 18 mai 1048. 


LECTOR 

Data morţii lui e incertă (se 

acceptă ades 4 decembrie 

1131). În fapt, singura dată 

certificată din viaţa lui e 

anul 1073, în vremurile 

suveranului selgiucid Malek- 

Şāh (1072-1092), legată 

de vizirul acestuia, Nezām 

al-Molk (Nizām al-Mulk), 

întâlnit şi cu titulatura Khwāja 

Nizām al-Mulk9 , autorul unei 

cărţi faimoase, Sīyyāsatnāme 

(Cartea Guvernării), 

cunoscută şi cu titlul de 

Sayr al-Mūlūk. Acesta a 

ordonat unei comisii de 

astronomi persani, condusă 

de Khayyām, să reformeze 

calendarul persan după Marius Chelaru 

calcule astronomice exacte 

(reforma Djalāli). Legenda 

spune că vizirul ar fi fost 

bun prieten cu poetul şi cu Hassan-i-Sābbāh, bătrânul munţilor, 

conducătorul sectei Hassassinilor. Pe tărâm ştiinţific, Khayyām 

a fundamentat teoria numerelor raţionale, a folosit ridicarea 

binomului la puterea n, a clasificat ecuaţiile de 

gradul al treilea arătând cum se pot rezolva prin 

reducerea la intersecţii de cercuri şi parabole, are 

importante contribuţii la teoria paralelelor. A ajuns 

medic, astronom al curţii regale, i-au fost atribuite 

14 tratate din domeniul matematicii şi fizicii. S-a 

păstrat un tratat de algebră, de primă mărime în 

lumea persano-arabă, tradus în mai toate limbile 

europene. A comentat elementele lui Euclid. 

După 1859, tradus fiind de Edward FitzGerald 

în engleză – traduceri preluate şi în antologia 

de faţă –, este cunoscut şi datorită poeziilor sale 

de tip rubāyāt/ rubaiat, gen care, asemănător 

fiind (din cauza formei/ numărului versurilor) cu 

catrenul (rubaiat vine de la cuvântul arab robā’i, 

plural rubāyāt, derivat de la o rădăcină verbală 

care are sensul de „a da formă pătrată”), au fost 

adesea confundate în Europa cu această formă 

de poezie. De altfel, şi în această carte tot astfel 

sunt denumite. 

Despre viaţa lui Şamsodin Mohammad – 

Hafez („cunoscător pe dinafară al Coranului”), care s-a născut 

şi a trăit în Şiraz (1320-1389/ 1390), considerat de mulţi cel mai 

mare poet liric persan, nu se ştiu prea multe. Legenda spune că ar 

fi avut, bătrân fiind, o întâlnire cu Tamerlan, dar şi că, de timpuriu, 

î 

a devenit „(discipol) cunoscător pe dinafară al Coranului”, cu 

__________________________ 

1 Ahmadzadeh Fatah, A Window to the garden of Iran Poetry, ediţie 

în limba engleză, tradusă de Parvin Toloii, Hossein Karmyar şi Azam 

Naseri, Khanehye Ketab, Teheran, 2010, 166 p. 

2 Pellat, Ch., Le millieu basrien et la formation de Djahiz, Paris, 1963. 

3 Ahmad Tamīndārī, A History of Persian Literature. Schools, styles and 

literary Genres, Alhoda International Publishers, Tehran, Iran, 2002,196p. 

4 Arthur John Arberry (1905 –1969) – renumit orientalist britanic. Coranul 

în versiunea lui este considerată una din cele mai bune semnate de un 

non-musulman. 

5 Am păstrat grafia din carte. 

6 1253-1325. 

7 Mort în. cca. 1190. 

8 1119-1230. 

9 Nizam al-Mulk (cca. 1018/ 19 -1092). În cartea sa, considerată 

compilaţie (supranumită apoi şi Oglinzile prinţilor/ pentru prinţi; şi alte 

cărţi arabo-persane au acest titlu; tradusă în engleză de Ruben Levy 

cu titlul A Mirror for Princes, 1951), susţine că sultanul ar trebui să aibă 

putere absolută, dar trebuie să vegheze la păstrarea tradiţiilor, stabilitate, 

bunăstarea ţării. Nizam al-Mulk s-ar traduce ca „ordine în ţară”. A crezut 

în educaţie, fondând mai multe şcoli numite „nizamiyya”. 

10 Poem cu rimă unică; poate fi odă, panegiric (arabă: madh), poem 

elegiac (arabă: ritha’) de laudă a tribului (fahr), satiric (arabă: hidja’), 

didactic sau religios, poezie bahică (khamriya), de vînătoare (tardiya). 

Arabii susţin că cele mai frumoase qaside sunt cele şapte (după unii 

nouă) mu’allaqate (cele atîrnate), despre care se spune că au fost 

brodate cu fir de aur şi atârnate pe zidurile Kaabei. 

6757

LECTOR 

notorietate mereu crescândă, chiar şi (unii spun „mai ales”) 

după ce a fost influenţat de sufism (aspect controversat). 

Pentru un necunoscător al fenomenului culturii arabe/ persane/ 

(pre)islamice (care ne-a dăruit, de pildă, cele şapte qaside 10 – 

mu’allaqate) ar putea părea un paradox, având în vedere că 

islamul, în acea vreme, susţinea că poezia este călăuza omului 

către desfrâu/ minciună, cale de a mistifica adevărul/ realitatea. 

A fost şi lupta a arabilor contra influenţelor culturilor 

persană şi elenă, dar poezia a găsit calea. Unii teoreticieni 

persani considerau că figurile de stil, comparaţiile subtile sunt 

importante, alţii că mai ales talentul este singurul în măsură să 

ducă la poezie. Alţii, mai ales dintre esteţii arabi, credeau că 

fondul poetic era mai puţin demn de cultivat, mai importantă 

fiind forma. Temele au rămas cuprinse într-un „inventar de teme” 

(arabă: diwan al-ma’ani). Se pare că schimbarea, cel puţin 

pentru lumea arabă, a apărut abia odată cu secolul XI d.C, odată 

cu pătrunderea în ţinuturile spaniole, când însă Bagdadul avea o 

strălucire recunoscută în toată lumea islamică. 

Hafez, supranumit şi „Limba tainei”, a scris cca. 500 de 

gazeluri, o sută de catrene şi o serie de poeme în distihuri. Trăind 

la sfârşitul perioadei mongole a islamului (şi Iranului), când 

imperiul lui Gingis Han ajunsese să se întindă de la Jiahun (Amu- 

Daria) până pe Eufrat, din Siberia până la Oceanul Indian, Hafez 

a rupt multe din tiparele gazelului, abordând multe teme, fapt 

care a făcut să crească forţa acestui gen. Poemele lui nu abundă 

în laude stăpânitorilor iar, ca reacţie la atitudinea religiei faţă de 

poezie, a ales o cale originală: susţinea, aparent, această opinie 

(are multe referiri la Coran şi la legende ale lumii arabe/ persane/ 

elene), dar scria despre frumuseţea femeii, efebului, dragoste şi, 

în cheie simbolică, despre „necredinţă”, templul păgân/ politeist – 

simbolizat prin tavernă, conducătorul magilor, de exemplu, fiind, 

în aceeaşi notă, crâşmarul/ iniţiatul care oferă neofiţilor cupa prin 

intermediul căreia pot păşi pe drumul myst-ului/ iniţiatului ş.a.. 

Metafora din poemele lui poate fi decriptată după chei simbolice. 

De exemplu: roza/ trandafirul e femeia iubită, iubitul care cântă 

chinurile dragostei – filomelul/ privighetoarea, contrastul chiparos 

(prezicând moartea, pieritorul) vs. busuioc (nemurirea) – de 

subliniat că, adesea, chiparosul simbolizează trupul feminin, 

zvelt, perlele – lacrimile ş.a.. Sub influenţa sufismului poemele 

lui au căpătat notă pronunţat mistică, dar nu va deveni doar poet 

mistic. A cântat frumuseţea trupească pieritoare, care naşte iubiri 

nemuritoare, puterea omului (care crede în ceva) în faţa astrelor. 

Hafez a rămas original, reuşind să îmbine în manieră 

proprie eroticul cu misticul, să păstreze tradiţiile poeziei culte 

bazată şi pe retorica scolastică. De la înălţimea secolului nostru e 

probabil greu să vedem aceste „amănunte”, să înţelegem aportul 

pe care l-a avut, dar putem să ne apropiem de o poezie de o 

frumuseţe aparte, care a rezistat timpului, de parcă poetul ar fi 

avut o gām-e ğam/ cupă a şahului Geamsid/ Jamshid; legenda 

spune că în ea se reflecta întreaga lume – pentru Hafez întreaga 

grădină a sufletelor, cu durerile şi iubirile lor. 

Data naşterii lui Abu Abdullah Muşarrif ben Muslih (Saadi) 

– în antologie cu un fragment, Shiraz, tradus de E.G. Browne – e 

subiect de controversă 11 : prin 1180 sau (din unele interpretări din 

Golestan) între 1203-1208, poate 1213. 

Născut în Şiraz, unul dintre cele mai vechi oraşe ale Iranului, 

a rămas fără tată între 12 şi 14 ani. Şi-a desăvârşit studiile la 

Bagdad (varianta des acceptată în biografii, deşi e probabil un 

anacronism, este că a fost trimis la Bagdad de Atabak-Saad ibn- 

Zanghi, dregător al provinciei Fars, în anul 1196 – de la care susţin 

unele biografii că şi-a luat numele de Saadi), unde a fost sprijinit 

să înveţe la şcoala Nizamiyyah (înfiinţată în a doua jumătate a 

sec. al XI-lea de Nizam-al-Mulk), cu limba de predare araba. În 

altă interpretare, bazată pe un poem din culegerea operei sale, 

Kuliyath, din cartea Hevatim (citată ades în partea introductivă 

la Golestan), plecarea la Bagdad a fost prin 1215, după intrarea 

mongolilor în Asia Mijlocie/ Iran. După ce primul său profesor 

(Djamaladdin-Abu-l-Faradj Abdarrahman-ibn-Muhialdi-Iusuf ibn 

Djamaladdin-Albifaradj-Ibnaldjuzi) i-a dat educaţie sunnită, al 

doilea, şeicul Şihabaddin Suhravardi (1144-1234), scrie poetul, 

era un celebru sufi, discipol al lui Abdelkadir (Abd el Kader) din 

Gilan (mort în 1166), fondatorul ordinului „Kadyri”. 

Nu e clar de ce a plecat din Bagdad. A călătorit peste 20 de 

ani, până în Turkestanul oriental 12 , Azerbaidjan, India, Africa de 

Nord, după alţii chiar în Maghreb, a fost derviş rătăcitor, prizonier 

la cruciaţi ş.a.. Se spune că ar fi început să scrie versuri din 

adolescenţă, în Şiraz, dar nici una dintre aceste creaţii nu s-a 


păstrat. Cele mai vechi versuri păstrate sunt, se pare, scrise prin 

1230-1240, la Bagdad, şi fac parte din Tayyibath/ Versuri plăcute 

şi Badai/ Versuri gingaşe/ ciudate, secţiuni din Kuliyath. Sunt în 

special gazeluri (este considerat de unii exegeţi întemeietorul 

„gazelului pur”) dar şi „catrene”, qasîde, chiar glume/ hazliath, 

unele cu caracter licenţios etc. Nemurirea i-au adus-o Bustan/ 

Livada/ Grădina fructelor – începută, se pare, în Damasc prin 

1250, terminată probabil în Şiraz, în 1255, şi Golestan/ Grădina 

florilor. 

Bustan, mai puţin cunoscută, este un poem în versuri, 

în 10 capitole (cap. I, Despre dreptate, raţiune şi prevedere/ 

înţelepciune, III – Despre dragoste, beţie şi înflăcărare ş.a.), 

fiecare cuprinzând parabole, scurte istorioare, meditaţii – centrul 

de greutate al volumului. Golestan (mai populară, scrisă şi în 

versuri, şi în proză ritmată/ rimată, în opt capitole, introducere şi 

încheiere) a fost scrisă prin 1258, scrie Saadi, doar în cam trei 

luni, după o întâlnire cu un prieten. Probabil au fost folosite şi 

fragmente scrise anterior, dar atunci le-a dat forma finală. 1258 

este anul în care armatele lui Hulagu Khan cucereau Bagdadul, 

ucigând ultimul calif abasid. Cea mai mare parte a maximelor 

din Golestan au intrat în circuitul popular sub formă de proverbe, 

zicători. Cartea a fost „modificată”, „adăugită” în nenumărate 

rânduri, poate şi pentru că a reprezentat sute de ani un veritabil 

manual pentru studiul limbii şi literaturii persani, fiind reprodusă 

în nenumărate copii. 

Golestan şi Bustan au o atmosferă de toleranţă, religiozitate 

neaplecată spre bigotism, spiritualitate, fiind şi o interesantă 

oglindă a societăţii vremii, cum era şi cum o vedea Saadi. 

Muhammed Taqī Bahār 13 a fost primul care a pornit pe 

calea cercetărilor stilistice, în primele decenii ale secolului al XXlea, 

şi-a structurat discursul pentru versuri şi proză, a împărţit 

stilurile prozei persane în şase perioade literare 14 : Perioada 

Samanidă 15 (300/ 912 – 450/ 1058); Perioada Ghaznavidă şi 

prima parte a celei Selgiucide (450/ 1058 – 550/ 1155); A doua 

perioadă Selgiucidă şi perioada Horezmiană, sau „perioada 

prozei elaborate” ( 550/ 1158 – 600/ 1203); „Stilul irakian” şi 

proza elaborată (600/ 1203 – 1200/ 1785); Perioada restauraţiei 16 

literare (1200/ 1785 – 1300/ 1883); Perioada stilului simplu. 

Jāmi (1414-1492) 17 , care şi-a ales numele după un sat (din 

vecinătatea plaiurilor natale), Jām – în care a copilărit, a fost şi 

un renumit înţelept sufi. A studiat în districtul Dašt, din Isfahan, 

în Herat, Samarkand. Legenda spune că puţin după ce a ajuns 

în Smarkand, în al treilea deceniu de viaţă, l-a visat pe şeicul 

ordinului sufi Naqšbandi, Sa’d-al-Din Kāšgari, care i-a spus să se 

întoarcă la Herat (plecase, se pare, după o poveste de dragoste 

sfârşită prost), şi să se dedice căii sufi. În ce priveşte operele 

literare, a scris şi în persană, şi în arabă. 

Sunt doar câteva poveşti din această lume acoperită, 

adesea, cu voalurile misterului, dar şi ale uitării… 

O carte frumoasă (frumos ilustrată şi realizată tipografic), 

în care parfumul poeziei se împleteşte, în sufletul cititorului, cu 

cel al poveştilor de viaţă ale autorilor. Şi, nu în ultimul rând, o altă 

poartă deschisă spre poezia persană. 

Persan Poems, An Anthology of Verse Translations, edited 

by A.J.Arberry, Yassavoli Publications, Tehran, 2005, 256 p. 

____________________________ 

11 Numele lui mai este citat: Abu-Abdallah Muşrifaddin Saadi Şirazi. 

O vreme s-a spus că ar fi Muslihaddin Saadi (numele tatălui său a fost 

Muslihaddin Şirazi). 

12 În evul mediu în Turkestan erau „incluse” Sin-Tsian şi Mongolia. 

13 „Bahār”/ „Primăvară” este takhallos/ pseudonimul – ales după alt 

poet faimos, Bahār Šīrvānī. A activat politic, a fost deputat etc., a devenit 

liderul unui grup literar, intitulat Anjoman-e Adabi-ye Dāneshkadeh 

(tradus în Enciclopedia Britanica: Dānishkadeh/ Locul cunoaşterii, în 

alte studii – Academie; Anjoman-e Adabi-ye Dāneshkadeh ar putea fi 

tradusă ca Asociaţia literară a cunoaşterii/ academiei) ş.a. A scris poezie 

– considerat printre cei mai de seamă poeţi persani, proză, critică ş.a. 

Se spune că la 6 ani ştia pe de rost mare parte din Coran, la şapte a citit 

Şah-name, a compus primul poem la 8, la 14 vorbea araba cursiv ş.a. 

14 Bahār, Sabk Shināsī, vol 2, p. 6. 

15 Dinastia samanidă (persană: Sāmāniyān) (819–999). 

16 Bahār, Sabk-Shināsī, vol. I, pp. 283-9. 

17 Numele întreg: ‘Abd-al-Rahmān Nur-al-Din bin Nezām-al-Din 

Ahmad-e Dašti.

GRĂDINA 

INCANDESCENTĂ (III) 

Aflu că terorismul juvenil ne-a împodobit azi-noapte gardul 

cu inimioare şi inscripţii. După spusele vecinei, nu sunt porno. 

Până acum n-am avut curiozitatea să merg să le văd. Am meditat 

şi dacă merită să le şterg; ar pune în loc altele. Angelica a făcut 

mare scandal, cu gura (nu ştiu să fi întreprins şi altceva, de 

exemplu să reclame la poliţie, cum ameninţa), fiindcă au vopsit 

şi la ea. 

Culmea: avem trei vecini poliţişti; niciunul nu se sinchiseşte. 

Despre cel de-alături, ce să spun? Are o „beizadea” care face 

parte din grupul de pe stradă. 

Sunt nesatisfăcut că n-am creat nimic pentru suflet (sine) 

astăzi. Să încerc? 

Încearcă, deşi trebuie să fie ora 13. Oricum, nu ţi-e foame, 

omule. Animalele sunt toropite de căldură... Copacii abia mai 

respiră... Pietrele... 

Să vă văd pe la 40º, când înseşi amurgul şi zorile ar putea 

deveni incandescente! 

Ziua a unsprezecea 

(urmare din numărul anterior) 

Navigaţia mea prin caniculă continuă, deşi din câte corăbii 

aveam mi-a rămas doar o barcă, iar în ea mi se întâmplă aproape 

să leşin pe la 4-5 p. m. 

Dar imaginea nu-i potrivită, totuşi. Deoarece nu 

sunt pe un ocean, preocupat exclusiv de supravieţuire. Mă aflu 

în noianul unei gospodării cu prea multe (pentru puterile mele) 

lucruri, plante şi animale şi trebuie să le salvez pe toate. Mă rog, 

nu chiar: unora – trenţe, vechituri, ambalaje ş. a. – le-aş da foc cu 

plăcere. Cele mai expuse sunt plantele: la limita pârjolirii. Mă mir 

cum au rezistat până acum. Am făcut de dragul lor eforturi uriaşe, 

însă numai mila naturii (?) le-a scutit deocamdată de dezastru. 

Pe scurt, joc pentru prima oară rolul unui om cu 

toate grijile pe cap. Şi în condiţiile astea mai am pretenţia să-mi 

manifest „vocaţia” de scriitor şi visător?! 

Ziua a douăsprezecea 

După-amiaza de ieri şi noapte au fost cele mai critice 

de până acum. Temperatura a ajuns la 37°, dar schimbarea cea 

mai drastică s-a produs noaptea. Înainte, nopţile erau relativ 

răcoroase (în jur de 20°). De data asta s-a făcut un salt de vreo 10 

grade. Nu ştiam de ce nu mai regăseam confortul termic dinspre 

* 

* 


ESEU 

seară, ci mă simţeam tot 

mai ameţit, cu sete, bruşte 

transpiraţii etc. 

Pe la 8 şi, 

am vorbit cu Suzi şi în 

timpul convorbirii miam 

adus aminte că nu 

udasem ofilitele plante 

din grădină, amânând 

pentru astăzi în zori. Or, 

scăpasem din vedere că 

urma duminica. Aşa că 

mi-am luat stropitoarea 

şi o găleată mare şi miam 

îndreptat greşeala: la 

9 şi ceva adăpam roşiile, 

ardeii, castraveţii... Se 

zice că tocmai când uzi 

chemi ploaia. După 10, 

tuna şi fulgera, fenomenul Ioan Dumitru Denciu 

propagându-se de la sud la 

est, apoi şi la nord. Făcea 

ca un arc de cerc prin fundul grădinii noastre. Sub ameninţarea 

sau binecuvântarea asta, m-am spălat de la brâu în jos, în 

semiîntuneric, cu apa încălzită solar în cursul zilei în butoiul de 

plastic din curte, instalat de cumnatul Mihăiţă. Am simţit că-mi 

era frig şi am grăbit operaţia. 

N-a plouat însă: furtuna s-a anulat dintr-odată. 

M-am culcat şi am dormit extrem de agitat, parcă 

într-o lume drogată, înveninată, în care se amestecau cele mai 

contrastante stări şi realităţi. Brusc, pe la 4 (?), a bubuit, trăsnit 

şi... a turnat cu găleata. Mă rugasem înainte de culcare la Sf. 

Fecioară, la Dumnezeu-Tatăl şi la „zeul meu” înainte de culcare. 

Îmi ascultaseră ruga? 

Azi am fost la cimitir şi la piaţă, în magazine, pentru 

aprovizionare. M-am supărat destul de rău, deoarece în 3 

magazine nu aveau sau se făceau că n-au să-mi dea restul. Se 

cam generalizează obiceiul. Unii dau vina pe Banca Naţională, 

că n-a pus în circulaţie destulă monedă (mărunţiş). Am ridicat 

tonul, am proferat sintagma „societatea hoţiei” – ca şi cum ar fi 

înţeles ce-i aceea „societate”. Mi-au dat caramele, chibrituri... La 

următoarea hazna din astea am renunţat să mai cumpăr, la a 

treia am scos din buzunar bomboanele primite, spre a completa 

în derâdere costul... N-au primit, bineînţeles. Şi nu le păsa de 

frustrările mele. Halal negustori români: preferă să nu vândă 

decât să dea restul. 

* 

Cred că este cazul să mă abţin până şi de la efort 

intelectual în duminica aceasta. Trebuie să fiu prudent. Se 

înmulţesc semnele de primejdie. Dacă, Doamne fereşte, mă 

loveşte damblaua, n-are cine să mă descopere în timp util pentru 

salvarea mea şi a mai-micilor existenţe dependente de mine. 

* 

6759

EMINESCOLOGIE 

EMINESCIANISM ŞI 

EMINESCOLOGIE (IV) 

(Despărţirea de Eminescu?) 

De amintit aici, ca argument forte, 

depoziţia redutabilului eminescolog 

D. Vatamaniuc, comunicată într-o 

scrisoare adresată lui I. Filipciuc, la 9 

ianuarie 1998: „Discuţiile în legătură cu 

boala lui Eminescu rămân deschise”. 

Aflat în sanatoriul de la Ober-Döbling, 

Eminescu – aflăm din epistola trimisă 

de D. Boghean – era restabilit şi „grija 

lui este sărăcia”. La 2 martie 1888, 

deputatul I. Negruzzi, într-o petiţie 

supusă Camerei, cerea „un ajutor viager 

nenorocitului poet naţional”. Senatul o 

va accepta abia la 23 noiembrie, regele 

va semna decretul în anul următor, 

la 12 februarie, dar poetul naţional 

nu se va bucura de „ajutorul viager”, 

părăsind la 15 iunie 1889 această lume. 

Harieta, ca soră iubitoare, va veghea 

asupra imaginii, avertizându-l asupra 

stimei „prin purtare” şi cerându-i să 

abandoneze cârciumile, neglijenţa, 

indiferenţa. Testând creativitatea limitei, 

acea pre-simţire a căderii şi statutul 

creator al nebuniei, Svetlana Paleologu 

Matta, explorând „coincidenţa de 

destin” a unor mari spirite, îl fixează 

în orizont european. Discutând despre 

„epilogul publicisticii eminesciene”, 

acelaşi D. Vatamaniuc înlătură anatema 

inactivismului. Poetul, după prăbuşirea 

din 1883, visa la o reintrare în circuit; 

şi, între timp, tradusese Gramatica 

sanscrită şi, „smuls” din Botoşani de 

Veronica Micle, îşi face reintrarea, 

în noiembrie 1888, la România 

liberă, ziar preluat de conservatori 

cu trei ani în urmă. Totuşi, în acelaşi 

noiembrie 1888, poetul recunoştea 

în faţa lui Slavici: „om din mine n-o să 

iasă”. Şi în manuscrisul Fiziografie 

ne asigura că „moartea-i norocul 

iubirii”. Marea iubire a cuplului mitic 

(Eminescu / Veronica Micle) însoţeşte 

în posteritate opera, o veritabilă prismă 

eminesciană închegând din goluri, 

„sărituri dezordonate”, fragmentarism, 

„mişcări sufleteşti” în vastul său şantier 

un portret colectiv al neamului pe care 

poetul, se ştie, l-a iubit ca nimeni altul. 

Încât – avertiza Theodor Codreanu – 

despărţirea de Eminescu, clamată de 

atâtea voci insurgente şi inconştiente, 

poate fi „treaba personală a fiecărui 

creator, dar nu a culturii române”. 

Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, 

exponenţial, ne apără într-o epocă 

fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul 

globalizării, zarva alertei identitare, 

contrapunând – prin figura marelui 

poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei 

româneşti” – o identitate proteică, 

veghetoare. 

Personalitate emblematică şi 

incomodă, Eminescu s-a dorit „un om 

ce spunea adevărul”. Contestarea lui 

(reacţiile detractoare mergând, am 

văzut, până la a-l considera un obstacol 

în calea europenizării noastre) ar 

proba, credem, valoarea şi actualitatea 

gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, 

apoi vigilenta gardă dogmatică într-o 

cultură „de ocupaţie” şi, în fine, 

dectractorii de azi, alergici la energiile 

organice practică acelaşi killerism 

cultural, promovând filtrul politizant 

în tratamentul valorilor. Cine crede în 

„izvorul intern” (M. Ungheanu) nu poate 

accepta că cei dedicaţi ideii naţionale 

au căzut în dizgraţie, devenind nume 

secundare, ofilite. Înverşunarea 

împotriva „magaziei” locurilor comune, 

inundând exegeza, nu e un semn rău. 

Şi dacă „dilematorii” de azi, asemeni 

canonicului Grama (care deplângea 

că „o ceată de oameni” se închină unui 

„suflet putred”) îşi forţează destinul, 

sperând a rămâne în Istorie măcar în 

chip de denigratori, îşi rezervă o glorie 

tristă. Pentru vanitosul Grama (un critic 

„zoilic” al vremii lui, zice C. Cubleşan, 

dar nicidecum un neinformat), 

Eminescu nu era (la 1891) „nice barem 

poet”; pentru unii dintre „exegeţii” de 

azi, poezia sa ne oferă doar „un dangăt 

spart”. Eminescu însă „lucrează” în noi, 

e un mit productiv; e chiar o fatalitate. 

Mai exact (observaţia a fost făcută 

de Nichita Stănescu) noi „suntem ai 

lui”. Aşa fiind, cinstindu-ne valorile, nu 

trebuie să vedem în prezenţa Poetului 

un mit tiranic ci o funcţie modelatoare, 

întreţinând „o nelinişte perpetuă” 

(Eugen Simion). Dacă vorbim de o 

idee Eminescu, ea priveşte, îndeosebi, 

spusele lui Nietzche: un popor se 

defineşte nu atât prin oamenii săi 

mari, cât, mai ales, prin felul în care îi 

recunoaşte şi îi cinsteşte. Iată întrebarea 

care ar trebui să ne chinuie. Posteritatea 

lui Eminescu rămâne, astfel, o continuă 

provocare. Fiindcă Eminescu, afirma D. 

Vatamaniuc, se naşte din Eminescu... 

Iar poetul bănuia cine este şi, poate, ştia 

şi ce va deveni, avertizându-ne: „pentru 

a mă-nţelege trebuie crieri”. 


Adrian Dinu 

Rachieru 

* 

„O epistolă din Bucovina”, 

rememora nostalgic (în 1885) Iosif 

Vulcan, i-a adus sub ochi, în februarie 

1866, „inspiraţiunile juvenile” ale 

lui Mihai Eminovici; cum „numele 

nu-i suna bine”, ardeleanul Vulcan, 

în chip de „naş literar”, a eliminat 

„terminaţiunea slavă” şi l-a introdus 

pe Eminescu în circuitul cultural al 

epocii. După esenţialul „botez” familist 

au urmat – ca borne fundamentale – 

volumul de Poesii scos de Maiorescu 

(„aşa cum sunt orânduite”) şi, desigur, 

urnirea ediţiei Perpessicius. La care 

am adăuga momentul Negoiţescu, 

intrarea exegezei în etapa fiinţială, 

„eminescianita” lui Noica (făcând din 

cauza facsimilării manuscriselor, „aşezat 

în răspundere”, o bătălie personală, 

plimbat pe la „foruri”, amânat, exasperat 

şi, totuşi, încrezător) şi, negreşit, în 

ultimele decenii, investigaţiile cu iz 

detectivistic, privind „anii eclipsei” 

(1883-1889), redeschizând dosarul 

Eminescu. Chiar dacă unele voci iritate, 

blamând eforturile acestor „căutători 

de Elodii” (preocupaţi de „devoalarea 

conspiraţiunii”, descoperind 

„apocaliptice ramificaţii” etc.) îi invită 

pe cercetătorii „indisciplinaţi” (vorba 

lui I. Filipciuc) la un grabnic consult 

medical. Chestionarea contextelor e 

trebuincioasă, Eminescu interesează 

iar faptele rămân fapte, clătinând – 

probabil – unele reputaţii. Dar luminând 

adevărul. „Olimpianul” Maiorescu era, 

în acei ani, „conducătorul principal 

al soartei lui Eminescu”, opina dr. 

Obersteiner de la Döbling (aflăm dintr-o 

scrisoare a lui D. Boghean, „un junimist 

de fundal”, comentată de Liviu Papuc în 

recenta sa antologie Societari junimişti 

în documente). Soarta lui Eminescu, 

„un poet sigilat de destin”, cum spunea 

G. Călinescu la o Sesiune a Academiei 

(1964) este acum în mâinile noastre. Şi 

a celor care ne vor urma...

Ani 

Printre rânduri de castani, 

În melancolii de ani 

Îmi privesc adolescenta. 

Te-ai pierdut în inocenta! 

Printre umbre de castani 

Trec si numar proprii ani, 

Al melancoliei dor. 

Azi sunt doar un trecator! 

Aniversare 

Strazi de oras mort, 

Ploua pe asfalturi. 

Foile de tort 

Au miros de vreascuri. 

Trecator...cum anii, 

Unic anotimpul! 

Singuri sunt castanii, 

Suflet, trupul, timpul. 

Am iubit cândva 

Frunze ce-au murit. 

Apa ce-a sfârsit 

Gust nu mai avea, 

Ochii ce odata 

Pareau de poet 

Si ca niciodata 

Simt inconstient. 

Am iubit odai 

Cu miros de Brad. 

Cetini în scântei, 

Scoarte care ard. 

LUCIA 

SAVA 

Treceri 

Am uitat ca toate, 

Totul va apune. 

Un sfârsit e moarte, 

Trecerea prin lume. 

Marturisiri 

Am iubit 

Cu ochii deschisi între contururi mari, 

Frumusetea cerului bleau. 

Am cersit Bradului sirop din mugure 

copt 

Între asfintit si rasarit de Luna. 

Unda apelor de izvor mi-au dat luciu 

aprinselor buze. 

Am crescut între splendorile muntelui 

batrân, 

Molizilor cu rasina si cetini 

Culegând fragi, bureti, 

Privind oceane de stele la umbre. 

Am privit cordoane de fum iesind de la 

stâni, 

Câinii latrând în ecouri departe, 

Ceaun învelit de lemne de foc, 

Surcele în multe scântei. 

Între un ochi de bruma si o rascruce 

Am sorbit un pahar plin cu liniste 

sufleteasca. 

POEZIE 

VERSURI STRĂVEZII 

Vameş 

În fiecare zi fac măcar câte o triere 

despart lumina de înalt 

apa de cer 

miezul de coajă… 

Mai număr încă de trei-patru ori 

depărtările 

adun fiicele şi le împart la nume 

şi iarăşi o iau de la capăt 

cu fântânile, cu omătul, 

cu oul, şarpele şi stelele… 

Rămâne să adun pietrele risipite 

în luciri de onix 

Vameş al mângâierii 

mă despart pe mine de mine 

La urmă voi socoti 

cu ce m-am ales 

Întâlnire 

Ce bucurie ar fi să vii 

în toate serile la masă 

cu puţină melancolie 

şi urmă palidă în colţul gurii… 

Tandreţea vine pe-o tavă de argint 

şi se aşează pe faţa de masă 

scrobită de nelinişti uitate 

Am intrat amândoi pe tărâmul 

coincidenţelor 

şi nu mai ştim cine palpită 

Identitate 

Nu protestează niciodată 

Dimineaţa şi serile îşi repetă dorinţele 

ca pe nişte rugăciuni 

împreunându-şi palmele peste 

un ciob de extaz sau, poate, 

de conştiinţă 

Nu-i place să îmbrâncească lumea 

prin tramvaiul numite dorinţă 

preferă să se plimbe prin parcuri 

alături cu sine 

identitate ce se clatină într-o parte 

sau alta 

în ritmul paşilor de soldat în permisie 

Tabieturi 

Dimineaţa ţin în mână 

un ciot despletit 

şi încerc să mătur 

tot ce-a mai rămas din vechile păreri 

răspândite pe câteva hectare 

Sâmbăta, de obicei, fac echilibristică 

pe o linie de pe care nu ştiu cum se face 

de cad mai mereu 

în braţele inspiraţiei 

când îmi mai pun şi pantofii cu toc 

Linguriţa mă ajută cel mai mult 


DIANA 

MARINACHE 

când produce 

furtuni în paharul 

cu ceai de mentă 

cling-clingul ei mă 

încântă 

peste măsură 

Căutare 

Cerbul şi-a pierdut coarnele 

Vindecat doar dacă se ia după semne 

beteag i-a rămas somnul despodobit 

Merge către nălucile subterane 

şi caută alte semne rătăcite 

pe celălalt tărâm 

unde boncăluieşte 

Atotputernicul 

Feminitate 

Melancolia îşi zornăie silabele 

Dar sunt mult prea multe jurii 

juriul pentru castitate 

juriul pentru iubire 

juriul pentru lumină şi umbră… 

Juriul pentru moarte pare dezbrăcat 

de orice metaforă 

Nici nu aştept verdictul 

Altă ninsoare 

Întâmplările atât de mici 

ale unei zile pline de conţinut 

mă fac să uit asprimea zăpezii 

aşezată ca un linţoliu greu de pânză 

peste oraş 

desfac borcanul cu gem de căpşune 

şi-i inspir parfumul din vara trecută 

într-un ungher stă uitat 

tabloul cu floarea soarelui, 

alături tabloul cu flori de câmp 

şi pe masă un pumn de monede 

vestind o inflaţie 

aburii se ridică din supa fierbinte 

se prefac într-o altă ninsoare 

paradisiacă şi casnică 

Numere 

Numerele stau aliniate 

ca nişte soldăţei de plumb 

Câţi ani ai? te întreabă unul 

Dar tu câţi ani ai? îl întrebi 

O sută, o sută, o sută, răspunde 

Aha, dai din cap nelămurit… 

Se luminase de-a binelea, 

soarele se ridica uşor după curba 

lui Gauss 

Ţi-ai îndreptat gâtul spre soare 

ca un cocoş care cântă 

cu strigătul lui dintâi 

6761

NOTE DE LECTURĂ 

Spovedania unui umorist 

Rămâi uimit când începe Mihăescu 

să-ţi enumere pagini întregi de nume proprii, 

prieteni atât de dragi lui, mulţi dintre ei şi nouă. 

Profesori, medici, anchetatori, judecători, 

poliţişti, scriitori, politicieni şi actori. 

În asemenea situaţie n-ai cum să ieşi 

basma curată, decât deschizând un nou 

capitol cu titlul ales chiar de personaj. 

Cu fiecare prieten, cu buletin de 

Bucureşti sau de America, acesta a trăit 

cândva o întâmplare haioasă, pe care o 

povesteşte astăzi, cu mare tâlc. Ne vom 

mulţumi cunoscând măcar o parte din amicii 

„de cursă lungă” ai personajului. 

Dând iar ceasul timpului înapoi 

cu vreo 45 de ani, sunt curioasă să aflu 

câte ceva despre prietenii de tinereţe. Vă 

întreb, pentru că astăzi se confirmă tot 

mai mult aserţiunea că prieteniile sunt 

doar o absurdă aducere aminte. Ţin să îi 

previn pe cititori că în materie de poveşti 

cu nume proprii sunteţi concurentul 

acerb al lui Florin Piersic… 

Prietenii de atunci, pe care îi mai am, 

sunt mai puţini decât degetele de la o mână. 

Mai toţi s-au mutat în câte o stea, cum ar fi 

zis Octavian Paler, care mi-a fost şef. Cine 

a rămas? Să începem cu fetele. Doctoriţa 

Rodica Jujescu, care mi-a amintit că ne-am 

cunoscut recent, prin decembrie 1955, întrun 

loc şi o împrejurare romantică. Internaţi 

amândoi la Spitalul 2 CFR, Rodica cu o 

anemie pernicioasă, eu cu o criză de ulcer 

şi melenă, se pare. Am fost în grija doctoriţei 

Nicoleta Hila - suntem prieteni şi astăzi - fiul ei, 

doctorul Gabriel Hila, cardiolog, m-a preluat, 

apoi soţul ei, prieten de asemenea cu mine, 

fost decan al Facultăţii de Construcţii, nu mai 

e pe pământ. Între timp şi Rodica s-a cuibărit 

în moarte. Nu realizam prea bine atunci cu 

cine m-am împrietenit. Ea, frumoasă, cu 

o inteligenţă impresionantă, cu o distincţie 

ereditară, eu mai simpluţ. 

De exemplu, îmi 

aduc aminte că am fost 

invitat odată de o prinţesă 

adevărată, din familie 

menţionată în Almanahul 

Gotha, la un „dîner aux 

chandelles”. Nu ştiam ce 

înseamnă. 

M-a întrebat cu ce 

aş vrea să fiu servit şi am 

răspuns cu sinceritate 

absolută: supă cu găluşte, 

ciulama de pipote şi clătite 

cu dulceaţă de vişine. Ca să 

vadă că şi eu sunt un lord, 

m-am dus îmbrăcat cu un 

costum bleumarin şi şosete 

albe. Mi se părea o culme a 

eleganţei. 

Pe vremea comuniştilor, prinţesa îşi 

mai putea păstra titlurile? 

Sub comunişti, prinţesa a obţinut cu 

greu o slujbă de proiectantă la un I.A.L. 

Mai aveţi prieteni din lumea 

medicală? 

Întâmplarea face ca un alt prieten 

vechi, să fie tot medic, cu buletin de 

Las Vegas. Profesorul Dr. Alfred Sapse, 

Membru de Onoare al Academiei Române 

de Medicină. După absolvirea facultăţii la 

Timişoara, a ajuns în Bucureşti, la spitalul 

Colţea. Ne-am cunoscut într-un cerc de 

medici, tineri frumoşi şi bănoşi, cu amante 

splendide, eu cu Fred reuşind să mai şi 

furăm în beneficiu personal, unele dintre 

ele, mai slabe la refuz. Ne-a unit o admiraţie 

profundă şi insaţiabilă pentru eternul feminin. 

Ne-am legat sufleteşte; el a avut o perioadă 

grea înaintea plecării definitive din ţară, a fost 

scos din slujbă şi, pe cât mi-a fost posibil, am 

încercat să-i fiu aproape. 

A apărut şi o carte despre Dr. 

Sapse… E adevărat. O carte semnată de 

Eugen Barbu şi Adriana Kiseleff, Dr. Sapse 

şi odiseea Gerovitalului. Acolo, în carte, el 

spune multe lucruri frumoase despre mine, 

din care citez doar: 

„Trebuie să menţionez că, dacă 

nu era Dan care să-şi împartă cu mine 

ultima bucăţică de pâine, până s-a rezolvat 

problema la minister, cu reintegrarea mea, 

situaţia ar fi fost cam tragică. De asta ţin la 

Dan şi îl preţuiesc”. 

Ce mai ştiţi de Fred? 

În America, prietenul meu a făcut o 

carieră fulminantă, a inventat medicamente şi 

tratamente care l-au îmbogăţit, a tratat şi s-a 

împrietenit cu mari vedete de la Hollywood, cu 

mari personalităţi politice, medicale, membri 

ai unor familii regale, a fost atât de sus pe 

scara socială, încât atunci când Ceauşescu 

a vizitat America, Fred i-a fost prezentat de 

Preşedintele Carter şi nea Nicu l-a rugat pe 

Fred să sprijine România pentru introducerea 

Gerovitalului pe piaţa americană, ceea 

ce Fred a reuşit. Ne-am revăzut când el a 

revenit cu treburi în România, l-am vizitat 

în America, unde s-a purtat cu mine şi soţia 

mea, impecabil, recunoscând că la noi la 

Bucureşti, acasă la mine, Simona i-a făcut 

cea mai bună mămăligă cu brânză din viaţa 

lui. Fred este inclus definitiv în tinereţea mea, 

ne vedem rar, dar ne găsim tot timpul, la 

nevoie, într-un colţ de suflet. 

Acest doctor Sapse 

e un personaj foarte 

controversat. Citind în 

presa ultimilor ani, Alfred 

al dvs. e aspru criticat… 

Ce n-au spus duşmanii 

lui, care îi contestau până 

şi calitatea de medic, că 

este Membru de Onoare al 

Societăţii de Ştiinţe Medicale 

din România. Se putea afla 

cu un simplu telefon, pe 

care nimeni nu a vrut să-l 

dea. Nu-i ciudat? El a vrut 

să introducă celulele stem 

la noi în ţară şi (se pare) 

că, refuzând să dea şpagă 

unde trebuie şi cât trebuie, a început atacul 

împotriva lui, în modul cel mai jegos. Stil 

dâmboviţean. Subiectul e prea vast, ca să-l 

tratăm acum, aici. 

Vă mândreaţi într-una din zile cu 

vecinii de odinioară din Piaţa Romană… 

Mă mândresc mereu. În blocul din 

Piaţa Romană aveam vecini faimoşi: Miron 

Radu Paraschivescu, Ion Mihăileanu, Tudor 

Şoimaru, sculptorul Apostu. 

Iată, unii dintre ei, celebri 

colaboratori la „Contemporanul”. 

Când spuneţi Ion Mihăileanu, 

vă referiţi la tatăl regizorului Radu 

Mihăileanu? 


Jurnalist şi autor de literatură 

poliţistă la începutul carierei 

sale, scenarist şi regizor tv., 

scriitor umorist şi autorul celor 

mai de succes scheciuri rostite 

de cei mai preţioşi actori români 

de comedie, Dan Mihăescu are 

vocaţia prieteniei. O dovedeşte 

în capitolul „Prietenii mei…” din 

cartea Dan Mihăescu. Spovedania 

unui umorist, apărută de curând 

la Editura Terra, Focşani. 

Autoarea, Annie Musca, a realizat 

o impresionantă biografie în 

dialog cu inconfundabilul om de 

televiziune, din care prezentăm 

un scurt fragment. 

Despre el e vorba… Scriitor şi 

traducător… 

Şi scenarist… 

Vă amintiţi filmul „Duminică la ora 

6”? Cum să nu? Uite că drama unui cuplu 

de comunişti ilegalişti a impresionat juriul de 

la Cannes în 1966. 

Încă un premiu câştigat de Pintilie. 

Pe cine aţi mai cunoscut în acelaşi 

bloc? Acolo l-am cunoscut şi pe George 

Pîrjol, artist plastic, deştept, frumos şi 

talentat. Ne vedeam zilnic, mulţi ne ziceau 

fraţii Mihăescu sau Duo Pîrjol! Mama 

Jeanetta (mama lui) chiar ne prezenta la 

toată lumea, drept băieţii ei. George, cel mai 

des era burlac, dar şi când se însura lua 

nişte splendori. O numesc aici pe Mariana 

Stoenescu, redactor la „Magazin istoric” 

şi mai cu seamă, pe Silvia Kerim, Brigitte 

Bardot a noastră, scriitoare de mare talent. 

George avea mai multe operaţii pe inimă, cu 

atâtea stenţuri şi stimulatoare cardiace, încât 

am fost de părere că trebuie să prindă mai 

multe posturi decât televiziunea prin cablu. 

Afecţiunile cardiace i-au adus şi moartea. 

La senectute îl îngrijise cu dragoste ultima 

nevastă, Anita, la locuinţa lor din Paris şi la 

cea de la Nissa. 

Doamne, câţi prieteni mi-au murit, 

numai de când ne-am apucat noi de cartea 

asta! 

(continuare în nr. viitor)

PATAPIEVICI ŞI AVIONU’ 

erori la patapievici- pălăvrăjeală la 

noica: în cele ce urmează voi face câteva 

observaţii asupra unor afirmaţii (mai ales 

ştiinţifice) ale lui patapievici şi ale lui 

noica. încep cu noica: citez din carte(a) de 

înţelepciune: 

„Dumnezeu nu poate face un 

bolovan pe care să nu fie în stare a-l 

ridica, dar oamenii pun pe lume lucruri mai 

puternice decât ei...“. tot în legătură cu 

acest subiect, noica notează că „acesta 

este unul dintre paradoxurile formulate 

în evul mediu“. atât! opinia mea este că a 

ridica înseamnă a depărta un obiect de un 

altul (de exemplu a depărta un bolovan de 

terra). ori a construi cel mai mare bolovan 

ar însemna să aduni întreaga materie 

(din univers) întru o grămadă., şi, de la 

ce să o mai depărtezi?! nonsensul nu 

este totuna cu paradoxul. iar dacă Dzeu 

ar construi doi bolovani la fel de mari şi 

i-ar depărta unul de altul, fiind astfel atât 

atotputernic şi totodată neatotputernic, 

aceasta ar reprezenta o propoziţie cu o 

valoare de adevăr de 50%., ceea ce în 

cadrul logicii fuzzy e (foarte) valabil. doar 

în cadrul logicii aristoteliene această stare 

de lucruri (paradoxală) nu este permisă 

(printr-o axiomă impusă de aristotel). în 

fond un pahar poate fi jumătate gol când 

e practic (şi totodată!) jumătate plin. în 

fapt întrebarea de mai sus sună astfel: 

se poate face ceea ce nu se poate face? 

ori, o astfel de întrebare fără sens poate fi 

pusă şi fără implicarea divinului. 

în opinia mea noica nu face decât 

să meargă pe poteci bătute bine de acum 

vreo 2500 de ani şi să folosească vechea 

şi săraca logică aristoteliană- mai există şi 

alte logici. la ăst capitol moisil l-ar fi băgat 

la buzunarul de la spate. 

la rândul său şi patapievici 

filozofează cu greşeli, când ştiinţific 

eronat, pornind şi de la ideile altora, când 

pe subiecte precum băşcălia la români şi 

bârfa-n tramvai. iată întru argumentare 

câteva exemple (citez din „note despre 

omul recent“ articol apărut în „orizont“ 

nr.3, din 17.3.2000 timişoara): 

1. “în privinţa lucrurilor care ne leagă 

sau ne îndepărtează de Dumnezeu, logica 

nu ne duce nicăieri, deşi ne ghidează 

permanent. de ce logica nu este identică 

cu gramatica?“ ...“faptul că aceste două 

tipuri de ordine nu pot fi reduse unul 

la celălalt face imposibilă cunoaşterea 

absolută“. fals. logica fuzzy este izomorfă 

cu gramatica, dar că ambele nu pot 

decât aproxima realitatea, asta e altceva! 

probabil că dl. patapievici se referă la 

logica aristoteliană. cam asta afirma şi 

noica: „în fond uşa e închisă sau deschisă“. 

închisă etanş? sau încuiată? l-aş întreba: 

o uşă de submarin închisă e tot una cu 

o uşă din zăbrele(,) încuiată? pentru cine 

e închisă: pentru păsări, pentru microbi, 

Paul Maria Mefietic 

pentru razele gama, ori pentru neutrino? 

logica fuzzy poate fi aşezată oricât de 

bine pe limbaj. nu se poate afirma ceva 

ce nu poate fi cuprins de logica fuzzy. 

ceea ce nu se poate afirma despre logica 

aristoteliană. gândirea impusă de aristotel 

cu această logică binar de saracă, nu 

e vreun câştig adus omenirii. „nici un 

filosof nu a făcut niciodată nimic”- aici are 

dreptate cioran. 

2. tot în revista amintită (se) mai 

întreabă dl. patapievici „de ce constanta 

structurii fine are exact valoarea 1/137“... 

constanta adimensională a structurii 

fine nu are exact valoarea 1/137, ci 

1/137,036... lipsesc zecimale. şi atunci 

patapievici ar fi trebuit să (se) întrebe 

de ce constanta are valoarea pe care o 

are. întrebare pe care ar fi putut s-o pună 

pentru oricare dintre constantele naturii., 

e normal ca dl. patapievici să nu ştie câte 

zecimale are numitorul dacă-s infinite la 

număr. şi, oare ce-ar zice patapievici dacă 

ar afla că constanta structurii fine nu ar fi 

constantă? cum se reconsideră în urma 

măsurătorilor unor fizicieni şi a unor noi 

ipoteze cosmologice. 

3. patapievici constată (în articolul 

amintit) că are dreptate filosoful koyre când 

susţine că ştiinţa modernă a redus tridimensionalitatea 

spaţiului anticilor la una 

singură; în orice direcţie am privi există 

doar una: infinitul. şi că această stare de 

lucruri ar fi distrugătoare; ni s-a luat totul; 

nu mai rămâne nimic de făcut. să nu ştie 

dl. patapievici că şi dimensiunile spaţiului 

tridimensional au aceleaşi proprietăţi. 

de izotropie a auzit cu siguranţă. n-o fi 

lungimea mai brează decât lăţimea şi chiar 

dacă am măsura înălţimea în inches feets 

pe pace că tot de aceeaşi categorie cu 

celelalte două dimensiuni e. şi apoi la ce 

ne-ar servi simetria la rotaţii şi translaţii? 

dacă se aplică o rotaţie de 90 de grade şi 

se dă din orizontală în verticală, din ox în 

oy, adică din lungime în lăţime, oare să nu 

mai fie acelaşi lucru? ei aş! sunt sigur că 

domnul patapievici a auzit de teoriile supercorzilor 

şi de m-teorii în care se abordează 

spaţii cu 26, 11 sau 10 dimensiuni unde 

dimensiunile diferă între ele prin faptul că 

unele sunt curbate şi infime faţă de cele pe 

care le percepem noi. ce să mai vorbim 

de spaţiu-timp 4-dimensional, sau kaluza 

klein 5-dimensional. cu alte cuvinte abia 

în cosmologia modernă apar dimensiuni 

de categorii diferite, ceea ce la antici nu 

a fost cazul. în plus, mai trebuie observat 

că rămân de analizat structuri şi proprietăţi 

ale acestor mulţimi: unde nu era gogu 

în deşert, pierdut., şi analiza nisipul. ca 

structură; înspre munte granulele de nisip 

erau mai mari şi de-aia a luat-o înspre 

partea opusă; spre mare probabil. iar 

cu cardinalul infiniturilor e şi mai dificil. 


TABLETA 17 

ar trebui să ştii, nu o mulţime, ci chiar 

mai multe mulţimi (şi despre mulţimi): 

continuitate, compac(t)itate, acumulare, 

mărginire, fractal, cardinal... salutări de la 

georg ferdinand ludwig philipp cantor. 

4. într-un articol din cartea „cerul 

văzut prin lentilă“ dl. patapievici substituie 

comparaţia islamism-creştinism prin 

comparaţia între omotetie şi fractal. şi 

exemplifică prin diferenţele între ele după 

cum urmează: fractalul, bazându-se pe 

autoasemănare, corespunde asemănării 

lui Dzeu cu Isus (şi cu omul). pe când 

omotetia nu e decât o întindere plus o 

rotire. ca la praştie. ideea e frumoasă, 

dar greşită; părerile avizate afirmă că 

islamismul derivă tot din creştinism, în 

sensul că mahomed şi continuatorii lui au 

copiat legile creştinismului interpretândule 

doar mai drastic. iar creştinismul se 

cam impusese la acea vreme mai ales 

prin spaţiul mecca-starurilor. 

5. o altă scăpare a domnului 

patapievici în cartea amintită mai sus îmi 

pare următoarea: „propun ca gen proxim 

2 definiţii“. în opinia mea gen proxim 

înseamnă o definiţie. cea mai apropiată. 

numai una! mie îmi sună ca-n bancul cu 

ceauşescu: ... io le răspund prin 2 cuvinte, 

ex clus. 

6. iată ce mai afirmă patapievici 

în eseul „oamenii de ştiinţă şi bîrfa“ din 

cartea „cerul văzut prin lentilă“ referinduse 

la constatările prof. antropolog 

robin dunbar: „Pentru un primat de 

dimensiunile noastre, noi avem un creier 

cam de şase ori mai mare decît ar fi de 

aşteptat. Explicaţia tradiţională a acestei 

fericite anomalii spune că noi posedăm 

creiere mari pentru că avem de rezolvat 

probleme dificile atunci cînd ne procurăm 

hrana. Contra acestei teze, aş spune 

eu, pledează faptul că nu s-a observat o 

sporire a volumului creierului la populaţiile 

fostelor ţări comuniste.“ părerea mea 

este că 70 de ani (ba chiar 7000 de ani) 

reprezintă fix un fleac pentru evoluţie? ei 

bine, chiar dacă aţi contraargumenta că 

din text nu seînţelege clar dacă remarca 

„aş spune eu“ e tot a lui robin dunbar, 

sau a lui patapievici, tot n-ar conta prea 

mult, pentru că dacă aberaţia ar aparţine 

profesorului dunbar, patapievici ar trebui 

să(-i) sancţioneze eroarea. căci, altfel, 

această prostie (1) îi aparţine. 

(despre aceste obiecţii patapievici 

a răspuns că ele sunt ignare; ori io 

consider că nu-i relevant dacă ele sunt 

incult-ignorante, ci dacă-s adevărate! şi a 

recunoscut că despre faptul că constantele 

naturii ar putea să nu fie constante, nu 

a auzit; ori prezumpţia nonconstanţei 

constantelor naturii are o vechime de 

cel puţin 30 de ani. eu consider că, întru 

ale ştiinţei, patapievici e mai de grabă 

ignorant decât impostor!) 

---------------------- 

(1) relativ la aceasta ioan t. morar 

(m-)a întrebat dacă ultimul articol citat 

nu cumva e un articol umoristic. nu e. ce 

(nu) mă miră e că nu prea s-a găsit nimeni 

(în toată românia?) să observe erorile lui 

patapievici. 

MMP T17 

DUM 28MAR10 

6763

PROZA 

O lume etichetată 

O etichetă pentru fiecare !... Una, la 

preţ de două !... 

În vitrina ,,magazinului-mixt’’, afişe 

colorate anunţă promoţii : ,,Cumperi o 

viaţă, iar pe a doua o primeşti la jumătate 

de preţ!’’ 

Farmacia îşi are, şi ea, propria 

reţetă a succesului : ,,75% reducere la 

unguentul de suflete!’’ 

Până şi librăriile postează oferte 

imposibil de refuzat, când te gândeşti că 

,,Doar astăzi, ai ghiozdane echipate cu 

speranţe pentru toată viaţa! ’’ 

La fel, în mii sau, poate, milioane de 

buticuri, chioşcuri şi centre comerciale, ca 

într-un cerc vicios. 

Sub soarele dogoritor, tarabe 

mozaicate împestriţează privirile 

pietonilor-cumpărători de ocazie. 

Mesaje acompaniate de coloane sonore 

suprapuse răsună din fiecare colţ al 

oborului... 

- Coperţi !... 

- Covoare !... 

- Eşarfe !... 

- Mănuşi !... 

- Medicamente !... 

- Plicuri !... 

- Sacoşe !... 

- Pălării !... 

- Umbrele !... 

- Ziare !... 

De toate, pentru toţi ! 

În talcioc, vânzători ambulanţi 

anunţă, cu voce scăzută, ,,cele mai 

mici preţuri... ’’. Acolo, se negociază 

amintiri şi iluzii. În final, însă, clientul nu 

acceptă târguiala şi pleacă, iar negustorul 

rămâne... cu iluziile... 

Preţuri diverse, care păcălesc, 

încântă, amăgesc, înspăimântă, 

surprind... apoi, dispar... şi vin altele... 

mereu, altele... 

Pe inima fiecărui trecător, se 

tipăreşte, în grabă, o etichetă persistentă, 

rezistentă la orice intemperii : ,,Preţ : 

INESTIMABIL ! ’’. Dincolo de ea, se 

ascund emoţii fragile, în ambalaje 

protectoare, dar nevanadabile. 

Cu etichete sau fără, totul este de 

vânzare ! 

Cu etichetă sau fără, omul se 

vinde !... bine. 

Deschidere 

În dimineaţa unei zile de târg 

posomărât, camuflată în nori de brumă 

şi în paşi de noroi, un magazin abia 

deschis răsuflă cu dificultate, din grămada 

sufocantă de cumpărători-amatori. După 

fix cinci minute de la inugurare, toate 

cărucioarele disponibile se văd deja 

încărcate cu tot felul de nimicuri, fără vreo 

necesitate, dar atractive, atâta timp cât 

sunt mai ieftine decât oriunde altundeva, 

cel puţin, azi. 

,,Şi ce dacă n-avem nevoie de 

becuri ? cine ştie când va veni vreo criză 

de lumină ? Ia zece, nu vezi ce ieftine-s ? 

Aproape pomană ! ’’ 

Şi tot aşa, îşi fac loc în coş solniţe şi 

şurubelniţe, la fel de utile ca o sacoşă ruptă. 

Nimeni nu îndrăzneşte să se oprească 

din maratonul neoficial al cumpărăturilor ; 

parcă mereu ar mai fi loc de încă ceva ( 

un chibrit, o scobitoare, etc.), doar ca să 

nu lase căruţul nerăbdătorilor de afară. La 

casă, însă, se produc drame, fiindcă, în 

inconştienţa lor, oamenii au cumpărat mai 

mult decât îşi puteau permite şi, de aceea, 

obiecte ,,valoroase’’ trebuie returnate, fără 

măcar bucuria de a fi fost achiziţionate. 

Şi, astfel, îndeplinind toate condiţiile 

devenirii unui câştigător ( prezenţa la 

deschidere, cumpărături de o anumită 

valoare şi capacitate de strecurare printre 

rafturi), clienţii primesc, cu o dezamăgire 

dureroasă, premiul atât de mult visat şi 

promovat prin pliante ambulante – un 

pix ori un breloc nesemnificativ, care nu 

motivează, în niciun fel, efortul de a se fi 

trezit la o ora atât de matinală. Purtânduşi 

creştetul plecat de o deziluzie intensă, 

muşteriul îşi aşază, mecanic, noile 

achiziţii fără folos în sacoşa oferită cadou 

şi împinge căruciorul spre un oarecare alt 

cumpărător, cu singura satisfacţie că atâţia 

alţii vor experimenta aceeaşi decepţie 

şi că, mâine, se va putea înscrie, şi el, 

într-un gest de solidaritate, în categoria 

,,păgubiţilor’’... 

... Şi coşul se îndreaptă spre încă 

un nerăbdător feroce, întârziat probail la 

slujbă cu jumătate de oră, în speranţa 

că, totuşi, va putea ajunge cu vestea 

participării sale la unul dintre evenimentele 

,,mondene’’ ale municipiului. Din spatele 

lui, răzbat vorbe împresurate cu invidie, 

din partea celor mulţi, conştienţi de risipa 

de timp, dar perseverenţi în efortul de a 

fi printre primii (fraieriţi). Pentru ei, fiecare 

client ieşit din magazin e o nouă şansă 

de avansare. De la şosea, grupul lor se 

zăreşte ca un uriaş meteorit, peticit cu 

haine pestriţe, într-o necontenită mişcareşi 

gesticulaţie sugestive. 

E greu de justificat tenacitatea lor : 

emoţie, nerăbdare, curiozitate, necesitate 

sau ,,spirit de turmă’’ ? Oricum, era 

previzibil efectul, în condiţiile misterului 

din jurul inaugurării noului magazin. 

După vreo patru ore de luptă 

continuă cu vecinii de rând, dar şi cu 

vrăjmaşi mai puţin importanţi, precum 

onoarea, demnitatea sau orgoliul, rafala 

s-a potolit. Angajaţii complexului au, şi ei, 

voie să respire, după ce, cu doar câteva 

ceasuri în urmă, crezuseră că prima lor 

zi de muncă a coincis cu Apocalipsa. 

De-acum, acelaşi loc va trona, inert, în 

acelaşi spaţiu, fără ca trecătorii să se mai 

îmbulzească, decât la sărbtori religioase, 

când cinstirea Mântuitorului este evlavios 

respectată, prin bucate bine alese pentru 

fiecare masă. 

De-acum, cetăţenii vor aştepta... un 

nou eveniment ,,monden’’... 

Reţele de ,,antisocializare’’ 

Un click pe butonul mouse-ului şi... 

gata ! întreaga listă de prieteni imaginari 

se afişează colorat, ca o binecuvântare. 

Acum, putem ,,comunica’’, necontenit, 

cu identităţi mai mult sau mai puţin reale, 

în convenţia globală a împărtăşirii de 

secrete, fără măcar minimul de efort de a 

scoate vreo vorbă. Indiferent că schimbăm 

opinii cu indivizi din celălalt capăt al lumii, 

ori cu însuşi colegul de bancă, pe care, 

de altfel, îl ignorăm complet, tastele devin 

mijlocitori între funcţionarea la nivel redus 

a intelectului şi intenţia de a ne înscrie în 

jocul universal. 


Alina-Elena Vasiliu 

În singurul loc în care prietenia 

se măsoară în contorizarea numelor 

din înşiruirea aflată într-o permanentă 

schimbare, în care vin sau pleacă ,,amici’’, 

la fel de rapid ca o clipire, suntem captivi 

de bună voie. Dar suntem, totodată, mici 

dumnezei, care şi-ai construit propriul 

univers de fiinţe, imagini şi condiţii de 

supravieţuire, virtuale toate, însă cu efecte 

marcante în existenţa reală. Doar că 

ajungem, inconştient, victime ale propriei 

creaţii. Într-adevăr, pare absurd să crezi 

că o îndeletnicire atât de inofensivă, pe 

care o practică milioane de oameni de pe 

tot mapamondul ar putea, cumva, corupe 

modul nostru de viaţă. Şi, totuşi... 

Cândva, ori cu alte ocazii, era 

considerată handicap ; acum, însă, 

incapacitatea de a vorbi oral, ci doar 

în scris, e înţeleasă ca o consecinţă 

a excesivei ,,socializări’’. La fel de 

,,justificabile’’ sunt şi ,,artificiile’’ care ne 

înlesnesc activitatea în universul nostru 

fictiv şi care, în mod normal, erau blamate 

de cunoscătorii adevăratelor norme ; 

astăzi, a-i răpi lui Eminescu până şi 

dreptul majusculelor din debutul numelui 

este de înţeles - ,,defect profesional’’... 

că, doar, ,,dacă, pe Net se acceptă, ce 

treabă are profa de română ? ’’. Tot astfel, 

,,importăm’’ reguli nescrise dintr-o lumentr-alta, 

fără să mai respectăm vreun 

principiu al realităţii. Şi tot ne mai mirăm 

de tinerii reperezentanţi ai generaţiei 

contemporane, dacă manifestă, tot mai 

des, carenţe în comunicarea orală cu fiinţe 

reale din jurul lor ! Apoi, încep să se simtă 

neînţeleşi ( de parcă cineva i-ar mai putea 

înţelege !) şi adoptă atitudini EMOţionale 

inabordabile. 

Poate că nu toţi sunt atât de 

vulnerabili... poate că nu există doar 

dezavantaje... dar asemenea fenomene 

se produc involuntar, fără măcar a putea 

conştientiza influenţa negativă a cercului 

vicios în care ne includem. În circumstanţe 

ca acestea, lectura sau studiul par 

concepte aberante, demne doar de cei 

incapabili să dezvolte alte preocupări. De 

parcă ar putea stabili cineva standarde de 

preferinţă... 

Concluzia ? Nici una, deocamdată. 

În deruta actuală, ar fi imposibil. S-ar 

putea, totuşi, fixa o temă de reflecţie 

pentru mult timp de acum încolo : 

,,Reţelele de socializare chiar ne 

ajută să socializăm ? ’’

Ana Hâncu: Obsesia unui proces 

(Editura Karta Graphic, 2008) 

Cred că atenţia criticii îndreptată mai ales către scriitorii aflaţi în topul 

momentului, pe de o parte şi tirajele fatalmente reduse ale cărţilor care apar de 

la o vreme încoace, pe de altă parte, sunt principalele motive pentru care volumul 

doamnei Ana Hâncu a fost comentat mai puţin (şi de către puţini!), deşi valoarea 

acestui roman ar fi impus o mai serioasă receptare, întrucât nu încape îndoială 

că ne aflăm în faţa unei prozatoare cu vocaţie şi care are ceva de comunicat 

într-o formulă literară interesantă şi originală. 

Deşi este un debut, Obsesia unui proces lasă să se vadă, încă de la primele 

lui pagini, o îndelungată experienţă a scrisului, autoarea stăpânind principalele 

mijloace de realizarea a unui roman, ca şi modalităţile de expresie adecvate 

surprinderii şi redării mişcărilor sufleteşti, a atitudinilor şi reacţiilor omeneşti – 

fie în situaţii limită ale existenţei – fie, dimpotrivă, în monotonia vieţii sociale, 

când dramele, trăirile, de orice natură, se consumă în interiorul sufletesc şi în 

conştiinţă. 

Cartea doamnei Ana Hâncu începe abrupt, cinematografic am zice, într-o 

situaţie şi un moment în care eroina, Alina, îşi face procese de conştiinţă în 

urma unui raport sexual cu un anume Tedi, medic venit de curând în spitalul în 

care lucrează şi ea, un ins care o posedă cu forţa şi căruia îi cedează, fiind luată 

prin surprindere: «”Unde am greşit? Unde mi-am lăsat prudenţa?”, se întreba ea 

acum. Ştiu că-n fiecare om există şi influenţă instinctuală, ca la animale, pe care 

fiecare şi-o dozează în funcţie de inteligenţă,de pregătire; la mine s-a strecurat, 

probabil,una de miel, animal care totdeauna a fost sacrificat ca să spele păcatele 

altora. Dar în Tedi nu mi-aş fi închipuit să văd lupul venit să prade, să ucidă. Ce 

bine şi-a ascuns intenţiile! Sau poate că nici nu le-a avut şi i-au venit atunci, în 

virtutea condiţiilor create de moment”.» 

Din acest punct se declanşează întreaga acţiune a cărţii, nu înainte însă 

ca romanciera să-şi îndrume cititorul pe o pistă falsă: ideea că ar putea intenta 

proces de viol (şi suntem înclinaţi să credem că aşa s-ar explica şi titlul!) – ceea 

ce nu se va întâmpla, întrucât eroina ceea ce a început cu o scenă de agresiune 

sexuală se transformă într-o dragoste adevărată. Şi asta pe fondul unei situaţii 

tulburi din familia femeii: un soţ cu serioase tulburări nervoase, cu căderi psihice 

şi cu bătăi pe care le aplică soţiei şi unicei lor fiice. Pe parcurs aflăm şi motivaţia 

comportării anormale a acestuia: în tinereţe s-a îndrăgostit de o tânără din 

Constanţa şi a abandonat-o când a aflat că a rămas gravidă, distrugând premizele 

unei căsătorii; la un moment dat el primeşte o scrisoare, un fel de testament de 

la prima lui iubire – fapt care îi sporeşte mişcările agresive din familie, omul 

părăsindu-şi, în cele din urmă, soţia şi fiica, plecând la Constanţa, obsedat fiind 

de vechea lui iubire şi de dorinţa de a-şi vedea copilul pe care-l refuzase cândva. 

Fire instabilă, Tedi (cu care Alina rămâne gravidă şi dă naştere unei fetiţe) o 

părăseşte pe Alina şi se căsătoreşte cu Lelia, o femeie de moralitate îndoielnică 

(anterior a avut încurcături cu străinii, cu deţinerea ilegală de valută ş.a. ). Bun 

chirurg, Tedi o asistă la naştere pe Alina şi din acel moment realizează că a 

făcut un mariaj nepotrivit şi că-şi doreşte să înfieze nou-născutul, o fetiţă de 

altfel reuşită. Alina îşi află liniştea prin căsătoria cu procurorul Mihai Podeanu, 

romanciera lăsând să se înţeleagă că Tedi va fi urmărit toată viaţa de blestemul 

Alinei „să nu-şi găsească liniştea, să caute mereu şi pretutindeni să se lovească 

de imaginea ei ca de un zid, simţindu-se ca un însetat în plin deşert, căutând 

febril un strop de apă”. 

Fireşte, dincolo de această foarte sumară poveste, din punct de vedere 

literar trebuie să remarcăm cel puţin câteva din calităţile romanului, calităţi care 

o individualizează pe autoare în contextul unui lung şir de prozatori ale căror 

naraţiuni sunt inspirate din realitatea contemporană imediată. 

În primul rând aş remarca talentul cu care doamna Ana Hâncu ştie şi poate 

să sugereze mişcarea psihologică, mutaţiile sufleteşti şi de gândire din viaţa 

personajelor. Acestea, personajele devin, astfel, verosimile şi credibil, fiindcă în 

paralel cu faptele şi intenţiile ce li se pun în seamă, autoarea le conturează, din 

numai câteva fraze, portretul fizic. Bunăoară „Tedi era un tip obişnuit. Nu era o 

frumuseţe, dar avea trăsături armonioase. Nu avea prea multă îndrăzneală, dar 

era diplomat. Vorbea frumos, era spiritual, ştia să se facă plăcut” (Marga o iubită a 

acestuia). „Nu-ţi lăsa o impresie grozavă, nu era prea înaltă, avea forme plinuţe, 

o faţă rotundă din care te priveau iscoditori, doi ochi mari, frumoşi, aproape negri. 

Oscilau rapid de la priviri calde, învăluitoare, la fulgere, ace de gheaţă. Tandră, 

dar posesivă”, în timp ce Mihai Podea nu: „Când o ceruse de soţie, ochii lui mari 



Florentin Popescu 

negri aveau o privire adâncă, 

pătrunzătoare şi plină de 

afinitate învăluitoare. Mişcările 

lui domoale inspirau confort 

psihic, tandreţe ocrotitoare. 

Dădeau încredere, siguranţă; 

la rândul lui, bărbatul Alinei, 

aflat pe patul morţii este cu 

totul altul decât bruta care le 

bătea, pe ea şi pe fetiţă cu 

cureaua: „Urmele suferinţei 

se vedeau întipărite pe faţa 

palidă, în ochii înceţoşaţi. 

Mâinile lui puternice, păroase 

se odihneau cuminţi pe lângă 

trup… Bărbatul acesta voinic, 

frumos, falnic ca un brand, 

era acum neajutorat ca un 

copil care n-a învăţat încă să 

meargă”. 

În al doilea rând ar fi de 

subliniat o anume ştiinţă a 

„dozajului”. Scriitoarea nu face 

risipă nici de întâmplări ce ar 

putea, eventual, umple anume 

goluri din firul naraţiunii şi nici 

de descrieri balzaciene ori 

de altă natură. Domnia sa se 

dovedeşte a fi parcimonioasă 

şi în ce priveşte detaliile 

cadrelor în care îşi poartă 

personajele. O încăpere de 

spital, interiorul unei locuinţe 

etc. sunt conturate din 

numai câteva notaţii fugare, 

lăsându-i-se cititorului 

posibilitatea de a duce până 

la capăt imaginea ambianţei 

de desfăşurare a acţiunilor. 

Şi pe lângă toate 

acestea – portrete 

psihologice, situaţii limită ale 

existenţei unor personaje, 

cadre, acţiune – rămâne 

impresia de finalitate a 

lecturii: omenescul prezent 

şi impresionant de la prima 

şi până la ultima pagină a 

romanului. 

6765

RESTITUIRE 

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937 – 

foarte actual 

Imoralitatea clasei conducãtoare 

românesti, care detine “puterea” politicã 

de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã 

crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã 

s-a distrus burghezia nationalã în folosul 

elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit 

tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul 

în administratie si învãtãmânt, cã s-au 

desnationalizat profesiunile libere – toate 

aceste crime împotriva sigurantei statului 

si toate aceste atentate contra fiintei 

neamului nostru, ar putea – dupã marea 

victorie finalã – sã fie iertate. Memoria 

generatiilor viitoare va pãstra, cum se 

cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 

1916- 1918 – lãsând sã se astearnã 

uitarea asupra întunecatei epoci care a 

urmat unirii tuturor românilor. 

Dar cred cã este o crimã care nu va 

putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape 

douãzeci de ani care s-au scurs de la 

unire. Ani pe care nu numai cã i-am 

pierdut (si când vom mai avea înaintea 

noastrã o epocã sigurã de pace atât 

de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu 

statornicã voluptate la surparea lentã 

a statului românesc modern. Clasa 

noastrã conducãtoare, care a avut frânele 

destinului românesc de la întregire 

încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai 

gravã trãdare care poate înfiera o elitã 

politicã în fata contemporanilor si în fata 

istoriei: pierderea instinctului statal, totala 

incapacitate politicã. Nu e vorba de o 

simplã gãinãrie politicianistã, de un milion 

sau o sutã de milioane furate, de coruptie, 

bacsisuri, demagogie si santaje. Este 

ceva infinit mai grav, care poate primejdui 

însãsi existenta istoricã a neamului 

românesc: oamenii care ne-au condus si 

ne conduc nu mai vãd. 

Într-una din cele mai tragice, mai 

furtunoase si mai primejdioase epoci pe 

care le-a cunoscut mult încercata Europã 

– luntrea statului nstru este condusã de 

niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste 

marea luptã dupã care se va sti cine meritã 

sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta 

de rob – elita noastrã conducãtoare îsi 

continuã micile sau marile afaceri, micile 

sau marile bãtãlii electorale, micile sau 

marile reforme moarte. 

Nici nu mai gãsesti cuvinte de 

revoltã. Critica, insulta, amenintarea – 

toate acestea sunt zadarnice. Oamenii 

acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai 

aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al 

elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. 

Istoria cunoaste unele exemple 

tragice de state înfloritoare si puternice 

care au pierit în mai putin de o sutã de 

ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. 

Oamenii erau tot atât de cumsecade, 

soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de 

roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu 

s-a întâmplat nici un cataclism între timp. 

Si deodatã, statele acestea pier, dispar 

din istorie. În câteva sute de ani dupã 

aceea, cetãtenii fostelor state glorioase 

îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si 

sunt înghititi de popoare vecine. 

Luntrea condusã de pilotii orbi se 

lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles 

ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, 

negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de 

dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai 

istoria stia cã nu va mai duce multã vreme 

povara acestui stârv în descompunere, 

neamul acesta care are toate însusirile în 

afarã de cea capitalã: instinctul statal. 

Crima elitelor conducãtoare 

românesti constã în pierderea acestui 

instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, 

în încãpãtânarea cu care îsi apãrã 

“puterea”. Au fost elite românesti care 

s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat 

cu mâna lor actul de deces numai pentru 

a nu se împotrivi istoriei, numai pentru 

a nu se pune în calea destinului acestui 

neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, 

departe de a dovedi aceastã resemnare, 

într-un ceas atât de tragic pentru istoria 

lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sãsi 

prelungeascã puterea. Ei nu gândesc 

la altceva decât la milioanele pe care le 

mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le 

mai pot satisface, la orgiile pe care le mai 

pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde 

risipite si câteva mii de constiinte ucise 

stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar 

acum, când încã mai este timp, nu înteleg 

sã se resemneze. […] 

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa 

cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt 

huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii 

îmi vor spune cã “administratia” e proastã 

– iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, 

clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi 

tratate au putut împiedica pe Kemal 

Pasa sã rezolve problema minoritãtilor 

mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. 

Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit 

la tratate când au închis scolile si bisericile 

românesti, deznationalizând câte zece 

sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au 

permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, 

chiar satele germane, ca sã nu mai 

vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au 

sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, 

minoritatea germanã! 

Cred cã suntem singura tarã din 

lume care respectã tratatele minoritãtilor, 

încurajând orice cucerire de-a lor, 

preamãrindu-le cultura si ajutându- le sãsi 

creeze un stat în stat. Si asta nu numai 

din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu 

pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie 

ce înseamnã un stat, nu mai vede. 

Pe mine nu mã supãrã când aud 


Ion Predoşanu 

evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, 

“hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt 

oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul 

economic si politic pe care l-au dobândit 

cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si 

atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti 

ca evreii sã se resemneze de a fi o 

minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte 

multe obligatii – dupã ce au gustat din 

mierea puterii si au cucerit atâtea posturi 

de comandã. Evreii luptã din rãsputeri 

sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în 

asteptarea unei viitoare ofensive – si, în 

ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si 

le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. 

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, 

izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa 

aceasta conducãtoare, mai mult sau mai 

putin româneascã, politicianizatã pânã în 

mãduva oaselor – care asteaptã pur si 

simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, 

sã audã un cântec nou, sã joace un joc 

nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte 

legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când 

am trãi într-o societate pe actiuni, ca si 

când am avea înaintea noastrã o sutã de 

ani de pace, ca si când vecinii nostri near 

fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. 

Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi 

româneste, cã în Maramures, Bucovina si 

Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele 

românesti, cã se schimbã fata oraselor 

– ei te socotesc în slujba nemtilor sau te 

asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii 

nationale. 

Sunt unii, buni “patrioti”, care se 

bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã 

românul în veci nu piere, cã au trecut pe 

aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii 

cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu 

grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, 

nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã 

blestemul a început sã apese neamul 

nostru odatã cu introducerea secarei 

(la sfârsitul Evului Mediu), care a luat 

pretutindeni locul grâului. Au venit apoi 

fanariotii care au introdus porumbul – 

slãbind considerabil rezistenta tãranilor. 

Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a 

adus pelagra, evreii au adus alcoolismul 

(în Moldova se bea pânã în secolul XVI 

bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în 

Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au 

intervenit si aici, cu imensa lor putere 

politicã si administrativã. 

Toatã Muntenia si Moldova de jos 

se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele 

începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce 

se culegea porumbul si pestele acela sãrat, 

uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã 

substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, 

î

Cine mai scrie azi scrisori? Genul epistolar şi-a trăit traiul, după ce a 

cunoscut o vijelioasă înflorire în sec. XVII (Pascal, Montesquieu, Rousseau), 

apogeul în veacul XVIII (Voltaire a aşternut pe hârtie aproape 18.000 de 

scrisori!), retragerea pe poziţii dinainte stabilite în veacul XIX (Flaubert, Cehov, 

Dostoievski; la noi, Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu şi mai cu seamă 

Duiliu Zamfirescu), spre a dispare ca gen literar în ultimele 7-8 decenii ale 

sec. XX, când epistola e-o stratagemă şi adresantul trucat, destinatarul fiind, 

de fapt, cititorul (G. Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”). Genul în sine se cuvine 

respectat, câtă vreme întâiul monument de limbă română e-o scrisoare – misiva 

lui Neacşu din Braşov. Sigur că este o mare diferenţă de intenţie şi rang între 

romanul epistolar, inaugurat, la noi, de C. Negruzzi, şi scrisorile ce nu-şi propun 

altceva decât simplă şi ternă comunicare de informaţii, chiar dacă în unele se 

pot desluşi insule de literatură – pamflet, descripţie, portret, aforism, metaforă. 

Mai întâi telefonul, a-toate-acaparator odată cu apariţia mobilului, apoi 

internetul, au coborât scrisoarea de pe soclu, lăsând oarece funcţionalitate 

laşă anonimei şi rigiditatea impersonală necesară adresei oficiale. Încerc să-mi 

amintesc când şi cui am expediat ultima epistolă şi nu aflu altceva decât cărţile 

poştale trimise din cazarma Botoşanilor colegelor: pentru deplina autenticitate 

a scrisorii din cătănie, le caligrafiam cu creion chimic muiat în gură şi încheiam 

protocolar cu „Hopa ţupa, ţupa hopa / Cineva din Europa”. Cu numai jumătate 

de veac în urmă însă, confraţii noştri îşi scriau de zor unul altuia, improvizând 

punţi de comunicare afective altfel imposibile atunci. 

De ce ar fi făcut Labiş excepţie? Poetul de la Mălini a întreţinut o 

corespondenţă de tot interesul cu amicii şi a primit sumedenie de scrisori, unele 

hâtru revelatoare pentru mentalitatea epocii. De pildă, Al.I. Friduş îi solicită, 

prin 1952-53, poezii pentru „Iaşul nou”, cerându-i să scrie „despre proiectul 

de Constituţie, combaterea devierii de dreapta, numirea tov. Gheorghiu Dej ca 

Preşedinte al Consiliului de Miniştri etc.” Tot să scrii! Altfel, în afara contribuţiei 

pe care scrisorile adunate de N. Cârlan în cartea „Corespondenţă” (Ed. 

„Lidana”, Suceava, 2009) o aduc în detalierea unor amănunţimi biografice, atât 

ale lui Labiş, cât şi ale prietenilor, aflăm acele frecvente „insule de literatură” 

ce vădesc ascuţit spirit de observaţie, remarcabilă intuiţie, virtuţi portretistice şi 

o coaptă maturitate în înţelegerea vieţii. Iată-l cum vede lumea citadină ochiul 

deprins cu limpezimile curate ale Mălinilor: „Şi aici beţivii îşi dau sărutări, dar 

sunt perfide; aici, un ochi îmbătat de arome şi forme caută şi mai iscoditor 

decât unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de linguşire, ori cuvinte subtile 

cu care se trădează altul, ca să poată da la cap...” Deşi multe dintre aceste 

scrisori au mai fost reproduse şi comentate în alte publicaţii, faptul că N. Cârlan 

le înmănunchiază şi le prefaţează cu seriozitatea şi profesionalismul de acum 

cunoscute conferă cărţii interes şi utilitate. 

De altfel, volumul se poate citi ca un roman al „primelor iubiri” faţă de 

literatură şi de profesiunea scrisului. Îmi îngădui, totuşi, trei rezerve. Prima este 

neesenţială şi se referă la impardonabilul belşug al greşelilor de corectură. 

Autorul n-ar trebui lăsat să-şi facă singur corectura; o dovedeşte faptul că, 

în exemplarul ce ni l-a oferit, N. Cârlan încearcă să îndrepte cu pixul erorile 

găsite post-tipar. Nici acum nu vede... decât una din cinci! A doua: gestul 

trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul 

cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de 

peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc 

vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã 

pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de 

vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei 

se recolteazã numai 5 vagoane si se 

vinde numai unul (restul putrezeste), grav 

e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 

ani, peste sãrat. Si acum, când populatia 

de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, 

guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de 

milioane cu medicamente, uitând cã un 

neam nu se regenereazã cu chininã si 

aspirinã, ci printr-o hranã substantialã. 

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte 

inimi în pieptul de aramã al românului. 

Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze 

mãcar o inimã obositã care bate tot mai 

rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: 

neamul românesc nu mai are rezistenta 

sa legendarã de acum câteva veacuri. În 

Moldova si în Basarabia cad chiar de la 

cele dintâi lupte cu un element etnic bine 

BASNE 

hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si 

care bea vin în loc de tuicã. 

Noi n-am înteles nici astãzi cã 

românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca 

francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm 

cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta 

nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi 

timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni 

întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate 

care ar trebui sã ne dea de gândit. 

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la 

cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. 

Si acesti oameni, conducãtori ai unui 

popor glorios, sunt oameni cumsecade, 

sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu 

bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, 

lipsiti de singurul instinct care conteazã 

în ceasul de fatã – instinctul statal – nu 

vãd suvoaiele slave scurgându- se din 

sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai 

mult pãmânt românesc; nu aud vaietele 

claselor care se sting, burghezia si 

meseriile care dispar lãsând locul altor 

neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele 


COLŢUL CONDEIERULUI 

Mircea Radu Iacoban 

generos al ieşenilor, care l-au trimis 

pe prof. Const. Ciopraga să-l aducă 

pe elevul Labiş în capitala culturală 

a Moldovei este tratat mai degrabă 

cu suspiciune decât cu preţuirea 

cuvenit (mă emoţionez de fiecare 

dată când văd, în arhiva Filialei Iaşi 

a Uniunii Scriitorilor, cele două bilete 

de tren clasa a III-a pe ruta Fălticeni- 

Iaşi...) În fine, a treia: e de mirare 

cum poate un istoric literar serios şi 

avizat să-l ia în braţe pe „crede şi nu 

cerceta!”, acordând credit total tezei 

aiuristice a asasinării lui Labiş. El 

vede moartea poetului „programată, 

regizată şi monitorizată profesionist.” 

Aş! Basne! Nu reiau sumedenia de 

contra-argumente înfăţişate într-o mai 

veche tabletă din această rubrică; îmi 

permit doar să-l rog colegial şi amical 

pe cercetătorul ce-l preţuiesc sincer 

să nu dea credit senzaţionalului 

gazetăresc. Eminescu ucis, Labiş, 

asasinat, Preda, omorât... Trăim în 

ţara care-şi ucide scriitorii? Hai să fim 

serioşi! Cerem şi noi, precum biata 

coana Leana, dovada! 

lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici 

nu mai pare româneascã. 

Uneori, când sunt bine dispusi, îti 

spun cã n- are importantã numãrul evreilor, 

cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, 

dacã fac avere, averile lor rãmân tot în 

tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce 

n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei 

sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam 

în care o clasã conducãtoare gândeste 

astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor 

oameni strãini – nu mai are mult de trãit. 

El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se 

mãsoare cu istoria… 

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau 

nu unelte în mâna strãinilor – putin 

intereseazã deocamdatã. Singurul lucru 

care intereseazã este faptul cã nici un om 

politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut 

si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e 

destul ca sã începi sã plângi. 

[Vremea, Nr. 505, 

19 Septembrie 1937, p. 3] 

6767

RECENZIE 

După mai multe cercetări în sfere 

diverse ale disciplinelor umaniste (folclor, 

etnologie, semiologie ori gramatică şi 

psihologie etc.), concretizate într-un şir 

de volume, Iulian Chivu tipăreşte, acum, 

o lucrare interdisciplinară, cu un bogat 

suport ideatic, extras din ştiinţele evocate, 

pentru a descoperi resorturile adânci ale 

sinelui, ale comportamentelor afectivemoţionale 

şi spirituale. Este vorba 

despre cartea Spiritul pendulator. Eseurile 

de la Stuttgart, Editura. Herald, Bucureşti, 

2010; Cuvânt înainte şi Postfaţă, în 

variantă germană şi engleză (Nachwort, 

Afterword), semnate de Lucian Hetco. 

Adăugând lucrării subtitlul Eseurile 

de la Stuttgart, Iulian Chivu ţine să 

precizeze, încă de la început, nu doar 

locul de apariţie a volumului (cuprinsul 

însumează articole publicate în revista 

on-line, româno-germană, ”Agero”, din 

Stuttgart, redactor-şef – poetul şi eseistul 

Lucian Hetco), ci şi tipul de discurs 

practicat. Această supra-decodificare 

anunţă un autor iubitor de precizie şi 

de ordine, caracteristici cu adevărat 

importante având în vedere factura 

demersului. Textul este o incursiune în 

varii domenii ale vieţii spiritual-culturale: 

morală, psihologie, limbaj, creaţie literarartistică 

populară, mentalităţi. 

Abordarea unei tematici de 

asemenea factură este demnă de luat în 

seamă. O privire, chiar şi de suprafaţă, 

asupra câtorva dintre titlurile ce alcătuiesc 

portofoliul ştiinţific al lui Iulian Chivu indică 

un cercetător preocupat constant de ceea 

ce conferă, în împrejurări determinate, un 

conţinut particular spiritualităţii general 

umane, diferenţiind, prin“modalităţi de 

gândire şi interpretare“, indivizii şi etniile, 

limbile, obiceiurile şi ceea ce constituie 

etosul popoarelor: Basmul cu Soarele 

şi Luna, antologie de epică populară 

fantastică şi studiu introductiv pe tema 

timpului şi a spaţiului, Minerva, 1988; 

Semioză şi deictica semnului în credinţele 

româneşti, Universal Dalsi, 2006; Studii 

şi articole de etnologie, Universal Dalsi, 

2007; Homo moralis. Mari paradigme 

etice şi etosul românesc, Herald, 2008. 

Cât priveşte recenta lucrare, ceea 

ce i se impune autorului, ca o trăsătură 

definitorie, este esenţa duală, pendulatorie, 

într-un fel paradoxală, a spiritului uman, 

a celui românesc, în speţă, spirit ce 

oscilează între culmile melancolice ale 

desăvârşirii şi spaţiul jubilator al unor 

false axiologii (v., în special, capitolele 

Seducţiile dilentatismului şi Tristeţea 

metafizică a desăvârşirii). 

Cele trei mari secţiuni ale volumului 

(Nefericirile gândului, Verba dicendi şi 

Etnologie, etnosofie) se ordonează în 

scurte enunţuri eseistice, scrise cu un 

condei exersat, atent la nuanţe şi capabil 

să se strecoare prin jocul ideilor şi al 

citatelor, adesea cu nonşalanţa unui bun 

ziarist, ori să jongleze cu concepte şi 

terminologii (puse în paralel cu cele din 

sursele bibliografice). Cu un cuvânt, deşi 

textul este înţesat de afirmaţii, de concluzii 

şi formulări, vizând zonele abstracte ale 

gândirii filosofice, el se citeşte fluent, 

pentru că autorul deţine arta exprimării 

Polivalenţa 

eseului 

Olimpia Berca 

alerte şi ştie să-şi stăpânească exuberanţa 

limbajului. 

Filolog ca formaţie, Iulian Chivu 

a reuşit să grefeze, printr-o apreciabilă 

capacitate de asimilare, fondului său 

iniţial (interesul pentru mecanismele de 

funcţionare a limbajului, pe de o parte, 

înclinaţia de a scruta tainele creaţiei 

populare, pe de alta) o sumă de enunţuri 

şi perspective analitice, specifice altor 

ştiinţe, conexe sau nu. 

Potrivit viziunii lui W. von Humbold, 

evocat de mai multe ori, limba unui grup 

etnic înglobează viziunea acestuia 

asupra lumii: ”nimic nu poate fi exclus 

din limbă, pentru că ea conţine totul”, 

glosează, după învăţatul german, Iulian 

Chivu. Aşa încât, cunoscând limba unui 

popor, ajungi, continuă el, în orizonturile 

spiritualităţii sale, ori constaţi că ”Formula 

operei folclorice...este prima fabrică a 

identităţilor naţionale“ (v. eseul Spiritul 

pendulator, p.39). Urme ale interferenţei 

lingvistică-etnologie se află, după 

concepţia humboldiană, preluată de 

Iulian Chivu, şi la confluenţa grupurilor 

etnice cu istoria sau cu spaţiul geografic. 

Exemple din limba română, completate cu 

altele din greacă (în limbajul filosofic), din 

germană (das sagen – das sagendere, în 

terminologia lui Heidegger) sau din limbile 

semitice etc., completează excursul 

teoretic, aducându-l până în modernitate 

(Heidegger, Cassirer, Dumezil (v. eseul 

Habitus Prolix, p. 105-113). 

“Nu este deloc o exagerare să 

spunem că personalitatea fiecărui individ 

se regăseşte, alături de cultura sa, şi în 

limbajul acestuia, după codul său psihic, 

în legătură cu mediul său de viaţă, cu 

climatul, sub determinări constante dar 

şi pasagere“ (Dinspre simţul limbii spre 

spiritul ei, p. 101), conchide Iulian Chivu. 

Constituindu-se într-un compendiu 

comparatistic al ideilor privitoare la vasta 

şi complexa dezbatere asupra configurării 

spiritualităţii umane, încercând să-şi 

explice diversificarea codurilor psihice, 

a celor comportamentale sau de gândire 

etc. (să se vadă, de pildă, paralelismul 

omul de la câmpie – cel de la munte, în 

Disjuncţiile modalităţii, p. 25), demersul 

lui Iulian Chivu se menţine, de obicei, 

la temperatura constatărilor obiective, 

neutre. Nu lipsesc, însă, amendările 

unor alunecări de la normele consacrate, 

cum ar fi “industria universitară 

românească după 1990”, amatorismul şi 

parvenitismul, urmări ale dilentantismului, 

“rădăcina tuturor relelor” (în Seducţiile 


dilentatismului, p. 64-66). Autorul 

introduce, în general, corecţiunea prin 

mijlocirea ironiei abia perceptibile. Cum se 

întâmplă în chiar primul eseu (Protocronii 

fundamentale - We must cross the bridge 

till we come to it), unde trasează câteva linii 

ale “înclinaţiilor etnice”, câteva “amprente 

de semnificare”, pentru a stabili o tipologie 

psihologică (punctul de plecare fiind 

Salvador Madariaga, Itinerarii spirituale, 

1983). Se vorbeşte despre “înclinaţia 

spre finalizări pragmatice“, la români, sau 

despre dominarea spiritului de acţiune, 

la englezi, şi a celui raţional, la francezi. 

Autohtonul în-de-sinea (pentru germanul 

das anwesen), ori cunoscuta zicală 

Nu zice hop, până ce nu ai sărit şanţul, 

precum şi Pense bien s’il faut vraiment 

que tu traverses le pont ar reflecta aceste 

tendinţe. “Iar pentru triumful dorinţei se 

poate înlătura orice constrângere morală: 

Fă-te frate cu dracul până treci puntea“ 

(loc cit., p 15-16), încheie, în registru 

aluziv, Iulian Chivu 

“Cred totuşi că popoarele pot 

trăi în mediocritate, judecând după 

datele istoriei, însă în diletantism, 

din motive de inconsistenţă, nu pot 

nici să supravieţuiască“ (Seducţiile 

dilentantismului, p. 62), afirmă 

cercetătorul, asumându-şi, cu naturaleţe, 

rolul de analist al moralei sociale. 

De altfel, spaţiul acordat studierii 

“determinantelor etice” este relativ întins şi 

concluziile la care ajunge, în cele din urmă, 

eseistul, după ce îşi confruntă opiniile 

cu cele avansate de Lawrence Kohlberg 

(Essays on Moral Developement), E. Hall, 

ori, în fine, A. Maslow, sunt însufleţite de o 

vibraţie optimistă încurajatoare : “Sensul 

vieţii este unul moral, iar cursul istoriei îl 

urmează“ (Determinante etice pe axa Hall 

– Kohlberg – Maslow, p. 96). 

Astfel, asistăm, de-a lungul lecturii, 

la glisarea discursului dinspre teritoriile 

generale ale limbii, ale etnologiei ori ale eticii 

spre cele ale epistemologiei, configurate 

sui-generis. Rezultatul periplului analitic 

(reputatul etnomuzicolog Emilia Comişel îl 

încadra pe Iulian Chivu printre folcloriştii 

importanţi pentru aria sud-munteană) 

este o sinteză comparatistă ce transcede 

graniţele studiilor tradiţionale româneşti, 

îmbogăţindu-le “calitativ “, pentru a 

propune ”noi dimensiuni gnoseologice 

într-o lucrare academică de rang 

european“ (Lucian Hetco, Cuvânt înainte, 

p. 11). 

Trăsătura de bază a lucrării este, 

deci, introducerea complexului de 

rezultate, furnizate de studiul substanţei 

spiritului, a raporturilor lui cu raţiunea 

(gândirea) şi cu sufletul (sentimentele), în 

circuitul larg al filosofiei. 

Făcând pasul de la etnologie la 

etnosofie şi de la lingvistică la decantarea 

viziunilor asupra lumii, aşa cum se reflectă 

ele în limbă, Iulian Chivu ne oferă un text 

ce pare a proba că densitatea fondului (şi 

alura lui gravă, academică: avem a face, 

la drept vorbind, cu elemente de filosofia 

culturii) pot fi armonizate cu dezinvoltura 

eseistică a expresiei.


NOTES 

VISUL ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA CĂRTĂRESCU 

Încheind istoria vârstelor onirice 

ale literaturii române, postmodernismul 

reflectă atitudinea faţă de vis a unei 

generaţii pentru care acesta rămâne una 

dintre puţinele soluţii rămase la îndemâna 

scriitorului. Configurând un univers al 

crizei subiectului şi limbajului, al pluralităţii, 

al ironiei demistificatoare şi al parodiei, 

postmodernismul îşi construieşte o poetică 

ce are la bază: jocul, visul, combinatorica, 

intertextualitatea şi autoreferenţialitatea, 

demersul recuperator. În cadrul acestei 

poetici visul va ocupa un loc privilegiat, 

convertindu-se în „visul – convenţie”, 

adică în visul - sursă poetică, strategie 

naratorială, ce se lasă decelată, 

deconspirată în chiar discursul scriitorului 

- „visez enorm, colorat în demenţă, am în 

vis senzaţii pe care nu le încerc niciodată 

în realitate. Mi-am notat sute de vise de-a 

lungul ultimilor zece ani, dintre care unele 

se repetau convulsiv, târându-mă pe sub 

aceleaşi furci caudine ale ruşinii şi urii şi 

singurătăţii. Sigur, se spune că scriitorul 

pierde cu fiecare vis povestit câte un 

cititor, că visele plictisesc într-o povestire, 

fiind doar o metodă comodă şi învechită de 

punere în abis”, scrie Mircea Cărtărescu. 

Despre rolul posibil al visului în lirica 

postmodernă, în poezia „cotidianului” 

vorbeşte Simona Popescu, aceasta 

pledând chiar pentru necesitatea 

deschiderii teritoriului liric înspre imaginaţie 

şi în acelaşi timp pentru necesitatea 

reconsiderării imaginarului. Exegeta 

optează pentru o „utilizare” a structurii 

visului, ce trimite atât înspre abordarea 

suprarealistă cât şi spre cea propusă de 

noi prin sintagma visul-convenţie “Ar fi 

fost o prostie să excludem imaginaţia 

din oferta acestei poezii, dar ar fi şi o 

dovadă de comoditate să ne mulţumim să 

o considerăm (într-un sistem de opoziţii) 

doar ca fantezie, lume paralelă, construct 

Iubesc cainii si urasc insecticidele. 

(Dan Puric) 

Din toate genurile muzicale prefer 

Doina. (Tesu Solomovici) 

Mie te rog sa nu-mi spui „Lasa 

vraja!” ! (J.K. Rowling) 

Ca sa ajungi fotbalist asa celebru ca mine nu e destul sa 

bati mingea. 

Trebuie sa sti si sa vorbesti! (Mutu) 

„Friptura cu S.O.S. de rosii. Bauturi: whisky cu cuburi de 

ghetar”. 

(din lista de bucate a vasului TITANIC) 

Recunosc: Pana la urma mi-am pierdut capul ! (Anne 

Boleyn) 

Si eu la fel ! (Marie Antoinette) 

- Ce stii despre Mihai Viteazul? 

- Ca a fost un Domn. 

- Si altceva? 

- Ca i-au taiat capul. 

- Si altceva? 

- Altceva nu i-au mai taiat! (Elevul Bula) 

Dintre toti revolutionarii cel mai mult m-au fascinat 

Horia, Closca si Mircea Crisan! (Alexandru Andy) 

Monica Bold 

abstract, compensaţie. Imaginaţia ar 

trebui, cred, să aibă în unui 

poem o altă funcţie, nu una opusă realului, 

ci una care să se potrivească unei 

necesităţi interioare, unui trup viu, unei 

lumi existente, concrete. Visul (structura 

visului) poate intra şi el în combinaţii care 

să-l facă veridic, egal cu actele diurne în 

cunoaşterea existenţei umane. E nevoie, 

aşadar, de o nouă funcţie a imaginarului. 

De alt tip de imaginar, dacă vreţi.” 

Am constatat că fără a-şi rupe 

legăturile cu tradiţia anterioară, 

postmodernismul îşi propune, din contră, 

să valorifice literatura predecesorilor, 

dialogând peste timp cu operele acestora, 

preluîndu-le, chiar dacă ludic, aspiraţiile, 

ceea ce îl determină pe Ioan Buduca să 

remarce faptul că intenţia postmodernilor 

ar fi una apropiată romanticilor. “Visul 

postmodern se nutreşte cu iluzii care 

altădată erau botezate ca fiind romantice. 

Dar dacă romanticii imaginau o unificare 

spirituală (magie – poezie – religie) sub 

semnul unei transcendeţe pline, cenzuraţi 

doar de paradoxul unei ironii de esenţă 

demiurgică, postmodernii vor să coboare 

în abisul acestei iluzii până la gradul 

ei zero (care pare a fi, însă, tot una cu 

absolutul); ei vor să unifice realitatea şi 

imaginaţia, realismul şi fantezia, ficţiunea 

şi critica ei, poate chiar artele şi ştiinţele. 

Transcendenţa lor e pur culturală, iar 

Dumnezeu – un bătrân bibliotecar orb 

care ştie pe de rost toate cărţile scrise 

şi toate cărţile nescrise încă. Imaginea 

postmodernă a transcendenţei e o pură 

ironie în care absolutul se aneantizează; 

fiindcă ne dăm seama, imediat, că şi 

claviatura maşinii de scris e un Dumnezeu 

de bibliotecă (…)”. 

Înregistrând interesul neaşteptat 

şi recuperator al postmodernilor pentru 

ficţiunea visului, pentru visul – convenţie, 

am putut delimita aici şi o tipologie a 

visătorului, ultima din şirul visătorilor 

postromantici. Este vorba de visătorul 

clandestin, al cărui portret paradigmatic 

se confundă cu cel al scriitorului, al 

regizorului, care se insinuează ludic în 

scriitură şi astfel îl vom regăsi în proza 

cărtăresciană, proiectându-se pe sine în 

ipostaza Creatorului demiurgic, stăpân 

peste o lume a oamenilor – personaje 

: „visez necontenit la un creator, care 

prin arta lui, să ajungă cu-adevărat să 

influenţeze viaţa oamenilor, a tuturor 

oamenilor, şi apoi viaţa întregului univers, 

până la stelele cele mai îndepărtate, până 

la capătul spaţiului şi-al timpului. Iar apoi 

să se substituie universului, să devină 

el însuşi Lumea.” Visătorul postmodern 

e visătorul în/întru ficţiune, el nu poate fi 

conceput în afara cărţii, dar el dă seama 

de nostalgia încă romantică a visului unei 

lumi stând sub semnul rece al lucidităţii. 

- Doctore, ma chinuie ingrozitor 

coloana. (Constantin Brancusi) 

DERAPAJE LITERARE 

- Posteritatea va crede ca am avut un 

singur ou. (Cristofor Columb) 

- Prefer rima imbratisata. (Veronica Micle) 

- Femeile cu picioare lungi, sunt cele mai bune la pat. (Procust) 

- Duc o viata regulata; ma culc la sapte, ma scol la sapte. (Alba 

ca Zapada) 

- Femeia model trebuie sa fie tanara. (Corneliu Baba) 

- A fost nunta cu dar, dar nu cine stie ce! (Zamfira) 

- N-aveti, cumva, un foc? (Nero) 

- Si totusi, se invarteste! (Galileo Galilei la un chef) 

- Suntem rude, dar foarte indepartate. (Fratii Grimm) 

- Eu sunt o exceptie: mi-am facut carul vara. (Nicolae 

Grigorescu) 

- De cand cu politica, am tras poezia pe linie moarta. [A.(carul) 

Paunescu] 

- Justitia noastra este bolnava. (un doctor in drept) 

- Am fost corigent la zoologie si literatura. (La Fontaine) 

- Am oscilat intre Scoala Ardeleana si Scoala Militara. (Petru 

Maior) 

- Aria cercului se bucura de o celebritate nemeritata. (Giuseppe 

Verdi) 

6769

INTERVIU 

Marin Sorescu şi gândirea Samkhya 

În urmă cu ceva timp, publicam articolul ,,Obiectiv – 

subiectiv, relaţie duală în cadrul înţelegerii, sau formă speculativă 

de ameţit omenirea?!”, o mai veche frământare ce nu mi-a dat 

şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, 

să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi, evident, să-mi 

meargă, asemenea celor care o fac, bine. Motivul? În primul rând, 

obsesia conform căreia ceva (idei false - premisele irelevante, 

superstiţii, prejudecaţi, speculaţii, teorii, tot felul de ,,învăţături” 

de la ,,deştepţii” prezentului, sau de la cei de când lumea, 

sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugaţi specialiştii 

în manipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înţelegerea şi, 

evident, capacitatea de a povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că 

acolo, în poveste, stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. 

În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă 

îşi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un 

fenomen despre cum ,,se întâmplă’’ (dacă se întâmplă?!) ceva. 

Trebuie să vă reamintesc că: ,,Lumea este tot ce se întâmplă. 

Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”- Tractatus Logico- 

Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte 

cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât materializarea sa, 

a facerii, să râmână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor. Asta, 

dacă vrem să fim! 

Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în 

exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat!), 

încă mai stăruie limba de lemn specifică şedinţelor de partid 

de dinainte de `89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit 

din tipare vremurilor de atunci, după atâta amar de ani! Dar 

fără carte nu se poate! Am şi spus-o, am şi scris pe tema asta, 

însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru, (zicem 

şi ne mai şi credem deştepţii lumii!), cu Internetul! Tastez ceva 

şi „informaţia” îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcţii 

ale calculatorului ,,copy” şi ,,paste”, la prima vedere, m-au şi 

făcut genial”. Machea?! Fals! Cum nu se poate mai fals, dar se 

poartă! Nu neg utilitatea acestor mari invenţii contemporane 

(calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare 

etc.), însă fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie, fără a 

întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părţile, tot la un 

fel de a bate câmpii rămânem! Adevărul e că, în lumea lui neica 

nimeni, lume productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri 

suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar 

de aici spusa cu: „nimic nu pui, nimic răsare”, ni se potriveşte 

mănuşă, chiar dacă, paradoxal, povestea cu nimicul are structură 

şi poate fi formulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta 

îţi trebuie minte, nu glumă! 

Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi pentru că miam 

amintit şi cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, 

iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe” (Biblia, Bucureşti, 

2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2, ) mă întorc la oile mele şi 

mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin 

Sorescu, 75 de ani de la naştere, e bine, e normal, pentru noi, 

ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo: ,,... 

marele scriitor s-a născut la ... a scris, a publicat în... bla, bla...?” 

Adică, mai pe înţelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se 

găseşte publicat în cele două, trei pagini de internet? Dacă îi 

facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul românului ne 

limpezeşte la cap: ,,dacă tăceai, filosof rămâneai!” Pe aia cu 

datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc! ,,Adevărul e” 

– o să sară unii – „că nici nu şti cum să o mai dai! Dacă nu zici 

nimic, de ce nu zici?! Dacă zici, de ce zici?” Din nou, fals! Şi iar 

vin şi mă întreb: e normal ca un astfel de moment să se reducă 

la publicarea unui singure cărţi ,,Marin Sorescu în documente 

şi scrisori inedite”, George Sorescu, Ed. Autograf, mjm, şi la 

câteva manifestări culturale, unele chiar mediocre? 

În urmă cu câţiva ani, trei, patru, dacă nu mă înşel, în 

cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de 

către Primăria şi Consiliul Localal al Municipiului Craiova, cu 

ocazia ,,Zilelor Marin Sorescu”, Academicianul Eugen Simion îşi 

propunea reflexiv: „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în 

literatură, românească şi nu numai.” Nu cred că v-a trecut prin 

cap ideea conform căreia distinsul Academician i-ar cunoaşte şi 

nu prea opera lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu! Spusa 

lui Eugen Simion avea atunci, cel puţin alte două conotaţii, altele 

decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: îl 

vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română 

(chiar şi universală), şi a doua: îndemna oamenii de cultură, criticii 


şi istoricii literari, la studiu, la reinterpretarea 

operei lui Marin 

Sorescu, spre re-aşezarea sa 

în Marele Panteon Cultural. 

Re-aşezarea lui Sorescu şi a 

altora asemenea lui înseamnă 

aşezarea noastră, ca popor, în 

lume. 

De atunci şi până acum, 

mai nimic. Pe de altă parte, 

chiar dacă există din cei care 

încearcă să mai spună ceva, Nicolae Bălaşa 

nu sunt luaţi în seamă. La noi, 

la români, monopolul încărcat 

megalomanic, transcris la 

nivelul expresiei: ,,eu ştiu, eu sunt” funcţionează ca la carte. Şi 

ca să nu mai bat câmpii, doar aţi văzut, biblic nu e bine, am să 

reiau câteva pagini din „Acvariul cu fâţe”, Ed. NEWEST, Târgu 

Jiu, 2010, 309 p. : 

„...Toţi spun că e demenţial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, 

vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Şi vreau 

să o văd ! Hai, vii ? Te aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău 

mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, 

într-o pauză dintre ore. (...)” 

,,– Ţi-a plăcut ? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat Elena la 

sfârşitul spectacolului. 

– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi cu el 

însuşi ! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult ! Iar, de aici, drama ! 

– Am citit şi eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele 

sunt selectate şi aici, în caie tul-program… Majoritatea încep cu : 

Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică… La fel 

ca în manualul de liceu ! 

– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi, îţi 

trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este 

personajul biblic, înghiţit de un chit, adică de o balenă. Dar, după 

aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge 

un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, 

de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume şi spre el e 

semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care 

a ţâşnit, cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă pusă 

în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp ! Cunoaştere 

şi sacrificiu ! 

– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată. 

– Finalul ?! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are nimic 

în comun cu ideile creştine ! Dacă asta vrei să întrebi ! 

– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca 

voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce 

primim… Iar omul, în general, primeşte. Toată viaţa primeşte 

cunoaştere ! 

– …Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap, altfel tot 

înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu 

toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici 

măcar un gram din cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul 

lui Sorescu vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul 

suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creştinism, e 

căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în 

cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu şapte sute 

de ani înainte de Hristos ! 

– Mda ! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă ! La fel şi eu !” 

(Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa,, 2010, pp 292-294. 

Că am sau nu dreptate, rămâne de văzut! Deocamdată 

nimeni nu m-a luat în seamă. Nici cei care se bat cu pumnul în 

piept şi nici cei care fac paradă cu Sorescu. Păcat! 

Pentru adevăr şi binele nostru, al tuturor, uneori încurcaţi în 

iţele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu, a cunoscut-o, 

aici, în România, pe indianca, Amita Bhose, fostă doctorandă a 

Doamnei Joe Dumitrescu Buşulenga. Presupun că discuţiile cu 

Domnia Sa, cu Amita Bhose, depre şcoala Samkhya, şcoală 

ce admite, chiar conceptualizează sinuciderea ca formă 

supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea 

acelui final din Iona. Dacă am dreptate, toate analizele, toate 

comentariile, conform cărora, piesa de treatru Iona, a lui Marin 

Sorescu este de inspiraţie biblică (personajul Iona find personaj 

biblic), devin nule. E, ce aveţi de zis? Punem de un pariu?

SCRIITORI ÎN AGORA 

SEMIDOCŢII ŞI BARBARIZAREA 

LIMBII ROMÂNE 


Ştim de peste două milenii, de la filosofii Greciei antice, că performanţele gândirii unui om 

sau mai bine spus direcţia şi domeniul performanţelor sale, depind şi de limba în care gândeşte. 

Se întâmplă aceasta deoarece orice proces de gândire şi orice judecată este o înlănţuire de 

noţiuni. Cu cât o noţiune are mai mult semnificaţii, cu atâta permite mai multe şi mai îndepărtate 

corelaţii, permiţând surprinderea de nuanţe suplimentare, dar şi de ramificare în profunzimea 

altor noţiuni, ceea ce performează judecata şi gândirea. 

Aşadar, cultivarea unei limbi nu este un moft şi un simplu orgoliu pe care internaţionaliştii, 

mercenarizaţi sau de proastă condiţie intelectuală, o etichetează automat drept „proto... cucu, 

proto... ciuciu”. Pe de altă parte, o limbă este un sistem de comunicare, cu cât mai unitar 

sistemic, cu atât mai performant. Ce înţeleg prin unitar? Cuvintele noţiuni sunt compatibile în 

nuanţele lor. Să ne închipuim o grădină de legume îngrijită şi o grădină de legume abandonată 

care se înburuienează. Buruienile sunt corpuri străine, care nu doar estetic dăunează producţie 

de legume a grădinii. În al treilea rând, orice limbă creează continuu noţiuni noi, adaptându-se 

evoluţiei tehnice, ştiinţifice şi culturale. Atunci când limba este vlăguită, abandonată sau slujită 

de intelectuali de paie, atunci limba respectivă preia de-a gata dintr-o limbă puternică noţiuni şi 

cuvinte pe care încearcă să le integreze şi apoi, în ritm de crampe, să le digere. 

Dar nicio limbă cu reflexele sănătoase de apărare, exact ca un individ, nu renunţă la 

bagajul său lingvistic noţional moştenit de generaţii, care face parte organică din sistemul limbii. 

Dacă substituie aceste părţi autentice ale limbii, cu împrumuturi străine sonorităţii şi specificului 

paradigmatic al limbii, acestea ultimele sunt pentru limba în cauză corpuri străine. De exemplu, 

în limba română a apărut ca imitaţie maimuţărească, din partea semidocţimii, vopsită, dar lipsită 

de conţinut expresia „O.K.!”, în loc de „Bine!”, „Este bine!”, sau „Aşa-i bine!”. Care este diferenţa? 

O.K. are o semnificaţie tehnică: „Este conform regulilor”, „Este conform aşteptărilor”, „Este în 

canon”. „Bine”-le românesc, cu diversele sale variante şi nuanţe semnificante ale exprimării, 

are o semnificaţie valorică, se referă la valori. Chiar şi atunci când se referă la un aspect tehnic 

se referă prin prisma valorilor, iar O.K., chiar şi atunci când face referinţă la valori, o face prin 

prisma tehnicii, a regulilor. O.K. este de specie discursivă, iar „bine” este de specie metaforică. 

Sunt de specii diferite, de aceea O.K. este un barbarism în limba română. 

Asistăm de 20 de ani, de când diluviul social a scos la suprafaţă gunoaiele şi semidocţii la 

o barbarizare crescândă a limbii române. Stau la hotel şi citesc în cartea de reclame ceva despre 

mountain bike, în loc de ciclism montan. Expresia am mai auzit-o zilele acestea la radio şi la 

TV. Semidocţii se vor interesanţi, vor să ia ochii cu „măi, ce culţi suntem!”. În sărăcia lor mintală 

nu realizează, nu înţeleg şi nu simt limba, sunt incapabili de a observa că ciclismul montan 

se leagă organic de restul discursului în română, că face parte din limbă, că este autentic. 

La fel, dau, într-o sală de aşteptare, peste reclama unui disperat magazin de mobilă care are 

desenat traseul „showroomului”. Cu ce i-o fi deranjat pe semidocţii care au conceput prospectul 

cuvântul expoziţie, sau expresia sălile expoziţiei? Greu de spus, deoarece prostia operează 

Mi se pare de neînţeles că 

după ce a fost îngropat un monstru, 

Uniunea Sovietică, un monstru similar, 

este construit. De ce CE (comunitatea 

europeană) a devenit UE (uniunea 

europeană)? 

Poate dacă examinăm Rusia 

sovietică vom afla răspunsul. 

Uniunea sovietică era condusă de 

15 oameni care nu erau aleşi, care se investeau in funcţii reciproc şi 

care nu dădeau socoteală nimănui. 

Uniunea europeană este condusă de 2000 de oameni în 

acelaşi fel. Se întălnesc în secret, nu răspund faţă de cineva şi nu-i 

putem destitui din funcţii. 

S-ar putea spune că Uniunea europeană are un parlament 

ales. Şi Uniunea sovietică avea unul: Sovietul Suprem. Se aplica 

ştampila(se vota) la fel ca pentru parlamentul european iar timpul la 

microfon era limitat la un minut pentru fiecare vorbitor la fel ca si in 

parlamentul european. 

În UE sunt sute de mii de eurocraţi cu salarii imense, cu mulţi 

servitori, bonusuri si privilegii, cu imunitate pe viaţă la orice persecuţie, 

care sunt mutaţi pur şi simplu de la o funcţie la alta, indiferent dacă 

au făcut treabă sau nu. Nu este asta, exact ce se făcea în fosta 

Uniune sovietică? 

Uniunea sovietică a fost creată prin coerciţie şi prin ocupare 

militară.Uniunea europeană, admitem, a fost creată fără folosirea 

expresă a forţei militare dar tot prin coerciţie şi prin abuzuri economice. 

Pentru a continua să existe, Uniunea sovietică s-a extins 

continuu. În momentul când s-a oprit extinderea a început colapsul. 

Iar eu am convingerea că aşa se va întâmpla şi cu Uniunea 

europeană. 

Scopul existenţei Uniunii sovietice a fost crearea unei noi 

entităţi istorice: poporul sovietic, iar noi trebuie să ne (renegăm) 

uităm naţionalitatea, tradiţiile şi obiceiurile popoarelor noastre. 

La fel şi Uniunea europeană nu doreşte să fiţi englezi sau 

francezi (nici români sau bulgari). Doreşte ca voi toţi să fiţi o nouă 

UE=USSR?????? 

Vladimir Bukovsky 


în ceea ce crede ea ca judecată 

cu false argumente. Aşa auzim în 

săli de conferinţe despre firingul 

sinapselor (tivul sinapselor sau 

ritmul eliberării cuantelor de 

neurotransmiţători) sau „switch”-ul 

medicaţiei, în loc de comutarea pe 

acest medicament, sau schimbarea 

medicaţiei de parcă maică-sa i-ar 

fi pus în scutece slide-uri şi nu i-a 

schimbat scutecele, ci i le-a switchuit. 

Jalnici semidocţi cu pretenţii! 

Aşa te plimbi pe stradă şi citeşti 

firme sau reclame de îţi vine să 

ceri antivomitive. La un moment 

dat, văd un hotel în mahalaua 

unui oraş: „George’s Hotel” (adică 

Hotelul lui Gheorghe). Măi, s-a 

făcut a’ dracului Ghiţă! I-a crescut 

creastă şi-şi dă cu parfum pe la 

spate! În alt oraş, tot la periferie, 

citesc firma „Mondo Style”. Mă uit 

şi ce văd? Capace de WC, gresie, 

tuburi şi altele de „stil”. Pe loc 

mi-a trecut prin minte cum ar suna 

Porno Style sau Prosto Style? 

Dar fiecare poate aduce mii de 

exemple de barbarizare semidoctă 

a limbii. Într-adevăr, ruptura socială 

din decmbrie a scos la suprafaţă 

gunoaie şi semidocţi. Prea mulţi! 

Iar limba, săraca, se 

barbarizează pe zi ce trece, 

diminuându-i capacităţile de 

nuanţare semantică, deci de 

performare a gândirii vorbitorilor 

săi. De ce este extrem de 

important un învăţământ care nu 

fabrică semidocţi precum ar fabrica 

nişte cârnaţi? Ce loc trebuie să 

ocupe învăţământul în atenţia unor 

adevăraţi decidenţi sociali? Sau 

sunt şi ei O.K.? 

entitate istorică, să fiţi europeni. Să vă 

suprime toate sentimentele naţionale si 

să trăiţi ca o comunitate multinaţională. 

După 73 de ani, acelaşi sistem 

(multinaţional), în Uniunea sovietică, a 

cauzat mai multe conflicte interetnice 

decât oriunde în lume. 

În Uniunea sovietică unul din 

marile ţeluri a fost distrugerea statului - 

naţiune. Şi asta este exact ce face UE astăzi. Bruxel-ul absoarbe 

state-naţiune pentru ca acestea să nu mai existe. 

Corupţia era generală în sistemul sovietic, de sus până jos. 

Şi tot aşa este şi în UE. Aceeaşi activitate coruptivă care îmbiba 

Uniunea sovietică este şi în UE. Cei care i se opun sau o dezvăluie 

sunt reduşi la tăcere sau pedepsiţi. Nimic nu s-a schimbat. 

În Uniunea sovietică aveam gulagul. Văd că, deasemenea, 

avem gulag şi în UE. Nu se numeşte “gulag” ci “political corect”. 

Când oricine încearcă să exprime ce gândeşte în legătură cu 

evenimentele (cu agenda de lucru a UE) iar viziunea sa este diferită 

de linia agreată (aprobată, oficială) va fi ostracizat. Acesta este 

începutul gulagului, începutul pierderii libertăţii. 

În Uniunea sovietică ne-au spus că avem nevoie de un stat 

federal pentru a evita războiul. În UE fac exact acelaşi lucru. Pe scurt, 

este aceeaşi ideologie, modelul sovietic prezentat în ambalaj vestic. 

Dar, din nou, la fel ca Uniunea sovietică UE contine şi propriul 

sfârşit. Din nefericire, când se va prăbuşi, şi se va prăbuşi, va lăsa în 

urmă dezastru imens şi vom rămâne cu uriaşe probleme economice 

şi etnice. 

Vechiul sistem sovietic a fost incapabil de reformă şi la fel şi 

UE. Dar există o alternativă la a fi conduşi de cei 2000 de oficiali 

autodesemnaţi din Bruxel. Se numeşte independenţă. Nu trebuie 

să accepţi ce au planificat pentru tine. Până la urmă, nimeni nu te-a 

întrebat dacă vrei să participi(să fii în UE)! 

Eu am trăit în viitorul tău (Uniunea Sovietică) şi nu a 

functionat. 

6771

CONSTANTIN 

DUSCA 

BUCURIE 

Sunt nori pe cer 

E semn că 

Deasupra mea 

Respiră Dumnezeu 

TATA 

Este undeva 

departe 

Troienit de perne 

Este nins 

Alb, luminat şi divin 

Şi seamănă cu 

Domnul… 

DISTANŢA 

Distanţa 

Curge peste case 

Îndepărtează trecutul 

Şi scutură de păsări 

Cerul peste toamnă… 

MENAGERIE 

Trupul 

Îmi hrăneşte umbra 

Care vine după mine 

Câine mut… 

MONAHALĂ 

Trăiesc uneori 

Îngânarea unui schit 

În care 

Măicuţele s-au îndrăgostit 

REMEMBER 

O elegie 

Cu aripile lăsate 

Mă poartă pe umeri 

Prin camera bunicului 

ÎMPĂCARE 

Îmi închin viaţa 

O fac doar 

Lui Dumnezeu 

De astăzi 

Mă împac cu Moartea 

Căci s-a născut 

Fiul meu… 

VECINA DE TRUP 

După dragoste, femeia, 

Vecină de trup 

Un felinar care îţi 

Luminează viaţa 

Pe furtună 

IUBIRE ÎN LINIA ÎNTÂI 

Întunericul 

Este buzunărit 

De o molie 

În timp ce 

Licuricii se iubesc 

În linia întâi 

În luptă cu… 

Necunoscutul 

POEZIE 

ANDREIA 

DANILA 

Decor 

Valurile se aruncă zâmbind 

pe ţărm 

ca după un duet amoros! 

Prin perdele de lumină dantelată 

zăresc jocul imens al naturii: 

sărutul cosmogonic 

al apei cu pământul. 

Undeva…în depărtare 

marea atinge cerul 

(dacă aş ajunge acolo aş culege stele 

şi aş privi luna în ochi!) 

Zâmbesc…şi dau o fugă 

să mă întâlnesc cu marea… 

Creaţie 

Iubite, hai să ne scriem povestea! 

fiecare sărut îl schiţăm în roşu, 

atingerile tandre vor colora trupurile în 

alb, 

(poate ne vor creşte aripi de îngeri!) 

zâmbetele le decupăm în linii fine 

de creion carbonizat în timp. 

Pe cerul din povestea noastră 

bătăile imense de inimă 

vor deveni aur de stele. 

Scriind aceeaşi poveste 

în fiecare colţ de ochi 

apare un nod transparent: 

Uitarea de sine şi fericirea! 

trasparenţă 

am închis inima 

într-o cutie de sticlă! 

înţeleg că are acum mai multe feţe. 

o poţi vedea şi tu. 

uneori plânge, 

alteori zâmbeşte candid! 

e o mişcare de perspective: 

depinde doar de unde 

ochii tăi străpung întunericul 

să o întâlnească... 

cosmogonie 

Timpul e nemişcat, 

lumea mea e în braţele tale. 

îmi ţii inima în plamă 

şi naştem iubirea 

într-un sărut deplin! 

perfecţiunea buzelor 

creşte în noi nemurirea 

şi dorul... 

chemare 

vino... 

şterge cu atingeri suave de buze 

praful de stele de pe ochii mei! 

apoi....ia! (cu o tremurare de fluture, 

ca într-un joc de vise) 

firele de nori de pe umeri de crini, 

petele de cer din suflet... 

şi îmbracă-mă cu tine! 


Elan 

Nu-i semnul tău 

cât ai întinde mâna 

halca să ţi-o iei de 

pâine 

şi cu apă cana – 

DUMITRU 

BALUTA 

Te pui pe urma 

caravanelor 

în lungi nisipuri 

şi drumuri noi 

desfaci 

de taină-a vechilor mătăsuri; 

Neînţelese dogme treci 

pe calul tău de lemn şi desuet 

şi ţi se închină, cucerite, 

faimoase piramide de Egipet. 

E sensul tău să mori frumos cândva 

şi ca generalul, pe afet, 

să defilezi în urbea ta natală 

acoperit cu muzici de cornet. 

Şi trec 

Şi trec… 

Unul de altul se leagă 

veacurile seci, 

noi – mai mioritici. 

Carii timpului pe întuneric 

rod hrisoavele 

şi vânturi aprigi bat Moldovele… 

Atâtea semne de nădejde, 

câte trec, 

veacuri – unul trece, altul vine 

şi mai sec. 

Precum porumbeii sălbatici 

Şi-aşteaptă, negrabnică, hrana 

pe celălalt capăt de pod al tău. 

Cât mergi, fără să ştii, urmăreşti 

lipsa formelor ei 

în straiele tale de petrecanie 

păstrate cu grijă pentru atunci. 

Atunci este ea 

şi zi de zi, câte puţin, te soarbe 

cu surâsul ei de gioconda 

– nu-ţi place, nu accepţi 

scheleti-coasa proverbială – 

iar deştele ei albe-prelungi 

vor ninge pleoapele tale, 

precum porumbeii sălbatici 

în livada sădită de tine 

din rod în rod ciugulind.

Lecţia de condus 

(text din volumul autorului: 

Despre omul frumos) 

(fragment) 

(Interviu realizat de Cătălin Ştefănescu, în emisiunea 

Garantat 100 %, transmisă la TVR1, 2008) 

Cătălin Ştefănescu: Invitatul nostru de azi s-a născut în 

1959, e un foarte cunoscut actor şi regizor român. Unii îl iubesc 

pătimaş şi-l consideră un soi de patriot şi de trăitor modern dintr-o 

specie aparte. Alţii sunt îndrăgostiţi de modalitatea de expresie 

artistică, pe care a ales-o pentru a ne arăta cum se vede lumea 

din perspectiva sa, iar alţii îl văd ca pe un etern încăpăţânat în 

ideea de a trezi cumva conştiinţa publică. Doamnelor şi domnilor, 

să-i spunem din nou bun venit la Garantat 100 % domnului Dan 

Puric. Mulţumim frumos pentru că ai acceptat din nou invitaţia 

noastră. Ce mai faci? 

Dan Puric: Supravieţuiesc. 

C.Ş. Hai să-ţi zic ce-am citit chiar în dimineaţa asta. Am 

citit mai multe articole, am citit şi câteva poveşti de pe blog-uri, 

legate de apariţia unei cărţi, ce se cheamă Cine suntem. Unele 

comentarii nu erau doar de la lansarea cărţii, ci erau şi de la 

câteva conferinţe, pe care le-ai ţinut. Ţi se spune aşa: salvatorul 

neamului românesc, erou, ne-ar trebui 300 de spartani ca el şi 

ţara asta s-ar schimba, să ne conducă Dan Puric, să fie Dan Puric 

preşedinte. Nu e de speriat, Dane? Chestia asta nu te sperie? 

D.P.: Nu e de speriat, pentru că există şi cantitatea aceea 

care mă înjură; şi tu, din delicateţe, n-ai citit-o. Aia este magma 

amorfă, care stă deoparte, dar mesajele pe care tu le-ai citit 

aparţin, oamenilor care, în inima lor, pesemne nu au erodat suflul 

acesta normal de a fi român, de a fi întreg, şi atunci ei îşi exprimă, 

cum să spun, într-un fel, simpatia şi un fel de dragoste nepoluată. 

Dar să-i vezi pe ceilalţi, care au o ură nepoluată. Ura în sine. 

C.Ş.: Ce zic cei care te înjură? Uite, nu zic eu… Spune tu 

ce zic cei care te înjură? 

D.P.: De ce să înveninăm frumuseţea unei asemenea 

întâlniri cu lucruri de genul acesta, pe care eu le consider 

centrifugale, şi care apar, cum să zic, întotdeauna! Nu ne 

concentrăm pe cei care demolează, ci ne concentrăm pe cei 

care construiesc. Poţi să observi refluxul acesta, generalizat, de 

concentrare intelectuală de a spune că acest popor nu este bun 

de nimic, că este plin de slăbiciuni şi de defecte; şi nu o centrare 

pe martirii pe care i-a dat acest popor, pe calităţile lui. Este o 

falsă, cum să spun, concentrare. Bine, este şi monitorizată la un 

moment dat, dar este şi contaminantă. 

Vezi, lumea se concentrează cu o ferocitate extraordinară 

pe omul care cade, ceea ce este un lucru necreştin. Este o 

curiozitate aproape patologică, dacă ai observat, vezi cum se 

distrug familii, cum intimităţi sunt mutilate în văzul public. Lumea 

îşi consumă ore întregi ca să asigure cu un cinism îngrozitor, 

la lucrurile astea. Ei nu văd că România se prăbuşeşte. Ei văd 

familii care se distrug în văzul lumii, asigurând, prin maximul de 

indecenţă şi impudoare, maximul de audienţă al televiziunilor. În 

timpul revoluţiei franceze, veneau tricotezele, curioase să vadă 

cum se decapitează regele şi regina, întreaga aristocraţie. Cred 

că erau strămoşii telespectatorilor de astăzi, atât de excitaţi 

de spectacolul degradării umane, moştenitori, de altfel, al unor 

curiozităţi sangvinice. Tipologia omului necreştin. 

Deci cred că trebuie să ne concentrăm pe ce se mai poate 

construi în ţara asta, pe ce se mai poate crede, şi nicidecum pe, 

mă rog, masa asta amorfă, ascunsă şi laşă, şi de serviciu tot 

timpul, să demoleze. 

C.Ş.: Dane, tu vorbeşti foarte mult despre poporul 

român. Nu e cumva foarte abstract pentru români, atunci când 

spui: „poporul român”, pentru că, dacă pur şi simplu te duci în 

stradă, dacă îţi vezi vecinii, dacă îţi vezi prietenii, lumea e foarte 

concentrată pe propriile interese. Pe de altă parte, comunitate 

în România e mai greu de găsit. Tu spui cu foarte mare plăcere: 

„poporul român”, vorbeşti despre ce ai vrea să fie sau vorbeşti 

despre ceea ce există de-adevăratelea? 

D.P.: Da, am înţeles. Nu curiozitatea, ci neliniştea ta 

autentică este foarte valoroasă, pentru că zici că poporul român 

este un concept şi întrebi: cum îl particularizez? Vreau să spun 

că îl particularizez şi în pensionara cu care mă întâlnesc eu 


INTERVIU 

pe scara blocului şi care-mi spune: 

„Domnul Puric, să mai scrieţi, că aţi 

scris foarte bine! Domnul Puric, să 

mai apăreţi pe la TV, cumva să mai 

spuneţi. Căci avem nevoie de lucruri 

cinstite”. 

Aşadar, există un soi de ecou, 

un fel de feed-back. Pe de altă parte, 

deznădejdea asta, sau decepţia asta, 

sau confuzia care pleacă de la tine 

este una legitimă, pentru că, după ce 

s-a întâmplat, putem vorbi aproape 

de o răsturnare a legii evoluţioniste 

a lui Darwin, ca să zicem aşa. 

Oricum, din punctul meu de vedere 

şi al oamenilor de ştiinţă cinstiţi, Dan Puric 

evoluţionismul este o stupiditate, 

ca atitudine ce monopolizează fără drept de apel explicaţia 

ştiinţifică. Dar teoria evoluţionistă, luată în sine, propune termeni 

valabili: variabilitate, ereditate, selecţie naturală, prin care specia 

merge mai departe progresând, mare atenţie la cuvânt, cu 

cei mai buni. Comunismul a început invers, n-a făcut selecţie 

naturală, ci selecţie artificială. 

C.Ş.: Corect! 

D.P.: A căsăpit tot ce era mai bun. A băgat la puşcării 

toată intelectualitatea şi nu numai intelectualitatea, ci tot ce era 

preot bun, ofiţerimea română, ţăran de calitate, într-un cuvânt: 

elita a fost ucisă. S-a făcut o selecţie artificială. Această selecţie 

artificială criminală avea un cod: tot ce este mai prost, tot ce 

este mai urât, să iasă la suprafaţă. Abia atunci au început să 

iasă variabilele. Ăştia au lăsat moştenire lepra satului. Au lăsat 

ereditar: laşitate, oportunism, conjuncturalism, frică. Mai ales 

frica s-a transmis ereditar. Şi atunci, cum să spun, un individ 

care are caracter dobândit, marcat de frică, creează o variabilă 

în sânul rasei. Şi astfel, noua rasă de români a fost marcată de 

frică, de genul acesta, iar multitudinea acestor indivizi creează o 

rasă. Rasa a fost schimbată. 

Mircea Vulcănescu spune, în eseul Omul românesc, 

că versul din imnul nostru spune: „croieşte-ţi altă soartă”, nu: 

croieşte-ţi altă fire. Ăştia ne-au croit altă fire. S-a făcut o mutaţie 

îngrozitoare. Vezi în jur oameni cu mutaţii provenite din variabile 

ereditare marcate de frică, de oportunism, de laşitate, de tot ce 

vrei mai prost. Asta au creat, cum să zic, gândirea reziduală 

şi sechelele de tip comunist. Dar, în acelaşi timp, lucrarea lui 

Dumnezeu este mult mai mare. Există o fixitate a speciilor, pe 

care savantul Paulescu tot timpul a afirmat-o. Poţi sări dintr-o 

rasă în alta, dar speciile sunt fixe. Care este această fixitate a 

speciilor? 

Să zicem că rasa poporului român a fost schimbată de 

acest masacru continuu de 20 ani. În masacrul acesta din ziua 

de azi, mai soft, dar tot masacru, eu am găsit fixitatea speciei; 

sunt foştii puşcăriaşi, deţinuţi politic, veterani de război. Într-un 

cuvânt: foşti martiri, împrăştiaţi de noua putere democratică întrun 

anonimat, cultivat şi întreţinut în blocuri neştiute, figurând 

social la capitolul pensionari. Şansa noastră a fost şi este tocmai 

în aceşti pensionari mărturisitori. Ei sunt încă amintirea vie a 

demnităţii acestui popor. Prin ei, rasa de român s-a înnobilat, 

a rămas fixă şi a asigurat specia de om în dimensiunea ei 

fundamentală, care se numeşte omenie. Către ei m-am aplecat, 

urmând comportamentul paradoxal al lui Făt Frumos, care, dus 

în grajdurile împărăteşti să-şi aleagă calul, nu l-a luat pe cel tânăr 

şi voinic, ci pe cel bătrân. Dar acela era, de fapt, calul fermecat. 

Către cea mai umilită dimensiune a societăţii, către cea 

mai vulnerabilă, către aceşti pensionari, ce-şi păstrează în inimă 

memoria vie a neamului, m-am îndreptat, ştiind că ei sunt sabia, 

care, curăţată de rugină, va tăia capul balaurului. 

Când am fost la Oslo, mi s-a spus că era politică de stat ca 

pensionarii să fie categoria de viaţă cea mai respectată. 

M-ai întrebat unde-i poporul. Te duc eu să vezi poporul 

român: la Părintele Iustin Pârvu, la Părintele Arsenie Papacioc, 

la domnul Jijie, la domnul Traian Popescu, la domnul Teofil Mija, 

la domnul Traian Popescu, la domnul Teofil Miha, la domnul Nae 

Purcărea sau la doamna Aspazia Oţel-Petrescu şi la mulţi alţii, 

care mai sunt, comori de suflet ale acestui neam, şi pe care 

i-am condamnat la un anonimat nedrept. Dar aceştia, în tăcerea 

lor, sunt singurii care mai păstrează fiinţa neamului. Restul, 

suntem o figuraţie penibilă, o mişcare browniană, peştişori care 

aşteptăm, înfometaţi continuu, într-un acvariu, puricii de baltă ai 

mai marilor lumii. 

6773


Text preluat din revista Proarme nr. 2(6) 

iunie-august 2010 

Bogdan Didescu 

Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, 

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 116 pag. O carte care, în 

ciuda ilustrului nume de pe copertă, nu rupe gura târgului. 

Deşi, dacă este să te iei după referinţele critice de la final, ai 

impresia că geniu mai concret pe planeta noastră nici că există. 

Exemplificând, ar fi vorba despre talentul polivalent (Laurenţiu 

Ulici), improvizatorul de geniu (Mircea Ghiţulescu), omulorchestră 

din apatica literatură română de azi (Alex Ştefănescu), 

un fel de Titi Duru al criticii literare dâmboviţene, n.n.) computerul 

cu talent (Daniel Cristea-Enache), literatorul înrăit, prozatorul 

strălucit, cel mai poliform nouăzecist, debordantul ironist, etc., 

nu mai insist. 

Spun doar că aşa cum la pomul lăudat nu 

m-am dus niciodată cu sacul, ci cu buzunarele 

pline de pietre, aşa şi acum. 

Mai ales că am motive – motive de scriitor 

frustrat, normal -, de când îl aşteptam la cotitură! 

Cum mi-ar lua cam mult să mă explic, şi nici 

nu cred că ar interesa pe cineva, să trecem la 

cartea în sine. Care, ce să zic, este o mare 

tristeţe începând chiar de la suprafaţă, ca să 

spun aşa, adică de la prima copertă, unde 

efectiv, autorul face apologia violenţei infantile 

(sau, mă rog, cam pe acolo, o greşeală tactică 

elementară, căci, într-o Românie în care 

pregătirea premilitară este o operaţiune strict 

secretă de indiferenţă deosebită, o asemenea 

poză trimite clar spre spărgătorii de bănci), 

continuând cu aranjamentul grafic elegant, însă 

rarefiat la maximum, ca volumul să pară ceva mai 

consistent măcar ca aspect (ceea ce mi-a creat 

din start senzaţia unui pitic încălţat cu bocănciori 

cu talpa groasă, de 25 de centimetri, să pară şi 

el mai înalt) şi terminând cu conţinutul, cu miezul, 

cum ar veni, care se vrea produsul de excepţie 

al unui fin ironist, al unui om de lume sictirit de 

mâzga vieţii politice din Valahia postdecembristă 

etc. Trecând peste micile scăpări în exprimare 

Să ne-amintim de Eminescu 

Victor Spirulina 

Stârnit de o laudabila intentie a domnului Paul Vlase, în 

aceasta zi de sufleteasca memorie pentru tot românul hoinarind 

în amurgul rece de ianuarie prin Cartierul Latin al Parisului, 

am facut ceea ce nu mi se mai întâmplase de pe vremea 

când obisnuiam sa merg cu colegii si profesorul de româna 

la mormântul poetului din Cimitirul Bellu. Poetul ne astepta în 

singuratatea aparenta în care-l eternizase sculptorul francez de 

origina româna Ion Vlad. Zic aparenta, pentru ca desi nimeni 

nu se gasea acolo venit special sa-l viziteze de ziua nasterii lui, 

trecatori urcau si coboarau, fara sa se opreasca, treptele scarii 

ce dau în piateta de la capatul strazii Jean de Beauvais, catre 

rue des Ecoles. Era ora cinci si jumatate, seara se instala putin 

câte putin si doar cei câtiva turisti asezati la mese pe terasa unei 

Boulangerie, la doi-trei metri de statuie, priveau poate din când în 

când, printre înghitituri, la poet. Nici o floare la picioarele statuii. 

Nici o floare, în ziua care tocmai se instituise la Bucuresti ziua de 

15 ianuarie – « Zi a Culturii Românesti ». O pereche patrunde cu 

scooter-ul pe trotoarul piatetei, coboara, îsi scot castile, depliaza 

un plan al Parisului si se aseaza în postura de studiu, pe soclul 

statuii. Când termina, se înlantuiesc si se saruta prelung, înainte 

de a se instala pe scooter. Imi iau inima-n dinti, ma apropii în 


atunci când autorul se dă specialist în … oltenisme, trecând chiar 

şi peste măruntele artificii care se vor dezinvolte, dacă nu un fel de 

diamante în materie de imaginaţie, gen personalul de Lindiceni”, 

„sferişoarele de mercur” ( de ce nu bobiţele, bilişoarele etc.?), 

„haita de ciori”, „vestala paraşutică”, „se aşeză pizdiş”, „vioi ca un 

semafor” (cred că a vrut să spună girofar) ş.a., peste deranjantele 

– chiar dacă puţinele – excrementisme precum „futălăi”, „cur”, „să 

faci o labă de budă” (pag. 43) etc., nu mai cronometrez bruma de 

jargoane împrumutate de la San Antonio – „damicelă”, de pildă -, 

vreau să spun că adevărata impresie pe care mi-a lăsat-o cărticica 

aceasta de culoare verde (bine că nu e un verde închis!) la final 

este că am avut de a face cu un veritabil epigon. Care nu prea 

are muşchi ci, cel mult, un stil speculativ, şi acesta diluat, graţie 

căruia tropăie mărunt şi bezmetic în coada plutonului, pe un teren 

despre care, dacă este să luăm ca reper chestia cu politicianul din 

prima povestioară, au cules roadele deja alţi scriitori, unul dintre 

aceştia fiind Olimpian Ungjherea (vezi Clubul cocoşaţilor, Frică 

şi putere ş.a. ). Mult mai deranjant este însă faptul că, din lipsă 

de inspiraţie, poate şi din lipsă de altceva, Horia Gârbea şi-a 

găsit să parodieze, nu se putea altfel, piese grele din literatura 

română aparţinând unor clasici pe al căror soclu de regulă, 

urinează veneticii şi cozile lor de topor, nici într-un caz românii 

neaoşi, culmea!, şi cu ascendenţă militară 

dintre cele mai strălucite în cazul de faţă. Păi, 

ce altceva să pricep când citesc La Rovine… 

în câmpii… (pag.99), de pildă, un fel de chiflă 

literară pe care, în alte condiţii, aş fi atribuit-o 

unui copil tembel? Trista realitate însă aceasta e, 

în pană de subiecte, Horia Gârbea, un tip destul 

de agreabil, de altminteri, ca şi companion, se 

ia de subiectele sfinte – sper că nu exagerez! 

– ale istoriei naţionale şi le duce în derizoriu cu 

atâta inocenţă, încât habar nu are că, de fapt, 

îşi trage singur un şut în … hai să spun fund, 

diferenţa valorică dintre actualul Gârbea şi 

eternul Eminescu fiind exact diferenţa dintre La 

Rovine… şi Scrisoarea III. Pe scurt, ca o ultimă 

rafală de încadrare a ţintei, prin cărticica aceasta 

Horia Gârbea mi-a făcut impresia unui trafalet 

scump îmbibat cu apă de ploaie care, după 

ce se va usca peretele, nu va lăsa nicio urmă. 

Altfel spus, rătăcit într-o echipă de campioni pur 

sânge lansaţi în plin în proba de nu ştiu câţi metri 

bras prin băltoaca literaturii române, prin Fratele 

mai deştept al lui Kalaşnikov, „maestrul” Horia 

Gârbea pare un băltăreţ care înoată câineşte, cu 

valul, cu iluzia că face performanţă. Îmi pare rău 

să constat asta. 

încercarea de a le traduce numai doua strofe ale uneia dintre 

postumele poezii de dragoste eminesciene : 

« Când pe talie-i pun bratul, 

Ea se frânge, va sa scape, 

Dar o trag mereu spre mine, 

Mai aproape, mai aproape. 

Mai nu vrea si mai se lasa. 

Capul ei mi-l pun pe umar, 

Pun pe ochii’nchisi, pe gura, 

Sarutari fara de numar » 

Tânarul, usor contrariat, ma priveste întrebator, apoi zice, 

în timp ce eu arat, nu mai putin stingherit, cu o mâna spre statuie 

si cu cealalta spre volumul de poezii cu care am venit, sperând 

sa am ocazia sa recit, împreuna cu alti conationali, versurile lui 

Eminescu, asa cum obisnuiam în anii de scoala : 

« Wybaczcie nam, nie tylko języka polskiego …. » 

In felul lor, îmi zic, iata doi tineri, polonezi, care cinstesc prin 

gestul lor idilic pe geniul român al poeziei de dragoste românesti ! 

Plec si eu în urma lor, lasând poetului la picioare, una din 

nenumaratele flori ce i s-ar fi cuvenit în aceasta zi aniversara 

care, dupa cum ne lasa sa credem initiatorii (Academia Româna) 

a inspirat decretarea Zilei Culturii Nationale. O sansa în plus, 

poate, îmi zic, pentru la anul … 

(Paris, 15 ianuarie 2011)

MIRAJUL SECURITĂŢII 

Aşa este normal. Chiar când nu este necesar trebuie să fii vigilent. Şi asta, fără să ţi-o 

ceară cineva. Vine din tine. Patriotismul, deloc greşit înţeles îşi spune cuvântul. Ca individ, 

nu faci apel la lozinci sau îndoctrinări. Patria, în mintea fiecăruia, este locul unde trăieşti 

efectiv. Ograda, grădina, casa, strada. Te scoli dis de dimineaţă, dai de mâncare la lighioi, 

pregăteşti copii pentru şcoală, pui pacheţelele cu mâncare pentru toţi şi pleci la serviciu. 

Totul, dar absolut totul este normal. Un străin în oraş îţi creează suspiciuni. Stă pe o bancă 

în parc şi scrie, poate foarte bine să fie un spion. În câte cărţi nu citeşti aşa ceva. Dar în 

filme! Ei, spionii, urmăresc savanţii noştri şi oamenii cinstiţi pentru ai distruge. Securitatea? 

O clădire deloc austeră, unde n-ai intrat niciodată nici tu nici cunoscuţii tăi, nu ai măcar 

curiozitatea să vezi ce ar trebui să fie acolo, dar îţi doreşti să fii un erou şi dintr-o dată să fii 

chemat, într-un cadru festiv, să-ţi primeşti medalia pentru vigilenţă şi să te roage, aproape 

milogindu-se, să primeşti să intri în rândurile ei. Să te trezeşti peste noapte locotenent, 

în uniforma impecabilă, fără să mai faci o secundă de şcoală! Croitoru şi Hîrlea n-au fost 

chemaţi şi a doua zi se plimbau pe stradă în uniformele noi de sergenţi majori? Erau şoferi 

la securitate! Până şi Lică, operatorul de la cinematograf, fusese chemat. Şi ce văzuse el în 

afară de filme? Era sergent major, dar avea alte “însărcinări”. Îl vedeai din ce în ce mai rar. 

Pe stradă, încălţat cu cizme înalte, îţi răspundea fără să se ascundă: 

- Unde-ai fost Lică? Nu te-am mai văzut...de un car de ani! 

- În misiune! 

Ce frumos suna. În misiune! Trebuia să fi prins destui spioni ca să fie liber câteva zile. 

În misiune! La me .a. i., aşa cum scrie şi pe numerele de circulaţie ale GAZ-urilor cachi: 

M.A.I., nu puteai să mori niciodată. E drept că “te” mai putea aduce într-un sicriu închis, 

bătut în cuie, dar asta era doar pentru cei din afară. Aşa, ca o paradă. Garda, drapelul, 

armele, salvele care se trăgeau erau numai pentru spectacol. Toţi priveau văduva cu invidie. 

Şi ea se simţea privită şi era mândră şi demnă. N-ar fi vărsat o lacrimă. Să ai bărbatul “căzut 

la datorie”, avansat locotenent postmortem era nu numai o mândrie, dar şi o recomandare 

excelentă, în primul rând pentru copii. Cine ştie pe unde lupta săracul! Era infiltrat în vreo 

reţea şi se chinuia prin străinătate. Crucea şi celelalte erau pentru duşmani. Să-i inducă-n 

eroare. 

Fănica se întâlnise cu Firuţa. 

- Ce mai face vărul tău, Mitriţă? 

- Mitriţă?! se miră Fănica, cum de prietena lui Mitriţă din tinereţe nu ştia că “fusese 

căzut la datorie”. 

- M-am întâlnit cu el când treceam prin Austria. 

Poftim! Se mai putea îndoi cineva? Dar când acum câteva zile, Alecu!, Alecu care 

“fusese adus” în patru scânduri acum câţiva ani de la graniţa cu sârbii şi a intrat ţanţoş în 

frizerie unde a strigat “Atenţiune! Încetaţi!” de au scăpat frizerii foarfecele din mână? Nu era 

şi el securist? 

În securitate moartea nu există! Ehe! Câte romane nu s-ar scrie numai despre “eroii” 

din oraşul nostru! 

Mureşanu! Da, umblă prin cârciumi îmbrăcat ca vai de mama lui, dar din ’50 şi până 

la plecarea ruşilor, nu era securist? 

Ciobanu! Curg zdrenţele de pe el, îl culcă Safta în coteţ cu porcul şi munceşte cu 

ziua la I.A.S. S-a uitat când tovarăşul Ciobanu, de la securitate, a prins legionari în gara 

Temeri... 

Astazi am ales sa ma trezesc din 

amorteala... Din pacate, n-am putut. Pâna 

si ambitia mi-e amortita, nu ma mai pot 

agata de ceea ce nu am. Amintiri ce mi 

le doream de mult uitate, revin întepânduma 

ca niste ace, penetrându-mi inima, 

plamânii, tâmplele. Frânturi sporadice 

dintr-o viata pe care nu o mai doream 

existenta... Din pacate, înca traieste, si va 

trai atât timp cât eu voi respira. Încercarile 

repetate de a fugi si a ma refugia în diferite 

locuri de trecutul meu batrân, au esuat 

lamentabil. Dar tu înca traiesti în mine, 

mai intens ca oricând. Vei muri odata cu 

mine, cea care te-am captivat tacticos si 

te-am pastrat în cufarul sufletului meu, 

neavând uneori puterea de a rezista 

tentatiei sa o deschid. M-au facut scrum 

degeaba ani la rând gândurile, paginile 

au ars rabdatoare, ideile au ramas sa ma 

nelinisteasca în continuare. 

Ei spun ca teama ne umanizeaza. 

Nimic mai incomplet. Teama umanizeaza 

în masura în care nu o putem învinge. 

Temerile nu sunt ultimile mele ramasite 

umane, ci primele pietre dupuse întru 

deificarea mea. Odata învinsa teama, 

individul capata putere. Din temeri învinse 

si suflete macinate de suferinta se nasc 

zeii. Din temeri învinse, suflete macinate de 

suferinta si neputinta se naste Dumnezeu. 

Caci da, A fi Dumnezeu înseamna a fi 

dumnezeul propriei tale lumi interioare, si 

neputincios fata de cea exterioara. Orice 

dumnezeu a avut puterea sa-si controleze 

orice rabufnire interioara pe care a 

considerat-o nefavorabila, dar a ramas 

complet neputincios fata de evenimentele 

lumii exterioare. 

Îmi vad temerile si zâmbesc amar, 

stiind ca în mine e puterea de a le depasi. 

Adesea vad si temerile voastre si zâmbesc 

cald vazându-va cum va panicati în fata 

lor, desi în voi e puterea sa le învingeti. O 

faceti fara sa va dati seama, considerand 

ca v-ati înselat în privinta dimensiunii 

pietrei, nu a forelor voastre. Nici un motiv 

de îngrijorare : exista batrânetea, pentru 

cei ce spera ca o vor ajunge, destinata 

reflectiei si regretului. Din pacate, nu mai 

putem schimba nimic, toata vapaia fiind 

irosita pentru a face greselile la timpul lor. 

Imagini care dor : o femeie cu ochii 

caprui înecati în lacrimi, cerându-te lânga 

ea, paltonul meu aruncat prea în graba 

peste umeri, loviturile tocurilor apasând cu 

putere treptele. Gerul îmi loveste pometii 

obrajilor, dându-le foc. Durerea puternica 

în piept, data de lacrimi ce refuza sa-mi 

spele chipul. Ochi închisi cu furie, imagini 


George Costin 

PROZA 

Mărăşeşti în 1957? Păi de ce coteţul în care 

doarme este chiar lângă calea ferată? Ha? 

Pentru că toţi, cei pe care-i ştim că au fost în 

securitate, lucrează şi acum. Sub acoperire! 

Dar Docan? Nu ştie toată lumea că 

este locotenent colonel de securitate? Da, 

nu l-a văzut nimeni în uniformă, dar unde a 

fost el zece ani, de-l cheamă acum Şvarţ? 

Păi de aia este şi cascador. Nu l-am văzut cu 

toţii când s-a filmat “Colierul de turcoaze” în 

oraşul nostru cum ieşea el prin “cucuvelele” 

de la teatru, cu frânghia în mâini strigând 

după “Buză de iepure” de nu se mai uita 

nimeni la “Mărgelatu’ “? Şi unde mai pui 

celelalte filme în care a jucat! E uşor să joci 

în “Prin cenuşa imperiului”? Şi între ce actori 

mari! Gheorghe Dinică într-o parte, Gabriel 

Oseciuc în cealaltă a ecranului, iar în mijloc, 

în prim plan!!! pe ecranul cât toate zilele, EL, 

Docan. Şi nu oricum! Mort, ţeapăn şi ţanţoş 

într-un vagon de cale ferată. În flăcări! Păi 

de aia era “mort”, că e de la securitate! 

Nemuritori! Aşa este şi securitatea. 

Nemuritoare! Şi ce? La revoluţie n-a fost 

diversiune? Ba a fost! Că, ăia de-au tras 

n-au fost securiştii noştri. Au fost securiştii 

lor! 

Condrat Ana 

disipându-se în trecut. 

Seara ce a fost perfecta, la fel de 

perfecta ca acea strângere ce ameninta 

mereu sa ma striveasca cu a ei iubire. 

Vise reamintite, zâmbete furate cu cea 

mai arzatoare pasiune, buze înghetate 

si trupuri tremurânde. Momente prea 

perfecte pentru a le spurca prin cuvinte 

acum. O voi face probabil ulterior, când 

déjà din ele ca va fi doar o ceata pe care o 

voi astepta sa treaca. “ 

6775

EVENIMENT 

Amintiri din copilărie: 

FRAŢII CIOBĂNEI, UNUL ÎN TUSTREI 

“Închin această lucrare 

memoriei bunicului meu, 

Nicolae Cernat, şi a mamei 

mele – autentici creatori 

populari – care m-au ajutat 

să văd cu ochii minţii şi să 

simt cu antenele sufletului 

măreţia cosmică a ciobanilor 

şi turmelor de oi coborând din 

munţi şi scurgându-se, timp 

de secole, ca pe o adevărată 

Cale Lactee a Istoriei, spre 

luncile Dunării, pe Drum’ol 

Mare al transhumanţei, care 

Ioan Popescu trecea prin satul nostru, 

Vadu Părului, de pe Cricovul 

Sărat”. La această scurtă 

notă a autorului baladei mioritice cu viziune istorică, prof. 

Gheorghe Marinică (pensionar în acte dar nu şi în viaţa 

literară, domnia sa are o intensă activitate editorială la 

Societatea culturală “Ploieşti-Mileniul III”), se cuvine 

adăugată o precizare: în zbuciumata sa copilărie, viitorul 

om de cultură a practicat, silit de sărăcia familiei, meseria 

de…ciobănel în satul natal. 

Acest aspect transpare şi din “cuvântul înainte”, scris 

de distinsa prof. univ. Emilia Comişel, a cărei întreagă 

viaţă a fost consacrată valorilor spirituale ale românilor, 

care ne definesc ca neam: “ Dintotdeauna, intelectualii 

români, ataşaţi sincer de tezaurul artistic al poporului 

din care fac parte, au creat opere valoroase, cu multiple 

semnificaţii, sub inspiraţia creaţiilor folclorice. Astfel, 

profesorul Gheorghe Marinică, impresionat, ca mulţi alţi 

creatori de frumos, de tematica “Mioriţei”, pornind de la 

buna cunoaştere a conţinutului socio-artistic al acestei 

balade străvechi, a plăsmuit un poem ce păstrează 

viziunea mitică, dar, în acelaşi timp, foloseşte o metodă 

modernă, contemporană. 

Păstrând stilul epico-liric al baladei, recreînd 

atmosfera ciobănească, autorul aminteşte transhumanţa, 

momentele grele din istoria românilor, domnitorii iubitori 

de ţară şi de norod, vitejia oamenilor din popor ce nu se 

temeau de niciun duşman, rezistenţa de neclintit, milenară 

a acestora, revenind mereu, ca într-un rondo, la locurile 

unde şi-au construit noile sălaşuri. Mai aminteşte autorul 

despre mănăstiri, simbol al credinţei creştine, stâlp al 

statorniciei româneşti, despre munca neobosită şi hărnicia 

acestui popor. Gheorghe Marinică cunoaşte, de asemenea, 

elementele stilistice şi de structură ale versului popular, 

folosindu-le în propria creaţie. Astfel, apar secvenţe cu 

număr diferit de versuri, tiparul metric al acestora fiind cel 

cunoscut (de 6-5 sau 8-7 silabe), topica tipică, aliteraţia, 

repetarea paralelistică etc.” 

Porneala poetului începe “de sub porţi de dor, / Peste 

alb pripor, / Iată am pornit, / Către răsărit, / Turma de 

mioare, / Blânde, bălăioare, / La fraţi moldoveni, / Şi la fraţi 

munteni, / Unde-s plaiuri multe / Şi lăcaşuri sfinte, / Unde 

moşi-strămoşi, / Liberi şi vânjoşi, / Înfrăţiţi cu glia / Şi cu 

omenia, / Măre, s-au unit / Şi au izbândit / Să facă o ţară / 

Ca o primăvară .../ Şi mergând uşor, / Pe un nou pripor, / Am 

ajuns spre seară, / Într-un colţ de ţară, / Plin de măghiran 

– /Ţara lui Ştefan: / Zeci de mănăstiri / Între vechi zidiri, / 


Cetăţi întărite, / Cu odoare sfinte. / Clopote de-aramă / Pe 

strămoşi îi cheamă / Jos, la Voroneţ, / Lâng-un râuleţ / 

Care cată astrul / Lui Daniil Sihastrul;.../ Şi, cântând aşa, / 

Iată că o stea, / Cobora în jos: / Un crai luminos / Se opri din 

zbor, / Peste-un vechi pridvor / De la Ipoteşti.../ Se năştea 

din lut / Un Luceafăr sfânt.../ Mă sculai vioi / Şi strigai la oi: 

/ Hai,oiţe,hai, / Pe-un picior de plai, / Să trecem la Prut, / 

Unde voi aţi vrut, / Pe Podul de Flori, / Ca de sărbători, / Să 

fim de Florii, / Pe lângă Chilii, / Unde ne aşteaptă, / Jos, pe 

mâna dreaptă, / Baciul moldovean / Şi cu cel muntean.../ 

Şi apoi, tustrei, / Singuri,singurei, / Bălţile călcând, / Din 

gură cântând, / Să vă dăm şi vouă / O păşune nouă.../ 

De la daci lăsată, / Liberă, curată, / Ca o mândră stea: / 

Este Dobrogea!.../ Ne-am tot dus pe vale, / Turmele agale, 

/ Ca să poposim, / Într-un mândru sat, / Binecuvântat, / 

La Adamclisi, / Undeam 

regăsit / Dobrogenii 

fraţi, / De mult adunaţi, 

/ Lângă o cetate, / 

Cum nu mai sunt alte, 

/ Monument vestit, / De 

Traian clădit,.../ Şi am 

înnoptat / Chiar la ei în 

sat, / Cu batal pe jar, / 

Vin de Murfatlar, / Neam 

tot omenit / Şi neau 

povestit, / În cuvânt 

doinit, / Despre-ai lor 

strămoşi, / Români 

curajoşi; / Cum buiau 

străini / Peste bizantini: 

/ Goţii, ostrogoţii, / 

În vâltoarea sorţii, 

/ Gepizii şi-avarii, / 

Slavii şi bulgarii, / Hunii 

şi cumanii, / Şi-alte 

seminţii / Scurse din 

pustii; / Cum veneau în valuri, / Turcii, otomanii / Şi cum 

i-au gonit, / De unde-au venit, / Domnii pământeni, / Cu cei 

moldoveni / Şi transilvăneni; / Cum aici stăpân, / Mircea 

cel Bătrân / A dat lege dreaptă, / Pravilă-nţeleaptă, / Să 

stăm împreună, / În casa comună... 

Şi-a mijit din nori, / Soarele, în zori, / Ca un Făt- 

Frumos, / Cald şi luminos, / Semn că de acum, / Vom porni 

la drum / Spre munţii înalţi, / Spre părinţi şi fraţi, / Spre 

mândre, cu drag, / Ce ne-aşteaptă-n prag.../ Şi, pe vechi 

ponoare, / Ne-am pierdut în zare / Trei turme de miei, / 

Cu trei ciobănei: / Baciul moldovan / Către-al său liman; 

/ Baciul cel muntean, / Cu flori pe mintean, / Pe Argeş îşi 

mână / Înmulţita turmă; / Eu, cu turma mea, / Mergând 

după stea, / Am ţinut călare, / Tot pe Drum’ol Mare, / La 

Cricov trecui / Vadu Părului, / Am urmat pe plai / Calea lui 

Mihai, / Calea spre Văleni, / Pe la vechi drăjneni, / Şi m-au 

dus căluţii / Pe la Tabla Buţii.../ Fără vămi şi hiare / Şi fără 

hotare; / Că uniţi, ca fraţii, / Tari ca şi Carpaţii, / Măre, neam 

durat / Viitor bogat... 

Remarcabil finalul baladei, unde profesorul-poet îşi 

aşterne, sfios, semnătura: „Pe răboj am scris / Tot ce-aici 

am zis / Io, Gheorghe, vezi bine, / Baci din Mărginime, / Şi 

am scris în gând, / Doina îngânând, / Balada străbună, / 

Lângă oi, la stână, / Pe sub porţi de dor, /Dragi românilor”.

Apostoli ai Fraternităţii 

Nihil Hominem Ad Omnia 

Opus Bonum Et Sanctum Laborem 

Sic Excitat Et Inflamat, Ut Studium Sapientia 1 

Venerabile Maestru, la poarta templului se află invitaţii noştri 

de marcă şi cer îngăduinţa să intre. 

Bătăile ritualului se aud puternice. Vibraţia lor emoţionează 

profund audienţa. Apoi, pe rând pe sub bolta formată de săbiile 

fraţilor intră în templu Respectabilii Maestri Venerabili în Scaun 

din Orientul Tyr şi Respectabilii Maestri Venerabili din Trecut ai 

Orientului Tyr. Maestrul de ceremonii loveşte puternic cu bastonol 

în mozaicul pardoselii: 

- Intră în templu Drept Respectabilul Frate Mare Inspector 

General al Marii Loji a Lumii. 

Cu evlavie dar şi plin de importanţa funcţiei sale păşeşte 

cel anunţat şi prezintă onorurile coloanelor pline de încordare şi 

curiozitate. Urmează apoi Marele Trezorier şi Marele Orator, un Pro 

Mare Maestru şi ... Linişte. Multă şi nesfârşită linişte. Apoi glasul 

tună: - Intră în templu Prea Respectabilul Frate Mare Maestru al 

Marii Loji a Lumii, Sublim Hierofant şi Ilustru Guvernator al Ritului 

Celest de Sorginte Venusiană... 

După grad, funcţie şi cutume fiecare era aşezat la locul 

cuvenit. Cel ce purta însemnele puterii a grăit: 

- Înainte de a purcede la ordinea de zi a întâlnirii noastre, vă 

propun să păstrăm o clipă de reculegere în amintirea fraţilor noştri 

care au adus şi crezut în lumina Marelui Arhitect al Universului şi 

care au trecut la Orientul Etern. 

Ne-am adunat în acest décor de sărbătoare pentru a împlini 

conform cutumelor momentul sacru al investirii noului Maestru 

Venerabil al Tyrului, pe care l-am ales cu speranţa că va continua 

lucrarea noastră de zidire continuă, aici, în acest colţ de lume, 

binecuvântat însă de cele mai vechi tradiţii ale Ordinului. Mânaţi de 

aceeaşi sete de cunoaştere, plini de imboldul dorinţei de a desăvârşi 

lucrările la partea din Templul Luminii pe care ne-am asumat-o din 

planşa trasată de Marele Arhitect al Universului, 

Iubiţi fraţi, invitaţii noştri, primiţi cu solemnitatea ce li se cuvine 

sunt alături de noi să-şi înalţe la nivelul demnităţii lor, idealurile 

comune de sute de ani pe această vale şi în acest Orient, precum 

şi loja Luceafărului de Dimineaţă ce dospea să’şi aprindă luminile 

altarului în urmă cu peste paisprezece mii de ani. 

Prea Respectabile Mare Maestru, Drept Respectabili Fraţi, 

membri ai Marelui Consiliu al Marii Loji a lumii, Respectabili Maestri 

Venerabili din Trecut şi în Scaun, ne simţim cu toţii Apostoli ai 

Fraternităţii Universale, noi alcătuim marea familie a verigilor prinse 

în lanţul de unire. Fiţi bineveniţi în acest templu unde virtuţile frăţiei 

sunt onorate şi onorante, unde toată munca noastră tinde să ofere 

mai multă bucurie în suflet, în spirit. 

Pentru noi este foarte important, mai presus de orice, să ne 

instruim, nu pentru a domina, ci pentru a împărtăşi şi altora ceea ce 

am putut învăţa. Şi de asemenea pentru a găsi mijloacele prin care 

să-i facem pe oameni să aibă parte de mai multă dreptate, de mai 

multă bunăstare, de mai multă fericire. 

Noi suntem oameni ca oricare alţii, cu defectele şi calităţile 

noastre. Simbolurile frăţiei noastre conţin însă cea mai înaltă morală. 

În numele lor şi prin ele extindem preocuparea noastră asupra 

tuturor oamenilor. Vouă, tuturor celor care ne-aţi făcut onoarea să 

răspundeţi invitaţiei, vă mulţumim pentru că prin prezenţa voastră 

daţi strălucire acestei sărbători. 

Libertatea nu înseamnă să faci orice vrei dar singura libertate 

de care nimeni nu se poate atinge este cea de gândire căreia noi 

trebuie să-i purtăm de grijă pentru a nu mai fi niciodată îngrădită. În 

acest spirit şi pentru a nu uita măreţia sărbătorii de azi am purces la 

acordarea unor daruri ce reprezintă chezăşia neuitării, permanenţei 

amintirii precum paşii făcuţi în templu treaptă de treaptă. 

Fie ca aceste mărturii ale sentimentelor noastre să constituie 

încă un simbol în conştiinţa Ordinului nostru. În speranţa că uniţi 

ne vom strădui să realizăm dorinţele noastre, fraţilor, ajutaţi-mă să 

înmânez aceste amintiri ale bucuriei trecerii noastre prin spaţiul deaici 

şi timpul de azi. 

Ca prin farmec, cutiuţe şi vase, arme şi bijuterii apar pe altarul 

din faţa Maestrului Venerabil. După gradul de iniţiere şi demnitatea 

avută toţi primesc câte un obiect de pe Masa Tăcerii. Trecem prin 

Poarta Sărutului şi dincolo fiecare îşi ştie locul precis în lanţul puterii, 

pe Coloana Infinitului. În uriaşa grădină din spatele Templului se aflau 

cultivate cele mai miraculoase plante utile vindecării, aşa cum le-au 

ştiut mai târziu essenienii, tibetanii şi Paracelsus. În Philadelphia’s 

Fairmount Park marele maestru Kelpius avea o grădină 

asemănătoare şi un telescop pentru studii astronomice. Acolo era şi 


AESOTERICAE 

şcoala, o veritabilă academie 

asemenea celei socratice 

unde se desfăşurau ritualuri 

secrete cu caracter mistic. 

The Lamenting Voice of the 

Hidden Love at the Time 

When She Lay in Misery and 

Forsaken and Oprest by the 

Multitude of her Enemies 

2 , iată moştenirea unei 

cărţi de poesie şi melodii 

religioase, un imn pentru 

discipoli. Poemele conţin 

texte sacre, studii de filosofie 

şi muzică. Sunt, aşa cum 

se întâmpla de repetate ori 

în trecut, expresia lirică a 

învăţăturilor, culese în acest 

caz de Christiana Warmer 

(originalul era în germana 

maestrului său, Johann 

Jacob Zimmermann şi Jacob Bohme) şi traduse în engleză de 

Christopher Witt, 3 cel care de fapt a şi realizat singurul portret pe 

pânză al lui Johannes Kelpius. 4 Puterea dragostei cucereşte lumea, 

păcatul şi moartea în poeme de un dramatism extraordinar, versurile 

fiind acompaniate de muzica sa mistică într’un libret ce foloseşte 

aceeaşi temă ca şi Mozart în Flautul fermecat, compus optzeci şi 

şase de ani mai târziu. Este o alegorie epică în care o prinţesă ce 

trece prin încercări multiple, răpiri şi încarcerări se întâlneşte în final 

cu Dumnezeu. Simbolistica religioasă se îmbină cu cea mistică şi la 

fel cu drama mozartiană Dumnezeu este Isus pe cruce, iar puterea 

luminii şi a întunericului se naşte din rosicrucianism. Purificarea prin 

foc şi încercarea sufletului feminin luată de lângă cel iubit, răpită 

de caracterul satanic conduce personajul la cunoaşterea templului 

interior şi a ritualurilor de iniţiere. Nu există coincidenţe sau 

similitudini. Tradiţia rosicruciană hrăneşte francmasoneria şi chiar 

dacă Die Zauberflőte a fost etichetată ca masonică, ea constituie o 

dramă rosicruciană protoistorică. Muzica este asemenea unui imn 

care nu se poate apropia de geniul lui Mozart, dar povestea istorisită 

este aceeaşi şi trebuie privită pe mai multe nivele de înţelegere. 

Te,ele sunt: lumina şi întunericul, binele şi răul, Cristos şi Satana, 

Înţelepciunea şi ignoranţa. Dualitatea naturii ne duce cu gândul la 

dogma gnostică. 

Crucea care precede coroana este o temă remarcabilă şi 

eternă: 

Domnul său i-a spus că în Regat de-ar fi 

în onoare şi slavă ca întru Sine să fie-ar trebui. 

Şi tot ce’i povesteşte de Cruci spre care tinde 

să nu noteze ci să trăiască bucuria ce o simte. 

Şi de-a sperat să aibă dintr’a Lui vigoare 

ea tronul îl doreşte cu ardoare. 5 

Liviu Pendefunda 

În opera lui Mozart încercările la care sunt îndrăgostiţii supuşi 

sunt mai pregnante dar pământene, cele ale lui Kelpius sunt 

concepute să învingă eternitatea, au o conotaţie tradiţională care nu 

respectă timpul ca dimensiune umană. Sufletul se regăseşte singur 

în închisoare. Având o lumină, simbol al înţelepciunii şi un ciocan, 

simbol al puterii, prinţesa sparge lanţurile, aprinde cu o scânteie 

opaiţul şi: 

Apoi luând calea dreaptă şi-un ciocan 

În mâini încrezătoare, nu în van. 

Domnu’i văzu nenorocirea, tulburarea. 

În cremene loveşte până când o flacără apare 

şi aprinde’n opaiţ lumină mare. 

Lanţurile de la glezne se desprind şi pare 

minune când încătuşarea ca prin magi îi dispare. 

î 

_____________________ 

1 Nimic nu stârneşte şi nu înflăcărează omul întru o bună şi sfântă 

lucrare precum studiul înţelepciunii 

2 Vocea Plânsă a Iubirii Ascunse la Vremea Când se Află în Mizerie, 

Părăsită şi Oprimată de o Multitudine de Duşmani, manuscript, Ms.Ac. 

189, Historical Society of Pennsylvania 

3 Christopher Witt: Rosicrucian Wonder Worker of the Wisshickon, 

Rosicrucian Digest, 1986 

4 Jacob Kelp (vezi Addenda) 

5 Lamenting Voice… manuscript Ms Ac. 189 Historical Society of 

Pennsylvania, traducere din Johannes Kelpius de Liviu Pendefunda 

6777

ESEU 

Realismul 


Dezvoltarea curentului este legata de teoriile scientiste si 

pozitiviste ale secolului al XlX-lea, de atitudinea materialista fata 

de realitate, ale carei concepte presupun observatia, descriptia, 

determinismul experienta. 

Epoca realista nu mai incurajeaza expansiunea sensibilitatii 

subiective, fiind un moment de intarire a spiritului critic; acum 

imaginatia este o facultate privita cu neincredere; 

se apreciaza cunoasterea lucida si spiritul stiintific, 

incat Flaubert declara ca literatura trebuie sa ia 

felul de a fi (Ies allureS) al stiintei, iar Taine, ca de la 

roman la critica distanta nu mai este asa de mare”. 

Realismul refuza, in numele prezentului, 

idealizarea trecutului, abordand cu precadere 

subiecte din contemporaneitate sau din trecutul 

foarte apropiat si refuzand clar romanul istoric sau 

de epoca preferat de curentele anterioare. 

Manifestarile curentului au fost si sunt destul 

de eterogene, astfel incat Marian Popa vorbeste 

despre un realism mitologic”, pentru a defini 

literatura Antichitatii, dar si pe aceea contemporana, 

care valorifica mitul, de realism psihologic, realism 

oniric, realism aluziv, realism critic, realism burghez, 

realism socialist, neorealism, suprarealism, ajungan-du-se la 

acele aparent absurde formule ca: realism romantic, realism 

clasicist, realism simbolic” (Marian Popa, Realismul, I). 

Genul in care s-a manifestat cu predilectie 

realismul este epica, iar specia care a valorificat cel 

mai bine estetica sa este romanul, cunoscand astfel 

o dezvoltare fara precedent in istoria literaturii, prin 

activitatea unor scriitori ca Balzac, Stendhal, Dickens, 

Flaubert, Tolstoi, fratii Goncourt, iar in literatura 

romana prin activitatea lui Slavici, Rebreanu, 

Calinescu, Preda s.a. in literatura romana, realismul a 

debutat ca un curent antiromantic declarat. Bogdan- 

Petriceicu Hasdeu este printre primii ganditori si 

esteticieni romani care au observat ca studiul societatii omenesti” 

trebuie primit ca o situatiune care tine si de stiintele naturii, si 

de stiintele spiritului, imbratisand astfel totalitatea stiintelor 

intr-un singur buchet, al carui mod de legatura este omul”. in 

Literatura romana si strainatatea, Titu Maiorescu vedea gustul 

literar al epocii sale manifestandu-se ca un nou principiu estetic 

in privinta romanului modern”, conceput ca un ecou al epocii, al 

framantarilor sociale, filosofice, ideologice. 

Romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, adera la 

principiile realismului prin culoarea locala, fixarea cadrului actiunii, 

interdependenta dintre caracterul personajului si mediul in care 

acesta traieste, rolul ereditatii in evolutia individului, tipicitatea 

Şi după toate-acestea, cu lumina’n 

mână 

dă foc la închisoare şi prin flăcări, 

dorinţa o îndrumă. 6 

De remarcat e faptul că textul afirmă 

trecerea prin foc ca ritual de purificare al 

sufletului în ritualul iniţiatic. Focul e de fapt 

un simbol şi întreaga scenă e pregătirea şi 

întărirea sufletului: 

Nu judeca înainte de vreme 

şi nici prea repede greşeala ! 

În îndurare să blamăm 

dar cu blândeţe’i învoiala. 

De’i dreapta dragoste adevărată 

s’o judecăm în tine fără pată 

ori lumina cu însemn feeric 

se va întoarce’n întuneric. 7 

Şi versurile străbunului nostru, pline 

de imaginaţie şi înţelepciune cuprind atât 

dojana cât şi speranţa proprii misiunii sale: 

Oh, mult mai mult vi-e frică 

în timp ce’n sacră teamă vă credeţi 

ca stăpâni. 


personajelor si a situatiilor. 

Desi la confluenta dintre 

structurile realiste si cele 

fantastice, Creanga apartine 

curentului prin gustul detaliului, 

descrierea concret-istorica, 

minutioasa, inzestrarea 

personajelor fantastice cu 

mentalitati ale indivizilor, notatia 

precisa a limbajului acestora, 

relatarea la persoana I, impresia 

de verosimil pe care o lasa chiar 

si basmele si povestile sale. 

La Caragiale, realismul ia 

in primul rand forma 

criticismului, a 

demontarii, prin ras, 

a mecanismelor 

sociale; scriitorul 

s a v a r s e s t e 

un proces de Monica Bold 

d e m i s t i f i c a r e 

prin atitudinea 

ironica, lucida si analitica, prin tendinta de a 

sfarama orice iluzie. Catre realism si chiar 

naturalism converg majoritatea nuvelelor si 

povestirilor sale, chiar daca imbraca forma 

miraculosului sau a analizei psihologice. 

Un realism autentic vom intalni la Slavici, in 

surprinderea vietii Ardealului la toate nivelurile: 

social, etnic, etic, psihologic, economic etc.Desi insinuat 

pregnant in literatura de secol XIX, realismul romanesc va ajunge 

la maturitate estetica si la o formula originala abia prin opera lui 

Liviu Rebreanu, George Calinescu, Marin Preda. 

Realismul va evolua la un moment dat spre 

naturalism, curent literar promovat si valorificat 

artistic in special de Emile Zola, inventator al 

termenului si sef de scoala recunoscut. Avand 

o doctrina mai radicala decat a realismului, 

naturalismul tinde spre reproducerea cruda, brutala 

chiar a realitatii, temele sale predilecte fiind boala, 

ereditatea, tarele biologice, fiziologia, cazurile 

patologice. Scriitorul intocmeste adevarate fise 

medicale ale personajelor, cuprinse intr-un intreg 

lant determinist-biologic, aplicand metoda de lucru experimentala 

in constructia romanului. 

Emile Zola declara: “Eu nu-mi iau misiunea nici de a 

aproba, nici de a blama: ma multumesc sa analizez, sa constat, 

sa disec si sa spun ceea ce vad. Sunt pur si simplu un curios 

neobosit care ar vrea sa demonteze masina umana bucatica 

cu bucatica pentru a vedea cum functioneaza mecanismul si 

de unde urmeaza sa se produca asa stranii efecte”. in literatura 

romana, naturalismul este prezent in nuvelele lui Caragiale si ale 

lui Delavrancea, precum si in romanele lui L. Rebreanu si ale 

Hortensiei Papadat-Bengescu 

Aşa cum noaptea neagră devorează 

luminile din zi 

şi’n întuneric îţi ascundeputerile din 

mâini. 

Şi’n timp ce truda ne copleşeşte 

încercăm 

schimbarea a tot ce se compară. 

Şi dragostea în moarte de la sfârşitul 

lumii 

Începe’n noi illuminareaiar şiu iară. 8 

Cu sprijinul lojilor Benjamin Franklin şi 

Johannes Kelpius 9 , în 1986 a fost recuperată 

moştenirea acestor versuri şi a muzicii care 

au constituit un precursor meritoriu pentru 

capodopera lui Mozart. Muzica sferelor în 

armonia căreia trăim cu toţii se amplifică 

în conceptul pitagorean în funcţie de viteza 

de mişcare şi mărimea sferelor. Cultura 

complexă primită de Dimitrie Cantemir prin 

iniţiere rosicruciană în Germania a cuprins 

aplecarea sa asemănătoare spre literatrură, 

pictură şi muzică. Emulaţia orientală, spre o 

nouă atlantidă a lumii noi a constituit misiunea 

lui Kelpius. Misionarismul lui Cantemir a fost 

mult mai dificil – să schimbe structura noilor 

imperii construite pe ruinele vechilor civilizaţii 

de la Orient. Constantinopolul şi mai apoi 

Sankt Petersburg sunt noul Jerusalem al 

cărturarului. Mica lui Moldovă era scoasă 

la mezatul marilor puteri, cum de altfel şi 

Transilvania lui Kelpius. Pe lângă operele 

literare cunoscute, Cantemir a compus 

piese musicale, o adevărată colecţie de 

muzică instrumentală, fiind culese în Cartea 

ştiinţei Muzicii, tratat realizat în perioada 

sa otomană. Atunci, lângă grădinile 

sanctuarului se auzeau acordurile minunate 

ale dramei compuse de maestru şi sub 

crucea întrandafirată. 

Să ne bucurăm, fraţilor de lucrarea cu 

grijă îndeplinită. Să facem eforturi în fiecare 

zi, să o ducem spre perfecţiune. Să întărim 

în inimile noastre dragostea de adevăr 

şi sentimentul datoriei. Fie ca Întâlnirile 

noastre să fie din ce în ce mai întărite în 

unire şi în voinţa de a fi utili semenilor noştri. 

M’aţi ajutaţ să înmânez aceste fragmente 

din cuvântul pierdut, amintiri ale bucuriei 

trecerii noastre prin spaţiul de-aici şi timpul 

de azi. Ele să fie, pe veci, locul de întâlnire 

al păcii şi virtuţii, iar lanţul de unire să fie de 

acum înainte aşa de puternic între noi încât 

nimic să nu îl rupă.

CONSTANTIN 

GHINITA 

Negociere 

Uite, Doamne, cum o 

să facem 

de acum încolo 

eu am să mă las de 

fumat 

n-o să mai beau nici o cafea 

nici în cârciumi n-o să mai intru 

nici cu gândul n-o să mai poftesc 

la femeia Aproapelui meu 

adică o să termin cu Patimile 

o să alung Ispitele 

îmi voi vaccina Mândria 

şi din Orgolii îmi voi face mătănii 

o să mă călugăresc dacă e nevoie 

şi o să ţin post negru 

o să mă rog iartă-ne Doamne, şi dăne 

după sufletul nostru 

şi o să cânt în Corul Bisericii ca să 

uit ţipătul lumii 

deci 

toate le voi face aşa cum ne învaţă 

Cartea Sfântă 

şi Proorocii 

şi Dogmele 

iar Tu, Doamne, 

vei trece puţin în locul meu 

nu ca Dumnezeu desigur 

ci ca Om pur şi simplu 

care trebuie să îndure 

Sfânta Treime a Lutului 

căreia i-ai dat viaţă: 

Nevasta cu tot cortegiul de zodii şi 

naşteri 

câştigătoarea pâinii cea de toate 

zilele 

cu toate ingredientele ei 

şi nesiguranţa credinţei în Tine 

ori de câte ori te vor îngenunchea 

încercările 

şi legile 

şi bolile 

şi frica de moarte… 

(august 2005) 

POEZIE 

ANA MARIA 

RAU AVRAM 

RUGINIU 

Ruginiu… 

Petale de sânge desprinse haotic 

Tresar sacadat în spasme şi chin, 

Apun pe-nserat, iar ochiul divin 

Adânc răscoleşte în sufletul mistic. 

Din roua sărată a florii târzie 

Melodios răsună Bach, 

E cânt, e tăcere, e plâns… frenezie. 

Simţiri… 

Oceane învolburate, de sângenmuiate, 

Se scaldă la nesfârşit păcatul, se 

zbate 

Făptura cu minţi zbuciumate – 

Universul – 

Ruginiu… 

UNIVERS TAINIC 

Spre lumea tăcută gândul îmi porni 

în zbor, 

Spre lumea de basm, o lume fără 

suferinţă, fără dor, 

Spre lumea învăluită de o infinită 

pace divină, 

Unde nu-s lacrimi şi tristeţe, unde 

domneşte o blândă lumină. 

Am încercat din răsputeri să zbor 

către această fericită lume, 

Am îndrăznit să sper… totul va fi 

bine. 

Am căutat cu ochii în lacrimi acest 

univers, 

Creat numai de-un suflet şi de-un 

sacru vers, 

Agale, acum păşesc pe-un tainic 

drum, 

Totul în jur un cerc de scrum. 

TĂCERE ETERNĂ 

Un om, în tăcere aprinde-o 

lumânare, 

Trişti chiparoşi răsar departe-n zare, 

În unduiri domoale, se-apleacă spre 

mormânt, 

Să-aline disperarea ultimului cuvânt, 

Să simtă-mbrăţişarea eternului 

pământ. 

Trupuri golite de orice suflare, 

Lacrimi vărsate ieri, pe-nserare, 

Cimitirul pustiu, eternul altar, 

Îşi soarbe avid, amarul nectar. 

Tăcerea, tristeţea domnesc laolaltă, 

În noapte doar vântul se-aude uşor, 

Şoptind ne-ncetat, un cântec de dor. 


IOAN 

TODERITA 

Un semn că moartea... 

Un clopot ce se zbate în inimi ca un 

leagăn 

ar fi iubirea noastră şi semn divin, 

precum, 

stând sub icoană fruntea, plecată-n dulce 

reazăm 

iluminează tâmpla de gânduri ce n-au 

cum 

să vadă-n jur mânia satanei ce-i 

m-aseamăn. 

Vor mai, de timp, pecetluit, sui, 

încovrigate 

amintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii: 

acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funii 

şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumii 

atunci, în viers cântat încet pe săturate. 

Un semn că moartea nicicând nu mănspăimântă 

eşti tu, contrară ei, când fără de om milă, 

nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi 

calofilă 

pe un accent silabic, cel convertit la 

sfântă 

eternitate-multă, de om ce moare-n silă. 

Cristianică 

Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu 

unt 

lumina va preface salcâmul în cuvânt 

ca strigătul de mamă, întors la mine-o 

clipă 

să-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită, 

îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând. 

Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” 

convins. 

Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatins 

în lemn să fiu târziu întors ca niciodată 

ca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de 

piatră 

pe-acest suiş nevrednic în spaima celor 

vii. 

Petrec, din nou, din ou, lumina în stihii 

Ce mulţi Irozi de pradă cu măştile pe 

frunţi, 

al Romei fast şi scaun vor să nenvrednicească 

rătăcitori în pânda privirii cea lumească 

pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi. 

Dinspre dincolo, de ce... 

Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândul 

să tot priveşti reminiscentă 

în „bulbi de aur” doar cuvântul, 

sonoră, starea elocventă. 

Da, printr-un verb copulativ 

îndemni un substantiv, să-şi facă 

din epitet contur pasiv 

şi moartea-ţi pare idolatră. 

Că dinspre, dincolo, de ce, 

mi-i dat să-ndur acest avânt 

n-am parte nici de sâmbete 

în timp, ce-i scris, să aflu stând. 

6779

INTERVIU 

«ADRIAN PĂUNESCU MERITA PREMIUL 

NOBEL PENTRU LITERATURĂ» 

Născut la 7 martie 1947 în localitatea Târgu Logreşti, 

judeţul Gorj, absolvent al Facultăţii de Filologie şi Drept 

Bucureşti, autor a peste 30 de volume de versuri, proză, 

critică literară şi traduceri, scriitorul Ion Deaconescu 

(membru al Organizaţiei Mondiale a Poeţilor, preşedintefondator 

al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” 

şi, totodată, director al Editurii „Europa”) este, în 

prezent, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane 

(Universitatea din Craiova) şi, totodată, personalitate de 

excepţie a culturii din Oltenia. 

Ion Deaconescu face parte dintre acei cărturari 

care emană bunătate şi distincţie şi care pot schimba, 

prin simpla lor prezenţă, raporturile semenilor cu lumea. 

Pentru el, cultura este un mod esenţial de a exista, fapt 

confirmat (prin memorabile aprecieri şi 

referinţe critice) de către somităţi ca: 

Mimmo Morina (ex-secretar general al 

Congresului Mondial al Poeţilor), Justo 

Jorge Padron (membru al Comitetului 

Internaţional al Congresului Mondial 

al Poeţilor şi asesor al Comitetului 

Nobel pentru aria hispanică), Rafael 

Alberti (laureat al “Coroanei de aur” a 

Festivalului de poezie de la Struga), 

Eugenio de Andrade (membru al 

Academiei Mallarme), Odysseas Elytis 

(laureat al Premiului Nobel pentru 

Literatură), Oliver Friggieri (laureat 

al Ordinului de Merit al Guvernului 

Maltez), Eugene Guillevic (laureat al 

Marelui Premiu de Poezie al Academiei 

Franceze), Ted Hughes (unul dintre cei 

mai importanţi reprezentanţi ai literaturii 

engleze contemporane, soţul Sylviei 

Plath), Blaje Koneski (Doctor honoris 

causa al Universităţilor din Chicago şi 

Wroclaw, Mario Luzi (Doctor honoris 

causa al Universităţii Quenns din 

Belfast), Mateja Matevski (Preşedinte 

al Academiei de Ştiinţe şi Arte a 

Macedoniei) şi Eduardo Sanguineti 

(membru al parlamentului italian şi 

consilier al oraşului Genova. 

A avut curajul ca, acum câţiva 

ani, să alcătuiască o carte-unicat, o „Antologie a poeziei 

europene contemporane”, care a văzut lumina tiparului la 

Editura „Scrisul Românesc”. 

S-a întâlnit de mai multe ori cu Papa Ioan Paul al IIlea, 

căruia i-a tipărit, la Editura „Europa”, întreaga operă 

poetică. Este prieten bun cu ambasadorul Federaţiei 

Ruse la Bucureşti, Aleksandr Ciurilin, pe care l-a avut ca 

oaspete la Craiova şi căruia i-a conferit, în Sala de oglinzi 

a Muzeului de Artă, premiul Academiei pe care o conduce. 

Activând, înainte de `89, ca lector la Universităţile 

din Scopje (1984-1986), Novi Sad (1986-1987) şi Belgrad 

(1987-1990), Ion Deaconescu a călătorit în toată lumea, 

ţinând o strânsă legătură cu unii dintre cei mai importanţi 

scriitori, savanţi şi jurnalişti români din Diaspora: Emil 

Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, George Uscătescu, 

Ion Miloş, Monica Lovinescu, George Astaloş şi Nicolae 

Mateescu-Matte, ultimul fiind creatorul „Dreptului cosmic” 

şi ex-consilier (pe probleme spaţiale) al preşedintelui 

Interviu realizat de CONSTANTIN PREDA 

Ion Deaconescu 

membru al Organizaţiei Mondiale 

a Poeţilor, preşedinte al 

Academiei Internaţionale 

“Mihai Eminescu” 


american Jimmy Carter. 

Acum câţiva ani, l-a propus, din partea Academiei 

Internaţionale „Mihai Eminescu”, pe poetul Adrian 

Păunescu la Premiul Nobel pentru Literatură. 

Ce apropie poezia de rugăciune, domnule 

profesor Ion Deaconescu? Ce desparte rugăciunea de 

poezie? 

Starea de poezie te aduce în preajma lui Dumnezeu. 

La fel şi rugăciunea care-ţi purifică sufletul. Altfel spus, 

starea de poezie şi rugăciunea sunt aproape identice: le 

desparte doar spaţiul în care extazul atotputernicei Fiinţe 

se produce. 

Vă e teamă de bătrâneţe? 

Unii, de la douăzeci şi ceva de ani, 

sunt deja atinşi de bătrâneţe. Ei se nasc 

deja bătrâni şi invidia le ridează obrazul 

şi inima. Pentru că nu iubesc niciodată, 

n-au de ce să trăiască. 

Vă revoltă trecerea timpului? Vă 

e teamă de moarte? 

Din când în când, devin într-un fel 

invidios pe cei mai tineri decât mine, 

pentru că vor trăi atunci când eu voi 

fi deja iarbă. E un sentiment straniu, 

aproape de nedescris, şi nu-mi dau 

seama de ce simt aşa. Ar trebui să mă 

gândesc, înainte de toate, la cei care 

sunt mai bătrâni decât mine şi care vor 

dispărea înaintea mea. 

Este o problemă de conştiinţă, 

evident, şi mai puţin de sensibilitate. 

Sunteţi cunoscut ca un om cald, 

generos. Ce părere aveţi despre 

generozitate? 

Vă răspund printr-un calambur, 

printr-o povestioară interesantă. 

Petru Cercel, acel principe 

extravagant şi senzitiv, frumos şi graţios 

ca o fecioară genoveză, ahtiat după 

glorie şi eleganţă, avea ca lozincă „Am 

ceea ce am dat” (Quae donavi babeo). 

Venind să preia tronul Ţării Româneşti, în 1583, arunca 

grămezi de aur celor care îl întâmpinau şi-i răscumpăra pe 

robi, între-un exces de generozitate princiară. 

După doi ani de domnie, în urma intrigilor Doamnei 

Chiajna, această „Caterina de Medicis a Răsăritului”, cum 

o numea Dan Botta, se refugiază în Ardeal, ducând cu el 

patruzeci şi trei de care cu aur şi veşminte. 

Hărţuit de rivali, frumosul domn va rătăci prin Italia, 

apoi va ajunge la Istanbul, unde va fi asasinat, iar trupul, 

umplut cu paie, va fi trimis în ţară pentru ca acel aflat 

atunci la domnie să se bucure că a scăpat de duşmanul 

cel mai periculos. 

Până şi paiele se plătesc... 

î 

E adevărat că l-aţi cunoscut pe Radu Gyr, poet 

condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, 

Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (titlul iniţial era „Manifest”),

considerată de regimul comunist un veritabil mijloc 

de instigare la luptă a maselor împotriva regimului 

bolşevic? 

Da. L-am întâlnit, pentru prima oară, în octombrie 

1973, la Spitalul „Fundeni” unde era internat. M-am dus 

special să-l văd pentru a-i solicita acordul de a fi prezent 

în “Antologia poeţilor olteni”, ce urma să apară la Editura 

“Scrisul Românesc”. 

Marele scriitor, autorul cunoscutelor poeme: “Noi nu 

am avut tinereţe”, “Scrânciobul”, “Voi n-aţi fost cu noi în 

celule”, părea o umbră de om. Radu Gyr era slăbit, cu ochii 

scufundaţi în ţeastă, mai tot timpul într-o stare de pândă 

şi de atenţie concentrată către ceva invizibil. A primit cu 

îndoială propunerea mea, avertizându-mă că puşcăriaşii, 

indiferent de culpa pentru care au fost condamnaţi, nu 

mai prezintă niciun interes pentru ceilalţi şi că cenzura n-o 

să permită să figureze în proiectata carte. Pe măsură ce 

discutam, Domnia sa devenea tot mai puţin preocupat de 

ceea ce era în jur şi îmi punea diverse întrebări despre 

Craiova, oraşul copilăriei lui. 

Ce părere aveţi despre lumina din ochii copiilor? 

“Oare, noaptea, peştii dorm?” Este întrebarea pe 

care mi-a pus-o cândva un copil. Ce mult aş fi vrut să pot 

răspunde la această întrebare tulburătoare pe care mi-a 

adresat-o, cu o lumină dumnezeiască în ochi, acel copil ce 

se juca în faţa blocului. 

Bernard Lown, laureatul Premiului Nobel pentru pace 

în 1985, spunea că cei care văd invizibilul pot imposibilul. 

Aceştia sunt doar copiii. 

Cum v-ar plăcea să fiţi alintat? 

Mi-ar plăcea foarte mult ca o doamnă, cândva, să mă 

întrebe: “Ce mai faceţi, Singurătatea Voastră?” 

Ce înseamnă a scrie versuri? 

A scrie versuri înseamnă a fi liber. Dacă poezia nu 

se impune, ci se expune, cum credea Celan, autorul ei 

devine, prin versul ce zboară în jurul lui, o fiinţă liberă, 

epuizată şi atât de fericită. Poetul cântă nu timpul, ci clipa 

în repaos or în imaginile ei neştiute de alţii. Cred din ce 

în ce mai mult că scrisul este asemenea unui labirint. Ai 

impresia că scriind vei ieşi la lumină, dar, cu cât înaintezi 

în povestire cu atât te afunzi mai mult în neliniştea creaţiei. 

Zid după zid îţi apar în faţă şi, tot căutând ieşirea, numele 

tău devine aer şi pe aripile lui plutesc paginile scrise. 

Nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu te strigă. Totul devine o 

întrebare nepusă. 

Ce părere aveţi despre cărţi? 

Cum lumânarea luminează o chilie, cartea 

străluminează un om. 

Mai merită politicienii de astăzi încrederea 

noastră? 

Mai ales de Paşte, politicienii năpârlesc în creştini 

consecvenţi, subit străfulgeraţi de o religiozitate excesivă. 

La Înviere iau lumină şi pâine sfinţită din mâna preoţilor, 

zâmbesc cu gura până la urechi când sunt filmaţi în 

acele clipe de “înălţare” sufletească, ca şi când s-ar ruga 

permanent la icoane nevăzute, ştiute doar de ei. 

Pentru că nu sunt părtaşi la sărbătoarea Firii şi a 

renaşterii, ci doar martori de ocazie, universul lor ascunde 

şi acum trecuturi măsluite, iar prezentul, împodobit cu 

vopseluri parşive şi abstracte, numai convinge pe nimeni. 

Fără să cadă vreodată în genunchi, neştiind censeamnă 

umilinţa firului de iarbă şi durerea oamenilor 

sărmani sub vremuri de vifor şi înşelăciune, aceşti 

cameleoni ce intră în biserică să fie doar atinşi şi 

contemplaţi, n-au avut şi nu au niciun Dumnezeu. Şi nu 


INTERVIU 

vor avea pentru că rămân mereu netulburaţi când oamenii 

încearcă să prindă în cuvinte rugăciunea pentru iertarea 

păcatelor. 

Credeţi în vise? 

Azi-noapte am visat că eram mort. Dacă visul nu s-ar 

fi sfârşit? 

Se poate face operă din negaţii, din înjurături? 

Nu poţi să faci operă din negaţii. A gândi exclusiv 

negativist, până la dezechilibru, pentru a produce 

cataclisme, ori falii hidoase, nu înseamnă asigurarea 

gloriei. Febra demolărilor nu duce efectiv la asanare şi 

purificări esenţiale. Mai devreme sau mai târziu se va 

transforma într-o imoralitate, întrucât nu întotdeauna 

actul acuzator nemăsurat şi prea pasional este de partea 

adevărului ori a tentativei de validare a acestuia. 

A-i demola cu o suspectă osârdie pe Cioran, Eliade, 

Nae Ionescu pentru că au fost răscoliţi în tinereţea lor 

atipică de fiorii legionarismului, a anula opera unor 

clasici ca Sadoveanu, Călinescu sau Arghezi, pe 

motivul unor piruete ideologice, nu e doar un gest de un 

negativism extrem, ci şi un semn al dramei unei culturi 

din care, “întâmplător dialectic”, sunt expulzate “fecund” 

nume importante, pentru a lăsa loc liber, ca-ntr-un tabel 

mendeleevian, impostorilor. 

A da sfaturi pe întuneric, la colţ de dugheană cu 

damfuri de secărică şi ţuică făcută din apă de ploaie, a 

arăta cu degetul în oglinzi înşelătoare e felul de a fi al celor 

cu fruntea ţintuită de steaua trădării şi a curvărăsiei din 

bordelul cu cinci stele la poartă. 

Toată lumea ştie că aţi fost prieten cu Emil 

Cioran. E adevărat că Marietta Sadova a fost arestată 

din cauza lui Cioran? 

Paradoxal, din cauza lui Cioran au făcut ani grei de 

temniţă câţiva oameni, unii chiar prieteni ai săi. Publicând 

în “Nouvelle Revue Française”, în 1957, articolul “Despre 

două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten de 

departe”, adresat lui Constantin Noica, acesta, la rândul 

său, îi adresează un “Răspuns al unui prieten îndepărtat”. 

Ei bine, cele două texte au determinat arestarea grupului 

de scriitori Pillat – Noica, ultimul fiind condamnat la 25 de 

ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea 

întregii averi personale, pentru crimă de uneltire contra 

ordinii sociale. Celorlalţi co-inculpaţi li s-au aplicat pedepse 

între 6 şi 25 de ani. 

Câţiva ani mai târziu, actriţa Marietta Sadova l-a 

întâlnit pe Cioran, la Paris, iar la întoarcerea în ţară a fost 

arestată. 

Este, dacă se poate spune aşa, un alt fel de peritext, 

adică viaţa transferată şi investită în prietenie, cu toate 

riscurile posibile. Or, poate, o sincopă esenţială, o 

“fractură” care conciliază atâtea contrarii, într-un spaţiu 

bolnav, atunci, de o cronică maladie politică. 

Ştiu că, în 2006, l-aţi propus, în calitatea 

dumneavoastră de preşedinte al Academiei 

Internaţionale “Mihai Eminescu”, pe poetul Adrian 

Păunescu la Premiul Nobel pentru Literatură, iniţiativa 

dumneavoastră stârnind numeroase controverse… 

Aşa cum spuneam, la începutul acestui interviu, 

starea de poezie te aduce în preajma lui Dumnezeu. Asta 

am simţit-o, de fiecare dată, când l-am citit pe Adrian 

Păunescu, care nu scapă nici în moarte de detractori. 

Adrian Păunescu este nu numai unul din marii poeţi ai 

Limbii Române, ci şi unul din marii poeţi ai lumii. Merita 

din plin Premiul Nobel pentru Literatură, premiu la care, în 

2006, am avut curajul să-l propun... 

6781

LECTOR 

PAUL SPIRESCU – „EU, ADICĂ 

UMBRA MEA” – UN CALOFIL LA 

PORŢILE „ÎNDUMNEZEIRII” 

George Stroia 

Despre Paul Spirescu se pot spune 

multe lucruri, dar despre poezia sa se pot 

spune şi mai multe, căci lirica domniei-sale 

are o subtilitate şi profunzime aparte. Este 

o lirică ce te obligă să străbaţi labirinturile 

memoriei - şi de ce nu - ale simţirii, pentru 

a-i putea desluşi înţelesurile. Paul Spirescu 

este unul dintre poeţii de o profunzime şi 

de un talent cu care numai îngerii „Raiului 

Poetic” au fost înzestraţi. Fiecare încercare a 

sa este de fapt o reuşită, prin fiecare scriere 

poetul îşi întregeşte patrimoniul memorabil al 

operei sale. Spre confirmarea celor mai-sus 

amintite, autorul ne delectează „simţurile” cu 

o nouă apariţie editorială, cartea sa intitulată 

sugestiv: “Eu, adică umbra mea”, publicată 

la Editura Andrew din Focşani în anul 2009. 

Cu un umor greu de egalat, subtil şi 

pedant, Paul Spirescu ne prezintă o altă 

viziune asupra vieţii şi morţii, asupra unirii cu 

neantul, asupra recunoaşterii limitelor eului 

fizic, în comparaţie cu energiile debordante şi 

nelimitate ale eului metafizic. Structura cărţii 

este împărţită în trei „evanghelii gnostice”, în 

care poetul refuză unilateralitatea, creând o 

sublimă stare a trăirilor universale. Cartea 

poartă amprenta ilustrativă a Fevroniei 

Spirescu - umbra metafizică a autorului - 

unda sa de echilibru şi de linişte. Artist cu 

desăvârşire, incoruptibil la 

„scriiturile” postmoderniste, 

Paul Spirescu rămâne 

amfitrionul unei explozii de 

senzaţii, induse de poezia 

sa succintă şi concentrată. 

Poezia sa este manifestarea 

firească a dictonului latin: 

„Multum in parvo”, reuşind 

să sintetizeze în câteva 

cuvinte, valuri de trăire şi de 

simţire autentică. Dedicată 

poetului Paul Ghiniţă - plecat 

mult prea curând dintre noi 

- cartea îl metamorfozează 

pe dispărut, într-un personaj 

cu un nume emblematic: 

„kallos” – frumos, „philos” 

– iubitor. Cum s-ar fi putut 

altfel intitula personajul său, decât „iubitorul 

de frumos”? Cu siguranţă, cred că acesta 

este o altă umbră metafizică a lui Paul 

Spirescu, el însuşi un veritabil Philokallos, 

care dovedeşte aceasta prin rafinamentul 

liricii sale. 

Poemele alternează prin măsură 

şi ritm, îmbinând accentele moderne cu 

cele pur-clasice, muzicalitatea lor fiind 

una ancestrală, cu rădăcinile înfipte în 

veacurile esenţializării poeziei. Scrierile 

sale, adevărate bijuterii, prinse în filigran, 

păstrează de altfel tonalitatea unică a 

versurilor poetului. Ele nu epatează prin 

întindere ci prin concentrarea sensurilor, prin 

transfigurarea simţurilor şi prin calofilismul 

lor. „Povestiri despre frig”, într-o debordantă 

sintonie cu „Măreţia frigului” – a lui Nichita 

Stănescu, suprapune peste imaginea 

prezentului, originile trecutului, în scurgerea 

nemiloasă a timpului. Cum ai putea să simţi 

poezia lui Paul Spirescu fără să ai în acelaşi 

timp: un „suflet nevinovat de copil” şi un 

curaj de „…om bolnav/de florile paradisului” 

(Anunţ la mica publicitate)? În majoritatea 

poemelor, apar simbolurile creştine: cruce, 

Rai, îngeri, Iisus, duhovnicul, psalmul, care 

nu se vor însemne ale unei religiozităţi 

exagerate, ci mai curând o provocare a 

dorinţei sale de îndumnezeire: „Noaptea 

aceasta de venin şi de tăciune/m-a prins 

stând în genunchi la rugăciune/şi cum 

stăteam aşa n-am luat de veste/că apă în 

fântână nu mai este//că seceta mi-a secerat 

copacii/şi-mi bat sonor în uşă vârcolacii/ 

cerându-mi să le fac culcuş şi lor/în paradisul 

destrămărilor” (Duhovnicească). 

Ca într-un tânguit jalnic al unui 

suflet legat de amintirile camarazilor săi, 

poetul plânge, într-o strigare ludică - plină 

de reminiscenţe - dispariţiile acestora. 

Asocierea cuvintelor „falsă epistolă”, trebuie 

înţeleasă cu sufletul şi tradusă în notele unei 

simfonii a tăcerii. Poetul se autocondamnă 

la îndumnezeire, înţelegând de fapt prin 

aceasta purificarea prin suferinţă, prin 

resimţirea durerii, atât fizice cât şi morale. 

„Gata bătrâne Prieten, caii deja au murit/ 

florile portocalii ale memoriei mele/se 

tot scutură,/se tot scutură din copacul 

de aur,/ca şi cum numai Visul /ar trebui 

condamnat la uitare de sine/şi la cădere 

în trup”(Îndumnezeire). Ca într-un veritabil 

drum al crucii, poetul poartă în spinare 

crucea – stigmat şi mântuire 

din mocirla păcatului. 

Stările pe care ni le inspiră 

„Drumul crucii”, subtile şi 

subliminale sunt îndemnuri 

la a ne substitui patimilor 

lui Iisus, pentru a dobândi 

capacitatea de înţelegere 

a jertfei sale: „Numai că 

lumina nu era decât/un vis al 

nimănui de împreunare/între 

cer şi pământ…” Ca întrun 

„Vis imposibil”, poetul se 

regăseşte pe cruce, în locul 

Mântuitorului, recunoscând 

că singura cale de atingere 

a Paradisului este aceea a 

sacrificiului şi durerii, a jertfei 

sinelui: ”Mă asaltau cu flori/ 

dar şi cu-njurături/şi sfinţi de carnaval/şi 

secături…” Iată simboluri ale unei depline 

maturităţi poetice, conturate prin mesaje 

uneori clare, alteori transcendente - dar 

inteligibile. 

Paul Spirescu este un etern 

îndrăgostit, marea lui dragoste fiind de 

fapt însăşi poezia, căreia îi dedică un 

cântec al rădăcinilor, ce îmbrăţişează într-o 

„Scurtă declaraţie de dragoste”: „Tulpina 

copacului/Care îmbătrâneşte/Şi moare”. 

Talentul oratoric, discursiv al creaţiei sale, 

este accentuată de spiritul său de veritabil 

filosof, care purcede întru înţelegerea 

sensurilor profunde ale existenţei: „să 

înhămăm umbrele noastre trecătoare/ 

la sania destrăbălărilor, diafană,/plină de 

tâlcul suferinţei…De undeva dinspre Nordul 

memoriei/cerbii Paradisului îşi trâmbiţau 

către noi/ţipătul lor de împreunare”(Peisaj 

transcendental). Sublimă asociere de sacru 

şi profan desprinsă din anticul tablou al unei 

„galera perpetua”. „Est in nomina” este o a 

doua parte a cărţii sale, ce vorbeşte mai mult 

despre diferitele ipostaze ale eului poetic, 


despre trăirile sale interne - ca fulguraţii ale 

scânteierii talentului, dar şi ca tratament al 

rănilor sale, încă deschise: ”Mi-am incendiat 

arterele, venele/toate celulele înmiresmate/ 

de viscol, de alcool şi de/nepăcătuite 

păcate”(Rugă). 

Poetul se regăseşte ca un veritabil 

demiurg, „îndumnezeit” de purificarea prin 

suferinţă, care are menirea de găsi câte 

un nume fiecărui obiect Un demiurg, dar 

şi un Sisif pentru care sacrificiul nu este un 

blestem ci o binecuvântare, un perpetuum 

mobile , găsind în „pauzele” descinderii de 

pe munte, răgazul desăvârşirii creaţiei sale: 

„N-am ştiut cum să-i spun/doar cuvântului 

acesta de care/de-o veşnicie mi-e dor/ 

şi veşniciei acestui munte/pe care-o tot 

urc/şi-o cobor.” (Est in nomina). Mesajul 

poeziei sale este unul universal, un „Urbi et 

orbi” convertit în „Rugă de toamnă” şi prin 

care se resimte „Nostalgia paradisului”. 

Poetul împleteşte „Invocaţia”, ca o rugă 

a regăsirii echilibrului, cu un „Preludiu” – 

dorul unei mioritice iminenţe a sfârşitului: 

„Voi chiar nu vedeţi bunilor, dragilor/cum 

se surpă o lume întreagă/sub mâinile 

noastre/neputincioase?/Chiar nu auziţi 

bocetul înăbuşit al brazilor/sub secure?/ 

Vor veni la parastasul iluziei,/câini – poliţişti 

şi gladiatori în zale/de iarbă şi rouă…/Va fi 

cu adevărat o petrecere/fără început şi fără 

sfârşit”(Preludiu). 

Pe deplin conştient de efemeritatea 

cuvântului, Paul Spirescu este cuprins 

de „Plângerea lui Manole”, care îşi ridică 

cu sânge şi jertfă opera, dar care e sortită 

surpării „că, iată, vin vânătorii de iluzii/şi-ţi 

calcă totul/în picioare”. A treia parte a cărţii 

sale, intitulată: „Eu, adică umbra mea” este 

o carte a umbrelor trecătoare, în care se 

împletesc tainic: „Ruga de seară”, „Ultima 

rugăciune”, „Ultima scrisoare” „Scrisoare 

de dragoste”, într-un simbolic joc al minţii, 

într-o subtilă încercare de trădare a tainelor 

ştiute dar nespuse. „Eu, adică umbra mea” 

este o „evanghelie mistică” a nevoii regăsirii, 

a recunoaşterii de sine, a reîntâlnirii cu 

creatorul a toţi şi a toate, a „îndumnezeirii” 

şi înnobilării demersului său poetic, prin 

arta cuvântului. „Eu, adică umbra mea” este 

tânguirea muritorului la porţile veşniciei, o 

reîntâlnire a autorului cu divinul, cu sacrul. 

Cartea este o veritabilă licenţă poetică, ce 

poartă marca Paul Spirescu, un poet de un 

patos liric inconfundabil, care cu siguranţă 

va fi „condamnat” la transformarea în 

universalitate a scrierilor domniei-sale. 

Întreaga sa creaţie este un 

experiment, prin care are de câştigat doar 

cel care lecturează cu puterea simţirii. 

Poezia lui Paul Spirescu nu este una 

comodă, căci fiecare cuvânt are puterea 

unui simbol, are puterea unui creator, care 

sculptează pentru eternitate coloanele unui 

„Parthenon” al Poeziei, precum anticul 

Fidias. Paul Spirescu este un „sculptor al 

cuvântului”, care nu face decât să înlăture 

surplusul de „materie” sau de „inerţie a 

gândului”, pentru a dezvălui în întregime 

opera, din bucata de marmură (cuvântul) în 

care era ţinută prizonieră.

CUVÂNT ÎNAINTE LA O CARTE 

Viorela Codreanu Tiron - VRA(B)A CLIPEI 

Poezie, 84 pg., Editura Anamarol, Bucureşti, 2010 

A rămâne preţ de o lectură atentă 

faţă-n faţă cu poezia cuminte şi cu minte 

( dar nu numai atât) a doamnei Viorela 

Codreanu Tiron şi apoi cu ecourile 

acesteia este un privilegiu de mult râvnit, 

ba, mai mult, un delict apriori iertat de 

către firescul şi nobilul omenesc din tine în 

drumul spre insaturabila nevoie de frumos 

crescut trudnic în cumplitul război... paşnic 

dintre „Vraja clipei” şi „Vrajba clipei”, 

cele două ipostaze şi titluri ale volumului 

comasate provocator într-unul singur, ca 

un memento al perenei confruntări. 

Poezia de faţă, că vrea sau nu 

vrea, că ştie sau nu ştie, că răspunde 

sau nu întru totul intenţiei nemărturisite 

a autoarei, încearcă să întreţină o pace 

(totuşi belicoasă) între cumplitele zbateri 

din universul individual al omului, fără 

să aresteze, să dojenească sau să 

ucidă. Armele războiului nonviolent sunt 

toleranţa de ordin superior şi înţelegerea 

raţiunii atât a vârfurilor în sus, cât şi a celor 

în jos, ocrotirea şi mângâierea deopotrivă 

a tuturor contondenţelor, a firescului 

acestora în necuprinsul imperiu uman al 

fiecărui individ. 

Dezideratul (nemărturisit), în ciuda 

redundanţei voite, este împăcarea... 

neprietenească între seva războinică a 

sângelui vieţii gata să-şi ţâşnească flacăra 

roşie a răzmeriţei şi lacrima bucuriei vieţii 

totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, 

vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. 

În fond, nu asta trăieşte omul, nu ăsta îi 

e datul şi nu graţie izbânzii şi neizbânzii 

în acest război nerăzboi este el suprema 

minune a lumii lui Dumnezeu? 

Poeziile din acest volum – s-o 

spunem de pe acum, putând ilustra cu 

fiecare dintre ele – sunt un imn adus 

acestei superbii a sufletului omenesc, 

imn eroic tocmai prin nebeligeranţa sa. 

Citez din subtextul nescris al versurilor: 

„Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să 

trăieşti în pace aprigul război dintre cele 

două chemări care te dispută cu forţe 

relativ egale: ale raiului bucuriilor care te 

luminează şi ale chinurilor iadului care te 

Laurian 

Stănchescu 

întunecă!”. Câştigul este această veşnică 

încercare, pentru că aparenta reuşită 

faptică e iluzie. Câtă risipă de viaţă face 

viaţa pentru aceasta! Oare de aceea 

e veşnică, veşnicindu-ne încercările şi 

întrebările? La naiba răspunsurile! După 

ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am 

trăi numai ca morţi: „Ce este timpul?/ 

Este, oare, dezvăluirea culorilor,/ şi a 

miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ 

Este, oare, uitare sau chemare?/ sau 

prăbuşire şi înălţare?/ sau, poate, căutare 

şi pierdere,/ găsire şi rătăcire?/ o fi doar 

un mister/ sau revelaţia supremă?.../ 

Un singur lucru nu trebuie să uiţi:/ 

Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa 

rătăcirii!/”. Să nu ne temem însă nici de 

marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge 

niciodată la ele. Unii da, de pildă poeţii, 

ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai 

ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri 

ale omului sunt prea slabe, îşi fac iluzii 

deşarte. Dar ce bine e aşa! Ce frumoasă e 

neliniştea, şi ce viaţă când ştii că e numai 

nelinişte, nicidecum vreun pericol că am 

putea cunoaşte totul şi, în consecinţă, 

raţiunea existenţei noastre ar dispărea. 

Teamă? „De ce teamă, chiar dacă Se 

prăbuşesc zorii peste mine/ pecete 

înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă 

beteagă/ şi-şi caută rămăşiţele prin tine”. 

Şi ce dacă? Nu asta ne e menirea? 

Îndrăznesc să afirm că asemenea 

poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în 

fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, 

nu pot ieşi în lume. Se rostesc însă în noi, 

în ceasurile de meditaţie când, aparent, 

suntem singuri, dar de fapt în compania 

întregii lumi, a necuprinsului invitat la 

dialog. Abia atunci vorbele îşi arată acolo 

în ele şi între ele întreaga corolă de 

valenţe şi virtuţi. Dar glasul – nu, glasul e 

apanajul poeţilor. Ajungem astfel, după ce 

parcurgem tot mai liniştiţi încrâncenarea 

tot mai cumplită a războiului cu pacea 

sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc 

paradoxala linişte învolburată abundent, 

dar mut, la frenezia de a trăi în compania 

clipei de vrajă şi a celei de vrajbă. 

Pe de altă parte, poezia Doamnei, 

Proiectul include un Marş 

Cultural „Constantin Brâncuşi» de 

la Craiova la Paris pe jos. în felul 

acesta omagiem viaţa marelui artist 

care împlineşte anul acesta 135 

de ani de la naştere. Refacem cu 

acest prilej drumul lui Constantin 

Brâncuşi între anii 1903 - 1904. 

Desfăşurătorul marşului: 

- Comemorarea artistului 

printr-o slujbă de pomenire la 

Casa Muzeu din Hobiţa. 


Ştefan Goanţă 

NOTES 

o poezie şi a distincţiei, nici nu trebuie 

decriptată. Ea se insinuează în cititor ca 

lumina, îl cucereşte, îl face pe nesimţite 

biruitor, prin profunzimea francă şi 

înţelegerea tainelor care, încet-încet, se 

lasă dezgolite ca să-ţi arate în spatele lor 

altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, 

nesiluite de tirania poetului dur care 

le înhamă zadarnic la poveri peste 

puterile lor, îşi dezvăluie din plăcerea lor 

înţelesurile şi subînţelesurile la imboldul 

sărutului şi nu al biciului. 

Într-o lume care cultivă cu 

fervoare şocul, instinctele gregare 

iraţional şi premeditat dezgropate, care 

cultivă obscenitatea şi în care coexistă 

(Doamne!) industria războiului, a morţii cu 

industria frumosului confecţionat în serie 

să înlocuiască frumosul, poezia doamnei 

Viorela Codreanu Tiron este un balsam, 

un panaceu, un memento pentru om să 

nu abjure de la condiţia sa de suflare 

dumnezeiască de dragul efemerităţii 

sclipitoare şi zornăitoare. 

Să aspirăm toţi, unguibus et rostro, 

la genial? Dar într-un şirag de perle 

veritabile nu există nicio perlă, iar geniile 

s-au născut şi au crescut din zicerile – 

perle născute şi crescute de popor: A fi sau 

a nu fi... Lumină, mai multă lumină! Omul 

e măsura tuturor lucrurilor. Arta e lungă, 

viaţa e scurtă. Armele să dea întâietate 

togii, laurii – elocinţei! Cunoaşte-te pe tine 

însuţi. Mulţi chemaţi, puţini aleşi! Poet te 

naşti, orator devii. Nu voi muri de tot... Ştiu 

că nu ştiu nimic! Vă mulţumesc, stimată 

doamnă, pentru efortul de a demonstra 

că singurul război care trebuie luptat este 

războiul – pace cu tine însuţi. 

ROMÂNIA PE URMELE LUI BRÂNCUŞI 

PROIECT CULTURAL - iniţiator Laurian Stănchescu 

- Primire la Mitropolitul Olteniei pentru binecuvântarea 

marşului. 

- Moment Brâncuşi în faţa Primăriei din Craiova. 

- Traseul: Craiova - Drobeta Turnu Severin — 

Caransebeş - Timişoara - Arad - Szeged - Budapesta- Viena 

- Munchen - Zurich - Basel - Paris. 

Propun ca pentru deplina sărbătorire a lui Constantin 

Brâncuşi să organizăm în capitalele ţărilor prin care trece 

marşul, conferinţe de presă prin care să dăm un orizont 

vieţii şi operelor marelui artist, proiecţii de filme din arhiva 

naţională, expoziţii cu fotografii reprezentând creaţia 

sculptorului şi întâlniri cu iubitorii lui Constantin Brâncuşi. 

î 

6783

REPERE CRITICE 

GEORGE BACIU – 

PURTĂTOR DE TAINICE 

„GÂNDURI DE LA 

MARGINEA LUMII” 


Trebuia să scrie şi un poem care să-I trădeze profesia, 

nobila meserie de dascăl. Poemul se numeşte „Lecţie despre 

mine”(p.14), în care dă anumite lecţii de filozofie, privind teoria 

contrariilor. Am reţinut în mod deosebit formulări educative 

aforistice, demne de memorat: „Dumnezeu a creat lumea fiindcă 

o simţea în inimă. Şi a făcut din poporul său un imn”(p.15). 

Frumos, spus, bine gândit ! Asemenea cugetări îţi mângâie 

sufletul ! 

Pentru a releva „O altă logică”(p.19) a celor răi, „împodobiţi 

cu putreziciune, mândri şi găunoşi”, a lichelelor societăţii, care 

„îşi exilează imperiul în tăcerea copacului ce-şi plămădeşte 

floarea”, poetul G. Baciu aduce în atenţia cititorilor portretul 

găunos al „domnului Activist” care „suferă de răni intelectuale”, 

dar îşi continuă şi azi „ritualul de a parveni”, cerşind în limbajul lui 

de lemn, „zgâriat de duhoare” un 

loc favorabil în ierarhia social. În 

mod direct şi dur, poetul răzvrătit 

înfierează putreziciunea limbajului 

şi „gâfâiala de cuvinte” a tuturor 

activiştilor corupţi de astăzi, care 

promovează „licheaua în vârful 

ierarhiei” prin slugărnicie, prin 

„gudurare alăptată de incultură”. 

Aşadar, analizând primele 

poeme ale cărţii, constatăm 

că „Baciul domnişan” are o 

gândire profundă, mereu vie şi 

incitantă, „cu inima la vedere” şi 

o construcţie artistică originală, 

foarte apropiată de arta poetică 

a marelui Nichita Stănescu. 

Ca şi la Nichita, întâlnim unele 

construcţii indescifrabile pentru 

cititorul de rând, dar frumoase, 

chiar măreţe prin spontaneitate 

şi ermetism. Potrivit firii lui şi, mai 

ales, formaţiei profesionale, bazat 

şi pe argument istorice, George 

Baciu gândeşte poetic istoria contemporană. Închipuirea lui se 

mişcă în voie, zboară prin universal uman, de la pământ la cer, 

de la viciu la înţelepciune şi găseşte prilej de emoţii poetice şi 

de meditaţie: „Dincolo de argument e viaţa, singura întâmplare 

neaşteptată ce ne tastează biografia într-un e-mail cu pretenţii de 

istorie umană”(Variaţiuni de ocazie, p.13). 

Iată, G. Baciu este surprinzător de modern în judecăţile 

sale estetice, pe care le rosteşte cu competenţă didactică. Prin 

„Gândurile…” sale, adevărate leacuri de iubire pentru suflet, 

poetul adoptă figura de misionar, a cărei datorie este de a 

umaniza „pustia”, de a face compatibil absolutul perfecţiunii 

morale cu puterea cuvântului… 

Pentru imaginea reală a României propun ca de-a 

lungul marşului să purtăm tricolorul românesc şi al ţărilor prin 

care trecem. Ar fi bine să avem tricouri cu chipul sculptorului 

şi cuvinte inscripţionate aparţinând lui Constantin Brâncuşi. 

Ne propunem să parcurgem zilnic înjur de 30 de km iar 

cazarea şi masa vor fi în funcţie de această distanţă. 

Pentru a da o dimensiune Brâncuşiană acestui Marş 

Cultural un europarlemnentar român ar trebui să ia cuvântul 

şi să anunţe acest eveniment unic şi în Parlamentul Europei. 

în continuarea acestei idei ar trebui anunţate atât ambasadele 

României din ţările prin care trecem cât şi diaspora pentru a 

participa şi a transmite împreună mesajul nostru. 

Pe cât este posibil ar trebui ca şi bisericile româneşti 

din acest traseu cultural să ţină cîte o slujbă pentru memoria 

LIEDURI - 

VERS ŞI ARMONIE 


În partea a doua 

a cărţii „Gânduri de 

la Marginea Lumii”, 

poetul George Baciu 

îşi concentrează 

imaginaţia creatoare 

într-un miraj de perle, 

de un „dumnezeiesc 

dresaj” către tainele 

lumii. Îşi caută drumul 

prin „Lieduri” şi poezii, 

sensibile bucăţi 

de suflet prinse cu 

sinceritate în versuri 

armonizate cu trăirile Daniel Dejanu 

cele mai profunde 

ale poetului. În cele 

nouăsprezece Lieduri 

întâlnim cele mai delicate nuanţe ale gândirii şi ale simţirii, exprimate 

prin versuri libere, de o muzicalitate deosebită. Limba română cea 

curată, vie, se află la ea acasă şi legile ei dezvoltă cugetarea prin 

procedee artistice şi simboluri deosebite. 

Iubirea pentru fiinţa dragă, cheamă necontenit prezenţa 

naturii, participarea ei la frământările celor îndrăgostiţi: „în fiecare 

dimineaţă, ochii tăi căprui,/ ascunşi în picuri verzi,/ înmuguresc 

deasupra cerului/ eşuat în portretul răsăritului” (Lieduri I,p.34). Eul 

liric introspectează propriile sale stări sufleteşti, prin imagini artistice 

încântătoare: „M-am strivit de lacrima ta,/ mi-am mângâiat nisipul/ 

din pustiul tâmplei/ în clipele atârnate în copaci/ şi m-am mutat pe 

strada/ cu ochi mari de piatră,/ gustându-mă cu tine ” (Lieduri, XIX, 

p.52) În aceste versuri apare imaginea poetului strivit de lacrima 

iubirii, metaforă care impresionează şi care relevă o gândire poetică 

profundă. Metaforele „pustiul tâmplei”, „strada cu ochi mari de 

piatră” şi altele oferă o largă deschidere în universul inepuizabil al 

imaginaţiei şi pot fi interpretate în diverse feluri. Versificaţia liberă, 

neîncorsetată în anumite tipare, se armonizează foarte plăcut cu 

muzicalitatea interioară a limbajului, iar sensibilitatea poetului 

constituie adevăratul izvor al liricii liedurilor baciene. Ca şi în alte 

poeme, în „Lieduri”, George Baciu se bazează pe aforisme lirice, 

originale cugetări exprimate într-o formă concisă şi expresivă, 

cuprinzând adevăruri morale sau filozofice. 

Dintre poeziile celui de-al doilea ciclu, amintesc poezia 

„Prezent” care reţine atenţia printr-o anumită rigoare în conţinut şi 

formă, prin concentrarea ideilor poetice. Vorbind în numele său, eul 

liric exprimă viziuni, sentimente şi aspiraţii intime, într-o comunicare 

cu lumea, cu faptele şi cu istoria: „ între noi faptele / şi pleoapa căzută 

a istoriei/ peste mâinile întinse/ căutând drumul” (Prezent, p.56). 

Poetul caută să impună vestigiile istoriei prin ruinele prezentului. 

Foloseşte verbul la timpul prezent al indicativului, o formă vie de 

acţiune, care desemnează faptele în desfăşurarea lor actuală (ex. 

Caută, alungăm, ne mângâiem , îşi desface). 

Sentimentul general este de suferinţă chinuitoare în căutarea 

tainelor lumii prin acţiune şi exprimare deschisă, curajoasă: „ 

genunchii striviţi/ de tăcerea pietrelor/ cu care alungăm cuvintele/ 

mucegăite pe buze” (p.56) . Poetul domnişan şi-a luat ca model 

pe Lucian Blaga, care spunea că poetul poate fi comparat cu „un 

donator de sânge la spitalul cuvintelor”, iar prin poezie contribuie 

la vindecarea limbii române. 

lui Constantin Brâncuşi şi bunul mers al acestui act cultural. 

Mai propun ca atât imnul cât şi steagul României să 

însoţească toate evenimentele petrecute de-a lungul acestui 

Marş Cultural Constantin Brâncuşi. 

La mormântul lui Constantin Brâncuşi vom face un 

parastas după obiceiul gorjenesc să împlinim măcar în parte 

una dintre dorinţele artistului. În capitala Franţei acest Marş 

Cultural trebuie să trecă şi pe la Biserica Română unde 

sculptorul a şi cântat în cor, mergând foarte des în ultimii ani 

de viaţă pentru rugăciuni. 

Este deschisă orice iniţiativă din partea dumneavoastră. 

Laurian Stănchescu Membru titular 

Uniunea Scriitorilor din România Contact - 0729556238

SEMNAL 

Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni 

Cartea cu care debutează Mihaela Dordea, care a 

aşteptat un deceniu de la data când publicaţiile din lumea largă 

consemnau interviurile autoare cu cei pe care-i numim monştri 

sacri ai scenei româneşti! 

Mă bucur că evenimentul a putut avea loc pe o scena 

adevărată, unde cu siguranţă mulţi dintre cei despre care se 

vorbeşte acolo au fost prezenţi… 

Mi-i tare greu să vorbesc despre autoare. Ne-am întâlnit 

în satul meu natal, Udeşti, la ediţia din anul trecut al Festivalului 

Naţional de Literatură Magda Isanos-Eusebiu Camilar, unde 

Mihaela a luat Premiul întâi pentru proză. Ne-am dat adresele 

de email şi de atunci, noapte de noapte am schimpat păreri şi 

impresii legate de scris şi scriitori, de noi şi de lumea în care 

vieţuim. Şi aşa s-a concretizat idea de a scoate această carte. 

Amintind că a trecut un deceniu de la publicarea interviurilor, 

ne-am gândit să desfăşurăm această lnsare ca pe o Revedere 

cu foştii “elevi” , ai teatrelor bucureştene, pe care teoretic i-am 

considerat absolvenţii unei clase de “seral”, deoarece atunci au 

“studiat” majoritatea dintre ei. Ca fost profesor (vreo patru decenii) 

am urmat tipicul acestor întâlniri cu foştii. După momentul de 

reculegere normal ar fi fost să strigăm catalogul celor câteva zeci 

despre care este vorba în carte, să-i întrebăm pe cei prezenţi 

ce ştiu despre ansenţi, dacă au motivare pentru lipsă, dacă au 

chiulit, dar în sală trebuia să urmeze un spectacol aşa că am dat 

cuvântul celor care au avut ceva de spus. 

Normal că Poetul George Filip a fost primul care i-a adus 

elogii celei care a făcut posibilă întâlnirea de azi, celei pe care 

o delclara prietena de-o viaţă. Căreia i-a publicat în Destine 

literare şi nu numai creaţii originale, interviuri, comentarii. Domna 

Dordea a fost cea care a dus tot gruel lansărilor de astăzi. 

Silviu Biriş a dorit nu numai să ia cuvântul ci…a solicitat 

şi scaunul, pentru că tare multe ar avea de spus. Interviul i-a 

fost luat pe când era boboc şi de atunci, a intervenit Mihaela “a 

crescut văzând cu ochii”. Datorează mult acelui interviu şi omului 

Mihaela Dordea, care i-a citit sufletul, care i-a surprins talentul 

său de comic de o anumită factură. 

Nu are legătură cu lansarea, dar după ce a punctat ce a 

făcut în deceniul scurs mi-a promis că vine la Roşiorii de Vede, 

împreună cu colegii, fără nici o obligaţie materială, pentru a ne 

dezvălui câteva din tainele artei dramatice. “Avem nevoie de 

teatru şi lumea de oriunde ar trebui să ştie aceast lucru! 

Când a urcat pe scenă “marele” Dan Puric am declarat că 

după cele citite şi auzite despre dumnealui, se credea că este 

mai mare. “Cine a spus asta? “ “Eu! Dar nu numai şi i-am citit 

epigrama poetului Marin Traşcă, trăitor acum în Spania: “Ca 

orice Purice, scrutezi înaltul // Şi ai reuşit să ajungi atât de sus. 

// Dar mă întreb, îţi ieşea saltul // De te numeai …Marele Urs?” 

După ce a zâmbit cald Marele Puric şi-a început recitalul, vădit 

supărat pe contemporanii săi, mai ales că l-am rugat să ne spună 

dacă d-lui, cel care afirmase la început de mileniu trei că-l doare 

poporul roman, că şi-ar dori să lupte împotriva imposturii în viaţa 

teatrului contemporan, care îşi face tot mai mult un loc de cinste 

în reaşitatea culturală contemporană… “Vulgarizarea ca politică 

de stat, asta mă deranjează cel mai mult. Telenovizarea care 

domină mişcarea noastră artistică”... 

Teatrul este o lacrimă, mi-a spus marele Dem Rădulescu. 

Istoria teatrului se transmite printr-o lacrimă. Intrând pe uşa 

acestui teatru am vărsat o lacrimă pentru cel care a fost C. 

Nottara, despre care puţini îşi mai amintesc. 

Eminescu este sufliorul conştiinţei noastre naţionale. Cred 

că a fost cel mai mare cronicar dramatic şi permiteţi-mi să mă 

opresc puţin la această carte, pe care sunt sigur că o vor citi şi 

peste 90 de ani cei care doresc să cunoască adevărul despre 

teatru. Mă sunt obligat să subliniez că în această lume de şacali, 

unde critica dramatică este mai la comandă ca oricând, unde 

spiritual de gaşcă poate fi cu greu ocolit, apariţia singulară a 

Mihaelei Dordea este o minune Critici de azi sunt o altă Coloană 

a V-a care trădează adevărata artă… 

C.T. Ciubotaru 


Vorbind despre autoare este mirat că mai există un 

asemenea om care parcă poartă cu sine conştiinţa teatrului 

nostru. Este o floare rară care în aceste interviuri a descoperit 

omul din artist, idealurile, crezul său, visele, dar şi necazurile, 

durerile, dar şi speranţa că binele şi frumosul şi adevărul vor 

triumfa. Poate că e singura dintre criticii de astăui care caută 

să definească omul în raport cu actorul, actorul în raport cu 

realitatea vremurilor pe care le-am trăit la început de mileniu, 

care, se pare că merg spre cu totul altceva decât visau românii 

referitor la evoluţia artei dramatice.. Întrebarea finală din 

interviuri este edificatoare: “Dacă ar exista un monument care 

să reprezinte omul, ce aţi scrie la baza lui.are cele mai uluitoare 

răspunsuri, aşa că cine doreşte să le cunoască, n-are decât 

să citească această Carte-floare, cum am numit-o eu, aceată 

rătăcire în lumea mirifică, dar şi neaşteptat de dură, o lume 

unde se munceşte şi ziua şi noaptea, unde la vedere este doar 

spectacolul şi aplauzele, dincolo… 

În timp ce spre microfon se îndrepta regizorul Dan 

Tudor am citit mesajul poetului Marin Traşcă, venit pe net din 

Spania. Şi-ar fi dorit să afle cât mai multe despre ce se întâmplă 

dincolo de cortină, înainte şi după spectacol. Cartea, acest 

minunat mănunchi de trandafiri-gânduri, carte neguţătorilor de 

vise, şoaptele tainice, bucuriile şi parte din necazuri le-a aflat 

din aceste pagini. Autoarea este aşteptată în Spania, la ziarul 

Român în lume să le trimită şi alte interviuri celor câteva milioane 

de conaţional trăitori înn ţara lui Don Quijote . 

Dan Tudor este mândru de prietenia doamnei Dordea. 

Şi dumnealui a fost tentat să rămână dincolo, dar când a aflat 

de la un confrate că autoexilaţii nu se simt nicăieri acasă, că un 

trai mai bun nu aduce şi mulţumirea că ai făcut ceva pentru ai 

tăi...a rămas acasă. “Am realizat un spectacol la care am avut 

sute, poate mii de ardeleni care, în costume naţionale au venit 

să afle ce se poate spune despre cele o sută şi ceva de cuvinte 

moştenite de la daci….Şi promit domnului professor că vin la 

Roşiori să fac asta în faţa foştilor elevi, dar şi a celor de acum. 

Şi menţionez, o facem gratis, o facem din dorinţa de a arăta că 

teatrul nostrum trăieşte! 

Milenarul Mihai Athanasie Petrescu, de la Roşiori a cerut 

voie să coboare de pe scenă, el nu a ajuns la această cinste 

Vorbeşte în numele celor care, copil fiind, a fost dus de mama 

sa la mai toate spectacolele din Braşocul natal şi la fel ca alţii, 

a dorit să ştie ce este dincolo de aplauze. Multe şi interesante 

lucruri a aflat citin cartea Mihaelei, şi ea membră a Mileniului 3 

din Roşiorii de Vede. 

Pentru Mihaela a venit preotul Mihai Bota de la mănăstirea 

Neamţ. Mulţi dintre cei cu are am stat de vorbă după ce toate 

aşteptările şi împlinirile sau dezamăgirile legate de lansare au 

trecut, au spus că cel mai cald discurs a fost al părintelui care a 

avut înţelepciunea de a nu profera ameninţri pentru păcătoşi, sau 

să ţină o lecţie de religie ca la şcolari. Diumpotrivă a fost o predică 

simplă, omenească de la prelat, la credinciosul care aşteaptă o 

vorbă bună.”Omul este capodopera lucrării lui Dumnezeu pe 

pământ. Adam, spunea Părintele Cleopa înainte de a păcătui era 

regale animalelor care veneau la el să fie mângâiate. 

Eminescu, Coşbuc, poetul ardelean îngropat la Nicula, 

Ioan Alexandru, au fost “suflet din sufletul neamului meu”, toţi vor 

să afle, în creaţia dumnealor dacă Hristos a trecut şi pe la noi… 

Robert, fiul doamnei Mihaela, vădit emoţionat a vrut să-i 

mulţumească mamei pentru dragostea faţă de teatru, faţă de 

frumos, pe care i-a sădit-o în suflet.. 

Laura Gheorghe, sora autoarei, a mărturisit că a cunosct 

mare parte din cele relatate şi nu credea în minunea apariţiei 

acestei cărţi atât de dragă Mihaelei. 

Mi-am permis să affirm că această carte va stârni discuţii, 

dar aş vrea să precvizez că Dincolo de tăcere cred că este cea 

mai răscolitoare poveste de dragoste apărutî în ultimii ani. Drum 

bun în răîtăcirea printer alte şoapte şi trandafiri care au şi ţepi! 

6785

Pensula îngerului 

Simt culori, 

flori în cunună. 

Pensula de o aşez: 

răsar case şi livezi, 

plaje-ntinse şi furtună. 

Simt cum 

clapele de pian 

joc de cer răsună 

ca atunci când m-am 

culcat s-ascult 

la geam 

în pahar cum cade-o picătură. 

Şi mă-ntreb şi azi 

ca-n seara de demult: 

Cine mâna mi-o îndrumă? 

Merg la mare, 

stau la soare. 

Plaja-i tare. 

De mă uit în zare: 

văd fără picioare 

doar o floare. 

Vara 

Foaie verde busuioc, 

să te scald 

în apele de foc, 

floare să te scot 

din apă 

ca să fii iar mică fată, 

Să te-ntinzi la plajă, 

să devin o coajă 

ca să nu te ardă 

zarea-n marea cadă. 

Tortinele din mine 

Mie-mi plac tortine 

când dansez pe patine 

şi mănânc măsline. 

LA ANIVERSARĂ 

ELLENY 

PENDEFUNDA 

De mă-ntreab-oricine: 

de unde gândul îţi vine 

să scrii şi despre cine ? 

Îi răspund: despre mine. 

Mai am nişte sarmale 

în oala cea mai mare. 

De-ar fi în ea parale 

Iar eu să am ce are… 

Şi iată că vin din zone 

cu multe clone, 

cu nişte anemone 

prinse-n ciorchine. 

Pătrunsă de arome 

când mestec la tortine 

pline de măsline 

şi iau gândul din mine. 

Două muşte 

două flori 

Să fiu lup 

oi nu omor 

De vă prind 

pe amândoi 

Să le dau 

vestea la oi 

Că din ceruri 

vine un roi 

Roi de muşte 

şi-un lup chior. 

Un picior de plai 


În sfârşit 

Un somn liniştit 

Şi a înflorit... 

Linişte 

Păsările cresc 

Madona o sărbătoresc 

Şi mă mai gândesc: 

Stau acum în pat 

Sau într-un hamac? 

Eşti fericit 

când ai pornit, 

ai zâmbit, 

şi ai înflorit. 

Am păpat 

Ce s’a’ntâmplat ? 

Poate nimic. 

* 

Descânt 

De-mpietrit vei fi 

Ca legat vei dormi 

Între brazi şi zăpezi 

Să te-aşezi aşa 

Stelele căzând să le vezi 

Ca sarea-n bucate de dulce 

Nori pe stânci să se culce 

Iar adormit de vei fi 

Te-or dezlega 

Îngerii ce vor veni. 

Câinele 

Când n-o să mai pot cânta 

Vei râde aşa: 

Mama e bună 

ca o rună, 

tata e rău 

ca un dulău. 

Câinele meu latră 

şi are o limbă plată. 

Iar de-o să pot cânta 

nu va mai lătra. 

Joc

VIAŢA – ÎNTRE NECESITATE ŞI EFEMER 

Volumul de proze „5“, al lui Adrian Georgescu, tipărit la 

Editura „Sieben Publishing“ din Bucureşti, în 2010, cuprinde 

cinci expuneri literare care se referă la afectivitatea relaţiilor 

psiho-sociale dintre indivizi ale căror destine antagonice sunt 

într-o permanentă luptă reciproc-distructivă al cărei scop nu este 

supremaţia, ci nevoia de disjuncţie prin devastare mutuală sau 

autodevastare, imperativitate văzută ca unică salvare a insului din 

constrângerile suferinţelor de tot felul, într-un spaţiu paradoxal şi 

contradictoriu în care geneza e trăită în timpul prezent şi proiectată 

într-un viitor consumat în trecut, construindu-se, din transfigurări 

şi metafore circumstanţiale, o lume metafizică indeterminată, 

cu o morfogeneză spiritual-imaginativă aflată într-o continuă 

transformare. O caracteristică definitorie a exprimării artistice 

a lui Adrian Georgescu este aşezarea în aceeaşi frază, într-o 

coerenţă codificată, atât a înţelesului afirmativ, cât şi a negării 

acestuia, pentru a se sugera interogaţia afirmativ-negatorie, 

ceea ce, uneori, tulbură sau frânge logica realităţii supusă 

observaţiei, impunând, în permanenţă, asumarea de către 

lector a responsabilităţii folosirii prin corectare a logicii artistice 

propusă de autor. Aşadar, autorul invită cititorul alături de el, să 

participe responsabil şi cu interes la căutarea, în plan spiritual, 

a adevărurilor existenţei umane. Acesta fiind, în fond, şi rostul 

literaturii: de a provoca şi promova cititorul la înfăptuirea propriei 

sale înţelegeri a fenomenelor trăirii umane, pentru că numai o 

astfel de înţelegere îi poate aduce adevărate satisfacţii spirituale. 

Prima proză a cărţii, „În niciun timp“, este o povestire 

structurată pe principiul reducerii la esenţă şi concentrării întrun 

singur punct indimensionabil a tuturor posibilelor energii 

ale trăirilor existenţiale, 

ale căror adevăruri sunt 

anulate de însăşi existenţa 

lor indeterminată şi 

contradictorie, condensare 

în care se suprapun 

trecutul, prezentul şi viitorul 

într-un acelaşi plan al 

spaţiului dizolvat în neant, 

unde imaginea timpului 

dispare în propria sa 

încremenire. Personajul ceşi 

suportă dramatic trăirea 

existenţială este un bărbat 

care, încă de la început, 

îşi plasează existenţa în 

timpul încremenit în sine: 

„acolo de unde pleacă 

e frig; dincolo – când va 

ajunge – a fost şi mai frig 

perpetuându-se îngheţul de 

la început: stânci şi niciun timp în temperatura constantă a gheţii“. 

Plasat într-un asemenea timp, bărbatului nu-i rămâne altceva de 

făcut decât sinuciderea, pentru că orice mişcare a sa, în timpul 

încremenit, este zădărnicită de uşi zăvorâte, orice sens fiindu-i 

retezat, fiinţa sa fiindu-i doar un şir chinuitor de isprăviri care nu îl 

aduc de niciunde şi nu îl duc în niciun încotro. În această ecuaţie 

existenţială a şirului de isprăviri intră şi afectivitatea fiinţei, 

afectivitate pusă sub semnul răului existent în încremenirea 

temporală contorsionată, pentru a sugera sorgintea degradării 

din sentiment: „Atunci ştiu. Acum ştiam. Altădată voi şti: nimeni 

nu-i iubit fără să fi fost trădat mai înainte“. În condiţiile în care 

timpul nu-şi mai săvârşeşte nicio mişcare, dispărând ca principiu 

al existenţei, el este înlocuit cu alt principiu care presupune 

nu numai existenţa, ci şi existenţialitatea: acest principiu este 

iubirea. Numai că iubirea stă sub semnul liberului-arbitru care, 

* 


într-un spaţiu unde toate sensurile 

sunt retezate, face ca insul săşi 

recuze perspectiva aflată în 

precedent, perspectivă devenită 

insuportabilă prin propria sa 

reproducere, ceea ce îl determină 

pe individ să aleagă răul ca 

singură şansă, devenind propriul 

său demon în numele iubirii. 

Şansa manifestării binelui prin 

principiul iubirii stă în dimensiunea 

şi pluralitatea iubirii, aspecte care 

îl pot conduce pe individ către 

Dumnezeu, văzut ca unică garanţie 

a existenţei într-o „scurtime de 

George Irava 

clipă“. Singura îngrijorare este comunicată de îngerul păzitor: 

pentru a nu ajunge iar la păcat, insul va trebui să săvârşească 

ceea ce trebuia făcut mai demult: sinuciderea. Însă, în netimpul 

în care a fost plasat, „o mână nevăzută îl va smulge de pe ultima 

treaptă a scării şi-l izbeşte de uşa închisă“, semn că, alături de 

dimensiunea şi pluralitatea iubirii, pentru izbăvirea binelui trebuie 

să stea şi permanenta insistenţă a căutării adevărului. Numai aşa 

„scurtimea de timp“ va deveni timp al trăirii. 

Povestirea „Che“ pune în discuţie falsa necesitate a 

comiterii crimei în numele unor principii aparent umaniste, fără 

nicio motivaţie sau scop, crime comise de un personaj tipic, în 

cazul de faţă numit Che, după numele lui Ernesto Guevara (Che), 

un revoluţionar comunist sud-american, născut în Argentina: 

„Curând va ucide pe oricine şi dacă ne veţi întreba din ce motiv şi 

în numele cărei noime vă răspundem: Habar n-avem“. 

Însă aspectul tragic al săvârşirii crimei este acela că ea a 

fost consimţită de către toţi ceilalţi, dând posibilitatea personajului 

făptuitor să creadă că el ucide în numele tuturor, asumându-şi 

titlul de comandant-erou, în vreme ce toţi ceilalţi, acceptându-i 

atributul, se ascund în spatele unei ipocrite nevinovăţii: „Cine mai 

are curajul să omoare în zilele actualităţii exceptându-l pe Che: 

eu şi cu tine – tu şi cu mine; noi visăm crima ca pe o iluzie (...) 

şi recunoaştem tăcând. Asta facem: consimţim la crimă dar să 

o săvârşească altul – Che. Nu eu şi nu tu“. Che este ucigaşul 

tocmit de dorinţa subconştientă de a ucide a celorlalţi, care nu 

conştientizează că victimele sunt chiar ei, autocondamnându-se 

la sinucidere, făcând, astfel, din Che (comandantul ucigaş) un 

simbol al agresivităţii fără sens şi scop, simbol care cuibăreşte în 

ei şi împotriva lor, definind contradicţia dintre bine şi rău din însăşi 

conştiinţa lor. Căci Che, revoluţionarul din vocaţie, este chemat 

de către ceilalţi pentru a fi eliberaţi de ei înşişi, eliberare al cărei 

adevăr este impus prin teroare, şi a cărei dreptate se transformă 

în dictatură: „Eu sunt comandantul-revoluţionar de vocaţie şi prin 

mijlocirea terorii voi impune dreptatea şi libertatea pe lume“. Aşa 

se face că Che, ucigând în numele unei dreptăţi dorită de ceilalţi, 

dar care nu este a lor, îi aruncă pe aceştia într-o înstrăinare de 

ei înşişi, într-o însingurare copleşitoare ce se metamorfozează 

treptat într-o dorinţă de a ucide sau de sinucidere. Dorinţă care 

face din fiecare dintre ei un Che gata să ucidă fără vreun motiv şi 

în numele celorlalţi. Adrian Georgescu ne dezvăluie mecanismul 

dramei înstrăinării omului de el însuşi şi de ceilalţi, pornind de 

la recunoaşterea răului din sine şi ajungând până la anularea 

propriei existenţe prin sinucidere sau prin ucidere de către alţii. 

Căci, până la urmă, însuşi Che este vânat şi ucis prin tortură de 

către ceilalţi, ceilalţi năpădiţi de o umbră a regretului că Che nu 

mai e printre ei pentru a le prelua vinovăţia. Semn că povestea 

nu se va sfârşi niciodată. 

* 

LECTOR 


6787

INTERPRETĂRI 

Biserica Adventistă din 

Judeţul Putna. File de istorie 

Bogdan Constantin Dogaru Alexandru Cucereanu 

Biserica Adventistă este o denominaţie creştină care, în principal, se 

distinge prin păstrarea sâmbetei, a Şaptea zi a săptămânii iudeo-creştine, ca 

fiind Sabatul. Această biserică s-a dezvoltat din mişcarea millerită în Statele 

Unite ale Americii la mijlocul secolului al XIX-lea şi a fost fondată oficial în 

1863. Printre fondatorii ei a fost Ellen White, ale cărei scrieri se bucură de un 

respect aparte din partea bisericii mai ales în ceea ce priveşte învăţăturile cu 

privire la un stil de viaţă sănătos. Mare parte din teologia Bisericii Adventiste 

de Ziua a Şaptea corespunde învăţăturilor evanghelice, cum ar fi Trinitatea şi 

infailibilitatea Scripturii. 

În Judeţul Putna, Biserica Adventistă este deja atestată ca persoană 

juridică şi morală în anul 1910. În depozitele Arhivelor Naţionale Vrancea 

există numeroase informaţii privind activitatea Bisericii Adventiste din Focşani 

dar şi din alte localităţi ale judeţului. Dintre documentele de arhivă referitoare la 

problema adventistă deosebit de interesante sunt cele referitoare la Adunarea 

Generală a organizaţiilor adventiste din Moldova care a avut loc la 

Focşani în zilele de 1 – 4 noiembrie 1923. Din informaţiile culese de Brigada 

Specială de Siguranţă a Poliţiei Focşani, prefectul de Putna a întocmit un 

raport amănunţit pe care la înaintat Ministerului Cultelor şi Artelor. 

La conferinţa de sfârşit de an, ţinută în localul comunităţii adventiste din 

Focşani, au participat atât delegaţi ai localităţilor din Moldova cât şi delegaţi 

din străinătate, în total 250 – 300 de persoane. Şedinţa s – a deschis la ora 8 

dimineaţa, făcându – se rugăciuni şi ţinându – se predici până la orele 12,30. 

Începând cu ora 15 a ţinut o predică în limba germană Box Huge Heunemla, 

tradusă în româneşte de predicatorul Dumitrescu din Focşani, în care s – a 

explicat faptul că se face cu greutate colportajul cu cărţi adventiste. Cu toatea 

neajunsurile, însă, predicatorii adventişti au făcut propagandă până în India. A 

luat cuvântul apoi predicatorul Dumitrescu din Focşani care a ridicat chestiunea 

comitetului de decizie alcătuit din 5 – 6 persoane, predicatori, ajutori şi lucrători 

biblici. În data de 2 noiembrie 1923, la întrunire, a predicat d- l Irzing în 

limba germană, fiind tradus de predicatorul Dumitrescu. Subiectul predicii a 

fost distrugerea cetăţilor Sodoma şi Gomora şi învăţămintele trase din acel 

eveniment. 

La şedinţa ţinută la 3 noiembrie 1923 deja numărul participanţilor 

crescuse la 350, reliefând interesul stârnit de acea consfătuire în rândurile 

adventiştilor. Delegaţilor străini li s – au pus întrebări din Biblie şi Evanghelie, 

ei răspunzând în limba germană, fiind traduşi în româneşte de predicatorul 

P. Paulini. S – a ridicat şi problema localurilor pentru multe comunităţi 

adventiste, constituindu – se un fond special în acest sens la care fiecare 

membru urma să contribuie după puterile sale. Predicatorul Paulini a spus ca 

nu sunt tocmai adevărate zvonurile care circulă în lume despre adventişti şi 

anume că ar fi ajutaţi cu sume mari de bani de societăţi din America, Germania 

sau chiar evreieşti. Colectele pentru localurile comunităţilor erau constituite nu 

numai din sume de bani ci şi din materiale de construcţie precum cărămizi şi 

lemnărie. 

În ultima zi a adunării generale anuale, 4 noiembrie 1923, a vorbit în 

limba germană d – l Suler, predicator (tradus de St. Dumitrescu) pe tema 

educaţiei religioase ce trebuie să o primească copiii adventişti de la părinţii lor. 

S - a pus problema înfiinţării undei şcoli în care să se cultive copiii adventiştilor 

deoarece, la şcolile de Stat, aceştia erau corupţi de ceilalţi copii iar profesorii 

le fac mizerii, dându – i afară din clasă pentru credinţa lor. De asemenea, s – a 

hotărât înfiinţarea unei şcoli la Focşani pentru a pregăti pe misionarii adventişti 

din România. 

Pentru îndeplinirea celor hotărâte în adunarea generală, s – a colectat 

de la participanţi suma de 42.000 de lei din care 16.000 numerar, restul banilor 

urmând a fi depuşi ulterior de persoanele înscrise pentru colectă. În afară de 

bani s – au mai colectat şi alte lucruri de la cei prezenţi: unul a dat 1000 de 

cărămizi, altul un napoleon de aur, altul 10 m de pânză şi altul 5 saci de porumb. 

În şedinţa ţinută după ora 15 s – a dat ascultare tineretului adventist şi 

s – au ales cele 3 comitete de lucru. La final, s – a făcut o invitaţie celor prezenţi 

de a participa la conferinţa de sfârşit de an pe ţară care urma să aibă loc la 

Bucureşti (pe str. Labirint) în perioada 7 – 11 noiembrie 1923, comisarii străini 

(Suler , Box şi Paulini) fiind deja în capitală pentru a face pregătirile în acest 

sens. Comunitatea Adventistă din Focşani şi – a ales un comitet definitiv 

format din: predicatorul Şt. Dumitrescu – preşedinte, Benedict Iliescu, C 

– tin Popescu, Gh. Spulber, Gottfried A. Esche şi Ioan Poenaru – membri 1 . 

Adunarea Generală a comunităţilor adventiste din Moldova care a avut 

loc la Focşani în 1923 a fost deosebit de importantă pentru istoria adventiştilor 

din respectiva provincie, discutându – se atât probleme de dogmă religioasă 

cât şi probleme financiare şi administrative. 

1 Arhivele Naţionale Vrancea, fond Prefectura Judeţului Putna, ds. 58/1923, 

f. 345 – 347. 


Când şi cum l-am 

cunoscut pe Ion Panait 

Nenumărate cronici i-au fost adresate de reviste 

literare din Vrancea, Constanţa, Tg. Mureş, Bacău, din 

dulcele târg al Ieşilor şi bineînţeles din Capitală. 

La data când l-am cunoscut, era un tânăr reporter 

al ziarului local “Milcovul”. Făcând o privire de ordin 

general, am putea spune că viaţa noastră, a oamenilor, 

este un şir neîntrerupt de întâlniri şi de despărţiri, unele 

capitale. 

Pentru mine, Alexandru Cucereanu, întâlnirea cu 

Ion Panait a fost un eveniment ce nu poate fi uitat sau 

trecut sub tăcere, deşi la data când l-am cunoscut, nu 

era poetul încununat cu laurii de mai târziu. 

Lucram la Liceul Agricol din Focşani, pe postul 

încredinţat de organele locale (comuniste) de director. 

În primăvara anului 1980, Ion Martiş (în prezent 

un cunoscut magnat vrâncen), pe atunci lucrător la 

contabilitate, intră în biroul meu însoţit de un tânăr, 

prezentându-l drept gazetar la ziarul “Milcovul”, pe 

nume Ion Panait. Tânărul chipeş era îmbrăcat într-un 

costum închis la culoare, avea o cămaşă sclipitor de 

albă, purta cravată, avea o faţă frumos conturată, păr 

negru ondulat, într-un cuvânt - o înfăţişare a unui actor 

de cinema. Venise să ancheteze un caz… Un maistru 

instructor pălmuise un copil în timpul exerciţiului de 

conducere al tractorului. Instructorul i-a spus să ia 

dreapta, zăpăcit, copilul a luat stânga şi 65 de cai 

putere ai tractorului s-au oprit în gardul unui cetăţean. A 

confunda dreapta cu stânga, era catastrofal pentru orice 

conducător de autovehicul. 

Cu toate că avea ordin de serviciu din partea 

ziarului să efectueze anchetă, mi-a cerut permisiunea 

să stea de vorbă cu cei implicaţi şi să-mi comunice 

rezultatele investigaţiilor, lucru mai puţin obişnuit în presa 

comunistă. 

Investigaţiile tânărului gazetar au decurs normal. 

Instructorul a recunoscut abaterea de la normele 

pedagogice, copilul de asemenea. Lui Ion i-a rămas să 

facă ceea ce se cuvenea – să pună pe hârtie concluziile. 

În ediţia de-a doua zi, apăru un amplu articol 

luat la cunoştinţă de elevi şi de noi sub titlul “Când d-l 

maistru ne face educaţie”. 

Instructorul a fost sancţionat de consiliul de 

conducere al liceului, cu reducerea retribuţiei cu 15 % 

pentru o perioadă. 

Nu l-am uitat, nici după treizeci de ani, pe tânărul 

şi fermecătorul redactor al ziarului “Milcovul”, ce l-am 

lăsat nestingherit să-şi facă meseria. N-am anticipat 

însă, sub nicio formă, că va prinde simpatie pentru mine. 

Ne-am revăzut peste ani, el – membru al Uniunii 

Scriitorilor din România, eu – un ins mai bătrân, dar 

timid începător în ale scrisului. 

Mai târziu, ne-am apropiat şi-am devenit prieteni. 

Mult m-a influenţat prietenia lui Ion în scris şi în desen. 

Când mi-a fost refuzată expoziţia cu desene inspirate 

din poeziile lui George Bacovia, Ion Panait m-a 

susţinut, fapt pentru care am considerat ca originalele 

să-i fie oferite, împreună cu cele mai curate sentimente 

de prietenie. 

Când ne-am întâlnit atunci în 1980, nu m-am 

gândit niciodată că spilcuitul redactor al ziarului 

“Milcovul” va deveni un mare poet, iar pentru mine un 

nepreţuit prieten. 

Anii au trecut şi de curând, l-am pomenit la un 

an de la trecerea sa în nefiinţă, dar eu îl văd şi acum 

în costum de gală, cu părul lui negru ondulat, venit să 

cerceteze un caz minor de abatere de la pedagogie, dar 

totuşi educativ pentru viaţa noastră a tuturora. 

A rămas în amintirea mea, atât ca un atrăgător 

şi chipeş gazetar, cât şi ca un remarcabil poet , ce a 

publicat nouăsprezece volume, în astă lume. 

Întâlnirea mea cu Ion Panait poate fi considerată 

o întâmplare, dar câte învăţăminte se pot culege din ea, 

mai ales, pentru cei ce au un oarecare rol în educaţie?!

PAŞCU BALACI 

DESPRE „MISTERUL 

LUI IISUS” 

Loredana Ionaş 

Cei mai importanţi poeţi şi scriitori ai Oradiei s-au reunit la 

Librăria Gutenberg din municipiu, pentru a participa la lansarea 

volumului „Das Mysterium Jesu” („Misterul lui Iisus”), semnat de 

scriitorul şi dramaturgul Paşcu Balaci. Cartea a fost prezentată 

de poetul Ioan Moldovan, directorul revistei „Familia”, iar invitatul 

de onoare al evenimentului a fost PS Sa Virgil Bercea, episcopul 

greco-catolic de Oradea. Un grup de elevi de la Liceul Teoretic 

German „Friedrich Schiller” din Oradea a citit din volum în limba 

germană, de asemenea, şi dr. Lucian Munteanu. 

„Mă bucur foarte mult că suntem împreună în această zi, 

că s-a născut acest volum pentru care şi eu sunt «vinovat». În 

toamnă, când trebuia să merg la Roma, Paşcu Balaci mi-a adus 

aceste sonete traduse în germană să le duc Papei. I-am spus 

atunci că ar fi bine să le publicăm pentru că una e să dai sonetele 

pe nişte foi A4 şi alta să mergi cu un volum. Şi aşa s-a născut 

această carte”, le-a mărturisit PS Sa Virgil Bercea, episcopul 

greco-catolic de Oradea, celor prezenţi ieri la lansare. Ierarhul 

a mai menţionat că acest volum cuprinde sonete deosebite, 

referitoare la credinţă, la ceea ce are omul mai profund şi că, 

lecturând această carte, cititorul va găsi, dincolo de omul Paşcu 

Balaci, o parte din sufletul său care ni se oferă. 

Pentru a intra în atmosfera sonetistă a poeziei germane, 

câţiva elevi din clasa a IX-a A de la Liceul Teoretic German 

„Friedrich Schiller” din Oradea au citit din volum în limba germană. 

Este vorba de: Anca Romocea, Ioana Florea, Vasile Timiş, Larisa 

Gug şi Marcel Bărbuţ. De asemenea, şi dr. Lucian Munteanu, a 

fost invitat de autor pentru a citi din volum în limba lui Goethe. 

Teodor Baconschi către Udrea: 

„Trebuie să fac eforturi monumentale să 

nu cad sub farmecul tău” 

Victor Ponta: „Băsescu şi Voronin 

sunt la fel, cântau şi se ţineau de gât prin 

cârciumi” 

Nicu Bănicioiu: „Domnul Videanu 

e un Harry Potter al energiei” 

Mircea Geoană: „Sunt atât de 

disciplinat încât am votat cu mine‎” 

Victor Ponta: „Eu şi Crin 

Antonescu suntem ca Fidel Castro şi 

Che Guevara, dar dictatorul este încă la 

Palat” Lia Olguţa Vasilescu: „Dacă 

Senatul ar trebui să decidă dacă sunt 

bărbat sau femeie, probabil PDL ar vota 

invers” Theodor Paleologu: „Mamele 

sunt nişte persoane foarte ataşante” 

Radu Mazăre: „Toate curvele 

s-au apucat de guvernat. Sunt multe al 

dracului, din păcate” 

Dinu Patriciu: „Statul este o 

văcuţă ciudată, cu multe ţâţe pe ceafă, 

supte de politicienii care o călăresc” 

Crin Antonescu: „Da, sunt Albă 

ca Zăpada şi suntem mai multe albe...” 

Adrian Năstase către Udrea: 

„Elena... mă tulburi!” 

Mădălin Voicu: „PDL are mai 

curând un cântec de labădă decât de 

lebădă” 

Elena Udrea - „De câţiva ani, 

toamna vine fix la 1 septembrie” 

Silviu Prigoană: „Eu nu am fost 

niciodată la prostituate! Unde am fost eu 

erau doar femei cinstite” 

Corneliu Vadim Tudor: „La urma 

urmei, pot să mă duc în Cişmigiu şi vin 

ca muştele oamenii” 

Ei le-au zis... 

Dumitru Hurubă 

Mădălin Voicu: „Băi, Fondul ăsta 

să ne pupe-n fund!” 

Liviu Dragnea: „Guvernul Boc 

seamănă foarte mult cu pamperşii: 

trebuie schimbat des şi din acelaşi motiv” 

Radu Berceanu: „UNPR este 

o adunătură de găini venite din toate 

coteţele, cu un cocoş care nu le poate 

satisface” 

Elena Udrea: „Cu cât tăiem mai 

multe panglici, cu atât mai puţine vor fi 

tăierile de salarii” 

Emil Boc: „Persoanele fizice au 

vile şi Masterati în curte. Cum e corect, 

Maserati? Nu am Maserati, deci nu ştiu 

cum se pronunţă” 

Emil Boc: „Nu mă înfrică nimeni” 

Teodor Meleşcanu: „Va fi nevoie 

să clarificăm foarte clar lucrurile” 

Adrian Năstase: „Mă uimeşte în 


LECTOR 

„Volumul lui Paşcu Balaci trebuie considerat ca o tentativă 

a poetului de a-şi transmite mesajele şi într-o altă limbă, de data 

aceasta în germană, prin intermediul poetului şi traducătorului 

Josef Johan Soltesz. Traducerea a fost realizată înainte ca 

realizatorul ei, trăitor la Satu Mare, să fi trecut la cele veşnice”, 

ne-a spus poetul Ioan Moldovan, directorul revistei Familia, 

menţionând că Paşcu Balaci este un sonetist cu o bogată 

înfăptuire lirică în acest gen pretenţios şi oarecum căzut într-un 

con de umbră astăzi. 

„Se poate spune că personalitatea scriitorului se defineşte 

prin cultivarea a două genuri: teatrul şi poezia (aceasta mai ales 

în forma fixă a sonetului). În amândouă direcţiile, Paşcu Balaci 

s-a ilustrat prin numeroase apariţii editoriale. Nu mai puţin de 10 

volume de sonete a publicat până acum. 

Cartea lansată este o ediţie bilingvă, cumulând volumele 

anterioare Sonetele către Iisus” şi Viaţa lui Iisus în treizeci şi 

trei de tablouri, din 2002, respectiv 2004”, a mai adăugat Ioan 

Moldovan. De altfel, critica a semnalat la timp faptul că pentru 

Paşcu Balaci a scrie sonet este o provocare a dorinţei de împlinire 

prozodică prin abordarea faptului biografic, dar mai ales pe teme 

fundamentale ale culturii omenirii. 

fiecare zi cât de puternică, de frumoasă 

şi de serenă e soţia mea” 

Vasile Blaga: „S-a surpat un mal 

cu un om în vârstă în Bacău” 

Emil Boc: „Dumneavoastră mă 

întrebaţi ce doriţi, eu răspund ce cred de 

cuviinţă” 

Ioan Oltean: „Cât e ea de Teo, 

şi cât e ea de Trandafir, dacă ar fi 

candidat ca independent nu ar fi pupat 

Parlamentul României niciodată” 

„Silviu Prigoană: „Eu am avut o 

părere personală, exprimată şi public, şi 

între sânii partidului” 

Sorin Oprescu: „Se în cearcă a se 

strivi ariciul cu fundul meu” 

Corneliu Vadim Tudor: „Eu am la 

partid numai câini bolnavi” 

Elena Băsescu: „Cel mai mult a 

început să îmi placă să vorbesc în plen” 

Adrian Năstase: „Nimic nu spune 

mai bine Hristos a înviat decât primul 

sunet de ouă ciocnite” 

Sorina Plăcintă: „Când am dat 

la facultate, mama mi-a zis să dau la 

Textile că, atât cât voi trăi, oamenii se 

vor îmbrăca. Dar n-a spus de unde. Se 

vor îmbrăca din Vietnam şi China” 

Emil Boc: „...la 31 martie, se vor 

da pri mele permisuri pentru micul trafic 

de frontieră” 

Traian Băsescu către jurnalişti: 

„Sunt mai sănătos decât toţi patronii 

voştri la un loc, şi la minte, şi la corp” 

Crin Antonescu: „Nu vreau să 

fiu preşedintele unui partid care, să 

spun aşa, are vreun sex incert pe scena 

politică” 

Marius Marinescu: „Primul om 

care a ajuns pe Lună a fost un câine. 

Câinele Laika” 

6789

ESEU 

A FI SAU 

A NU FI KAFKIAN 


Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub 

povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în 

romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi 

absolute şi de neînţeles. Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la 

Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e 

„mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice 

şi să se regenereze”. Fără a diminua câtuşi de puţin rolul marilor 

scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, 

Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este 

lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind 

pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe 

de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche. 

Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii 

operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru 

Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor 

scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia 

iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată 

mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa 

la romanul Castelul: „Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard 

e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care 

vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele 

de mai târziu”. 

Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante: 

a)Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili 

corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între 

Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und 

Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi 

considerat un precursor al lui Heidegger; 

b)Operele cele mai importante ale lui Karl 

Jaspers au apărut deasemenea după moartea lui 

Kafka; 

c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, 

doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor 

aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier 

atins de schizofrenie. 

Lumea în care se mişcă eroii kafkieni 

corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi 

critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, 

o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului 

acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie 

să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din 

punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între 

lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, 

Odiseea, Don Quijote. 

Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea 

păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este 

lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului 

război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire 

a Kakaniei lui Robert Musil. Aceste particule de realitate transpuse 

în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor 

– sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga. Dar ele nu 

lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să 

stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul 

are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se 

trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată 

de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda 

(personaj din Castelul) şi ziarista cehă Milena, pentru care scriitorul 

face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod 

este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul 

K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena... 

Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma 

de realism magic, prin îmbinarea dintre „concreteţea descrierii şi 

straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea 

autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi 

fantastic. Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact 

ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi 

Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în 

absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: „Am încercat întotdeauna 


să comunic ceva necomunicabil, 

să explic ceva inexplicabil, să 

povestesc despre ceva ce am 

trăit până în măduva oaselor” -, 

el caută să unească contrariile 

cu ajutorul mijloacelor artistice, 

celălalt drum pe care se poate 

ajunge în vecinătatea absolutului, 

bunăoară aşa ca în Castelul, unde 

eforturile enigmaticului K. vizează 

mai degrabă absolutizarea căutării 

decât căutarea absolutului. Şi 

pentru moment el chiar izbuteşte 

să unească antinomiile în 

surprinzătoare fabulă Puntea, 

scrisă la persoana întâi, în care 

personajul central este puntea 

animizată. Iar ea ne anunţă că 

face legătura peste un abis, cu George Petrovai 

mîinile înfipte de-o parte a abisului, 

iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci 

când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să 

aibă o perspectivă universală. 

De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când 

se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente 

i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că 

ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi 

convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, 

dar că „fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic 

lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”. Ce să ne mai mire 

în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din 

cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa 

presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte 

din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric 

literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu 

limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri. 

Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea 

acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta 

vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max 

Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri 

ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul 

să-l ajute în această direcţie. 

Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la 

ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea 

parabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul 

Munteanu, simbolurile kafkiene „plutesc parcă într-o 

voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, 

potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că 

simbolurile kafkiene „nu sunt niciodată simboluri 

pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi 

generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din 

romanul Procesul simbolizează judecata divină, 

iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea 

cu căile ei necunoscute. Pornind de la aceste proiecţii ale lui 

Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă 

alegorie, cu câte o „“cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori 

– ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul 

hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din 

Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească 

cu cea catolică. 

În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi 

expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale întrun 

dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să 

i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist... Este de la 

sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin 

juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile 

sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri 

posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi 

nimic cert, sau altfel spus că „întâmplările şi situaţiile stranii sunt 

metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune 

în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne 

folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în 

acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă 

a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în 

care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic 

bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira 

se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă 

parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice 

implacabilă. 


VICTOR GAETAN ŞI 

CIPRIAN NASTASIU: 

„PRĂDAREA ROMÂNIEI” 

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a fost dăruit 

de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie 

samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În 2009, Editura 

Compania a scos o nouă ediţie. În Noiembrie 2009, la Hotelul 

Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa 

de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a 

bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului 

„CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi 

incitant. 

Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul 

este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui 

ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le 

nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian 

Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o 

conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele 

prezentate de autori sunt adevărate. 

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi 

VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care 

trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună cu familia. S-a 

stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi 

pe plan academic, la Harvard University, iar apoi la Washington. 

A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de 

ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. În 

introducerea semnată, Victor Gaetan face un scurt rechizitoriu lui 

Traian Băsescu, începând cu suspendarea lui din 2007 când a 

pretins că este victima parlamentarilor pentru că luptă împotriva 

crimei organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care 

au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe 

care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc ca 

Traian Băsescu sprijină, din umbră, crima organizata de străini în 

România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii 

şi poziţii care îl sprijină pe Traian Băsescu în protejarea celor 

implicaţi în crima organizată Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu 

şi Teodor Bakonsky sunt capetele lungului afiş de servili. 

CIPRIAN NASTASIU este timişorean, provine dintr-o 

familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă 

greco-catolicii ăştia, sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi 

(„ora et labora”) decât noi, ăştia, ortodocşii... („Ce-a da Domnu’’)! 

A terminat facultatea de Drept la Bucureşti, apoi s-a întors la 

Timişoara unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a 

Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a transferat 

în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, 

rămânând tot în serviciu de cercetarea criminalităţii organizate 

a căror iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la 

SRI şi a Poliţiei. Pe rând a avut succese în depistarea celor ce 

se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror 

în binecunoscutul Dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, 

descoperit şi preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi 

vânzările de armament. Ajuns în această piaţă internaţională a 

interlopilor veroşi şi fără scrupule a intrat în cea mai periculoasă 

junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins câţi străini 

activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă 

şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin 

cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi a ajuns 

la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în 

România. 

DIICOT - Directoratul pentru investigarea crimei organizate 

şi terorismului - a fost înfiinţat şi organizat, central şi teritorial, 

în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi Serviciul Roman de 

Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale de acelaşi profil. 


procurorul Ciprian Nastasiu 

făcea parte din echipa sa. 

A continuat investigaţile în 

Dosarul Ţigareta, pentru ca 

în spatele fumului de ţigări 

se făcea un mare trafic 

ilegal de arme. 

REMEMBER 

SHIMON NAOR – 

evreu născut în România, 

devenit între timp cetăţean 

israelian, un bine-cunoscut 

vânzător internaţional de 

armament s-a ocupat de 

traficul şi vânzarea de 

armament şi în afacerea 

Ţigareta. A fost depistat, 

anchetat şi judecat în 

România. A fost condamnat 

câţiva ani la închisoare in 1999. La scurt timp a fost eliberat pe 

cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine-mersi, şi se 

ocupă în continuare de traficul cu armament. Statul Român nu a 

cerut extrădarea lui, iar Statul Israelian are grijă de valoroşi săi 

cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie, nu fluieră a pagubă 

ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui 

criminal internaţional. 

ANUL 2004. Alegeri prezidenţiale în România. În cei 

patru ani ai tandemului anti-românesc Iliescu - Năstase, dintre 

care ultimul un adevărat campion al corupţiei, românii s-au 

săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din 

România. Trăian Băsescu a profitat din plin de această stare 

de spirit a cetăţenilor români şi cu o abilitate diabolică şi-a 

dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va 

stăvili, prin lege, corupţia în ţara. Românii au închis ochii la tot 

trecutul şi faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în 

beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor 

campion al anticorupţiei, ocupându-se doar de putere şi avere, 

acoperindu-şi cu grijă trecutul. 

OMAR HAYSSAM – om de afaceri siriano-român, 

etalon al corupţiei, căsătorit cu o românca cu care are şase 

copii, plus unul de la o metresa a lui. În urma activităţilor sale 

infracţionale a adus statului român o pagubă de două milioane 

de euro, numai într-o afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost 

transferat pentru investigaţi şi ancheta la DIICOT-ului, în sarcină 

de procurorul Ciprian Nastasiu şi echipei sale de investigaţii. Cu 

migală şi profesionalitate încep să strângă informaţiile necesare 

procesului. Pe căi diferite Omar Hayssam, aude şi simte că este 

în colimatorul incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale: 

RĂPIREA ROMÂNILOR ÎN IRAK. Citind acest volum, 

rămânem contrariaţi de ceea ce a prezentat mass-media 

romanilor şi adevărul dezvelit de procurorul Ciprian Nastasiu 

şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssan a pus la cale un plan şi 

o afacere pe cât de ingenioasă pe atât de diabolică. Planul a 

fost să sponsoreze un grup de ziarişti care să viziteze Irakul, 

Damascul, unde urmau să fie răpiţi de nişte falşi terorişti 

aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, 

i-ar fi recuperat devenind eliberatorul, erou în faţa romanilor! Ar 

fi câştigat prestanţa ce i-ar fi servit de scut împotriva celor de 

la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se 

arate duri şi determinaţi la început, dar odată ce intervenea el 

să pară mai înduplecaţi şi să ceară o mare sumă de bani drept 

răscumpărare Odată banii primiţi se vor împărţi cu el, fiindcă era 

planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu era 

incoruptibilul procuror şi brigada lui condusă de comisarul Miron, 

care intuindu-i imediat planul au cerut arestarea sa preventivă. 

Fără Omar, a urmat partea dificilă, ziariştii români trebuiau 

răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apar complicaţii din 

partea răpitorilor, cum se întâmpla în asemenea cazuri. 

Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar (continuare în nr. viitor) 

6791

NOTES 

Mitologie traco–greco-romana. 

Reminescente ale mitului jertfei în 

traditii si obiceiuri românesti 

Nu trebuie sa uitam ca apa are si ea 

un rol apotropaic. Practica jertfei zidirii îsi 

are izvorul în aceasta urma preistorica de 

alungare a raului, de alungare a „Mortii”. 

„Am vazut, de asemenea, ca si popoarelor 

din rasaritul Indiei le este teama si se feresc 

de barcile încarcate cu boli si pacate. 

Conceptia ca în aceste obiceiuri populare 

Moartea este atât tap ispasitor, cât si 

reprezentant al spiritului divin al vegetatiei, 

se sprijina într-o anumita masura si pe 

împrejurarea ca izgonirea ei se celebreaza 

întotdeauna primavara la popoarele slave.” 

Aceasta ceremonie de izgonire al spiritului 

Mortii are loc primavara la popoarele 

slave, asa ca nu este greu sa demonstram 

caracterul balcanic a acestei legende. 

Conform acestei credinte stravechi, 

dupa acest sacrificiu le era imposibil 

mesterilor sa traiasca. Lumea din jur se 

bucura de maretia constructiei, dar resimte 

teama si oroare fata de cei care au facut 

sacrificiul. Fiind tap ispasitor, sotia zidita 

ia asupra sa pacatele omenirii care au 

determinat spiritele pamântului sa se revolte. 

Manole este cel care a jertfit-o, iar povara 

mortii sotiei trece asupra lui. Ceremonialul 

ar fi incomplet fara moartea mesterului. El 

este condamnat din momentul în care este 

hotarâta de sus zidirea în temelie a sotiei, 

apoi, fiindca la jertfa participa mesterii, 

sunt si ei condamnati la moarte. Oamenii 

însa, nu reusesc sa vada deosebirea dintre 

povara funesta si purtatorul ei. Jertfa zidirii 

devine cunoscuta, nu este trecuta sub 

tacere si influenteaza destinul unui mare 

numar de persoane, chiar al unui popor, 

deci, pe lânga caracterul apotropaic are si 

un caracter propitiatic. 

S-au facut numeroase studii folclorice, 

în care cel mai important rol l-a avut metoda 

comparativa, prin analiza temelor si 

motivelor ale eposului românesc. Conform 

cu afirmatia lui Gheorghe Vrabie, acesta 

„se afla la confluenta cu eposul tuturor 

popoarelor; de aceea am considerat potrivit 

sa le analizam, într-un cadru mai larg, al 

eposului european si, îndeosebi, al celui 

balcanic”. 

Urme a acestor credinte din timpuri 

preistorice se gasesc si la noi prin diferite 

obiceiuri cum sunt: Caloianul, Paparuda, 

turca, etc., aceste elemente au fost 

preluate în stadiul pur de legende si acest 

lucru este dat de elementul veridicitatii 

al legendei, apoi de basmul care le-a 

estetizat. Pe canavaua folclorului aceste 

motive au tesut si alte productii cum sunt: 

snoavele, povestile, doinele, baladele sau 

cântecele batrânesti, cimiliturile, proverbele 

si zicatorile, descântecele etc. 

Caloianul este o datina la români 


care pastreaza misterul orfic al celui jertfit. 

Acest obicei popular era practicat pentru 

aducerea ploii. Obiceiul Caloianului este 

caracteristic îndeosebi Munteniei de rasarit 

(Braila, Buzau, Calarasi, Ialomita) si are 

loc în martea sau în miercurea a treia de 

dupa Paste ori si mai târziu. Este posibil ca 

obiceiul Caloianului sa fie o reminescenta 

din mitologia romana, ca si Paparudele. 

Romanii obisnuiau sa-l invoce pe Jupiter 

pluvius în sarbatorile Robigale. Obiceiul 

era foarte raspândit la români pâna pe la 

începutul secolului al XX-lea. Însa, este 

posibil ca aceste rituri sa aiba si un substrat 

traco - dacic. În aceleasi substraturi daco 

- getice ar trebui cautata si originea unor 

dansuri populare, spre exemplu a horei, 

si îndeosebi a spectaculosului dans al 

calusarilor, în care staruie amintirea unor 

rituri de medicina magica, a unor rituri de 

initiere, a unui stravechi cult al Soarelui, 

precum si simboluri mitice ale unor 

fenomene ale naturii. 

Legate de functia apotropaica sunt 

o serie de datini de Craciun si de Anul 

Nou, printre care bondrosii în Maramures. 

Elementele ritualice preistorice prin care 

se alungau spiritele rele au preluat aici 

semnificatii crestine. Bondrosii devin un fel 

de “garzi de corp” a cetelor de colindatori, 

care purtau haine scumpe în timp ce 

mergeau cu “Irodul” si “Constantinii”. Astfel, 

traditia spune ca bondrosii umblau cu zeci 

de talangi si clopotei pentru a speria spiritele 

rele. Asa cum traditia o cere, colindatorii îsi 

ascund fata cu o masca mare, confectionata 

din piele de oaie, cu o limba lunga si rosie. 

Înca din privitivism zoolatria a promovat 

cultul demonilor, semidivinitatilor, divinitatilor 

si eroilor populari. Prin simbolismul mastilor 

animalele reale din fauna locala au fost 

transferate în sfera mitica: capra, cerbul, 

ursul, calul. Initial ele au fost folosite în 

stravechi ritualuri de fecunditate si fertilitate, 

apoi în invocarea ploii,sau înlesnind legatura 

cu lumea stramosilor. 

Asemanator Caloianului, legat de 

spiritul divin al vegetatiei este si obiceiul 

Dragaicelor, care a fost atestat pentru 

prima data în Moldova de catre Dimitrie 

Cantemir si apoi în Muntenia si Dobrogea 

din raspunsurile primite la chestionarul 

lansat de N. Densuseanu dupa cum arata 

Adrian Fochi. Ov. Bârlea aprecia ca ritualul 

Dragaicei a fost reconstituit numai din 

informatiile de natura etnografica si se 

practica la 24 iunie în imediata apropiere 

a solstitiului de vara. Ceata era formata 

din cinci fecioare îmbracate baieteste si 

aveau un steag împodobit cu basmale 

colorate, usturoi, spice de grâu, asemanator 

steagului purtat de calusari, ele începeau sa 



joace pe melodia unui fluier. În Teleorman, 

exista si Dragan, pe lânga Dragaica. Fetele 

purtau în unele locuri si câte o secera sau 

o coasa folosita în scenariul ritual care 

însotea cultivarea grâului. De aici pâna la 

reprezentarea mortii cu coasa în spate este 

numai un pas. Frazer citeaza în capitolul 

al V-lea un obicei transilvanean practicat 

pe timp de seceta, identificându-l cu alte 

practici asemanatoare în întreaga lume: 

„Câteva fete tinere, îndrumate de o femeie 

mai în vârsta, toate despuiate, fura o grapa 

si o trag pâna la râu, unde îi dau drumul pe 

apa. Se asaza apoi pe grapa si aprind în 

fiecare colt al ei o flacaruie care trebuie sa 

arda timp de o ora, apoi se întorc acasa.” 

Moartea cu coasa este simbolul 

introducerii omului în marele ritm al naturii: 

omul este o samânta care germineaza, 

creste, se înmulteste si moare. Din mitul 

cosmogonic deriva duelul dintre vara si 

iarna, dintre zi si noapte, dintre fortele 

benefice si fortele malefice. Aceasta opozitie 

este reliefata si de un alt dans ritual jucat 

initial la echinoctiul de primavara, apoi de 

Anul Nou, Calusarii sau Caiutii. În credintele 

arhaice, calul avea o functie apotropaica, 

de protejare a gospodariilor si a bisericilor 

de spiritele rele. În cadrul obiceiurilor 

traditionale de Anul Nou, jocul calului 

(caiutilor) este practicat si astazi nu pentru 

semnificatiile simbolice, uitate de demult, ci 

mai ales pentru spectaculozitatea dansului 

interpretat de purtatorii mascoidelor. Caiutii 

sunt reminescente ale cailor fantastici 

sacralizati si au rol purificator, ei sunt 

preluati de basmele despre calul nazdravan. 

Mircea Eliade revela acest izvor viu care 

alimenteaza productia folclorica într-o 

„experienta irationala, alimentata veacuri 

de-a rândul de o anumita viata asociata”. 

Duelul cosmic între zi si noapte este 

reprezentat si în legenda manastirii prin faptul 

ca tot ce se construia noaptea ziua se surpa. 

Balada ne consolideaza imaginea absentei 

ritului prin repetitia „tremura lucrând,… lucra 

tremurând”, ceea ce semnifica atitudinea 

omului în fata incognoscibilului. Ritul se 

consolideaza dupa aflarea secretului de 

la „vocea de sus”, prin cele trei încercari la 

î

“ULTIMUL” DINESCU 

(L)atitudini (micro-tabletă) 

După Dosoftei, Eminescu, Blaga, Arghezi şi Nichita, 

Dinescu este ultimul creator care a reinventat limbajul 

poetic. 

Sorescu, uscat ca un ghimpe oltenesc, s-a inţepenit 

într-o lingvistică pestriţă. 

Dinescu este un inventator de limbă lirică, orfică şi, 

totodată, pamfletară în cel mai înalt spirit arghezian. 

Restul (destui) sunt miriapozi ce se scurg pe 

sfărâmături bolovănoase. 

Păunescu? Un găunos genial. A fantazat poezia lui 

Goga şi Radu Gyr - şi s-a scufundat într-o urişă industrie 

versificatorie. Cu unele versuri mistuitor-vizionare. 

Nici Labiş n-a fost inovator de limbaj – ci doar un tragic 

redescoperitor al clasicismului într-o epocă îngropată în 

mâl. 

Deocamdată Dinescu este ultimul, adică în linia I. 

Spun asta fără adulaţiuni, ci cu inima pe rimă. 

Ultima lui carte, cu titlu cam nejustificat – “Femeile 

din secolul trecut” – are o pudicitate perfectă, însă 

care este supusa sotia mesterului de catre divinitate prin jocul zidirii 

treptate la care are o atitudine supusa si prin cele trei invocari catre 

mester din care reiese suferinta prin nepotrivirea conditiei umane cu 

cea divina. Sotia este gata sa renunte la nemurire în orice moment 

pentru a fi lasata sa-si nasca si sa-si creasca pruncul si aici este 

izvorul tragediei care îl copleseste pe mester, determinându-l sa-si 

transfere si el sufletul în corpul manastirii, alaturi de sotie si copil. 

O alta ipostaza a etnicului românesc prezent în legenda este 

comuniunea de dupa sacrificiu dintre apa purificatoare si piatra din 

care e facut corpul manastirii simbolizând pe cei doi soti, Manole si 

Ana. Tinând cont ca în vechile legende ale Greciei focul a fost ascuns 

de Prometeu în piatra când a fost furat de la Zeus si dat omenirii, 

sufletul sotiei mesterului, devenita corp al manastirii, se transfera în 

focul din piatra, iar Manole transformat în izvor cu apa tamaduitoare. 

Sa nu uitam ca apa si focul sunt, alaturi de aer si pamânt, cele patru 

elemente cosmogonice universale. O asemenea legatura magica 

este întâlnita si în ritualul pentru deochi unde, cele doua elemente, 

alaturi de formule magice rostite cu scopul de a alunga raul, creeaza 

o perfecta stare sincretica. De altfel, în legenda cetatii Devei 

mesterul Kelemen prepara celebrul mortar al vesniciei din apa si 

cenusa sotiei ucise. Faptul ca manastirea are patru turnuri ar putea 

fi simbolul celor patru elemente fundamentale universale, iar faptul 

ca mormântul Anei se afla în partea solara (sudica) a manastirii 

nu e deloc întâmplatoare. În ritualurile de perpetuare a fertilitatatii 

si fecunditatii întâlnim urmatoarele obiceiuri: Udatul Ionilor, Udatul 

nevestelor, Sântoaderul, Tânjaua, Sângiorzul, Caloianul, Paparuda, 

Cununa grâului, Sântandrei etc. La Boboteaza, tot ce e stropit cu 

busuioc si apa sfintita va fi aparat de fortele raului. 

Revelat ca stihie cosmica (fulgerul patronat de Sântilie), 

ca putere sacra (dominarea raului de catre bine - rezultatul luptei 

dintre Dumnezeu - Fartatul si Diavol -Nefartatul) si ca faptura mitica 

(Zburatorul, Joimaritele,) în traditia româneasca riturile de trecere 

si purificare prin foc s-au pastrat pâna în zilele noastre: Butucul 

de Craciun, Strigatul peste sat). În Transilvania, la Solstitiul de 

Iarna se stingea focul vechi, iar la capatul vetrei se aprindea un 

butuc care trebuia sa arda pe tot parcursul ciclului cosmogonic 

format din cele douasprezece zile din Ajunul Craciunului si pâna la 

Boboteaza. Cenusa trebuia pastrata tot timpul anului pentru ca avea 

calitati apotropatice. Tot în Transilvania apar credintele referitoare 

la echivalentul dintre umbra si suflet, iar “acest obicei înlocuieste 

vechea practica de a ucide un om sau de a-l zdrobi sub piatra de 

temelie a unei cladiri noi, pentru a-i asigura soliditate si stabilitate”. 

O alta forma de manifestare a folclorului este colindul, ceea ce 

o manifestare poetica a ritului. Printre colindele vechi amintim Miorita, 

Mesterul Manole, Soarele si Luna, Colindul Cerbului. O adevarata 

revolutie a marcat în studiul temei mitului jertfei cercetarea lui Ion 


LECTOR 

mimarea şi mişcarea stilului 

poetic “medieval” sunt geniale. 

Din acest volum am 

extras câteva preferinţe, 

culmi estetice inegalabile în 

contemporaneitate: “marele 

transplant” (p.49), “i(i)sus 

nu crede în magi-colind” 

(p.57), „covrig ceresc” (p.81), 

„eliberarea ostatecului” (p.101) 

şi altele la rând. 

Criticii vibratori ar trebui 

sa le parcurgă şi să admire, 

totodată, grafica fantasticului 

iluzionist al peniţei Dan 

Erceanu. 

Gheorghe Istrate 

La sfârşitul cetirii 

admirabilei lui cărţi (precis: premiul anului 2010!), m-am 

întrebat bacovian: Doamne, cine o fi inventat fantasticul 

extaz al culorii negre?! 

Talos despre colindele despre mester. “Autorul adauga la numarul 

existent de variante un volum mare de variante-colinde (165), 

grupându-le în tipuri si subtipuri pe care le studiaza sistematic.” În 

colind gasim foarte multe elemente, care pot fi decodate, contribuind 

la descoperirea realitatii de unde îsi au izvorul. Colindul, ca si 

doina sau balada, este un produs conglomerat a celor trei aplicatii 

populare: sunet (muzica), imagine (rit), text. 

Descifrarea functiilor colindului prin analiza titulaturilor 

ceremoniale în studiul Monicai Bratulescu confirma faptul ca 

“titulaturile ceremoniale nu sunt tipice doar acestui gen; titulaturi 

referitoare la locul si momentul executiei sau la destinatia unor 

cântece întâlnim si în ceremonialul funebru (Zorile afara din casa, 

Zorile în casa etc) si în ceremonialul de nunta (Cântecul nasului, La 

învalirea miresii, La barbierit etc) si în descântec (De adusul manei, 

De uima, La furnici etc). Analogia sub raport ceremonial – prescriptiv 

a titulaturilor mentionate sugereaza existenta unui statut ritual 

comun colindei, descântecului, ceremonialului funebru si nuptial”. 

Elementele din colindul Mesterul Manole ne ofera amanunte 

care se refera la la originalitatea si cizelarea temei în geneza mit – 

basm – legenda – colind - balada. Într-un colind din Maramures, 

Siminic conjura divinitatea si îi trimite sotiei un lup si un lujer. Lupul, 

ca animal sacru a fost simbolul steagului geto-trac , iar lujerul este 

elemental floral cu care femeile dace îsi împodobeau camasile. 

Acest element vegetal este sculptat mai întâi pe portile de lemn ale 

gospodariilor, apoi pe zidurile manastirii si pe stâlpul funerar. 

Chiar daca predomina motivele florale întâlnim în exteriorul 

manastirii unele elemente care amintesc despre simbolurile solare: 

“în registrul de sus, de asemenea, se afla o suita de panouri 

semicirculare în partea superioara, în centrul carora sunt fixate 

placi decorative ?i discuri în rozeta, iar ca ni?te paftale domne?ti, la 

întretaierea arcurilor, se afla alte discuri mai mici, deopotriva de fin 

realizate. Pe ele sunt a?eza?i porumbei. Fiecare poarta în cioc un 

clopo?el. La adierea vântului, ace?ti clopo?ei sunau lin, asemenea 

unor suave glasuri tainice.” Manastirea Curtea de Arges, care prin 

asezarea si farmecul ei arhitectural întrece în frumusete tot ce s-a 

facut la noi pâna în secolul al XVI-lea, reprezinta o continuare a 

traditiei poporului român, dar si apogeul unei epoci înfloritoare în 

arhitectura si arta. 

Iata ca într-o epoca atât de înfloritoare, cu un domn scolit 

la curtea otomana pe locul Vechii Mitropolii a Tarii Românesti, 

construita în secolul al XIII-lea, poporul adapteaza aceasta tema 

universala a jertfei zidirii la istoria manastirii Curtea de Arges, cea 

mai frumoasa realizare arhitecturala româneasca din acea epoca, 

filtrând-o prin sufletul sau de poet în balada cu o multime de variante. 

6793

JURNAL 

URBEA MEA DE 

ALTĂDATĂ: 

VACANŢA DE PAŞTI 

Vacanţele au fost aşteptate din totdeauna cu nerăbdare de 

şcolarii de pretutindeni şi, desigur, şi de cei ai Sucevei, iar după 

lungile şi friguroasele ierni de odinioară, vacanţa de Paşti era 

parcă mai dorită ca celelalte. 

În perioada interbelică, înaintea vacanţei de Paşti, elevii, 

însoţiţi de preotul catihet care preda religia în şcoală, mergeau 

încolonaţi la biserică pentru spovedanie şi împărtăşanie. Preotul 

le dădea de grijă copiilor să nu mănânce în dimineaţa cu pricina 

şi, cu excepţia celor de credinţă catolică sau mozaică, mergeau 

cu toţii la biserica ortodoxă la care erau arondaţi. Elevii ortodocşi 

de la Liceul „Ştefan cel Mare” (la care învăţau atunci numai băieţi) 

erau duşi la Biserica Sf. Gheorghe - Mirăuţi, iar fetele de la Liceul 

„Doamna Maria” mergeau la Biserica Sf. Înviere. 

Înaintea plecării în vacanţă, în ambele licee, se organizau 

serbări în care erau antrenaţi un număr cât mai mare de elevi şi 

la care participau atât părinţii cât şi cadrele didactice. Pregătirile 

pentru serbare începeau cu două sau chiar trei săptămâni mai 

devreme, timp în care elevii îşi învăţau rolurile din piesele de 

teatru, repetau poeziile şi cântecele pentru spectacol şi desenau 

sau scriau caligrafic programul serbării, pe care-l distribuiau 

prin oraş colectând într-o casetă banii donaţi pentru procurarea 

materialelor necesare realizării costumelor şi întocmirii 

decorurilor. 

Aşa cum îşi amintea cu câţiva ani în urmă un octogenar 

sucevean (Nicolai Moscaliuc, retras între timp la loc de veşnică 

odihnă), fost elev al Liceului „Ştefan cel Mare”, la festivitatea 

care începea de regulă cu „Cântec de primăvară” (de Constantin 

Teodosiu) interpretat de corişti (urmat de cântecul „Tricolorului” 

şi de un „Axion” bisericesc), directorul şcolii şi preotul catihet 

cuvântau în deschidere despre însemnătatea sărbătorii pascale. 

Noaptea de Înviere, „săcăluşele” şi salvele de artificii 

Vacanţa era aşteptată cu 

multă nerăbdare pe de o parte 

şi pentru că, după îndelungata 

perioadă de post, se pregăteau 

bucate care de care mai 

gustoase, iar pe de alta, pentru 

că noaptea Învierii reprezenta 

un eveniment cu totul deosebit. 

După corvoada 

cumpărăturilor de pe strada 

plină cu dughene evreieşti, 

aprovizionate însă din plin cu 

drojdie, stafide, rahat şi tot 

ceea ce le trebuia gospodinelor 

pentru ca pasca cu brânză de 

vaci şi cozonacul să fie cât mai 

gustoase, după ce se învârteau 

pe lângă cratiţele în care sfârâia 

friptura din carne de miel 

(cumpărat de la hala lui Bessler) şi după ce-şi mânjeau bine 

degetele cu vopseaua de ouă, băieţii se adunau pentru a pregăti 

„săcăluşele”. 

Meşterite din bucăţi scurte de ţeavă, înfundate la unul din 

capete şi umplute cu fosfor de la beţele de chibrituri, prevăzute 

la capătul opus cu un percutor - un cui legat cu sârmă - totul fixat 

pe un mâner lung, „săcăluşele” erau lovite de zidurile clădirilor 

şi pocneau puternic lăsând în urma lor pete negre de funingine. 

În noaptea de Înviere bisericile oraşului erau pline de lume. 

Momentul începerii slujbei era vestit de două bubuituri de tun 

iar cerul se lumina de o ploaie de artificii. Unul dintre tunuri era 

amplasat pe Dealul Cetăţii, în locul - pe atunci neîmpădurit - în 

care astăzi se ridică statuia ecvestră a voievodului Ştefan cel 

Mare, iar celălalt se afla în apropierea Cetăţii Zamca. Tunurile 

aparţineau Regimentului 39 Infanterie sau, după plecarea 

acestuia, Regimentului 12 Vânători de Munte care a fost 


încartiruit pentru un 

timp la Suceava. 

Când ceasurile 

din turnurile Primăriei 

şi bisericii catolice Sf. 

Nepomuk anunţau 

miezul nopţii, la 

biserica din incinta 

Mănăstirii Sf. Ioan cel 

Nou se deschidea uşa 

iar preotul ieşea în 

prag rostind îndemnul 

„Veniţi de luaţi 

lumină!”. Oamenii se 

apropiau să-şi aprindă 

lumânările după care 

asistau la slujba de 

Înviere şi aşteptau 

momentul sfinţirii 

bucatelor. Gospodinele Tiberiu Cosovan 

veneau cu coşuri 

împletite din nuiele 

în care, sub ştergare 

curate, aveau pască şi ouă roşii, slănină şi cârnaţi şi câteva 

ramuri cu „mâţişori”, crenguţe înmugurite de salcie. 

Retragerea cu torţe 

Într-un an (se pare că în 1938, atunci când în luna aprilie 

s-au sărbătorit 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România) 

în prima noapte de după sărbătoarea Învierii a fost organizată 

o retragere cu torţe, o procesiune impresionantă la care au 

participat elevii Liceului „Ştefan cel Mare”. 

Asemenea manifestări aveau loc anual dar numai cu prilejul 

zilei de 10 iunie, când se sărbătorea Ziua Eroilor Neamului. 

Douăzeci de tineri cu torţe aprinse în mâini, încolonaţi pe două 

rânduri, însoţiţi de câţiva profesori şi încadraţi de jandarmi pentru 

a preveni orice accident, s-au perindat pe străzile oraşului. 

Torţele erau realizate de către elevi din cutii de conserve, 

umplute cu cenuşă îmbibată cu gaz lampant, fixate pe cozi lungi 

de lemn. Pelerinajul a pornit din curtea liceului cu fanfara elevilor 

în frunte. Coloana a trecut prin faţa Mănăstirii Sf. Ioan apoi prin 

centrul oraşului şi a revenit în curtea şcolii. 

Pavilionul fanfarei 

Zilele de primăvară ale 

sărbătorii de Paşti, atunci când 

vegetaţia se trezea la viaţă iar 

arborii şi arbuştii din Parcul 

Central începeau să înfrunzească, 

constituiau un prilej de promenadă 

pentru cetăţenii Sucevei. 

Cerşetorii invadau străzile; 

oameni necăjiţi umblau din 

poartă-n poartă şi primeau 

pomană. Tot în acele zile era 

permisă intrarea în închisoarea 

oraşului, unde cetăţenii - fie că 

aveau sau nu pe cineva arestat 

din familie - aveau voie să aducă 

deţinuţilor pachete cu hrană din 

care nu lipseau ouăle roşii, pasca 

şi cozonacul. 

În Parcul Central, în pavilionul construit în apropierea 

bustului lui Ciprian Porumbescu, cânta fanfara. Pavilionul, în 

locul căruia se află astăzi fântâna arteziană din colţul parcului, 

avea la parter un chioşc cu răcoritoare iar deasupra era podiumul 

pentru fanfară. Suceava avea pe atunci patru formaţii de acest 

gen: Fanfara Oraşului, înfiinţată de Eugen Leviţchi (alcătuită din 

salariaţi ai Uzinei Electrice), care cânta în fiecare sâmbătă seara 

gratuit pentru public, Fanfara CFR-ului, Fanfara Liceului „Ştefan 

cel Mare” şi Fanfara Militară. 

Când se sfârşea vacanţa de Paşti, elevii se reîntâlneau 

la şcoală grăbindu-se să se întreacă în ciocnitul ouălor roşii. 

Cel care era învingător câştiga oul învinsului. Unii, mai ghiduşi, 

veneau cu ouă de lemn şi-i păcăleau pe ceilalţi, dar când erau 

prinşi erau ciocăniţi cu oul în creştet până se învăţau minte.


REPORTAJ 

Pe urmele unui reporter frenetic: Iorga (1937) 

Casa focului 


Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i 

spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori.”Casa e bela”, 

ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. 

Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de 

brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in 

piatra - atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. 

Strabatem un culoar caruia-i zice “suler” - coridorul prin care intra in 

casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa 

focului (casa da fo), bucataria, “vatra” gospodariei, locul unde focul 

nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar 

deasupra ferestrei, sunt doua “sgraffito”, doua picturi stravechi: un 

Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un 

diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni 

ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost 

crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Viilea. 

Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi 

sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind - mai 

ales batranii - inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu 

zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii 

pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in 

munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie. 

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al 

clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, 

sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile 

batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. 

Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta 

multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse - nuntile, urcarea 

si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, 

cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), 

Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt 

insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. 

Simbolul traditiei, “Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata. 

Romanca din Scuol 

(O romanca intre romansi: Mihaela Demonti) 

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ 

tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La 

fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand 

nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs 

de “Toponimie retoromana” la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg 

incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba 

atat de asemanatoare cu a noastra: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit 

bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”... Lumea e vesela, gata de 

vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti. 

Daca multumesti cuiva, ti se raspunde “cun plachere” (“cu placere”), 

intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt 

primiti “euro-ii”, de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel 

de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele 

bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda 

de Uniunea Europeana... 

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... 

Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in 

Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in 

ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. 

Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de 

paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca 

din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai 

prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu 

romana. De altfel, “si oamenii de aici parca sunt la fel”, spune ea. “La 

inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre 

romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, “ca ceasul”. Nu mi-a 

luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul “altceva”: 

mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. 

Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i 

asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... 

Ce dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca 

asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu 

cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma 

ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor 

am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic 

altceva decat sa fiu eu insami.” 

“Noi si voi suntem frati!” 

Fratii nostri din Alpi 

Case vechi in Valchava 

Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici 

nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, 

Plasch Demonti - anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela 

locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o 

adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. 

Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai 

intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele 

scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul 

traducator al baladei noastre “Miorita”, autor al celebrului dicton “Nici 

italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita 

apoi adevarat imn, “torta culturii retice”, cum s-a spus. 

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin 

tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. 

Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de 

Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii 

unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. “Placut”) are ceva din mandria 

gospodarului roman care te “omeneste” acasa la el. In aceste clipe, 

parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne 

indeamna “sa mai servim”, mereu ne intreaba daca avem nevoie de 

ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva 

cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de 

traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea 

de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: “Noi si voi 

suntem frati!”. Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul 

sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romans. 

Doar il cheama Demonti (“al muntelui”), “om liber al muntilor”, cum ii 

place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va 

urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. “Uite acolo!”, 

zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o 

cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate.Asa face mereu, cand 

il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, 

“ar muri pe picioare”. 


Niculin 

Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi “foarte 

vechi”, al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si 

Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad 

intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, 

abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile 

mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza 

tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de 

la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane 

din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in 

Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, 

el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum 

nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din 

munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine.Ea, 

Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale 

lor.Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. 

Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe 

sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i 

intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui 

cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in 

Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se 

intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai 

singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru 

a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca 

e “a Maicii” - Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie 

indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca 

daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat 

si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei 

Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, 

paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele 

piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul 

“clar” al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. 

“Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”, zice el. Si 

pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune. 


Giacumina 

î 

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla 

6795

PROZA 

Îngeri şi Demoni 

Paşii ei gingaşi, de o feminitate inconfundabilă, se joacă 

cu timpul viclean şi demonic, ce rânjeşte subtil, aruncat într-un 

trecut îndepărtat care nu a mai înflorit de mult în mine. Prezentul 

de acum e nemărginit în spaţiu. Timpul e doar un supus care cere 

mântuire, dar poate că în curând vreun adolescent sadic, însetat 

de răzbunare şi de ucis dureri care sfâşie pasional, îl va lega cu 

lanţurile din sufletul său, pe care a plătit câteva tinere speranţe. 

Paşii ei, însă, nu vor decât să sărute discret, cu vârful 

degetelor timide şi albe, genele lucioase ale Timpului, care se vor 

decolora, iar eu voi lăsa dedesubtul lor un pahar în care se va 

scurge rimelul. 

Dezbrăcată de orice gând netrebnic, despărţită de stropii de 

sânge care reprezentau lacrimile ei pentru hoţii nebuni de suflete 

fragile, încearcă să-şi adune visurile – stele căzătoare mahmure 

ce cad simultan, rupte din inima împrumutată a cerului bariton 

ce fredonează neîntrerupt, sacadat, uneori încet, alteori puternic 

şi monstruos. Dar ea ştie că bolta cerească nu e decât geloasă 

că i-au fost furate pletele copilăroase, argintii pe care acum doar 

ea şi le prinde în părul despletit, ciufulit, dat peste ochi, caci se 

teme încă să înfrunte furia unei iubite înşelate, posesive şi avide 

– Luna o priveşte cu singurul ochi rămas, dar care atârnă şi el de 

rochia neagră care va fi ruptă in mod nebun de zâmbetul prea viu 

al copilului ce va râde gingaş, ucigând fără ezitare. Şi se spune că 

pruncii vieţii nu ştiu să fie decât inocenţi… Inocenţa, însă, autentică 

şi vie, poate fi distructivă. Toţi ucid până la urmă… Toţi omoară cu 

sau fără înverşunare, un ideal, un gând sa un sentiment care zace 

probabil pe bordura labirintului existenţei. Mă-ntreb câţi oameni 

sunt acolo. Şi dacă sunt un număr infinit, cine-i şlefuieşte? Vor mai 

înflori vreodată? 

Oare cum arată sufletul ei? Zâmbetul şters de pe buzele 

roşii sângerii ascunde multe taine. E complicat. Parcă mă 

ironizează subtil, biciuindu-mi intenţia de a căuta – sau de a 

cerşi – sinceritate… sau adevăr. Poate inima ei e palidă, poate-i 

atât de bolnavă încât a îngropat-o cineva sub pământul ce-şi 

era viata satului altadata, cat de curati si 

credinciosi erau oamenii. Unele episoade leau 

trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost 

povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi 

traduce fascinata. Nu aflase despre toate 

acestea pana atunci. Batrana Giacumina 

reinvie vorbind un sat izolat in munti, care 

altadata n-avea nevoie de nimic din afara. 

Vremuri in care painea si panza se faceau 

in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, 

de catre femei stranse intr-o “adunare” 

(sezatoare), unde se spuneau cele mai 

frumoase povesti. In capul satului exista 

si azi un loc numit “El Fourn”, acolo se afla 

odinioara marele cuptor de paine al satului. 

In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin 

scrie poezii. Poezii nascute din traditiile 

satului, din marea dragoste ce i-o poarta 

Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui 

pe ultima vrajitoare (“stria”) din Sent. Avea 

vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au 

adus-o oamenii in piata satului, imbracata 

in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, 

cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita 

pana cand a recunoscut ca ea a facut toate 

blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau 

multe, maestre in ale descantecului. Un 

platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste 

si azi “Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, 

oamenii vedeau aparand urme de picior 

femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe 

nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele 

aveau de-a face mai ales cu ciobanii 

singuratici din munti. Ii momeau cu ispite 

femeiesti, preschimbandu-se in fecioare 

frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau 

capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa 

o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, 

iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma 

gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care 

facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar 

felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, 

Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit 

povestea pe care mi-o spune de la un 

pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. 

Omul statea cu vita pe pajiste si deodata 

s-a desfacut lantul de la gatul animalului, 

tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul 

i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la 

pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand 

ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se 

prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea 

apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii 

facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, 

insa omul era gospodar serios, respectat. Nu 

putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui... 

Epilog cu Carpati 

Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. 

Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul 

are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un 

alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. 

dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului 

National al Elvetiei din Chur. Specialistul in 

istorie antica il confirma pe savantul roman: 

“Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi 

si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi dacii. 

Iar intre reti si daci exista multe asemanari. 

Limbile s-au conservat atat de bine, pentru 

ca si noi si voi am trait atata amar de vreme 

izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o 

mare slava.Desi avem putine marturii despre 

limba retica ca s-o putem reconstrui - doar 

cateva inscriptii pe piatra - cu siguranta ca 

aceasta nu a fost una indo-europeana, asa 

cum nici limba daca n-a fost...” Retii au fost 

- s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si 

mandru. La lupta nu se temeau de moarte: 

“furor raeticus”. Au fost, tot ca si dacii, prin 

excelenta “oameni ai muntilor”. Pastori si 

razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj 

nemaivazut, armatele romane din campie, 

cele din campia Padului mai ales. Au fost 

infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. 

A fost nevoie de doua armate romane, care- 


caută neîncetat amici. Poate 

şi-a pierdut culoarea, şi râsul 

superficial… Poate e de piatră, 

la fel ca milioanele de suflete 

feminine ce vor să strălucească. 

Dar eu sunt prea sadic. Suflu cu 

gheaţă ruptă chiar din mintea 

mea alienată şi şterg orice urmă 

de lumină sâcâitoare, care doar 

îndrăzneşte să mă privească. 

Eu sunt negru. Iubesc haosul. 

Sparg oglinzi în care-mi regăsesc 

chipuri plastificate, încercănate şi 

bolnave de închisoarea în care 

suportul lor, corpul imperfect şi 

cicatrizat, ţine neapărat să alerge 

obsesiv. Dar se ciocneşte de 

fiecare dată. Şi se duce totul. Iar 

eu zâmbesc stingher, dar împlinit. 

Încă două-trei victime. 

Ea continuă să meargă Adelina Bălan 

atentă, puţin stângaci, dar 

dureros… Nevinovăţia ei falsă 

mă torturează. Abia aştept să-i 

întrezăresc aripile străvezii pe care le voi tăia. Nu merită să viseze. 

Hoaţa! A furat viaţa cerului, iar Luna, nervoasă, plânge dement. 

Demonul din mine se zbate, deşi nu vreau să-l las iar să scape. 

Poate mertă totuşi să trăiască, nu doar să supravieţuiască. 

Alerg spre ea. O rază timpurie străfulgeră cerul, acum sărac. 

Îmi acopăr ochii. Nu vreau să mă sting. Vreau doar să-i prind paşii 

flămânzi şi angelici. Vreau doar să-i sărut. 

O prind de mână. Îşi intoarce privirea spre mine. Surâde şimi 

şopteşte la ureche : 

-Ştii… unii îngeri ascund în ei demoni… 

Brusc, aripile scurte, ascunse în mine, se crapă, iar cu ele 

se duc toate visele negre… 

Şi ea îmi zâmbeşte în continuare, smulgându-mi inima de 

diavol pe care o fărămiţează, însetată de distrugere. 

Copile, trebuie să ştii că îngerii pământeni sunt demoni…! 

au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, 

prinzandu-i ca-ntr-un cleste... 

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. 

Falera e ultimul sat de romansi al popasului 

nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, 

romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: 

doamna Silvia Casutt, primarita comunei, 

doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, 

Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam 

un fel de sarmale romanse. Fereastra casei 

e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale 

verde si o biserica veche. Alaturi, pornind 

chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, 

megaliti si menhire din epoca bronzului, 

formeaza un gigantic calendar solar, de o 

precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe 

o piatra numita “Sageata Lunii” e incrustata 

pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut 

loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, 

de “Craciunul” anului 1089 inainte de Cristos. 

O grupare de alte trei pietre formeaza un 

triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). 

Asadar, acesti reti nu erau fistecine... 

Falera e una din cele mai vechi asezari ale 

romansilor, atestata documentar si locuita 

absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 

i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea 

sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: 

“E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar 

cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii 

astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba 

de cuvantul “carp”, ceea ce in romansa 

inseamna “piatra”, “stanca”. Nimeni n-a putut 

stabili vreodata originea acestui cuvant, ea 

se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem 

in numeroase nume de locuri, de munti si de 

vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri 

de aici, din jurul satului, se numesc chiar 

asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, 

Carpats, de ce va mirati?...”Mananc sarmale 

romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, 

toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.

SEMNAL 

Pe Argeş în jos, de la Neagoe Basarab încoace... 

Mult-aşteptatul dicţionar biobibliografic al scriitorilor, 

eseiştilor şi folcloriştilor din judeţul Argeş, îngrijit de Marian 

Stoica şi Margareta Onofrei, trece, în sfîrşit, din tipografia ziarului 

Argeşul, în mîinile celor mai mulţi dintre „scribii” prezentaţi. 

August eveniment editorial, desigur, ţinînd cont de prezenţa 

a 448 condeieri, dar şi de faima naţională şi internaţională a 

multora dintre ei. Ne putem lesne imagina bucuria ce înviorează, 

în această ultimă lună de iarnă a anului MMXI, climatul literar 

piteştean şi argeşean, trecînd în naţional şi, ca să fim drepţi, 

chiar şi dincolo de hotarele ţării. Firească 

stare de fapt, atîta vreme cît autorii şiau 

început ambiţioasa scotocire prin 

arhivele şi memoria colectivă a judeţului cu 

preavrednicul Neagoe Basarab, Domnitor 

al Ţării Româneşti (1512-1521), domn al 

culturii româneşti, ctitor al Mănăstirii Curtea 

de Argeş, adept al unei politici comune cu 

Moldova, fin diplomat în urzirea alianţelor 

cu Ungaria, Vaticanul, Veneţia. Iniţiat din 

copilărie în tainele celor şapte arte şi limbilor 

cancelariilor vremii ― slavona, greaca, 

latina ―, Neagoe Basarab va scrie cu 

uşurinţă în slavonă şi greacă. Ulterior, de la 

Doamna Despina, soţia lui, va învăţa limba 

sîrbă. 

Este copleşitor pentru noi toţi 

ceilalţi, umili servitori în slujba condeiului, 

să figurăm alături de cel ce a lăsat neamului 

românesc întîiul tratat de diplomaţie 

românească şi de pedagogie, sub forma 

unui volum parenetic (gr. paraimeo - a sfãtui, 

a îndemna la virtute) „Învăţăturile lui Neagoe 

Basarab către fiul său Teodosie” şi de alte 

A fost odata un taran sarac si cinstit, 

roman. (El putea fi deopotriva bulgar, bosniac, 

albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind 

- in acest caz - saracia si cinstea. De altfel, in 

variante, legenda circula si in folclorul nou al 

amintitelor popoare). 

In satucul sau natal, izolat de lume, se 

zvonise ca undeva departe, peste noua mari 

si noua tari, s-ar fi aflat o baroneasa instarita, 

cu darnicie fara seaman, care s-ar fi numit 

Uniunea Europeana. Si zvonul nu era numai 

zvon, caci vazuse omul prin vecini, ba pe unul, 

ba pe altul, falindu-se cu darurile acesteia. 

Intr-o buna zi si-a luat toiagul si a 

purces la drum. A batut la poarta palatului si 

i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a 

poftit sa sada si, fiindca era peste masura de 

ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola si guma de 

mestecat. 

Taranul a gustat cu masura din bucate si 

nerabdator, si-a spus pasul: 

"Marita Doamna Uniune, am auzit ca faci 

daruri celor nevoiasi. Eu am acasa, pamant 

bun, ape limpezi, am si paduri. 

Iarna insa-i cam lunga la mine in tinut, 

aproape sapte-opt luni pe an. Ca sa lucrez 

bine as avea nevoie de o pereche de incaltari. 

Sunt descult si mi-e frig. 

Doar atat iti cer". 

Doamna Uniune Europeana l-a masurat 

din cap pana in picioare si a ramas cu privirea 

pironita la degetele acestuia, vinetii, infrigurate, 

batatorite si prafuite de drum. Apoi a glasuit: 

"Omule, esti descult si eu te inteleg... 

Dar, tot ce-ti pot oferi este o basca. Una noua 

si de calitate eu ropeana - Armani. 

Tine de frig, de ploaie." 

Omul a luat basca, a oftat dezamagit, a 

multumit si a facut calea-ntoarsa spunandu-si: 

Marilena Lică-Maşala 

Legenda UE 

"Totusi e doamna buna. 

Putea sa nu-mi dea nimic". 

A trecut iarna si din gerurile sale cumplite, 

omul a iesit destul de bine, doar cu un deget 

degerat. 

Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe 

lungul drum al Doamnei Uniuni, spunandu-i 

pasul vechi: 

"Sunt descult.. 

O pereche de incaltari mi-ar prinde tare 

bine".. Doamna l-a privit cu intelegere si 

caldura, l-a ospatat cu Coca-Cola, oferindu-i 

iar o basca noua-nouta, de firma. 

"Daca-i degeaba, merita s-o iau" isi 

spune la intoarcere taranul cel sarac si cinstit. 

Iarna a trecut cu chiu cu vai si in afara 

altui deget de la picior, numai unul, degerat si 

amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. 

A urmat primavara, vara si pe cand 

frunzele s-au ingalbenit, taranul si-a amintit 

de Doamna cea darnica, pornind iar spre ea, 

sa-si incerce norocul. Dinaintea acesteia si-a 

baut cu pofta paharul de Coca-Cola, ba a mai 

si cerut unul, caci incepuse sa-i placa, dar de 

intors s-a intors tot cu o basca. 

Totusi nu s-a dat batut. An dupa an a 

strabatut calea plin de speranta, primind cu 

politete stiutul dar.. 

Pana intr-o iarna, cand zapezile si 

gerurile au fost mai amarnice ca niciodata. 

Prins cu treburile, picioarele i-au degerat si 

doctorul a trebuit sa i le amputeze, spre a-i 

salva viata. 


mari nume de mari oameni politici, cărturari, diplomaţi, laici, 

prelaţi ce şi-au iubit ţara şi neamul, uneori cu preţul libertăţii ori 

al vieţii, de-a lungul firului urzit al istoriei acestui perec de pămînt 

domnesc, actualul judeţ Argeş, precum: Dinicu Golescu, Iordache 

Golescu, Naum Râmniceanu, I.C. Brătianu, Alexandru Davila, 

Emanoil Teohari, Alexandru Gregorian, Ion Pillat, Ion Trivale (Iosef 

Netzler), Vladimir Streinu, Radu Gyr, George Topîrceanu, Ion 

Minulescu, Mihai Tican Rumano, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, 

Petre Ţuţea, Urmuz, Liviu Rebreanu, Bălăceanu Stolnici, Marta 

Rădulescu, Tudor Teodorescu Branişte, 

Gheorghe Tomozei, Nicolae Leonăchescu, 

Gabriela Adameşteanu, Ion Chelcea, 

Vasile Caramelea, Gabriel Ţepelea, 

Valeriu Dobrinescu, Romulus Sorescu, 

Ion Tudosescu, Nicolae Prelipceanu, pr. 

Branişte, pr. Drăguşi, P.S. Calinic Argatul 

(şi lista rămîne deschisă), 

Stufoasa şi captivanta prefaţă, 

„O admirabilă realizare ştiinţifică”, 

semnată de Mihail Diaconescu, precum 

şi spontaneitatea heraclitiană cu care 

editorul Mihai Golescu ne mărturiseşte că 

a dat tiparului „un lucru ce nu se va termina 

vreodata”, au darul de a stîrni dorinţa de a 

nu ne lipsi de prezenţa acestui dicţionar în 

bibliotecile personale. 

Bibliografie: 

Marian Stoica, Margareta Onofrei, Dicţionar 

biobibliografic : scriitori, publicişti, folclorişti 

ai Argeşului, de la Neagoe Basarab pânã 

azi, prefaţă de Mihail Diaconescu, Piteşti, 

Argeş Press, 2010 

Purtat pe brate de vecini, omul a batut 

la poarta Doamnei Uniuni care, iute, si-a 

dat seama de trebuinte, facandu-i cadou 

un carucior de invalid, cu rotile, nou si 

stralucitor, avand douazeci si una de viteze si 

telecomanda. 

Omul a multumit si intorcandu-se in satul 

sau cu masinaria cea aratoasa a starnit mari 

invidii. De aici i s-a tras un necaz: intr-o noapte 

a fost calcat de hoti. Acestia nu gasisera mare 

lucru, dar plecasera acasa cu saci intregi 

de basti. Oameni cu frica de Dumnez eu , ii 

lasasera, totusi, caruciorul. 

In prag de iarna, taranul s-a pomenit 

astfel fara nicio basca. 

Asezat comod in caruciorul sau silentios, 

a pornit iar cale de noua munti si noua tari, s-a 

infatisat Doamnei Uniuni si i-a spus: 

"Marita Doamna, m-au calcat hotii 

si acum, la caderea zapezii, sunt cu capul 

descoperit. 

Fii buna si da-mi o basca, fiindca stiu 

ca ai si poti". 

Doamna l-a masurat din cap pana 

la brau (acolo unde incepea carutul) si 

ganditoare i-a spus: 

"Bade draga, eu te inteleg... 

Dar, tot ce-ti pot darui acum este o 

pereche de incaltari. 

Apropo, asa cum te vad, cred ca nu poti 

munci. 

Nu-mi vinzi mie pamantul dumitale? 

Cu banii primiti ai putea sa-ti cumperi 

cea mai buna basca".. 

Aceasta legenda, ca orice bucatica de 

folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, 

din pacate, le vedem in fiecare zi in jurul 

nostru... 

6797

AMPRENTE 

Odiseea plăcilor 

memoriale 


Merg pe bdul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 

94, fac poze cu casa din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în 

accentuată degradare, practic compromisă şi irecuperabilă. Ce 

păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu 

grădină în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul 

bulevardului. Te doare inima când ştii că nu e vorba decât de mici 

amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor, ale burlanelor. 

Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă 

şi un om care să cârpească apoperişul, în zonele unde vântul a 

smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube incomensurabile... 

Cei doi îmi spuneau că Ionel Teodoreanu ar fi locuit pe 

Romulus, ar fi cazul să o întreb pe Victoria Dragu, care ştie atâtea 

despre vechea generaţie de intelectuali a capitalei. Sau pe cine? 

Tot pe bdul Pache, la numărul 89, poze cu plăcuţa pusă 

lui Henriete Yvonne Stahl, iar pe aleea adiacentă, la numărul 

2, fac alte poze cu placa memorială a lui Vladimir Streinu şi a 

cenaclului său. Transcriu, pentru mai multă precizie. Iau troleul 

două staţii, cobor la Armenească, trec bulevardul, cercetez 

imobilul de la nr.40-42, merg la intrarea din stânga, aşa cum mi 

s-a spus, aici un gang întunecos, numai bun de pisuar, dau de 

două intrări din gang, cu scări pe dreapta şi pe stânga, baricadate 

- dar eu înaintez spre o minusculă curte interioară; în stânga, pe 

ciment, e instalat un mic grătar cu cărbuni, dincolo o uşă deschisă, 

dau glas, apare o tânără în capod, foarte dichisită, încondeiată, 

parcă ar fi aşteptat o întâlnire. Nişte fâlfâieli prin piept. Îi spun 

tărăşenia oficială, nu ştie nici de Dan Botta, nici de marele actor 

Emil Botta, poet el însuşi, dar promite să se intereseze, vecinul 

ei, administrator, se întoarce peste o săptămână. Îmi dă telefonul 

familiei respective. Mergem să sunăm la un mai vechi proprietar 

Cismaru, dar nu răspunde nimeni. O tânără foarte participativă, 

spun doar atât. 

Nu ştiu de ce, dar când dau de casele acestor scriitori, 

mi-i închipui întorcându-se din oraş la ore târzii din noapte, pe 

străzi rău luminate, neglorioase, deprimante, sau iarna, prin mari 

nămeţi ostili... Ideea mă obsedează de când am căutat adresa lui 

Sorin Titel, pe care îl ştiam fragil, temător... sau mai ştii, poate 

că viscolul îl învârtoşa, amintindu-i iernile la ţară, în copilărie... 

Trec strada şi merg înapoi pe Armenească până la 

intersecţia cu strada Latină, apoi caut numărul 36, unde a locuit 

conu Alecu Paleologu, dar intersecţia schimbă numerele, sunt 

derutat, merg mai departe, la nr. 36, de acolo iese un tânăr şimi 

spune că nu ştie, aici e o firmă, el a venit pentru..., în curte 

se văd 4-5 maşini parcate, ale firmei. Înapoi e o curte cu zid 

foarte înalt, cu poartă oblonită de fier şi nici un număr, nicio 

clanţă, nicio sonerie, se poate ca intrarea să fie de pe cealaltă 

stradă. Ocolesc. Dar e clar că nu am pe cine să întreb, revin în 

Armenească, de data asta pe celălalt trotuar, mă adresez unei 

persoane în vârstă de la geamul unei vile, nu aude ce-o întreb, 

îmi face semne că va trece la cealaltă fereastră, apare mai 

amânat, e o venerabilă doamnă, nu un domn, cum mi se păruse, 

îmi arată casa conului Alecu, dincolo de intersecţie, pe colţ, unde 

este firma unui cabinet veterinar. Sun, iese un băietan de 10-12 

ani, slăbuţ-înalt, cârlionţat, părinţii lui se întorc după amiază. Îmi 

dă telefonul şi ştie că Al. Paleologu a trăit aici între anii 1919- 

2005. Isteţ răspuns de băiat isteţ. O vilă cochetă, cu 3 nivele. 

Apoi spre staţia metrou Universităţii şi când traversez pasajul 

subteran îmi dau seama că sunt absolut dărâmat de alergătură. 

13 aprilie, rememorarea zilei de 11 aprilie 07. Şi am s-o ţin 

tot în rememorări, căci continui să fiu excedat de alergătura mea 

bezmetică, nedându-mi posibilitatea să şi notez, aşa că o fac în 

momentele de respiro. 5-6 adrese identificate pe zi, cu sau fără 

a obţine acordul proprietarilor - observ că mai mult nu pot realiza, 

căci după 5-6 ore de bântuit pe străzi mă întorc acasă desnodat, 

nu alta. Totuşi, sper ca până la sfârşitul lui aprilie să dau gata o 

primă formă a listei mele, din care deja unele nume au căzut, 

din diverse motive, primul fiind acela că nu e lesne să stabileşti 

adresele unui Şt. O. Iosif, chiar pe a lui Topârceanu, mult prea 

trecător chiriaş şi mereu fără telefon, după cum m-am convins 

la Bibl. Academiei, consultând vechi cărţi de abonaţi telefonici. 

Aşadar: 

Miercuri 11 aprilie, descind în Piaţa Alba Iulia, pentru 

placa lui Nicolae Labiş; însă acum e acum! Strada Miletin e 

undeva, în spate, data trecută o dibuisem, dar nu pot reconstitui 


Ion Lazu 

contextul, într-atât 

de mult au schimbat 

sistematizările alura 

vechilor străzi din 

Dudeşti. Dau de 

un fragment din 

vechea stradă, dar 

nu are continuare, 

întreb 2-3 persoane. 

Nu ştiu!, răspunde 

unul, înciudat, de-mi 

vine să-i răspund: 

Se vede că nu 

ştii! Nu eşti decât 

un capsoman. Îmi 

spune o doamnă 

binevoitoare: Ori 

mergeţi până la capătul străzii ăsteia şi faceţi la dreata înapoi, 

ori daţi ocol şi coborâţi pe scăriţă. Sunt nişte trepte improvizate 

ca să ajungi la nivelul vechii străduţe. Cobor scăriţa pe lângă o 

dugheană şi după ce trec de câteva case îmi dau bine seama că 

e vorba de un fragment din Miletin care începe cu nr. 48 şi merge 

spre 74. Revin în faţa scăriţei, privesc în jur, se pare că strada 

Miletin venea de undeva din stânga, poate chiar de dincolo de 

Piaţa Alba Iulia. Ar fi posibil să o găsesc dincolo? Încolţeşte un pic 

de speranţă, căci ar trebui să fie destul spaţiu între 48 şi 14, unde 

a stat în gazdă în ultimul său an de viaţă, al 21-lea, la prietenul 

Aurel Covaci, poetul Nicolae Labis, „buzduganul noii generaţii”, 

cum a fost numit. Nu-mi rămîne decât să trec dincolo de Calea 

Socialismului şi să păstrez direcţia străzii. Păcat că n-am la mine 

busola, de unde să fi ştiut ce situaţii survin? Ajung dincolo, în 

spatele frontului principal de blocuri din stânga bulevardului (azi) 

Unirii, dau de o alee prin spatele blocurilor şi la poartă văd un 

domn. Intru în vorbă. Strada Miletin? Era un localnic, mă gândam 

că dacă nu ştie el înseamnă că acel capăt de stradă a dispărut 

în întregime. Aşteptam cu trac, ca în faţa marelui verdict, lucru 

oarecum de înţeles, fiind vorba de Labiş. Zice: Mai sunt pe 

partea asta doar două case, a doamnei Decusară, care a fost 

campioană naţională la înot, ea s-a născut pe această stradă, 

desigur ştie multe despre vechii locatari. Omul meu, înalt, 

chelos şi cu ochelari se arată pe loc foarte mişcat de povestea 

sfârşitului lui Labiş, l-a admirat mult, a fost coleg la facultatea de 

construcţii cu sora cea mică a lui N.L. Păi n-a terminat filologia? 

Nu, construcţiile. El e de fel din Rucăr, acolo trăia un neam de 

oameni liberi, aveau în proprietate de la Vodă tot locul în sus 

de Sătic, inclusiv Cheile Dâmboviţei, se făcea acolo un târg 

anual, dar nu aveai voie să vinzi decât cu acordul obştei. Îmi 

dă aceste detalii pentru că i-am spus că am lucrat ca geolog 

la Dragoslavele, la Cetăţeni? Iată oameni care au conştientizat 

nobleţea obârşiei lor, asta îi ajută să aibă altă atitudine, să ţină la 

statutul lor, la demnitatea umană. După război aveau multe rude 

rămase în munţi, partizani. El însuşi nu a fost membru. Şi cu toate 

astea ajunsese şeful şantierului de la Cernavodă. În continuare 

foarte emoţionat de cele ce-i spun despre viaţa lui Labiş în vara 

lui 56, după Congresul lui N.S.Hruşciov, rămas secret pentru 

români; însă ideile destalinizării au ajuns în vest, inclusiv în ţarile 

socialiste; şi democraţii din Ungaria au crezut că pot iniţia o 

mişcare de eliberare de sub ruşi. Dar revoluţia a fost zdrobită. Or, 

Labiş era la noi un lider cu mare audienţă în studenţime, iar pe de 

altă parte era foarte bine informat cu mersul lucrurilor, în contact 

permanent cu alde Covaci, Lucian Raicu, etc. Aşa că deja se 

declarase împotriva liniei adoptată de ştabii noştri, care nu voiau 

să-i sperie-nemulţumească pe ruşi. Cântase imnul regal într-un 

restaurant, deja securitatea îl identificase ca dizident, era practic 

interzis ca poet, poeziile lui erau respinse în redacţii, iar volumul 

Lupta cu inerţia i-a apărut postum. Era urmărit neîncetat, în trei 

schimburi; am avut în mână o carte bazată pe documentele de la 

Securitate, era urmărit pas cu pas pe străduţele acestui cartier, 

de la domiciliu la cantina studenţească din Matei Voevod, de 

acolo la facultate, de la ieşire pe tot parcursul prin oraş şi până 

ce ajungea noaptea, acasă, în Miletin 14. Omul meu îmi spune 

că a avut de suferit ca participant la greva studenţească din 79, 

când au cerut vacanţă de Crăciun, nu s-a vorbit despre asta. Şi-a 

ridicat această vilă pe două locuri de casă, apoi a cumpărat şi al 

treilea loc, dinspre Bulevard, teren delimitat cu o dungă ştanţată 

în asfalt, practic până la nivelul casei din dreapta, care vine cu 

vreo 6-7 metri mai în faţă. E decis să mute gadul casei lui, făcut 

din plăci prefabricate, va fi simplu pentru un inginer constructor, 

numai stâlpii vor fi noi. Aici ar fi bine, dar particularii sunt presaţi 

de firme, care vor să facă din cartier ceva rezidenţial. Unii dintre 

vecini s-au retras care şi pe unde, el la vârsta asta nu vrea să 

mai plece nicăieri. Să mă mut în Berceni? exclamă el, oripilat de 

o asemenea perspectivă descalificantă. În acest om, o dârzenie 

care poate vine de la strămoşii lui musceleni, dacă nu chiar 

î

ardeleni trecuţi peste Făgăraşi. Sunăm la dna Decuseară, nu 

răspunde. Ne despărţim în termeni prieteneşti, revin în Piaţa Alba 

Iulia şi după calculele mele numărul 14 ar veni cam în dreptul 

pasajului de pietoni dinspre Mihai Bravu. De ce n-am pune o 

placă memorială pe spaţiul verde?! Nu merită Labiş acest efort? 

Revin spre Unirii, şi din aproape în aproape, blocurile fiind 

cu deosebire lungi, cu magazine şi alte firme la parter, ajung la 

blocul şi scara lui Ioan Flora, consiliat şi de portăreasa de la 

ministerul de alături. Intru, sun la interfon 39, răspunde cu greu o 

voce de femeie, este soţia lui Ioan Flora, se scuză, azi noapte a 

revenit cu avionul din Israel. Să-i las telefonul meu şi să o sun la 

Radio, sau acasă, îmi dictează telefoanele. O previn că trebuie 

să obţină aprobarea celor din bloc. 

O zi pentru identificarea adresei poetei Mariana Marin, 

dincolo de Barajul Dunării, căci spre marginea urbei există şi o 

alee Barajul Bistriţei, precum şi un bloc de la sfrşitul alfabetului: 

Y7, cu 10 etaje, vezi bine, ca să încapă aici cei care n-au mai 

încăput în Bucureşti...; soare printre norişori, printre copaci deja 

înfrunziţi, inclusiv castanii, nu şi plopii, mai e până să ajungă 

seva acolo, foarte sus..., după ezitări şi stăruinţe, ajung la adresă 

şi o doamnă amabilă Stroe Valeria, preşedintă, îmi dă acordul. 

Dar nu se prea ştie ce a devenit poeta după plecarea de aici. Pe 

la Piaţa Miniş caut după informaţiile din cărţile de telefon locuinţa 

lui M.R.P., dau cu mare greutate de un bloc unde locuieşte un 

jurnalist Radu Paraschivescu, dar mi se spune că n-ar avea nicio 

legătură cu autorul Cântecelor ţigăneşti. Mai aproape de mine, 

la marginea parcului IOR, dau de adresa lui Daniel Turcea, 

un adminsitrator cumsecade, ardelean după vorbă, venit din 

Târnăveni, unde a lucrat la fabrica de carbid, caută în dosarele 

vechi şi îmi confirmă că a locuit la adresă, precum şi perioada 

de trei ani. Poetul de care şi eu îmi amintesc, dintr-o seară când 

ieşisem de la cenaclul Labiş. El însuşi părându-mi-se că aduce la 

chip cu poetul de la Mălini. Coborâm împreună, ne sfătuim care 

ar fi locul cel mai potrivit pentru placa memorială. 

Schimb tramvaie şi ajung în zona N. Grigorescu, căutând 

imobilul lui Iordan Chimet. În zona Nicolae Grigorescu dau de 

adresa lui Pituţ, un bloc spre răscruce, deci în formă de Y, cu trei 

corpuri unite la centru, ocolesc pe toate laturile, în fine, dau de 

placa lui Gh. Pituţ, cu basorelief, fac fotografie, deşi sunt convins 

că Valentina are aşa ceva. Trec intersecţia, îmi dau seama că 

trebuie să caut în cealaltă parte a bulevardului. Dar câte scări 

la aceste blocuri de-a lungul bulevardului, câte intrări, aştept să 

vină/să iasă cineva, întreb de scriitorul Iordan Chimet, nimeni nu 

ştie, merg la casiera care printr-un noroc era la post, dna Mari, 

amabilă, îmi dă telefoanele administratorului, preşedintelui, să 

aflu scara, perioada, etc. 

Poezia din lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet: 

Era oraşul de-altădată 

Sub plopi de-argint muiaţi în soare 

O verde oază fermecată 

Cu repezi ape cântătoare 

Pe-oricare străzi cântau izvoare 

Şi sărutat de flori ce-mbată 

Trăia oraşul de-altădată 

Sub plopi de-argint, muiaţi în soare. 

Al. Macedonski 

(Şi iată cum, printr-o întâmplare, identific sursa inspiraţiei 

lui Daniel B., din descrierea Bucureştiului de altădată...) 

Adresele pe care cu atâta trudă le obţin se rezumă la 

stradă şi număr, dar sunt uneori 7-8 scări, îţi poţi pierde o zi ca să 

le bântui, adesea fără rezultat. Revin acasă obosit, după drumuri 

nesfârşite prin cele cartiere muncitoreşti, cu străzi, grupuri de 

blocuri şi numerotări complet aiuristice, care m-au buimăcit, nu 

alta. Azi, doar două adrese! 

15 aprilie. Dna Dolores Botta, la telefon (aflasem acest 

număr dând alte multe telefoane), deosebit de amabilă şi 

la obiect, dar care, oricât ar părea de neverosimil este soţia 

supravieţuitoare a lui Dan Botta, dispărut încă în anii 50, şi 

mai mult de-atâta, editoarea unor opere de-ale lui apărute după 

revoluţie, (dintre care Limite şi Roma-Treikia le am şi eu, cadorisite 

de Ion Papuc de la editura Crater), îmi spune că cei doi fraţi au 

locuit împreună cu mama lor Aglaia în casa inginer Orghidan, pe 

Pache 40-42, unde se înfiinţase special pentru D.B. o Asociaţie 

ştiinţifică pentru editarea marii Enciclopedii a României, unde el 

era director general, începând din 10 martie 1939. A redactat 

toate volumele Enciclopediei, dar nu a apucat să apară decât 

primul, a venit războiul... Casa a fost naţionalizată. Orghidan C. 

era administratorul acestei Asociaţii. 

Îl prind la telefon pe dl Marin Diaconu, fusese dus la 

un doctorat; pentru V. Băncilă să discut cu Dora Mezdrea, 

pentru Anton Holban cu Nicolae Florescu, pentru Mihalache 

Dragomirescu să întreb la Primăria capitalei. 

La prânz, discuţie telefonică cu Marga Barbu şi cu sora ei 

mai mică. Seara, discuţie cu Barbu Cioculescu, îmi dă adresa 


AMPRENTE 

lui Constant Tonegaru şi opinează că Ion Negoiţescu a locuit la 

parter în ultimul imobil pe stânga când cobori pe Calea Victoriei 

spre Dâmboviţa. Iar D. I. Suchianu în blocul Spicul, la scara 

dinspre intrarea în Cişmigiu, deci a lui Astaloş. Regina Elisabeta 

44. Iar Radu Tudoran pe Şipotul Fântânilor nr. 5, înainte de a 

intra în parc. 

Pentru poetul mort prea tânăr, dintr-o supradoză, Cristian 

Popescu, undeva lângă Piaţa Iancului, nr. 107-119, căci s-au 

demolat multe case pentru acest bloc cu numeroase scări, bloc 

E-1, la scara 5, etajul cinci. Intru cu greu, copiez numerele de 

telefon ale celor interesaţi, aici sunt măcar afişate, urc la 5, aflu că 

familia a vândut unor chinezi. Să dau telefoane, căci programul 

de încasări e neconvenabil. Merg pentru Mihail Sorbul, la adresa 

corectă, unde a locuit din 37 până în 42. E aici un grup de locuinţe 

de serviciu ale vreunui minister interbelic. Intru, spun ce vreau, 

familia de la parter e de acord, coboară şi chiriaşa de la etaj, află, 

aduce şi cartea de imobil, dosare de repartiţie, contracte arhaice, 

le crecetez, deduc că înainte de război li se repartizaseră case 

de serviciu mai multor scriitori, gazetari şi actori: Al. Kazaban 

la nr. 50, Mihai Celarianu la 52, Carol Ardeleanu la 54, Dtru 

Karnabat la 56, iar M.N. Sorbul pe lt Victor Manu nr. 4; merg 

pe Şos. Iancului, acolo nr. 48 şi 50 lipsesc, s-a edificat imobilul 

Metalurgica. 

Cu tramvaiul 5 pe Calea Călăraşilor. Intrarea Vişinilor, unde 

a locuit Al. Balaci, vilă somptuoasă. Sun, intru, o dnă de vârstă 

medie, fiica academicianului, urcă şi coboară scara interioară, în 

haine de lucru, căci se mută, biblioteca de la parter a fost strânsă, 

aici era salon de primire, boieresc, larg, ocupând aproape tot 

parterul, cu ferestre pe două laturi. S-au mutat aici la cutremur 

şi tatăl a decedat în 2002. Cum zboară anii! Casă vândută dlui 

B. N., îmi dă telefonul mobil. Merg pentru Ştefan Bănulescu 

în intr. Argeaua nr. 4, din str. Sf. Ştefan. Imobil în dreapta, cu 

trei nivele, intru împingând o uşă grea, acolo un hol strâmt 

înaintea scării în melc, sub scară legat un ditamai dulău, însă 

cumsecade, trec pe lângă el. La etaj dau de o dnă Gabi Vlădică, 

uşor de ţinut minte, din expresia până la opincă, mă încurajează 

doamna. Un mare gest, delicat, la un popor care nu a ştiut să-şi 

onoreze valorile, etc. Am acordul locatarilor. Se intră pe la Pârâul 

Rece, îmi precizează prea amabila doamnă. Câtă solicitudine, 

ce comprehensiune la o bătrână îmbrăcată prea modest, dar cu 

ochii sclipind de inteligenţă şi omenie. Să o fi descusut despre 

marele prozator singuratic? Dar asta ar fi o altă meserie, pentru 

altcineva, în altă viaţă... 

Ajung la imobilul Florenţei Albu, pe Colţei 23, caut din 

priviri Zidul martor, ar fi mai multe, de identificat după detaliatele 

descrieri, totuşi un inspirat simbol, eu dădusem unui roman deal 

meu titlul Curtea interioară, tot ca să sugerez desprinderea 

de forfotul vieţii, concentrarea pe lumea gândurilor. Ajung la 

administrator, dl Pahonţu George este foarte cooperant, îmi dă 

bune speranţe, îmi dictează telefonul surorii poetesei, dna Radu, 

care locuieşte în apartament, dar se mişcă foarte anevoie. 

Vizită la Gigi Astaloş. Posesor al arhivei Apostu, în 

apartament numeroase desene de-ale lui Apostu. Ne arată vreo 

9 cărţi copertate, există o editură creată special ca să-i publice 

operele. Dă drumul fluxului verbal de neoprit. Povesteşte despre 

viaţa lui ca ofiţer de geodezie. Domni, fotolii, nu mergea la 

demonstraţii, nici la învăţământ politic. Scria poveşti despre marii 

ofiţeri de dinainte. Prieten cu Teodor Pâcă. Scrie fabula tigrului 

bătrân. Era un evreu ungur ilegalist, ieşit la pensie, avea 4200, 

pe vremea când un salariu obişnuit era 350 lei. Primea pe poeţi. 

Deschidea sertarul, îţi lua foaia, îţi dădea suta. Cu o sută trăiai 

regeşte o săptâmînă. Dar de unde! Se întâlneau la Singapore. 

Îi tocau într-o singură noapte. Odată iese Pâcă pe la 2 noaptea 

de la Singapore, în spatele lui unul beat care îl tot înjura. Mama 

voastră cu poeziile voastre împuţite! S-a oprit Pâcă, i-a dat 

ăluia o singură palmă, fusese campion de box, ăla din cădere 

se trezeşte că e ofiţer de securitate. Articolul 234: huliganism, 

judecat în 24 de ore, condamnat la 4 ani detenţie, a făcut doar 2 

ani şi jumătate. Fapt este că Th. Pâcă condusese demonstraţia 

a zece mii de studenţi pe stadionul din Sibiu, când cu Abdicarea 

regelui Mihai. Organele îl tot căutau pe lider, abia după 2-3 ani 

l-au detectat, după fotografii, îşi lăsase barbă. Pâcă, cu patru 

ani mai mare, părea matur, putea trece drept tatăl lui Gigi. Gigi, 

mereu campion la rugbi, la PTT, apoi a plecat de-acolo. Pâcă 

avea un frate mai mare, acela era om ca toată lumea. Născut la 

Ploieşti, familie de ceferist, cu regim ca de armată, deci l-au mutat 

la Sibiu. Andrei Blaier nu este evreu ci neamţ, fuseseră colegi 

de liceu, însă Andrei era extrem de deştept faţă de toţi ceilalţi. 

Părinţii lui au fost deportaţi în Dombas, împreună cu ai lui Gigi, ca 

fiind etnici germani. Despre ura pe care a constatat-o împotriva 

bucureştenilor în orice colectivitate, aceeaşi animozitate a 

văzut-o la Paris, la Londra. 


6799

REMEMBER 

SCRISORI DIN LAGĂR 

Similoi – V. Jiului 

15 decembrie 1941 

17 aprilie 

Am primit cartea poştală din 9 Aprilie, scrisoarea din 7 ale 

aceleiaşi luni şi urările de Paşti. Pentru toate îţi mulţumesc cu 

drag. La cea din 7 îţi răspund rugându-te să nu fi supărată, că 

n-am putut veni de Paşti. Eu n-am fost la Târgu-Jiu; sunt tot pe 

Valea Jiului la muncă; dar puteai fi tu aici la mine după cum puteai 

să te întorci iarăşi supărată înapoi, fără să mă vezi, ca acum patru 

luni. La cea din 9 îţi răspund că eu voi cere să fiu trimis la Târgu- 

Jiu la începutul lunii mai, fiindcă acum sunt mai sănătos şi pot face 

drumul, oricât de lung pe jos. Sunt totuşi sceptic, oarecum. În ceea 

ce priveşte posibilitatea noastră de a ne întâlni. De aceea nu mai 

fac ceea ce am făcut de anul nou când mă vesteai că vii, adică, 

să mă rad proaspăt, să-mi ciuntesc firele albe de păr, să par mai 

altfel de cum sunt! 

Ci de-o fi să vii, voi găsi un frizer amic şi cele necesare 

ferchezului pentru ceremonialul întâlnirii noastre. Iar dacă nu 

mă găseşti la Târgu Jiu, ce-ar fi dacă ai face un drum, aşa pe 

negândite până la mine aici pe Valea Jiului? Maşina te-ar aduce 

până la podul „meu” . Garda e nouă şi nu te cunoaşte nimeni… 

Valea Jiului – Gura Sadului 

20 aprilie 1942 

E drept ce spui tu. Mă bucură ştirea că lucrezi şi numai eşti 

şomeră. Închipuie-ţi însă cum se împacă bucuria asta cu ştirea că 

trebuie să lucrezi câte 12 ore pe zi şi încă o săptămână de noapte! 

Dacă tu crezi că plecarea încoace, tocmai acum când ai serviciu, 

poţi amâna. Eu sunt acum mai bine. Prin împrejurimile Văii Jiului, 

în schimb, s-a ivit tifosul exantematic; dacă poţi să-mi procuri o 

serie de injecţii antitifice, pentru a putea preveni o eventuală 

contaminare, te rog trimite-mi. În privinţa coletului, nu-i nimic dacă 

vine mai târziu. Pe viitor, când vei mai putea trimite, pune în colet 

şi rufărie, ciorapi, batiste ce mai ai pe acasă, fiindcă, dacă trimiţi 

numai alimente, coletul va fi înapoiat de comandament, aşa sunt 

dispoziţiile. 

Valea Jiului 

3 mai 1942 

I. P. PUŢURI 


Draga mea, azi mi-a adus un prieten de jos de la şes, un 

buchet de crenguţe cu flori albe de cireş. Le-am pus într-un borcan 

de lut, pe masa care mi-am improvizat-o cum m-am priceput şi 

le-am privit cât sunt de împodobite şi frumoase. Pe vremea când 

eram mic, alergam cu ciurda de copii, rupeam din vişini sau cireşi 

stoluri mari de flori, le împleteam frumos pe ramuri de răchită, le 

făceam cununi şi le purtam pe cap. Ne învăţa cineva s-o facem? 

Nici vorbă, că nu! Erau pornite pe semne, dintr-un instinct al 

înfrăţirii cu natura. 

Ce bizară şi firea omului nostru, draga mea. E de ajuns să 

intervină în viaţa lui un amănunt, o floare de cireş de pildă la care 

până aici, nici nu se gândea măcar, ca să-i răsucească firea şi să-i 

răvăşească gândurile, fiindcă la drept vorbind, mai acum o oră, 

altele erau necazurile care mă frământau, străine de podoabele 

naturii, de evocări naive, din viaţa prea curată de copil. Vestea 

că la zeci de km depărtare de cantonarea noastră s-au ivit cazuri 

de tifos exantematic, a făcut pe oameni să lase la o parte multe 

alte necazuri şi să vadă ce e de făcut, pentru a preîntâmpina din 

timp o eventuală întindere a epidemiei şi la noi. E drept că una 

din condiţiile principale ce se cere în astfel de împrejurări pentru a 

evita contaminarea, este păstrarea curăţeniei, stârnirea interesului 

în fiecare ins de a îngriji, de a se spăla, de a se deparazita. 

Şi să nu ţi se pară de şagă, crezând că lucrul acesta e un 


fleac. Au adus printre noi vagabonzi, pe care mişună zeci şi sute 

de păduchi. Şi de mirat e faptul că puzderia de paraziţi, se găseşte 

cuibărită şi purtată cu răbdare de stoic şi pe trupuri de oameni cu 

minte la cap, negustori… fără profesie. Nu-ţi vine să crezi oare 

este o poveste inventată, când am să-ţi spun că am omorât de pe 

un singur om din aceştia într-o zi, aproape două sute de păduchi? 

E greu de ghicit că tot corpul îi e carne vie, numai răni? Sunt mulţi 

ce-i drept dezbrăcaţi, aproape goi; unii şi-au vândut cămăşile 

de foame, alţii le-au rupt la muncă, le-au frecat de piatră şi s-au 

destrămat în fâşii-fâşii încât, unii umblă de pildă cu o singură parte 

de pantalon, altora le-a rămas din pantalon doar partea de sus, iar 

din cămăşi, gulerul, parte din piept sau mânecile. 

E greu, e drept, în felul ăsta, să lupţi cu păduchelniţa, dar 

asta nu scuză cu nimic nici nepăsarea omului. Închipuie-ţi, într-o 

astfel de stare că un păduche rătăcit de undeva, aduce în cioc 

o podoabă de exantematic. Ne-a pricopsi cu toţii, într-un timp 

nebănuit de scurt în condiţiile groaznice în care convieţuim. 

Oamenii noştri au mult de muncit cu ei pentru menţinerea unui pic 

de curăţenie. De aceea te-am rugat, de s-ar putea, să ne procuri 

vaccin antitifatic. 

De! Nu ţi se pare curios să-ncepi o scrisoare către draga ta 

cu evocarea emotivă a lunii mai, cu flori albe de cireş la pălărie şi 

s-o termini cu despăduchere şi doze de antitifatic? 

Toate ar fi cum ar fi, dar m-a indispus mult ultima ta scrisoare, 

în legătură cu cazul agentului Popescu. Sunt atât de indispus, încât 

m-am tot gândit dacă să-ţi mai scriu sau nu, să nu păţeşti ceva. 

Valea Jiului 

17 mai 1942 

În sfârşit! Iată îndeplinit şi actul prin care suntem recunoscuţi 

şi de lege, a fi ceea ce noi suntem de ani de zile cu atâta trăinicie, 

adică “legal” căsătoriţi. E drept, erau multe lucruri anapoda 

în cunoaşterea, apropierea şi căsătoria noastră. Când ne-am 

cunoscut, aşa cum ne-am cunoscut, în ilegalitate, m-ai întrebat, 

aşa cum nu se întreabă în lume decât copiii mici? Cum mă 

cheamă? 

- Cum mă cheamă? ţi-am răspuns eu puţin surprins de 

întrebare, după cum îmi aduc aminte. Tu cum ai vrea să mă 

cheme? 

- Ionel!, ai răspuns tu scurt. 

- Ionel? Hm! Păi Ionel vine de la Ion şi Ion e nume de 

ţărănoi, mujic căruia îi miros picioarele a sudoare… numele ăsta, 

prea duce în casă mireasma balegii de vacă şi prea stârneşte în 

minte imaginea ţăranului din sat cu cămaşa soioasă şi călcâiele 

crăpate… N-ai vrea să-mi zici altfel, de pildă Victor, aşa cum m-a 

botezat odată şi-mi zice până astăzi familia profesorului meu de 

română? Sau Vlad, cum îmi spunea colegul meu de birou cu gura 

plină de acest cuvânt? Sau Ernest, cum m-a botezat un mare 

latifundiar? Vezi tu? Victor a fost cineva, de pildă Hugo! La fel Vlad! 

A fost Ţepeş, aşişderea şi Ernest a fost Renan sau altcineva, pe 

când Ion, ce poate fi decât tot Ion? Vorba poetului: 

Ioane, 

Eşti milioane. 

Dar nu eşti cineva! Nu eşti nici Victor, nici Vlad, nici Ernest! 

De aceea, te-am rugat să-mi ghiceşti sau să-mi alegi alt nume, dar 

tu te-ai încăpăţânat ca un berbec îndărătnic, pe care vrei să-l tragi 

de coarne spre livadă şi el se proţăpeşte pe picioarele din urmă şi 

nu vrea să se urnească de la umbră. 

- Mie aşa mi-ar place să te cheme: Ion, Ionel! Şi aşa a 

rămas. Poate că-ţi amintea ţie de numele ăsta, lucruri multe de 

ţară, cu păduri şi izvoare, cu vite, cu ogrăzi de meri şi pluguri 

pe plai. N-am vrut să mai stărui asupra noului meu botez şi de 

atunci îţi răspund de ani aşa cum m-ai chemat din prima zi. Am 

vrut să-ţi spun ce-i drept şi numele de familie, crezând că poate 

te va interesa mai mult, fiind mai chipeş, mai pieptănat şi mai 

prezentabil ca atare, decât Ion… dar tu mi-ai pus degetul pe buze 

şi ai grăit zâmbind: asta nu mă interesează. Hm! Curioasă fiinţă, 

m-am gândit, uitându-mă la tine. Ea vrea un Ion din cap până-n 

picioare, nealterat de alte bazaconii. Şi iată cum, vorba poetului: 

De-un semn în treacăt de la ea 

Ea sufletul ţi-l leagă 

Încât să n-o mai poţi uita 

Viaţa ta întreagă… 

Dar viaţa noastră, nu se depăna într-un colţ de Eldorado şi 

nici pe insula pustie de oameni a 


Patru turnători de lux 

în siajul obiectivului 

„Tudorache” 

Dan Culcer 


NOTĂ INFORMATIVĂ. Mihai Botez 

scria, în 1983, că “lupta curajoasă a lui Dorin 

Tudoran i-a adus duşmani nu tocmai confortabili” 

“Doar Dumnezeu mă poate judeca” Andrei Brezianu, 

directorul secţiei de limba română de la Vocea Americii 

între 1991 şi 2001, este cireaşa de pe tortul turnătorilor lui 

Dorin Tudoran. Scriptic, Brezianu îşi face simţită prezenţa 

în octombrie 1982, când primeşte sarcina de a răspândi un 

zvon în ambasadele de la Bucureşti: “Tudorache face jocul 

organelor de stat pentru a se infiltra în emigraţia română”. 

• Un plan de măsuri aprobat de generalii Iulian Vlad 

şi Nicolae Pleşiţă în octombrie 1982, îi trasa lui “Dan” 

sarcini specifice: “Informatorul Dan al UM 0800 (n.r. 

Securitatea Bucureşti) va fi dirijat ca în contextul unei 

discuţii convenţionale să strecoare scriitorului Geo Şerban 

că Tudorache este suspect de a face jocul organelor de 

stat române care ar avea intenţia să-l folosească pentru 

a-l infiltra în emigraţia română”. În aceeaşi lună, un plan 

de dirijare a sursei consemna: “În scopul creării unei 

stări de derută şi neîncredere în concepţia diplomatului 

american Benton Iohnatan despre Tudorache, DAN, care 

este cunoscut în cercurile ambasadelor americană şi 

engleză, va aduce vorba despre cazul Virgil Tănase. Va 

preciza că Tănase i-a fost coleg şi că în prezent ar fi în 

strânse relaţii cu poetul Tudorache pe care îl consideră 

un neserios, element care pentru a-şi realiza scopurile 

personale este capabil să-şi sacrifice cei mai buni colegi”. 

O lună mai târziu, o notă a Securităţii concluziona sec: 

“Informatorul a procedat conform instructajului primit”. 

Contactat de EVZ pentru a explica natura colaborării 

sale cu Securitatea, Andrei Brezianu s-a limitat să spună 

că nu are de făcut “absolut niciun comentariu”, indicând 

doar că “este o chestiune de conştiinţă, iar conştiinţa mea 

este curată în faţa lui Dumnezeu, singurul care poate 

să judece un astfel de subiect”. În scurta discuţie avută 

cu reporterul EVZ, fostul director de la Vocea Americii 

a precizat că nu va contesta actul prin care CNSAS 

deconspiră identitatea informatorului DAN. În acest ultim 

caz, Tudoran este decis să nu lase lucrurile în sarcina 

judecăţii divine, în condiţiile în care Andrei Brezianu 

este beneficiarul unei pensii federale ca fost angajat 

al unei instituţii aflate în subordinea administraţiei de la 

Washington. “Am hotărât să cer autorităţilor americane 

să-mi răspundă la câteva întrebări. Au ştiut de la domnul 

Brezianu că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au 

ştiut şi află acum, au ceva de spus? Au de gând să facă 

ceva?”, a precizat Dorin Tudoran într-un interviu amplu 

oferit EVZ, pe care îl puteţi citi mâine, integral, pe evz.ro. 

DISCREDITARE. Sursa «Dan», alias Andrei 

Brezianu, trebuia să-l compromită pe Tudoran 

în cercul diplomaţilor străini la Bucureşti 

E P I L O G 

Prosperitatea călăilor 

În vara lui 1976, “obiectivul Tudorache» nu era decât 

un alt nume între cele “lucrate» de Securitate în scopuri de 

“temperare şi influenţare». Totul se schimba însă în august 

1980, când generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă autorizau 

patru direcţii ale Securităţii să-şi asume o platformă comună 

de combatere a disidentului Tudoran. Unul dintre pionii 



acestui mega-plan, ofiţerul Victor Achim, în prezent patron 

al obscurei edituri Paco, nu-şi mai aminteşte de vremurile 

în care păzea, cu preţul libertăţii celorlalţi, dictatura. 

“Absolut niciodată n-am făcut poliţie politică. Toată 

activitatea mea s-a derulat în baza legilor în vigoare la 

data respectivă. Dacă vreţi vinovaţi, întrebaţi-i pe superiorii 

mei”, a declarat Achim pentru EVZ. Chestionat punctual 

despre cazul Tudorache şi despre superiorul său, colonelul 

Ilie Merce (deputat PRM în perioada 2000-2008), Achim 

a replicat sec: “Nu-mi mai aduc aminte. La revedere!”. 

• “Ce vrea domnul Tudoran, să-i fac o recenzie? Numi 

aduc aminte de cazul său. E posibil să ne fi întâlnit 

de mai multe ori, dar nu mai ţin minte nimic”, a fost 

prima reacţie a colonelului Victor Achim în discuţia cu 

reporterul EVZ. Din nefericire pentru proprietarul editurii 

Paco, arhivele Securităţii n-au memoria atât de scurtă. 

August 1980, plan de măsuri în cazul “obiectivului 

Tudorache”: “Se va difuza în cercul său de relaţii versiunea 

că este în legătura organelor de securitate. În susţinerea 

acestei acţiuni, ofiţerul Achim Victor din cadrul U.M. 0610 

(n.r. Direcţia I din cadrul Departamentului Securităţii 

Statului), va intra în contact cu Tudoran şi va dezvolta relaţii 

prieteneşti cu acesta, fără a-şi declina calitatea reală şi fără 

a aborda în discuţii probleme specifice muncii noastre. În 

acelaşi timp, se va acţiona ca elemente din cercul de relaţii 

al lui Tudoran să-l cunoască pe ofiţer, în calitatea sa reală”. 

Finalul fericit e doar o aparenţă. Dorin Tudoran a emigrat 

în SUA în 1985. Securiştii care s-au ocupat de cazul său 

au împânzit, după 1989, instituţiile statului român. Poeţii 

de curte ai ceauşismului şi corifeii proletcultismului şiau 

continuat nestingheriţi carierele publice. Iscoadele 

lui Tudoran au reuşit să scrie cărţi, să conducă instituţii 

media şi să promoveze democraţia de pe poziţii morale 

imaculate. STRICT SECRET. Planul pus la cale de 

Securitate avea drept obiectiv “temperarea, influenţarea 

şi descurajarea” lui “Tudorache” Mâine, pe evz.ro, puteţi 

citi un interviu cu Dorin Tudoran, în care acesta vorbeşte 

despre dosarul său de urmărire informativă, despre 

delatorii-prieteni, despre relaţia cu Adrian Păunescu şi cei 

nouă ani pierduţi în hăţişul represiv al României ceauşiste. 

Publicat de către Dan Culcer. Écrivain roumain vivant 

en France depuis 1987. la » Asymetria — Antiacvarium , 

9/09/2010 02:03:00 PM 

De ziua ta, la Focşani 

6801

AESOTERICAE 

Problema “Oculta” 

Securitatea faţă cu 

francmasoneria în anii `80 

Cu acest prilej, era deconspirată şi 

sursa care a stat la baza alcătuirii raportului 

alarmist al Centrului de Informaţii Externe, 

o sursă cât se poate de autohtonă : 

De subliniat virulenţa manifestărilor 

lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim 

Tudor, care consideră că „ masoneria 

manevrează din umbră” aproape în toate 

domeniile vieţii social – economice şi 

culturale din ţară. 

Cu prilejul discuţiei solicitate în 

luna martie a.c., Corneliu Vadim Tudor a 

relatat unui cadru de conducere al unităţii 

noastre că, deşi a informat la diferite nivele 

despre activitatea „extremei dreapta din 

cultură, acum apelează şi la armată”, 

aceasta fiind, după opinia sa, singura 

instituţie care ar putea să facă ordine în 

domeniul respectiv. 

Direcţia I dezminte sec, 

stabilind că nu se confirmă şi alte informaţii 

furnizate de raportul Centrului de Informaţii 

Externe (între acestea şi aşa-zisa poreclă 

a lui George Macovescu), dar aceasta nu 

a influenţat opinia conducerii Securităţii, 

care ia decizia de a reconsidera problema 

francmasoneriei, pe care o vedea acum 

drept un risc major pentru securitatea 

statului, de natură să perturbe buna 

funcţionare a instituţiilor acestuia sau, cel 

mai probabil, vinovatul ideal pentru toate 

problemele care apăreau în România : 

Există indicii că anumite fapte 

şi fenomene negative care se manifestă în 

unele sectoare de activitate ar fi cauzate 

de acţiuni ale serviciilor de spionaj şi ale 

cercurilor reacţionare din Occident, în 

spatele cărora se află francmasoneria 

internaţională. 

Recrutarea de noi adepţi, 

din rândul cetăţenilor români, a fost altă 

direcţie de acţiune a francmasoneriei, care 

a atras atenţia organelor de Securitate 

române. Recrutarea de membri ai lojilor 

masonice s-ar fi efectuat atât din rândul 

emigranţilor români din Occident, cât şi 

din cel al românilor din interiorul graniţelor 

ţării. O parte din noii membri proveniţi 

din rândul românilor din ţară erau atraşi 

să adere la diverse loji de către cetăţenii 

străini aflaţi în România în vederea 

efectuării studiilor, care aduceau din ţara 

natală diverse materiale de iniţiere în 

francmasonerie, pe care le răspândeau 

în rândul studenţilor români sau le 

discutau împreună cu aceştia. Aceasta ar 

fi fost, potrivit datelor Securităţii, metoda 

principală de recrutare de noi membri 

pentru Ordinul Rosicrucienilor. O dată 

deveniţi adepţi ai Ordinului, cetăţenii 

români astfel recrutaţi răspândeau ideile 

francmasonice în ţară, în vederea racolării 

şi a altor persoane, între cei vizaţi de 

aceşti adepţi pentru recrutare aflânduse, 

la un moment dat, chiar şi un ofiţer 

de Securitate din Cluj Napoca, rămas 

Nicolaie Ioniţă 


neidentificat. 

Interesul francmasoneriei se 

îndrepta, însă, mai ales, asupra tinerilor 

români care activau în domeniile artei şi 

culturii, medicinei şi justiţiei. Recrutarea 

de membri din rândul acestora se efectua 

fie indirect, prin intermediul foştilor masoni 

care se aflau încă în România, fie direct 

de către membrii lojilor masonice din 

exterior, care abordau persoanele vizate 

în momentul în care acestea călătoreau în 

diverse state din Occident. 

Reluarea încercărilor de 

„redeşteptare” a lojilor francmasonice 

din România, desfăşurate în special 

de membrii Supremului Consiliu pentru 

România, aflat la Paris, pare să fi fost 

unul din principalii factori care au condus 

la reluarea urmăririi informative a vechilor 

francmasoni din ţară. Au fost remarcate, în 

acest sens, acţiunile lui Marcel Schapira, 

care, sub pretextul trimiterii de ajutoare 

materiale vechilor francmasoni, vizează 

restabilirea legăturilor între aceştia, pe 

de o parte, iar pe de altă parte, între 

francmasoneria din ţară şi conducerea 

aflată în exterior. Cum expedierea unor 

pachete conţinând, potrivit datelor deţinute 

de Securitate, medicamente ce nu puteau 

fi găsite în ţară, constituia în sine o acţiune 

subversivă, concluzia firească trasă de 

organele Securităţii a fost că, astfel, se 

căuta crearea unor grupuri organizate 

pe principiul francmasoneriei, din care 

făceau parte foşti francmasoni, precum 

Vasile Florescu, Alexandru Bilciurescu, 

Panait Stănescu – Bellu, descendenţi 

ai acestora, care preluaseră ideile şi 

preocupările francmasonice ale părinţilor 

lor şi o serie de intelectuali, atraşi de 

ideile masoneriei cu prilejul călătoriilor 

în Occident. Dacă la toate acestea se 

adaugă faptul că grupurile respective erau 

bănuite a fi în slujba serviciilor de spionaj 

occidentale, care ar fi stabilit relaţii de 

conlucrare cu organizaţiile francmasonice 

şi acţionează sub masca acestora pentru 

atragerea unor cetăţeni români la activităţi 

informative , devine evidentă suspiciunea 

cu care au fost privite toate acţiunile 

desfăşurate de foştii masoni din România 

şi de urmaşii acestora. 

Acest tablou poate fi completat cu 

diferitele informaţii obţinute de Securitate 

de la surse din exterior, care afirmau 

că francmasoneria are fraţi introduşi în 

conducerea de partid şi de stat, inclusiv în 

conducerea ministerelor pentru a înţelege 

interesul pe care îl arăta conducerea 

acesteia pentru problemă. În contextul 

scandalului izbucnit în Italia, în 1981, legat 

de activitatea lojei „Propaganda Due”, au 

început să circule zvonuri privind existenţa 

în România a unor membri ai acestei loji, 

un ofiţer al serviciului de informaţii italian 

afirmând chiar că ar fi în posesia unei 


liste de 28 cetăţeni români cu funcţii de 

conducere, care fac parte din această 

lojă între aceste nume fiind menţionat, la 

un moment dat, cel al lui Ghizela Vass. 

Astfel de informaţii, preluate ca atare de 

conducerea Securităţii, nu făceau decât 

să servească drept argument pentru 

începerea urmăririi informative a tuturor 

persoanelor bănuite a avea vreo legătură 

cu ideile francmasonice. 

Activitatea de represiune 

împotriva francmasoneriei a organelor 

Siguranţei şi, ulterior, ale Securităţii, nu 

a fost declanşată imediat ulterior preluării 

puterii de regimul comunist. Justificarea 

oficială, dată ulterior de Securitate, a 

acestei aparente indiferenţe faţă de 

acţiunile francmasoneriei este legată 

de revenirea, după 1944, în funcţia de 

Inspector General la Siguranţă a lui 

Romulus Voinescu, el însuşi francmason, 

care nu putea lua măsuri împotriva fraţilor 

săi şi care, în momentul îndepărtării sale 

din funcţie, ar fi sustras 

din arhiva Siguranţei toate dosarele 

şi documentele privitoare la problema 

francmasoneriei. Materialul documentar 

sustras de acesta a fost redescoperit de 

organele Securităţii abia în 1951-1952, 

când începuseră deja arestările masive 

în rândul masonilor. Consecinţa acestei 

situaţii a fost că nu s-au luat nici un fel 

de măsuri împotriva francmasoneriei mai 

mulţi ani după 1945, situaţia rămânând 

neschimbată chiar şi după arestarea 

membrilor organizaţiei contrarevoluţionare 

Mişcarea Naţională de Rezistenţă, când 

s-a descoperit implicarea unor vechi 

masoni în susţinerea acestei mişcări. 

Situaţia nu a cunoscut o schimbare 

semnificativă, din acest punct de vedere, 

nici după înfiinţarea, în 1948, a Securităţii 

Poporului. Aceasta s-ar fi datorat faptului 

că organele Securităţii au preluat această 

problemă fără a dispune de nici un 

informator – sau, cel puţin, aceasta era 

justificarea oficială în 1956. La aceste 

lipsuri moştenite de la structurile fostei 

Siguranţe, se adăuga atitudinea noilor 

cadre ale instituţiei, care ar fi abordat 

problema cu superficialitate, lăsându-se 

influenţaţi de concepţia greşită, moştenită 

de la Siguranţă, potrivit căreia masonii – 

oameni în vârstă şi neserioşi prin ritualul 

lor absurd – ar fi încetat singuri orice 

activitate. 

Totul s-a schimbat începând 

cu anul 1949, când a fost reţinut „grupul” 

Stănciulescu – Tomescu şi cu arestarea, 

în 1951-1953, a întregii conduceri a 

francmasoneriei române, în frunte cu 

Constantin Bellu. Cu această ocazie a 

fost confiscată şi o parte a arhivei lojilor 

din România şi s-a reuşit înspăimântarea 

tuturor francmasonilor din ţară rămaşi încă 

în libertate într-o măsură suficientă încât să 

nu mai reia activităţile „masonice”. Cu toate 

acestea, aflându-se, din unele surse, că 

unii din masonii rămaşi liberi din Bucureşti 

şi din provincie mai aveau încă întâlniri 

ocazionale sau de prietenie, în cursul 

cărora discută şi comentează evenimente 

politice interne şi internaţionale, în 

favoarea ţărilor capitaliste, Direcţia I a 

Securităţii hotărăşte, la 1 octombrie 1956, 

deschiderea unui dosar de evidenţă în 

problema francmasoneriei, pentru luarea 

în evidenţă a elementelor francmasonice 

mai principale [sic!] şi a fi lucrate informativ 

în vederea stabilirii activităţii ce eventual o 

desfăşoară. 


Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul 

Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a 

Părintelui Arsenie Boca 

Un alt fapt de mirare este că 

pictura bisericii din satul Drăgănescu 

a apucat să fie văzută de poetul mistic 

Nichifor Crainic (1889-1972), şi el, ca şi 

Părintele Arsenie Boca, scăpat cu viaţă 

din condiţiile de exterminare impuse după 

gratii deţinuţilor de Securitatea condusă 

de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg, 

alias Al. Nicolschi/Nicolau. De la maica 

Zamfira aflăm de vizita din 1971 a fostului 

academician epurat din înalta instituţie 

odată distrugerea planificată a tot ce a 

însemnat până în 1948 valoare culturală 

românească. Tot ea păstrează si publică 

scrisoarea în care autorul Nostalgiei 

Paradisului comunica Părintelui Arsenie 

Boca, în jurul căruia se născuse în 

anii patruzeci “mişcarea religioasă de 

la Sâmbăta de Sus”(pr.N. Streza, op. 

cit), bucuria avută la vederea picturii 

Bisericii Drăgănescu, “pecetluindu-i” 

astfel valoarea (v. Monahia Zamfira 

Constantinescu, Notă, în vol. Cărarea 

Împărăţiei, ed.II-a, Deva, 2006, p.332- 

333, ediţia I-a, 1995). 

Ascuns de urmăritorii săi din 

armata sovietică, academicianul Nichifor 

Crainic fusese adus de la Sibiu de preotul 

ieromonah Arsenie Boca şi găzduit în vila 

Mitropolitului Nicolae Bălan (v. N. Crainic, 

Memorii, vol.II, Bucureşti, 2002, p.37- 

40) în prima iarnă de ocupaţie rusească 

a Regatului României. Se pare că Petru 

Groza ar fi încuviinţat ascunderea 

fugarului în mânăstirea de la Sâmbăta de 

Sus spunând că “omul acesta [poetul şi 

teologul Nichifor Crainic] trebuie păstrat 

pentru neamul românesc” (v.Părintele 

Arsenie Boca, Despre Cărarea împărăţiei, 

Deva, 2006, p.332). Pe când era oaspete 

Părintelui Arsenie Boca, directorul revistei 

Gândirea s-a ocupat de “verificarea 

traducerilor din primul volum al Filocaliei” 

(G. Enache, Părintele Arsenie Boca în 

atenţia poliţiei politice, Ed. Partener, 

Galaţi, 2009, p.62). 

Iată ce-i scria în 1971 teologul 

Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii 

Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu 

propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa 

religioasă a poporului nostru” (Dumitru 

Stăniloaie, în Prefaţa la vol.III al Filocaliei, 

Sibiu, 1947): „Ceea ce am admirat la 

Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav 

de suflete, fericite să se modeleze după 

Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, 

adică al celor ce poartă pe chipurile 

cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui 

Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum 

când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe 

aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei 

desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile 

sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are 

norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite 

predicile fierbinţi, pe care miile de 

oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. 

E o pictură nouă ca şi predica de atunci. 

Nimic întunecat în această primăvară care 

îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E 


o lumină de tonuri deschise către lume, 

ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât 

să ne aducă lumina de sus, ce iradiază 

din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o 

pictură nouă, după viziunea nouă pe care 

o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971). 

Rândurile faimosului teolog profesor, 

distins cu titlul Doctor honoris cauza al 

Universităţii din Viena, tipărite de monahia 

Zamfira Constantinescu în prima ediţie a 

Cărării împărăţiei (Deva, 1995) au avut 

darul să pună o oarecare stavilă celor care, 

invocând reguli pe care nu le-au înţeles în 

spiritul lor, au căutat, fie să treacă pictura 

Părintelui Arsenie Boca sub tăcere, cum 

s-a întâmplat la sfinţirea oficială a Bisericii 

de la Drăgănescu pe 2 oct. 1983, fie să 

o denigreze pentru noutatea viziunii. 

Probabil din 1983 datează eseul Geneza 

picturii, găsit printre manuscrisele rămase 

în chilia de la Sinaia, document revelator 

în ce priveşte gândirea teologală a 

Părintelui Arsenie Boca (v.Biserica de la 

Drăgănescu, “Capela Sixtină” a ortodoxiei 

româneşti, Deva, 2005, p.15-19). 

In 1950 Patriarhului Justinian Marina 

îi reuşise mutarea în cadrul Patriarhiei 

a Comisiei de pictură bisericească de la 

Ministerul Cultelor, numit de el “Securitatea 

popilor”. Probabil că fără această trecere 

n-am fi avut azi nici frescele şi mozaicurile 

Olgăi Greceanu de la Mânăstirea 

Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor 

Crainic) pictate pe zidurile bisericii de la 

Drăgănescu de faimosul preot ascutat de 

mii de oameni la Mânăstirea Brâncoveanu 

şi apoi la M-rea Prislop. 

Miraculoasă este însăşi 

supravieţuirea monumentului de artă 

pe care-l reprezintă micuţa biserică 

aflată la vreo 30 de km de Bucureşti. E 

suficient să ne gândim că ea se află 

pe malul lacului de la Mihăileşti, unde 

Mefisto şoptise tiranului (ca spre sfârşitul 

Faustului goethean) să construiască un 

port, neapărat în locul bisericii, si nu în 

altă parte. Ceauşeştii voiau distrugerea 

Bisericii Părintelui cu o furie nestăpânită. 

Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 

la pălmuirea monahului Arsenie Boca 

în mijlocul bisericii în sfânta zi de Paşte. 

Înverşunarea lor împotriva călugărului 

iconar care s-a opus cu fermitate dărâmării 

Bisericii de la Drăgănescu nu s-a stins 

până nu l-au condamnat la o moarte 

martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, 

Moartea martirică a Părintelui Arsenie 

Boca, un adevăr ascuns la Centenarul 

sărbătorit la Sâmbăta de Sus). 

În categoria miraculosului intră şi 

supravieţuirea picturii Bisericii executată 

de Părintele Arsenie Boca în ultimii 

douăzeci de ani ai vieţii sale. Fiindcă din 

interiorul Bisericii din Bălteni (Dâmboviţa) 

au dispărut “figurile impunătoare ale 

sfinţilor” realizate pe cheltuiala şi cu 

efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 

1946 ajutată fiind de Eduard Săulescu şi 

Theodora Cernat-Popp. În 1972 fresca a 


DESLUŞIRI 

Isabela Vasiliu Scraba 

fost refăcută de Olga Greceanu (v. prof. 

univ. dr. Adina Nanu, Olga Greceanu, 

album editat în 2004 de Centrul de 

Cultură Palatele Brâncoveneşti, p.49). Din 

păcate, pictura Bisericii din Bălteni care 

prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o 

sobră şi gravă armonie” îi păruse Adinei 

Nanu că “învăluie şi linişteşte sufletul 

privitorului ca o rugăciune” n-avea să 

scape decât într-o primă instanţă de furia 

destructivă a dărâmătorilor de biserici 

specializaţi în terorizarea populaţiei 

(nu numai) cu doctrina materialismuluidialectic. 

Frescele Olgăi Greceanu pictate 

în Biserica din Bălteni n-au mai putut 

supravieţui valului distrugător al inculturii 

sub aparenţe bine-voitoare. 

Pe 5 septembrie 2010, anul 

centenarului naşterii Părintelui Arsenie 

Boca, un preot venise cu soţia să vadă 

pictura Bisericii Drăgănescu. Eram şi 

eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să 

nu ratez întâlnirea cu soţia acelui preot. 

Fiindcă de la ea am aflat că trecerea 

Părintelui Arsenie Boca era însoţită 

de atâta veneraţie încât credincioşii îi 

atingeau pe furiş veşmintele. În ce-l 

priveşte pe bătrânul preot care tot găsea 

defecte picturii bisericii, văzându-l aşa 

de ostil, nu m-am putut reţine să-i citez 

o spusă a Părintelui Arsenie Boca: “Să 

nu pronunţaţi prea des numele meu că 

pe unii îi arde”. Asta pentru că de la acel 

specialist în pictură bisericească aflasem 

(fără să doresc acest lucru) nişte aşazise 

neajunsuri ale picturii. Vezi Doamne, 

culorile vesmintelor nu corespundeau 

canoanelor, şi nici feţele sfinţilor nu erau 

pe placul preotului venit din Bucureşti, 

care tocmai îmi spusese că face parte 

din Comisia de pictură bisericească a 

Patriarhiei. Noroc că în 1971 fostului 

profesor de teologie la Universitatea din 

Chişinău şi din Bucureşti aceeaşi pictură 

îi plăcuse. 

Dacă Nichifor Crainic nu si-ar fi 

exprimat în scris entuziasmul pentru 

scenele pictate în biserică de Părintele 

Arsenie Boca, cine ştie dacă soarta lor n-ar 

fi fost aceeaşi cu soarta frescelor Olgăi 

Greceanu care din 1992 au încetat (cu 

acordul Comisiei de pictură bisericească 

a Patriarhiei) să existe pe pereţii Bisericii 

din Bălteni (Dâmboviţa). Uimitoare 

pare şi profeţia Părintelui Arsenie Boca 

prevăzând ostilitatea oficială care se va 

prelungi şi după moartea sa. El a spus: 

“Ierarhia B.O.R. îşi va face de lucru cu 

mine şi după moartea mea” (pr. N. Streza, 

Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, 

Ed. Credinţa strămoşască, 2009, p.223). 

6803

DESLUŞIRI 

Cugetând în Situaţii simetrice 

Când un autor, în speţă Ioan Gâf-Deac, instrumentează 

o apariţie simultană (şi la aceeaşi editură) a două dintre propriile 

volume scrise însă la o distanţă de patru decenii unul de altul, 

întâmplarea (dacă ar fi o întâmplare) ar da de gândit chiar şi celui 

mai superficial comentator de poezie. Un element care şi el adaugă 

ceva la stranietatea situaţiei se face simţit din obstinata rigoare cu 

care poetul notează – pe finalul fiecărui text – data la care s-a produs 

actul elaborării. Demersul auctorial configurându-se şi sub semne 

aparţinătoare de Cronos – în sfera decodărilor semnificative – s-ar 

sugera o posibilă perspectivă ordonatoare. 

Dar, pe scurt, apropiindu-ne de concreteţea faptului în sine 

vom spune că avem de-a face cu un prim volum (texte datate din 

perioada anilor ’68 -’75), intitulat Venind către mine (2009, Bucureşti, 

Editura RBA Media). Pe coperta celui de-al doilea (texte recente 

din anii 2008-2009) ne întâmpină un titlu aparent incolor: Situaţii 

simetrice! Ar fi greu să nu mărturisim că ariditatea – quasi scientistă 

– a acestui titlu intrigă şi chiar surprinde, ţinând seamă că ne situăm, 

totuşi, pe teritorii ale Poeziei!!! Acceptăm însă ideea că atât sintagma, 

deopotrivă neliniştitoare şi incitantă, cât şi – evident – premeditata 

apariţie simultană a celor două plachete incumbă un scop bine 

precizat care, pe parcurs, nu va întârzia să ni se dezvăluie. 

Analizând lucrurile mai în detaliu o primă ipoteză pare să 

capete un anume contur. Prin această regie editorială autorul ar 

încearca o intersectare de orizonturi: adus într-un anume tandem, 

obiectul carte este supus unei operaţii de desmărginire. S-a imaginat, 

probabil, că fiecare dintre cele două plachete ar putea-o iradia pe 

cealaltă compunând o rezultantă complexă, un nou tip de mediu 

destinat să conţină şi să (se) comunice (într-) un supra-mesaj. 

Inevitabil, ipoteza ne evocă şi ne trimite pe terenul formulărilor cu valori 

de investigaţie (din sfera culturii mediatice) ale lui Marshall McLuhan, 

cel care – descoperind modalităţile prin care mass-media influenţează 

şi transformă universurile noastre spirituale – vorbea despre apariţia 

unor forme noi de percepţie. (Texte esenţiale, 2006, Bucureşti, 

Nemira, p.8). Dar – corelativ – lăsa loc deschis şi posibilităţilor de 

formatare a unor noi tipuri mediatice. În consecinţă, suntem tentaţi 

să spunem că demersul instrumentat de Ioan Gâf-Deac ar putea fi 

considerat şi dintr-o asemenea perspectivă. Schimbările de accent 

induse de supra-aglomerarea şi supra-presiunile informaţionale 

au indus – şi continuă să o facă – o inevitabilă reverberaţie şi în 

sfera esteticului. Nu pare deloc inacceptabilă ideea că, în cazul 

de faţă, am avea de-a face cu semnele unei certe contaminări de 

natură mediatică. Dar, interogând astfel acest demers, putem să 

mergem şi ceva mai departe. Ce semnificaţii s-ar lăsa întrezărite 

pornind de aici? Reamintindu-ne lapidarul postulat The medium 

is the message, prin care McLuhan rezuma esenţa erei mediatice, 

oferim – şi speţei noastre – o cheie aptă să ilumineze tocmai acele 

sensuri greu accesibile asupra unei realităţi mereu mai ocultate (în 

esenţa ei) de presiunea informaţionalului. Înţeles în ipostaza de 

medium (iar din perspectiva lui McLuhan un medium nu este doar 

el însuşi ci, întotdeauna, el reprezintă încă ceva în plus), tandemul 

celor două plachete impune un tip de comportament. Utilizatorului 

i se cere să înveţe să intre în interioritatea faptului comunicaţional 

devenind „un fel de coproducător“ (op. cit., p. 12). Şi aici obţinerea 

sensului se suprapune sensibil cu exigenţele impuse de un act din 

zona artisticului. Pentru că – la fel ca şi acolo – ceva rămâne mereu 

în umbra inexprimabilului. Însă „observatorului i se oferă (doar!) 

şansa să desăvârşească ideea...până când aparent ajunge să se 

contopească în ea“(ibidem, p. 11). Prin urmare, The medium is the 

message atenţionează ca atunci când spui „te iubesc“, mesajul nu 

rămâne intact (şi nu este receptat în mod identic) dacă e formulat 

la telefon, ori pe coperta unui pliant comercial. Recepţia – ca şi feed 

back-ul – diferă în funcţie de modul de constituire şi de structurare 

a mediumului. Dar să vedem cum se petrec lucrurile în concreteţea 

obiectului oferit analizei noastre. 

Aşezat în deschiderea primei plachete, atenţia ne este atrasă 

de ceea ce autorul numeşte Cuvânt de sosire – şi el datat riguros: iulie 

2009. Privitor la natura şi destinaţia textelor adunate în volum, suntem 

avertizaţi asupra unei predestinări în scrierea cuvintelor. Revenirea, 

recuperarea, reluarea, revederea, reînălţarea sunt sintagmele prin 

care regia cărţii se vădeşte preocupată – apelând la texte scrise în 

urmă cu patru decenii – să pună în scenă o tramă a căderii prin timp. 

Background-ul pe care se proiectează continuu alcătuirile poematice 

este dominat de umbra obsedantă a unui Cronos care aici nu-şi mai 

devoră fiii (ca în tabloul lui Goya), ci se mulţumeşte cu devenirile 

Sinelui nostru: „S-a petrecut o scoborâre în adânc, o întoarcere 

înapoia lucrurilor, o încercată înrădăcinare în ceea ce era. Acum se 

văd şi se şi uită semnele de atunci./.../Se face o eliberare, /.../Se vine 

spre sine. Se închide totul spre eul meu, se redeschide poemul spre 

tine timp.“ Ceea ce se converteşte în cele din urmă în aşezarea în 


substanţă a Sinelui, în ivirea 

lui de dincolo de evanescenţa 

irepresibilelor lui deveniri. 

Actul poetic este 

gândit, prin urmare, ca 

deschidere de orizonturi şi 

aventură spirituală. Poetul 

aspiră să cuprindă sensul şi 

platonica umbră a dimensiunilor 

Fiinţiale. De altfel, în cuvântul 

aventură (ad-venire!), se află Dan Anghelescu 

conţinute înseşi conotaţiile devenirii. 

Se vine spre sine spune 

poetul şi subînţelege că ajungerea, situarea în paradoxalele teritorii ale 

cuprinderii de Sine se proiectează ca împlinire şi descifrare a propriei 

Fiinţări. În lunecarea (heracliteană!) a Fiinţării prin spaţiu-timp, autorul 

priveşte rostirea ca fiind ab initio destinată unui mai târziu: „Se cuvine 

mereu să fie amânate semnele pentru mai târziul de aproape.“ Dar 

ceea ce se consideră că Poemul e destinat să răpească (evanescentă 

şi eterică pradă) este „substanţa măreaţă a timpului în cuvinte aşezate 

într-un creuzet al arderilor curate.“ Aşadar textele selectate în primul 

volum ar putea fi gândite ca imnuri adresate depărtărilor şi tuturor 

celor rămase în urmă sub orizonturile ce s-au pierdut. Ceea ce îl 

preocupă pe autor este Sinele dintr-un altcândva unde „nu exista 

gând de împlinire prin scriere“. Venind către mine este deci o căutare 

a indefinibilului precipitat al căderii prin spaţiu-timp. Când poetul spune 

„Se redeschide poemul spre tine timp“, el mai spune şi că: „...Fără 

cuvinte e spaţiul acesta/ al frigului,/ fără ţipătul sângelui meu aspru, 

/ numai cu şiruri frumoase/ de scoici de metal /.../ oameni şi vitralii 

care câştigă împăcări/ cu propria noastră topire“ (Venind către mine) 

... Într-un plan secund se face auzit şi sunetul grav al unei meditaţii 

despre însăşi destinul Poeticului: „...Pentru că azi/ mai stăruie lupta 

cu frigul/ şi de iubit nu mai ştim/ un pol al înfricoşării,/ bătrân Albastru 

/în care trăiesc/...“ Dar să nu trecem cu vederea nici obsesia tragică 

a claustrării în incomunicabil, a unui de-ne-atins-al-Sine-lui propriu 

refuzat cuprinerilor sub puterea fără tenebre a Logosului. Este una din 

temele recurente. Sensibilitatea poetului o pro-nunţă şi o de-nunţă în 

varii forme vorbind mereu despre Frig: „lumina ce iese din frig“, „pânza 

de frig“etc... 

De altfel, vom recunoaşte aici una dintre problematicile 

implozive ale lumii contemporane. Ea se va fi conturat – într-o anume 

perioadă – în sfera filosofiei, atunci când se constata că există o zonă a 

existenţei absolut inaccesibilă cunoaşterii – şi implicit – comunicării. În 

descendenţă kantiană îşi făcea apariţia ca lucru în sine al discursului. 

Neînţelegerea (Nichtverstehen) era considerată un fenomen general 

şi – dimpotrivă – înţelegerea corectă, completă, totală, apărea în 

zona excepţiilor (Schleiermacher vorbea despre o universalitate a 

neînţelegerii dat fiind că orice discurs conţine în mod natural şi o latură 

incomprehensibilă). 

Revenind asupra textelor de care ne ocupăm, am spune 

că ele se (re)situează sub dominaţia quasi obsesivă a amintitei 

problematici pe care lirismul şi contemplaţia o leagă acum indisolubil 

de timp: „Adun geometriile timpului,/jumătate cer,/ jumătate lut-/.../ 

împlinind cercul /orelor,/cercul cheilor/ adunate pe inelul / viitoarelor 

porţi“. Înapoia fiecărui cuvânt poetul presimte o lume spirituală 

enormă care, evident, copleşeşte vorbirea şi semnele ei!.. Pentru 

că acolo „…linia vieţii – se spune – este formată din spaţiul existent 

între două simplificări simetrice, între două căderi retorice.“ Dar atât 

limba cât şi Fiinţa, care se determină reciproc întru rostire, se vădesc, 

deopotrivă, infinite: „era cădere în înalturile adâncului. Primejdia se 

află în substanţă, fericirea în afara ei. Descătuşarea se regăseşte în 

orizonturi, libertatea în nevăz. Străinul sine din secunde se naşte, din 

neştiinţa instantanee.” 

Dacă limbajul – aşa cum s-a mai spus – este un universal 

prin care omul se singularizează, astăzi nu mai reprezintă o noutate 

faptul că Poezia manifestă – din ce în ce mai frecvent – irepresibila 

tentaţie de a se auto-(pro)-pune ca subiect, de a declanşa o rediscutare 

a propriei sale condiţii, vădindu-se că ea se gândeşte 

pe sine venind dinspre sine. Ceea ce se constituie şi ca unul din 

mesajele ce survin din polifonia acestor texte. Se explică astfel şi 

aspectul, nu lipsit de stranietate, al premeditatei iradieri reciproce a 

celor două plachete (aluziv) mărturisită chiar prin titlul uneia dintre 

ele: Situaţii simetrice. Este evidentă o anume ciudăţenie şi nu numai 

în ceea ce priveşte această congeneritate care le şi claustrează 

în singularitatea lor. Din perspectiva acesteia din urmă ne oprim şi 

asupra titlurilor: Forme înguste în nemărginire, Biografia aerului, 

Viori legate în flamuri, Să înălţăm scăderea, Lumina cea scuturată 

de timp, Arta necazurilor etc. Din punct de vedere formal, ca şi din 

perspectiva scriiturii (evident recente 2008, 2009), discursul acestei 

î

ASASINAREA LUI 

JOHN LENNON. 

DUPĂ TREIZECI DE ANI 

Andrei Oişteanu 


Reporteri, poliţişti, avocaţi, psihologi încep să se joace cu 

supoziţiile. Toate se învârt în jurul ideii că asasinul este psihopat. 

O ironie a soartei, căci Lennon a donat în timpul vieţii o groază 

de bani pentru ajutorarea handicapaţilor psihici. (Se vede că nu a 

dat destui!) Unii susţin că s-a produs un fenomen psihopatologic 

special, o formă de „sinucidere“ a lui Chapman, prin răpunerea 

persoanei cu care s-a identificat. Ei aduc ca argumente faptul că 

Chapman îi adora pe Beatles, le cânta cântecele la chitară, s-a 

însurat tot cu o japoneză, ca John etc. 

Alţii caută „cheia“ acestui act dement într-o pictură a 

lui Salvador Dali, intitulată Lincoln în viziunea lui Dali, şi care 

înfăţişează asasinarea lui Abraham Lincoln. O reproducere 

scumpă a acestei picturi a cumpărat-o Chapman cu câteva luni 

înainte, a pus-o la loc de cinste în casă, a 

studiat-o cu mare atenţie şi s-a lăudat că 

este cea mai importantă achiziţie a lui. 

Alţii, cei mai mulţi, caută explicaţia 

în metoda „foarte uşoară“ (?!), rapidă şi 

eficientă de a deveni celebru. Este o lege 

veche: devii cu atât mai celebru cu cât 

personalitatea pe care o ucizi este mai 

celebră. De acum încolo, oricine va gândi, 

va vorbi sau va scrie despre John Lennon 

va trebui să gândească, să vorbească sau 

să scrie şi despre Mark David Chapman. Şi 

iată, eu însumi nu pot să fac excepţie de la 

această regulă. 

NY, 12.XII.1980. 

Primarul New Yorkului, Edward 

Koch, îi cheamă prin intermediul presei pe 

locuitorii metropolei să aducă un ultim omagiu lui John Lennon. 

El propune un miting duminică, 14 decembrie, în Central Park, 

pentru a păstra zece minute de tăcere în memoria celui dispărut. 

Ştirea a dat loc la comentarii răutăcioase. Unii spuneau că este 

vorba de un simplu gest electoral, pentru a-şi creşte popularitatea 

a doua baterii de texte evoluează pe alte coordonate. Iată rostirea 

din Poduri adormite: „O singură mângâiere ajunge spre adormirea 

podurilor, pe ale căror spinări vor trece mestecenii întârziaţi în albul 

înmărmurit de-atâta verde./.../ Vorbele roşii, dansatoare întrebări 

devin, întinse ape în sine. Vizitator străin, - poemul se naşte“. Sau 

iată şi acest text stabilind, în spatele unui foarte semnificativ număr 

13 (!?), o Regulă a prevestirii: „...Putem arăta neliniştile în prevestirile 

vechi, odihna în noile ştiinţe, ierarhia în marea dezordine din reţelele 

lumii./ Fenomenul este o călătorie; diversele părţi de îndrăgostire 

sunt gigantice molecule de destin, experienţe neexaminate./ Voinţa 

este rigoarea dintre două ceruri, dintre două energii şi şapte silabe, 

cântând la pian când tu ai sosit la plecare, sub braţ purtând înclinările 

ce urmau să se desfăşoare în tainele unei case secrete./.../ Linia 

vieţii este formată din spaţiul existent între două simplificări simetrice, 

între două căderi retorice, între infinitele mări căzute din când în când 

în oceane şi ocheane albite de soarele şi aerul tău, - prevestire de 

departe ori de foarte departe venind.“ 

Simpla lectură a fragmentelor de mai sus trimite cu gândul 

la acea Instanţă supremă (cum a fost definită pataphysika lui Alfred 

Jarry), pulsaţia rostirii vibrând de plenitudinile ei de ştiinţă (s-a spus 

că este de alură imperturabilă) a soluţiilor imaginare. Ceea ce – fără 

putinţă de tăgadă – e cât se poate de vizibil. Vom sesiza aici ademenirea 

simbolicelor dislocări ale graniţelor în care se produce fiinţarea tuturor 

obiectelor lumii. Şi lectorul va deveni prizonierul superbei aroganţe 

(...Debelare superbos!), cu care totul se reproiectează într-o altă 

virtualitate, lirică şi absurdă în acelaşi timp, terorizând dar şi ironizând 

tocmai ceea ce este acum în mare vogă: Deconstrucţia! Este evident 


EMINESCIANA 

în rândul tinerilor. Alţii afirmau că Edward Koch vrea să spele 

într-un fel această pată de sânge de pe faţa New Yorkului, mai 

ales că în ultimul timp primarul încerca să rezolve o parte din 

problemele financiare cu care se confruntă metropola, făcând din 

New York un punct de atracţie turistică. În aces sens, Koch a 

insistat în declaraţiile sale recente asupra faptului că asasinul nu 

este newyorkez, că New Yorkul nu are nicio vină în ceea ce s-a 

întâmplat, că New Yorkul i-a acordat rezidenţă lui John Lennon 

etc., Koch a „uitat“ însă să amintească desele refuzuri, cei cinci 

ani de aşteptare şi suma uriaşă pe care a cheltuit-o Lennon prin 

tribunale, pentru a obţine această rezidenţă abia în 1976. 

NY, 14.XII.1980, ora 12. 

În ciuda tuturor acestor implicaţii, două sute de mii de tineri 

s-au adunat duminică în Central Park, nu departe de Dakota 

Building. Într-un singur glas toţi au cântat Give peace a chance, 

All you need is love şi alte cântece ale Beatles. Pancartele 

purtate de tineri spun totul: „Să sperăm în pace“, „Lennon n-a 

murit“, „Tot ce avem nevoie e dragoste“, „Cine urmează?!“. 

Îmbrăcaţi în costume din piele neagră, câţiva punkişti au provocat 

mulţimea prin parafraze în opoziţie: „Tot ce avem nevoie e ură!“, 

ca o dezvoltare a principalului lor slogan „Vă urăsc pe toţi!“ şi a 

teoriei lor că în ziua de azi singura posibilitate de comunicare 

este producerea urii în semeni. Unul din ei a reuşit acest gen de 

„comunicare“, apărând cu o haină pe care scria „Eu sunt asasinul 

lui John Lennon“. 

Cele zece minute de tăcere au fost impresionante. Două 

sute de mii de oameni adunaţi la un loc, frământaţi de aceleaşi 

gânduri, tensionaţi de aceleaşi sentimente şi tăcând zece minute 

sunt lucruri care te pot emoţiona. Doar câteva elicoptere ale poliţiei 

au huruit deasupra mulţimii, producând un 

sentiment inconfortabil de raid aerian, care 

a fisurat manifestarea devenită un strigăt 

mut pentru pace. M-am uitat în jurul meu. 

Toată lumea tăcea cu ochii închişi sau cu 

privirile în jos. Nu era linişte, ci tăcere. Nu 

o tăcere amorţită, ci una incandescentă, 

purificatoare, simţită nu atât ca un ultim 

omagiu adus lui John Lennon, cât ca o 

curăţire de păcatele, culpele şi nepăsările 

noastre cotidiene. Da, ne simţeam cu toţii 

vinovaţi. Am făcut noi totul ca această 

tragedie să nu se fi produs?! Da, suntem 

vinovaţi, pentru că locuim cu toţii o planetă 

unde astfel de orori, şi multe altele, sunt 

cotidiene încă, iar noi nu ştim sau nu putem 

sau nu vrem să le punem capăt. Doar 

păsările parcului şi copiii, fără sentimente 

de culpă indefinită, şi-au permis să nu tacă. 

S-a ieşit din parc în tăcere. Afară ne aşteptau sute de 

tonete improvizate unde se vindeau la preţuri piperate butoni, 

afişe, tricouri, jachete şi pălării cu chipul lui John Lennon. Totul 

reintra în normal. Am simţit că Lennon este omorât a doua oară. 

că autorul Situaţiilor simetrice se află sub fascinaţiile amintitei ştiinţe 

care (se afirmă şi se reafirmă ritos!) se supra-adaugă metafizicii şi se 

întinde dincolo de ea, tot atât cât acesta se întinde dincolo de fizică. (În 

consecinţă vom recunoaşte o gesticulaţie pataphysikă de dislocare în 

însăşi paradoxul alăturării celor două plachete!). 

Nu credem că am greşi prea mult considerând că Ioan Gâf- 

Deac, prin textele sale, se intersectează cu o uimitoare dezinvoltură 

şi naturaleţe în halourile acelui univers pe care doctorul Faustroll 

(v. Faptele si opiniile doctorului Faustroll, celebra carte a lui Jarry) 

îl definea drept cel ce este propria sa excepţie. Oricum, scrisul său 

provoacă îndelung repetate zăboviri ale gândului asupra stăruinţei 

– lucide – cu care îşi regizează neobişnuitele descinderi în adevăr 

prin simpla întoarcere către un „înapoia lucrurilor,/.../ atunci când se 

văd şi se uită semnele,/.../ prin care se vine spre sine iar poemul se 

redeschide spre/.../ timp.“ 

Ştiind să avertizeze că „primejdia se află în substanţă“, 

precum şi că „...în afara conştiinţei mai multe înţelepciuni se 

împacă în sine cu veacul ce tocmai a trecut“, publicarea simultană 

a celor două plachete pare să sugereze că mai există încă şi alte 

deschideri şi moduri aparte de a frecventa lumile Poeticului. Cu atât 

mai mult cu cât, dintr-o anume – foarte specială! – sapienţialitate, 

ele reuşesc să ricoşeze în pataphysik. Având puterea de a nu se 

lăsa excedat de rumoarea autistă şi implozivă a supra-mediatizatei 

noastre contemporaneităţi, Ioan Gâf-Deac ştie să ni se adreseze cu 

o simplitate impresionantă spunându-ne fără ocol: „Chiar cântecul 

incert este bogat, chiar împlinirea este săracă şi spiritul distanţei 

devine stăpân în neumbrire.“ 

6805

ATITUDINI 

LA CLUJ, 

DIN PĂCATE, 

MĂSURILE LUATE 

DE FORŢELE 

HORTHYSTE ÎS MAI 

PUTERNICE DECÂT 

ADEVĂRUL ISTORIC! 

De mai multe săptămâni, elita 

culturală şi ştiinţifică a Clujului este 

puternic stârnită, şi pe bună dreptate, 

de faptul că, după încheierea lucrărilor 

de reparare a monumentului istoric 

din plin centrul municipiului, cunoscut 

în ţară şi peste hotare sub denumirea 

de grupul statuar Matei Corvin, 

operă a sculptorului slovac Fadrusz, 

amplasat aici în anul 1902, într-un 

moment de maximă afirmare a politicii 

de maghiarizare, cu orice preţ şi prin 

orice mijloace a românilor şi a tuturor 

minorităţilor etnice şi lingvistice din 

fostul imperiu dualist austro-ungar, se 

refuză sistematic repunerea plăcuţei 

cu textul scris al marelui istoric şi savant 

Nicolae Iorga, prin care se reamintea 

că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de 

propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”. 

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de 

azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare 

samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre 

naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate 

ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt 

surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa 

protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi 

de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă 

părere (1) . 

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în 

primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de 

oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei 

Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi 

au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind 

sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. 

Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea 

Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită 

pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la 

salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că 

acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului întrun 

mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a 

propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile 

interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii 

liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, 

încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate 

în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni 

moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, 

demontarea întregului monument. 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv 

şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o 

împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat 

rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul 

propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să 

recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, 

prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile antiromâneşti 

de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a 

amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de 

istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, 

autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea 

plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric 

că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost 

înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost 


nevoit să fugă de la locul 

confruntării militare. 

Din păcate, 

având în vedere 

ponderea copleşitoare 

a elementului maghiar 

în rândurile structurilor 

politice comuniste, 

care au preluat puterea 

după 6 martie 1945, 

dar care, beneficiind de 

implicarea şi sprijinul 

forţelor sovietice de 

ocupaţie, au continuat, 

cu frenezie, multe dintre 

orientările extremiste 

ale forţelor de ocupaţie 

horthyste, nici un istoric 

sau oficial român nu 

a îndrăznit să ceară 

repararea necesară şi 

reamplasarea acestei 

plăcuţe. Această situaţie 

s-a perpetuat pe toată 

durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante 

deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, 

în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii. 

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători 

clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 

1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu 

mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, 

cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi 

afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt 

condamnabil, de neiertat. 

În pofida eforturilor (2) disperate ale unor forţe revizionist 

revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor 

de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, 

executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda 

finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei 

cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a 

încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui 

soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. 

Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste 

de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în 

materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru 

ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste 

de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul 

istoricului Nicolae Iorga (3) . Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, 

ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor 

horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai 

trebuie reamplasat. 

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest 

monument să slujească doar promovării unor interese de tip 

revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul 

municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui 

strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului 

faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la 

refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi 

neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. 

Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să 

dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, 

simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi 

reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. 

Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului! 

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în 

anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care 

să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar (4) 

fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai 

puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard1 şi să nu mai 

încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei (5) ţări. 

--------------------------------------------- 

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, 

datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 

au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu 

deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să 

fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze 

pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul 

alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii 

forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau 

chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când 

a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante 

alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau 

să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând 

unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de 

î

Romeo - Valentin Muscă şi 

problema mioriţismului românesc 

Ionel Necula 

De departe, România pare că traversează un deşert spiritual în care interesul 

pentru cultură, pentru cultura serioasă, vreau să spun, salubrizantă şi mântuitoare 

este dislocuit de manelizare, iar adăstarea în spirit, conectareea la piaţa cărţii este 

substituită de cultura undergrund. Şcoala este decăzută, preoţimea interesată mai 

mult de probleme lumeşti, valorile, multe-puţine, transgresând într-o altă lume (ultimul 

dintre cei duşi a fost cinstitul părtinte Bartolomeu Anania), aşa că izbăvirea noastră îşi 

cam pierde temeiul şi stâlpii de susţinere. Ţara este în derută, în cumpănă, corifeii ei 

în disoluţie naturală, aşa c-a rămas la discreţia nulităţilor, a diletanţilor, a mediocrităţii 

guralive, agresive şi claxonante. 

De departe, am spus, pentru că de aproape se mai pot întâlni ici-acolo, prin satele 

şi târgurile noastre uitate de lume şi uneori chiar de Dumnezeu, câte-un intelectual 

conectat la dulcea zăbavă a cetitului, conectat la piaţa cărţii şi a publicaţiilor de 

cultură. Trăiesc anonim şi de multe ori trec drept nişte anomalii ale vieţii, de vreme ce 

majoritatea bălteşte într-o medie culturală scăzută şi nu reuşesc să se elibereze de 

pericolul înmasării şi masificării 

Romeo-Valentin Muscă din Odobeşti este unul dintre aceştia. Cine a auzit despre 

el? Din colţul său de provincie priveşte la spectacolul lumii şi-ncearcă să dea seama 

de ea cu mijloacele bunei sale formaţii intelectuale. Volumul său, Ortodoxia mioriţică, 

publicat în 2006 la Pallas Editions din Focşani a avut, cred, o circulaţie restrânsă şi nu 

ştiu să se fi pronunţat cineva asupra ei. 

Cartea este interesantă, iar faptul că autorul a trecut printr-o pregătire teologală îi 

saltă cota de interes cu cel puţin o octavă. Nu spun o noutate, dar de la Blaga încoace 

problema spaţiului mioritic, ca matrice a spiritului românesc, a evoluţiei sale în timp şi 

a afirmării sale în lume, este invocat de multă lume. Nu ştiu dacă toţi cei ce-l invocă, 

chiar au parcurs Trilogia culturii a magului de la Lancrăm, dar se pronunţă, îşi dau cu 

părerea şi dau impresia unor buni cunoscători ai problemei. 

Romeo-Valentin Muscă abordează şi el problema vraiştilor din realitatea 

românească pornind de la paradigma blagiană a spaţiului mioritic, doar că priveşte 

lucrurile dintr-o perspectivă mai aplicată, cea a rolului asumat de Biserica Ortodoxă 

Română în ansamblul factorilor de emancipare morală şi spirituală. In primul rând, 

autorul reformulează conceptul blagian al spaţiului mioritic. De ce mioritic când rădăcina 

cuvântului se revendică din resemnarea bucolicei mioriţe? Ca om al plaiului vrâncean, 

autorul preferă să păstreze rădăcina adevărată a termenului şi să propună conceptul de 

mioriţism – mai apropiat de uzufructul lui etimologic şi lingvistic - în locul celui consacrat 

de Lucian Blaga. De altfel, autorul vede ipostaza idilică şi binefăcătoare a mioriţismului, 

dar vede, în deplin acord cu Cioran, şi gălbeaza ei, burlescul şi troglodismul miticilor, 

făţărnicia şi versatilismul celor îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare, meniţi să servească de 

model şi exemplaritate pentru cei mulţi peste care păstoreşte. 

Ca teolog care cunoaşte din interior nevralgiile bisericii noastre ortodoxe, 

pendulează între Blaga şi Nichifor Crainic şi conchide că în timp ce primul a schimbat 

laptele mioriţei cu schweitzerul helvet, cel de al doilea a transformat teologia dintr-o 

ştiinţă a sacrului întruna a etnicului. Toată cultura noastră medievală mai spune, a fost 

una monastică şi-ar trebui adăugat că nu doar cultura, dar şi spiritul manufacturier îşi 

găsea împlinirea între zidurile monahale. Aici existau ateliere de turnat metale, feronerii, 

războaie de ţesut, tipografii, mănăstirile noastre reprezentau în mic întreaga economie a 

ţării. Dar autorul mai spune ceva, ceva ce-ar trebui să dea de gândit ierarhilor noştri mai 

noi şi mai vechi. Ortodoxia mioriţică nu s-a ridicat la nivelul celei laice, reprezentată de 

Mihai Şora, Petru Creţia, I.D. Sârbu şi mai pot fi incluşi în această enumerare încă mulţi 

cărturari, precum Mircea Vulcănescu, Eliade, Noica. A mai echilibrat puţin cumpăna 

dintre cultura laică şi cea teologică, penibilă pentru abilităţile intelectuale ale preoţimii 

noastre, Nicolae Steinhardt, dar, n-a putut îndrepta în întregime deficitul de competenţă 

cumulat în istorie. 

Multe din problemele ridicate de autor induc un anumit disconfort în sensibilitatea 

strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile 

nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere 

prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european. 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii 

la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, 

cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a 

unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse 

interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu 

o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, 

materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în 

funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora 

sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi 

adevărurile ei. 


ESEU 

noastră, dar adevărul trebuie spus integral 

şi fără reticenţe. Fanarioţii Nicolae şi 

Constantin Mavrocordat au făcut mai mult 

pentru cultura religioasă valahă decât 

toţi domnitorii români de dinaintea lor, 

prin reformele privind introducerea limbii 

române în Biserică şi prin alfabetizarea 

clerului. Deşi pare de necrezut, astăzi 

nici un istoric mioriţic nu vorbeşte despre 

limba ortopraxiei. Aşa depărtaţi erau 

creştinii de Biserică încât a fost nevoie 

ca Nicolae Mavrogheni să dea legi ca pe 

timpul lui Carol Cel Mare în Occident, prin 

care să oblige pe creştinii ortodocşi, sub 

aspre ameninţări, să participe la liturghiile 

duminicale. Singura mare diferenţă între 

legile lui Carol Cel Mare şi ale lui Nicolae 

Mavrogheni era timpul când au fost date 

(p.18). Intre cele două zapise e o diferenţă 

de o mie de ani. 

Totdeauna Biserica noastră a 

cochetat cu puterea şi s-a complăcut 

să facă figuraţie pe lângă aceasta. A 

complicitat cu mişcarea legionară, dar 

şi cu regimul comunist sau cu regimul 

lui Iliescu (vezi prezenţa lui Simion Tatu 

în parlamentul României). Alunecarea 

creştinismului românesc în matca 

naţionalismului este o altă eroare a bisericii 

ortodoxe, întrucât prin etnicizarea divinului 

se depărtează de mesajul universalist al 

Evangheliei şi de jertfa mărturisitoare de 

la capătul Golgotei (p.25). 

Biserica Ortodoxă Română 

suferă încă de sindromul fratelui 

Alkexandru,s-a complăcut în tot felul de 

concesii şi complicităţi, iar acestea au 

erodat încrederea enoriaşilor în misiunea 

ei mântuitoare. Au ajuns simple oficii 

de prestat servicii mortuare, iar preoţii, 

funcţionari cu leafă de la stat, plini de 

necazuri şi greutăţi, umiliţi de ierarhi şi 

dispreţuiţi de clasa noilor îmbogăţiţi (p. 

38). Paralelizată de structuri bisericeşti 

clandestine, precum Biserica Creştinilor 

Ortodocşi Tradiţionali a Valahilor de 

Pretutindeni, mai recent de biserica 

secretă a lui Constantin Dogaru, unitatea 

ortodoxismului românesc este serios 

ameninţată. 

Multe aspecte din activitatea 

Bisericii Ortodoxe Române îl indispun pe 

autorul odobeştean. Multe pot fi creditate, 

multe pot genera anumite rezerve, dar 

dincolo de opinia noastră subliniem buna 

pregătire intelectuală a autorului, pupila 

sa larg deschisă cu care priveşte instituţia 

religioasă de la noi – bântuită de atâtea 

friguri, astenii şi bâlbâieli de tot felul. Il 

recomand cu căldură şi-i promit să stau 

cu ochii pe el, să-i urmăresc înfiorările 

cărturăreşti şi să dau seama public de ele. 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează 

orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu 

are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea 

adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce 

servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a 

reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, 

cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti. 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, 

pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru 

maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai 

poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al 

refacerii Ungariei Mari! 

6807

JURNAL DE BIBLIOTECĂ 

„GIUBILEO” 

„Gubileo” are la origine cuvântul „yôbêl”(cornul berbecului), 

din limba ebraică, dar şi termenul „iobeláios” din limba greacă. 

„Jubileu”, este de fapt termenul prin care poporul evreu celebrează 

„anului iertări”, vestind prin sunetul „cornului”începutul anului 

jubiliar ebraic, la împlinirea celor cincizeci de ani, trecuţi de la 

ultima aniversare. 

În ziua Ispăşirilor, când cornul vesteşte Jubileul, israelitul 

rob este eliberat... 

Dar iată ce spune versetul biblic din Levitic, 25- 8/17 şi 

23/55: „Îţi vei socoti şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte 

ani, aşa ca toate cele şapte săptămâni de ani să-ţi dea patruzeci 

şi nouă de ani. În cea de a zecea zi a lunii a şaptea, glas de 

trâmbiţe va răsuna în tot pământul vostru, în ziua ispăşirii, atunci 

cu trâmbiţe veţi vesti în tot pământul vostru. Şi veţi sfinţi anul 

al cincizecilea, şi’n toată ţara voastră veţi vesti eliberare pentru 

toţi cei ce locuiesc într’însa. An jubileu să vă fie: fiecare se va 

întoarce la moşia lui, fiecare se va întoarce la familia sa. An 

jubileu să vă fie vouă acest an, al cincizecilea: nu veţi semăna, nu 

veţi secera ceea ce creşte de la sine, nu veţi culege poama de pe 

viţele netăiate, fiindcă acesta-i jubileu; sfânt va fi pentru voi, din 

câmp îi veţi mânca roadele. În anul jubileu se va întoarce ficare 

la moşia sa... Nimeni să nu-l înşele pe aproapele său, ci teme-te 

de Domnul, Dumnezeul tău: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”... 

...”Argintul tău să nu i-l dai (fratelui tău), cu camătă, nici 

hrana ta să i-o dai pentru câştig... Iar dacă fratele tău va sărăci 

şi ţi se va vinde ţie, să nu-l pui la muncă de rob, ci să-ţi fie ca un 

simbriaş... şi să-ţi lucreze până la anul jubileu; iar în anul jubileu 

va pleca de la tine, el şi copiii săi.. .şi se va întoarce la moşia lui 

cea părintească”... 

...”Căci Mie îmi sunt robi fiii lui Israel; ei sunt servii Mei, 

ei, pe care Eu i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, 

Dumnezeul vostru!” 

În Vechiul Testament totuşi nu este scris că această 

legislaţie a fost şi aplicată. Poate fi vorba de o lege elaborată mai 

târziu, în mediile preoţeşti, dar care nu a fost pusă în practică 

niciodată... 

Până la anul 2000 s-au celebrat douăzeci şi nouă de 

„Ani Jubiliari” dintre care îi vom consemna, mai jos, pe cei mai 

importanţi: 

...Primul „Giubileo” a fost la anul 1300... 

Prin promulgarea „Bólla papale” (act oficial emis de papă), 

„Ad certitudinem praesentium et memoriam futurorum”, din 22 

februarie 1300, papa Bonifacio al VIII-lea - Caetani (1294-1303), 

instituie primul an jubiliar al Bisericii Romano-Catolice din Roma. 

Textul, comemorativ al documentului, înscris pe o placă de 

marmură, se păstrează în atriul catedralei San Pietro din Roma. 

Din binecuvântarea papală a lui Bonifacio VIII „dalla loggia 

di Catedrale primaria”, pe care avem privilegiul de-a o vedea şi 

astăzi imortalizată în catedrala San Giovanni in Laterano, nu a 

mai rămas decât un fragment de frescă. Fresca a fost pictată de 

Giotto, chiar în anul jubiliar 1300. 

„Bólla” mai consfinţea pentru toţi pelerinii care se vor ruga 

la mormântul sfinţilor apostoli „Petru şi Pavel”(cu începere din 

ziua de Crăciun a anului 1299), şi în tot cursul anului jubiliar 

„indugenza plenaria”, adică iertarea păcatelor şi caritatea 

apostolică. 

Secretarul papal, maestro Silverio, a sintetizat „Bólla 

papală”, scriind: 

„ Annus centens – Romae semper Jubileus 

Crimina laxantur – cui poenitet ita donantur 

Hoc declaravit – Bonifacius et roboravit”(lat.) 

...Astfel, Înaltul Pontif decidea peste vremi: 

„Ogni cent anni a Roma ce sempre Giubile” 

Si condonano i pecati, si assolvono i penitenti. 

„Questo sentenzio e confermo BONIFACIO”.(ita.) 

(La fiecare o sută de ani la Roma va fi mereu jubileu 

Se vor condamna păcatele şi se vor ierta celor ce se vor 

căi 

Această hotărâre o confirmă papa BONIFACIU al VIII-lea). 

La primul „Giubileo” au participat, alături de cei două 

milioane de pelerini (într-adevăr un număr impresionant, confirmat 

de cronicile vremii, care consemnează prezenţa a peste 30.000 

de persoane care se rugau zilnic la mormântul „Santi Apostoli 

Petrus et Paulus) şi Dante, Cimabue, Giotto, Carlo Martello, 

Carol de Valois. 


În „Anul jubilar 1350”, 

papa Clemente al VI-lea 

va hotărî ca, alături de 

bisericile San Pietro şi San 

Paulo fuori le Mura, sfânta 

liturghie să fie celebrată şi 

în biserica San Giovanni 

in Laterano. Sediul papal 

în acele timpuri era la 

Avignion, în Franţa, şi papa 

a fost reprezentat la Roma 

de cardinalul Annibaldo 

Caetani da Ceccano. 

Cu câţiva ani înainte 

de Jubileu, la 1343, 

Clemente schimbase 

perioada de prăznuire Matei Romeo Pitulan 

a jubileului la 50 de ani. 

Reputaţia sa ecumenică, 

pricinuită de insuccesele 

politice şi traiul său luxos, care a lăsat pontificatelor următoare 

o economie financiară dezastruoasă care a fost prea puţin 

compensată, aproape deloc, de Clemente al VI-lea, predicatorul 

carismatic, omul binevoitor şi generos care i-a protejat personal 

pe evrei şi a emis bule prin care cerea tuturor ca aceştia să fie 

cruţaţi. 

În mulţimea de pelerini a fost remarcată şi prezenţa la 

manifestări a poetului Francesco Petrarca şi a regelui Ungariei, 

Luigi. 

„Anul Jubiliar 1400” a fost sfinţit de Papa Bonifacio al 

IX-lea - Pietro Tomacelli (1389-1404). Printre credincioşi, la 

slujbele anului jubiliar a luat parte şi mama viitoarei „Fecioare din 

Orléans” (pe numele său istoric Jeanne D’Arc). 

La “Giubileo-straordinari din 1423”, blagoslovit la 

încheierea Conciliului de la Konstanz - Elveţia, din 22 aprilie 1418 

- care punea capăt definitiv marii schisme din lumea catolică - 

papa Martino al V-lea - Colonna (1417-1431) deschide poarta 

catedralei San Giovanni in Laterano (ce are sculptat pe ea chipul 

Mântuitorului) în mod solemn, săvârşind pentru prima dată acest 

ceremonial sacru şi denumind-o, tot pentru prima oară “Poarta 

Sfântă”. Poarta Sfântă, deschisă pelerinilor, era luminată de 

două sfeşnice aşezate de-o parte şi de alta a ei şi inscripţionate 

cu textul biblic “Iusti intrabunt in eam”. 

La ceremoniile acelui an jubiliar, au mai participat şi un 

număr de peste 2000 de credincioşi slavi, în pelerinaj la bisericile 

apostolice, doritori de binecuvântarea Papei. 

Elogiul credincioşilor, adresat Papei “temporum suorum 

felicitas” va fi înscris pe piatra funerară a mormântului papei 

Martino al V-lea. 

În “Anul Jubiliar 1450”, celebrat de papa Nicolo al V-lea - 

Parentucelli (1447-1455), s-a întâmplat tragicul accident, când 

s-au rupt parapeţii podului “Sant Angelo”, eveniment pe care l-am 

povestit anterior. Tot în timpul acelui an, dominicanul Giovanni da 

Fiesole, pe numele său de artist “beato Angelico”, sfârşeşte de 

pictat capdopera sa din capela papală “San Nicolo V” din Vatican 

(fresca înfăţişează viaţa şi martiriul Sfinţilor Ştefan şi Laurenţiu), 

iar florentinul Francesco Mariani bate noua medalie “Giubileo 

di oro”, având gravate pe avers Tiara* şi Cheile papale iar pe 

revers, efigia sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. 

* Mitra papală, acoperământul de cap al papilor avea, 

iniţial, o singură coroană. Bonifaciu al VIII-lea i-a mai adăugat o a 

doua; după un timp, a urmat o a treia. Iuliu al II-lea a transformat 

tiara într-o bijuterie somptuoasă, decorată cu flori de crin stilizate. 

La 19 aprilie 1470, papa Paul al II-lea publică “bòla papale” 

prin care stabileşte celebrarea anului jubiliar odată la 25 de ani 

şi nu la 50 de ani. Această decizie venea să-i satisfacă marea 

sa pasiune pentru spectacole fastuoase pentru că acest papă, 

vanitos de felul său, iubea nespus de mult ceremoniile religioase 

şi reprezentaţiile grandioase. Avea, într-adevăr mania obiectelor 

frumoase. Se povesteşte că dormea cu safire şi rubine în pat. 

Paul al II-lea, putem spune fără să greşim, a avut un 

pontificat destul de ciudat, ca “un spectacol teatral magnific, dar 

gol pe dinăuntru”. 

Pe neaşteptate, la 26 iulie 1471, papa muri, probabil în 

urma unui atac de cord, şi a fost aşezat în capela San Marco, 

construită de el, în Catedrala San Pietro. 


Ioan Moraru, Premiul 

Nobel si Romania 

Editia Scrisa MAI 05 

O ancheta cu marja de eroare 100% O 

straveche tristete ne bantuie patria: toate tarile 

au laureatul lor la Premiul Nobel, numai noi 

nu! Iar cei doi laureati originari din Romania au 

plecat de mult din tara. Toata lumea are falitii 

sai, dar si Premiul Nobel: si nemtii, si frantujii, 

ba chiar si ungurii! Doar noi nu! Lipsa unui 

Nobel pentru romanii din Romania reprezinta 

un afront care, este limpede, nu poate fi 

explicat decat printr-o straveche si neagra 

conjuratie mondiala. 

Bine ca-i avem macar pe Palade si pe 

Wiesel! Asa ca am purces, pe cont propriu, la 

o ancheta de strada. N-am chestionat decat 

oameni cu studii superioare si am folosit doar 

doua intrebari: 

1. De ce credeti ca nu avem si noi un 

Premiu Nobel? 

2. Ce romani laureati ai Premiului Nobel 

cunoasteti? 

Trecand peste inconsecventa de sens 

dintre cele doua intrebari: 

- la primul punct, raspunsurile s-au 

asezat in cele doua extreme: 1a) “Cine sa ne 

ia si pe noi in seama, dupa halul in care ne 

prezentam?” si b) “Noi nu suntem cu nimic 

mai prosti decat altii, dar am fost intotdeauna 

ignorati de cei mai mari si mai tari decat noi. A 

fost mereu nevoie ca oamenii de valoare sa 

plece din Romania pentru a fi apreciati cum 

meritam.” (“Cum meritam” - la acest aspect o 

sa revenim.) 

- la cea de a doua intrebare, au fost 

nominalizati cei doi amintiti mai sus de catre 

30% dintre repondenti (dintre care unii nu leau 

stiut exact numele, dar raspunsul a fost 

acceptat), alti 15% au stiut doar un singur 

nume, iar 55% n-au stiut nici unul. De remarcat 

ca aceasta ultima categorie s-a recrutat mai 

ales din randul celor ce - sincer indignati - pun 

absenta romanilor de pe lista laureatilor Nobel 

pe seama conspiratiei universale rauvoitoare 

la adresa tarii noastre. 

Eroare de sondaj de 100%: avem un 

laureat al Premiului Nobel roman, traitor 

in Romania! 

Premiul Nobel pentru Pace pe 1985 a 

fost atribuit Organizatiei “Medicii lumii pentru 

prevenirea razboiului nuclear”. La Oslo, 

premiul a fost primit de cei trei conducatori ai 

organizatiei, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru 

(Romania) si Bernard Lown (SUA). “In loc sa-i 

fie decernat lui Ceausescu!” Drept urmare, in 

Romania, evenimentul a fost abia pomenit, 

iar numele celor trei laureati a fost ignorat 

cu desavarsire. (Daca Lown a fost sarbatorit 

in tara sa, si la Moscova, reprezentantul 

sovietic s-a bucurat de toate onorurile.) Cei 

trei se cunoscusera la Geneva, la OMS, unde 

Lown fusese presedinte, iar Kuzin si Moraru 

vicepresedinti. Asta se petrecea prin anii ‘60. 

Dupa o colaborare excelenta si dupa ce li s-a 

terminat mandatul, cei trei au ramas prieteni. 

Preocupati de consecintele unei mereu 

posibile noi conflagratii nucleare, si-au propus 

sa imagineze scenarii pentru ce ar fi putut fi 

dupa o catastrofa ipotetica. O catastrofa pe 

care ucenicii vrajitori nascuti in secolul XX ar 

fi putut-o - si o mai pot - oricand declansa. 

Datele pe care le-au infatisat constituiau 

concluziile unor oameni de stiinta si nu simpla 

Gheorghe Schwartz Societate 

literatura SF, astfel incat avertismentul lor a 

avut ecou. Un ecou pe masura. 

Cei trei si-au impartit rolurile si au 

construit imaginea unei planete Pamant 

distrusa in mare parte, a unei planete afectate 

doar partial si a unei catastrofe atomice 

limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era 

nevoie de un cadru institutionalizat. Astfel 

s-a nascut Organizatia “Medicii lumii pentru 

prevenirea razboiului nuclear”. Din pacate, in 

Romania, Ioan Moraru n-a izbutit sa realizeze 

o filiala a organizatiei, hartiile demersurilor 

sale, aflate la Institutul “Victor Babes” si la 

Ministerul de Externe, ramanand o marturie 

demna de cercetat a unui esec cauzat nu doar 

din motive birocratice. Poate, in urma publicarii 

acestor randuri, se va gasi cineva dispus sa 

studieze si piesele acestei arhive unice. 

Fizic, Ceausescu nu mai este de peste 

15 ani, dar documentele amintite, precum si 

celelalte urme lasate de singurul (co)laureat 

al Premiului Nobel plecat din Romania spre 

a ridica distinctia se afla la fel de adanc 

ingropate in ignoranta. 

Ioan Moraru s-a nascut in Transilvania, 

la Darlos, langa Medias, la 5 septembrie 

1927, anul in care a murit Victor Babes. Este, 

probabil, una dintre coincidentele istoriei 

civilizatiei: Moraru, care peste ani va prelua 

conducerea Institutului “Victor Babes”, s-a 

simtit toata viata discipolul marelui savant. 

Seful catedrei de anatomie patologica de 

la IMF Bucuresti, Moraru va fi, in aceeasi 

masura, implicat in genetica moleculara si in 

medicina legala. Remarcat de Emil Palade, 

se vor intalni si vor colabora. Noi, cei care 

ne tanguim ca nu avem un Premiu Nobel, 

dispunem de un sir de aur in domeniu: Babes, 

Palade, Moraru. (Astazi sirul se continua cu 

fiul ultimului - cum altfel? - profesor universitar 

in Statele Unite...) Nu stiu de ce, imi aduc 

aminte de o scena din Jakob Wassermann, 

unde discipolul Joseph Kerkhoven doarme 

fara intrerupere mai multe zile si mai multe 

nopti, vreme in care preia sufletul maestrului 

sau, Jochann Ihrl, cel ce tocmai se stinge. 

Asemenea lucruri se povestesc si in literatura 

nonfiction... Oricum, doar pana ce nu se pierde 

prin trecerea in nefiinta a unuia, spiritualitatea 

are sanse de a supravietui. Indiferent cum ne 

imaginam perpetuarea. 

Pe de alta parte, romanul unei asemenea 

vieti nu se putea desavarsi decat tot printr-o 

coincidenta. Ioan Moraru, indezirabil pentru 

ca a indraznit sa primeasca la Oslo “premiul 

ce i se cuvenea lui Ceausescu”, s-a stins din 

viata, la 62 ani, la 19 decembrie 1989, cu doar 

trei zile inaintea prabusirii dictatorului. Cum 

evenimentele se precipitau, inteleptul, grav 

bolnav, insa la curent cu cele ce se petreceau 

la Timisoara, a apucat sa-si incurajeze urmasii 

ca vor veni vremuri mai bune. (“Nu voi trai 

eliberarea, dar traiesc acum inceputul ei.”) 

Exceptiile care fac diferenta 

Singurul articol aparut in presa 

romaneasca despre laureatul Premiului 

Nobel a fost tiparit in ziarul Romania libera 

din 11 ianuarie 1990 si este semnat “Un grup 

de cercetatori de la Institutul Victor Babes, 

Bucuresti”1. Erau zile fierbinti, cand intreaga 

lume se mai uita la cele ce se transmiteau 

in urma revolutiei televizate din Romania. 

Articolul a trecut neobservat, nelasand nici o 


NOTES 

urma - vezi si “ancheta” mea2. Ciudat este 

ca, la moartea savantului, vechile autoritati, 

preocupate de tavalugul evenimentelor, au 

mai gasit totusi ragazul sa interzica expunerea 

trupului neinsufletit intr-una dintre salile 

Institutului “Victor Babes”. 

Ma intreb care sunt exceptiile: in timp 

de masive tulburari sociale, sa ai vreme de 

interdictii sau, in aceleasi circumstante, sa-ti 

pastrezi demnitatea de a te achita normal de 

o datorie de onoare? Poate ca supravietuirea 

spirituala se datoreaza si raspunsului la 

aceasta intrebare. 

Lumea in care traim este impartita in 

mod evident intre mass-media preocupate 

de senzational si o realitate infinit mai putin 

spectaculoasa, dar mai reala. In Romania, 

unde libertatea de expresie - cel putin fata de 

ce a fost - este o izbanda indiscutabila a lui 

decembrie 1989, demersul mediatic imparte 

falii si mai evidente intre noi si noi, intre noi, 

care consumam informatiile (si suntem, pe 

nesimtite, formati de ele), si noi, cei ce ne traim 

viata privata. Una dintre temele predilecte 

este crearea de eroi: odata intrat in bataia 

reflectoarelor, un personaj devine creatia 

acestora. Intr-un asemenea context, viata 

unui savant este profund plictisitoare. Anii 

de truda intr-un laborator nu pot interesa un 

public educat exclusiv pentru audienta prin 

show-business. Spre a fi atractiva, viata unui 

savant are nevoie de un scandal de alcov, 

de un delict sau... de un Premiu Nobel. De 

aici, iluzia inoculata este acel premiu, despre 

efectele caruia se vorbesc foarte multe lucruri: 

el ar reprezenta permisul de intrare in Eden. 

Asa ca numerosi oameni viseaza la el: mai 

putini sa-l primeasca personal, multi spre a fi 

partasi prin nationalitate. La fel ca si suporterii 

echipei de fotbal. 

Se ajunge, astfel, la prejudecata 

premiului, in spiritul “unui Nobel pentru fiecare”. 

Mai ales in mediile titrate, subiectul acesta 

tinde sa ajunga obsesie. Dupa modelul, “sa 

ne ocupam locul in lume pe care-l meritam”, 

domeniile acelei pozitii sunt infinite. In mod 

firesc, dupa o vreme, sloganul devine: aici nu 

se poate face nimic. 

Ignoranta si cluburile autohtone 

“Faptul ca vorbim despre o distinctie 

ce nu e data in Romania mareste nu 

numai misterul, dar alimenteaza si teoriile 

conspirationiste. In fond, Romania este o 

tara a cluburilor exclusive. A cluburilor tot 

mai exclusive. Numai ca o calitate a unui 

asemenea club este determinanta doar in 

tara. Fizic, Ceausescu nu mai e, dar “locul pe 

care il meritam de veacuri” a ramas neatins. 

Si virgin. 

In numele cutumelor autonome, 

cluburile isi pompeaza sefii spre recunoastere 

internationala, sefii atat de vehiculati prin juriile 

interne. Supunandu-se cu totul altor criterii, 

selectia de afara nu ia in considerare ierarhiile 

cluburilor romanesti. Daca, totusi, un roman 

are cea mai mica sansa de penetrare, cluburile 

rivale il vor discredita. La fel ca in arondarea 

mafiota, chiar si pentru sefii cluburilor - si mai 

ales pentru ei - iesirea din propriul teritoriu 

poate fi fatala. Acesta este “locul pe care 

il meritam de veacuri”. De aceea, un Ioan 

Moraru nu putea trece decat in anonimat, iar 

sansa lui a fost si este tot de afara. Dintr-un 

altfel de club, cladit pe alte principii. 

In legatura cu criteriile, merita sa 

amintesc propunerile unui ciudat “referendum” 

continand sugestiile din 1920 pentru Premiul 

Nobel, sugestii venite din diferitele tari la o 

“Federatie” ce fiinta, in acest scop, la Paris, 

Strada Fontaine, 38 bis. Din partea romana 

rezultatele au fost: A. Dominic (poet), Gala 

Galaction (scriitor) si E. Relgis (pacifist)3... Mai 

î 

6809

NOTES 

tarziu, cluburile au intervenit mai putin public, folosind principiul dupa 

care functiile administrative sa fie si trambulina pentru tot mai reputata 

distinctie. Rezultatele se cunosc - mai bine zis, lipsa de rezultate. 

Si, daca tot vorbim de cluburi, putem lua si un exemplu din sport: 

exemplul clasic al spiritului gregar este dat de un specialist german in 

psihologia abisala, Friedrich Hacker, care arata ca apartenenta de grup 

este extrem de elastica, fiind una dintre cauzele dinamicii deosebite 

ale vietii sociale. Daca echipa Bayern München intalneste pe Borusia 

Dortmundt, spune Hacker, fanii celor doua cluburi se vor incaiera inca 

de pe strazile orasului gazda. In schimb, daca nationala germana va 

juca impotriva celei engleze, suporterii echipelor nemtesti se vor alia 

si se vor bate cu huliganii britanici. Asadar, spiritul gregar nu este 

intotdeauna benefic, insa mereu indispensabil vietii in comun. In caz ca 

nu se ajunge la excese si la cautarea unui tap ispasitor, el poate avea si 

valente pozitive, oferind numeroase pilde de solidaritate, de patriotism, 

de respect reciproc. Numai ca exemplul lui Hacker nu mai functioneaza 

in Romania, la ultimele meciuri ale reprezentativei, numerosi suporteri 

infocati punand mandria de club inaintea solidaritatii nationale. La noi, 

interesele de grup mic sunt inaintea interesului national. In jocul de 

fotbal, ca si in marele joc al vietii de toate zilele. 

Au trecut 20 de ani de cand Ioan Moraru a primit Premiul Nobel. 4 

ani sub Ceausescu si 16 ani de libertate. Dar, tot vaitandu-ne si creand 

scenarii, Ioan Moraru tot n-a intrat in constiinta publica. 

Ne meritam un Premiu Nobel? Dar, iata, chiar avem si un Premiu 

Nobel al unui savant care a plecat din Romania sa si-l ridice si s-a intors 

cu el in Romania. Daca Ioan Moraru desigur ca l-a meritat, ma indoiesc 

tot mai mult ca noi, dupa 15 ani de libertate de expresie, il meritam. 

Meritele pentru o asemenea distinctie se cinstesc... Dumneavoastra ati 

auzit de (co)laureatul Premiului Nobel Ioan Moraru? 

Ştiri Antena 3 » Ştiri Cultura » Ioan Moraru, laureat Nobel 

în 1985. Vezi fotografia românului alături de echipa câştigătoare 

EXCLUSIV ANTENA3.RO // Într-o vreme în care în România par 

să lipsească criteriile morale şi profesionale, informaţia potrivit căreia 

un compatriot a reuşit să câştige un premiu Nobel pentru ţara sa, trăind 

aici, în România cea de toate zilele, vine ca un crâmpei de normalitate 

într-un mediu profund anormal. Articolul apărut săptămâna trecută, în 

exclusivitate, pe site-ul Antena3.ro, conform căruia Ioan Moraru este 

singurul român care ar fi câştigat în 1985 Premiul Nobel pentru Pace a 

iscat emoţii puternice în mediul online. Dilema principală a celor care au 

comentat: numele savantului nu apare pe site-ul nobelprize.org. 

Antena3.ro a continuat investigaţiile şi, din surse cumulate, 

continuăm să vă spunem povestea savantului român. Singura dovadă 

materială care există până în prezent este un articol care a apărut pe 

prima pagină a ziarului România Liberă, în ianuarie 1990, însoţit de 

o fotografie în care apare savantul român Ioan Moraru, împreună cu 

ceilalţi doi colegi de echipă, un rus şi un american. Cum sunt momente 

când Google nu îi mai ajută pe ziarişti în obţinerea informaţiilor :), echipa 

Antena3.ro a fost la o bibliotecă publică şi a obţinut această fotografie. 

Articolul din România liberă, din ianuarie 1990, are trimitere 

pe prima pagină, unde apare şi celebra fotografie. Explicaţia foto: 

“Profesorul Ioan Moraru la festivitatea de primire a premiului Nobel 

pentru pace, în anul 1985, la stânga imaginii: dr. Mihail Kuzin (URSS), 

iar în dreapta dr. Bernanrd Lown (SUA)”. La o simplă căutare pe siteul 

Nobel, se poate vedea că, în 1985 dr. Mihail Kuzin şi dr. Bernanrd 

Lown au susţinut discursurile de mulţumire, după decernarea premiului 

Nobel. Nici o informaţie despre român. Se pare că, în ciuda acestei 

legende foto, fotografia nu a fost făcută la decernarea premiilor Nobel, 

ci într-unul din sediile organizaţiei International Physicians for the 

Prevention of Nuclear War (în traducere Medicii lumii pentru prevenirea 

razboiului nuclear). 

Românul Ioan Moraru, cel din mijloc. În stânga, dr. Mihail Kuzin 

(URSS), în dreapta dr. Bernanrd Lown (SUA) 


Aşadar, se pare că informaţia potrivit căruia Ioan Moraru a 

participat la festivitatea de decernare a Premiilor Nobel de la Oslo este 

inexactă. Astfel, Moraru ar fi fost împiedicat de regimul Ceauşescu 

să se deplaseze la Oslo, pe motiv că în România de atunci un singur 

român merita acest premiu: preşedintele Nicolae Ceauşescu. Mai 

mult, familia sa susţine că, în acea perioadă, autorităţile i-ar fi confiscat 

paşaportul. Totuşi, legătura sa cu organizaţia care a câştigat premiul 

Nobel pentru pace în 1985 se confirmă din mai multe surse. 

“Dictatorul ucigaş rîvnea la Premiul Nobel pentru Pace. Dar 

un român adevărat, laureat al Premiului, a EXISTAT! Este vorba de 

prof. Dr. IOAN MORARU, care a murit în timpul Revoluţiei”. Aceste 

cuvinte deschid acel articol din 1990, care este în fapt un memoriu 

semnat de “Un grup de cercetători de la Institutul Victor Babeş, 

Bucureşti”, care a apărut în rubrica de “Actualitate Internaţională” a 

ziarului România Liberă. Ziarul de atunci mai titra “Un premiu Nobel 

despre care s-a ştiut prea puţin. Înainte de a muri, IOAN MORARU 

a spus: “Nu voi trăi eliberarea, dar trăiesc acum începutul ei”. 

Textul este o laudă la adresa lui Ioan Moraru, care este numit în 

articol “Luptător pentru pace” şi o critică acidă la regimul Ceauşescu, 

mai ales că “dictatorul ucigaş”, după cum este numit în articol fostul 

conducător de dinainte de 1989, dorea pentru el Premiul Nobel pentru 

Pace şi nu să îl vadă în mâinile unui român de rând. 

Bernard Lown şi Evgheni Chazov, co-fondatorii IPPNW, la 

decernarea premiului Nobel pentru Pace 

Fratele savantului român: Ioan Moraru a fost şeful echipei 

Nobel Gheorghe Moraru, unul dintre fraţii savantului român, continuă 

povestea Nobelului neştiut de nimeni în România. Aflat acum la 

venerabila vârstă de 80 de ani, Gheorghe Moraru susţine că fratele 

său ar fi fost chiar şeful echipei ce a câştigat în 1985 Premiul Nobel 

pentru Pace. 

“Acum 24 de ani a fost bucurie mare pentru noi, când ne-a arătat 

Ioan cartea aceea cu premiul”, spune emoţionat Gheorghe Moraru, 

fratele savantului român, pentru Antena3.ro. “Erau trei inşi în echipă, 

Ioan, care era român, apoi un rus şi un american. Ioan a fost şeful 

echipei de inventatori, care a câştigat Premiul Nobel”, continuă pentru 

Antena3.ro fratele câştigătorului Premiului Nobel din 1985. 

Gheorghe Moraru adaugă pentru Antena3.ro că fratele său a 

făcut facultatea de medicină, mai exact a urmat doi ani la Târgu-Mureş 

şi patru ani la Cluj-Napoca, după care “a lucrat până a murit la invenţiile 

pentru medicamente, în Bucureşti, la institutele Mina Minovici şi Victor 

Babeş”. 

Ioan Moraru provine dintr-o familie cu şapte copii, iar el a fost al 

treilea. Dintre cei şapte, doar trei fraţi mai sunt în viaţă, printre care şi 

Gheorghe Moraru. El are acum 80 de ani şi este singurul copil 

din familie care nu a avut nimic de-a face cu medicina. 

“Eu sunt singurul din cei şapte care m-am ocupat cu agricultura. 

Restul fraţilor, chiar şi nepoţii pe care îi am, lucrează în domeniul 

medicinii. Iar băiatul lui Ioan, singurul copil pe care l-a avut, a plecat 

după 1990 în SUA şi se ocupă, la fel ca şi tatăl său, cu invenţiile de 

medicamente”, mai explică Gheorghe Moraru pentru Antena3.ro. 

Fratele laureatului Nobel pentru Pace din 1985 spune de 

asemenea că Ioan Moraru s-a confruntat cu probleme în perioada 

ceauşistă, când a câştigat Premiul, pentru că de fapt dictatorul ar fi vrut 

să aibă parte de grandiosul titlu. 

“Nimeni nu a făcut public atunci faptul că Ioan Moraru a fost 

singurul român care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, nimeni nu 

l-a promovat şi nimeni nu a ştiut că există un român care a avut parte 

de o asemenea distincţie pentru ţara lui”, concluzionează Gheorghe 

Moraru pentru Antena3.ro. 

Fotografia cu Ioan Moraru şi diploma Nobel

FILOCALIA SUFERINŢEI 

ŞI A JERTFEI 

MĂRTURISITORI DACO-ROMÂNI ÎN TEMNIŢELE 

REGIMURILOR TOTALITARE (fragment – prima parte) 

Aşez această osteneală sub binecuvântarea 

Sfinţilor Trei Ierarhi- Vasile cel Mare, 

Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur 

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine săşi 

ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. 

(Marcu 8,34) 

FILOCALIA (Filokallosys în proto-dacă) se defineşte ca 

iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască sau 

culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice 

cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a 

Jertfei asumate. 

FILOCALIA este o vastă antologie de texte mistice 

cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema 

rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a 

unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, 

modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi 

spirituale, a unirii mistic-contemplative a creştinului cu Dumnezeu. 

FILOCALIA MĂRTURISITORILOR, în adevăratul sens al 

cuvântului, consider că se defineşte ca iubire întru frumuseţea 

Suferinţei. Frumuseţea acestei dragoste întru suferinţă este 

de fapt Urcuşul curăţirii omului prin virtuţiile creştine, care 

duce la Calea înfăţişată de viaţa lui Iisus Hristos, ca atingere 

a desăvârşirii. Atingerea acestei Căi, prin puterea lui Hristos 

Mântuitorul, devine piscul cel mai înalt al nobleţei omeneşti. 

Mărturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi 

Mucenicilor aleşi şi preaaleşi, de-a lungul istoriei Bisericii. Filocalia 

este totodată o misiune, o vocaţie, o pedagogie şi o asumare 

hristică a celor Aleşi precum şi devoţiunea unei dăruiri totale. 

Filocalia, această împreună lucrare divino-umană, promovează 

unirea oamenilor între ei în Iisus Hristos, realizând acea unitate 

harică, acea comuniune a omului întru Hristos sau a lui Hristos în 

om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trăirii: mistica, asceza şi 

jertfa, împodobite deplin cu frumuseţea dragostei. Comuniunea 

cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. 

Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina 

dogoritoare a iubirii. De fapt trăirea cu adevărat în Iisus Hristos 

este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa în Hristos, cum 

a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu 

Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa 

mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, 

Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Galateni 

2, 20). 

Dorinţa divină şi dorul omenesc se întâlnesc în istorie şi se 

împlinesc în Iisus Hristos, ca Chip şi Asemănare, cele două feţe 

ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru om. 

Caracterul esenţial al vieţii mistice este Ortodoxia. Sălăşluirea 

luminii Cuvântului în sufletul credinciosului, atinge starea de 

îndumnezeire a omului pătruns de energiile dumnezeeşti, 

numită Teosis. Participând la viaţa divină, “omul devine după har 

ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul Tainei Sfinte, a 

Pâinii şi a Vinului, prin lucrarea Sfântului Duh- creştinul devine 

o părticică din natura îndumnezeită a Mântuitorului. Euharistia, 

Cuminecarea sau Împărtăşania, Taină a nemuririi şi putere a 

Învierii, se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de 

energiile dumnezeieşti. Experienţa mistică este centrată asupra 

locuirii Cuvântului în suflet şi asupra tensiunii iubitoare- urcuş 

infinit spre natura inaccesibilă a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, 

“L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 

75261, Paris, p. 53). 

Aşadar, Natura dumnezeiască nu este participabilă în 

Ea însăşi, ci în energiile Sale, iar Cel care participă la energia 

divină devine el însuşi, într-un fel, lumină, afirma Sfântul 

Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. 

Sophocles, p. 176. Asceza este reflectarea propriei ipostaze, 

cunoaşterea de sine, condiţie sine qua non pentru cunoaşterea 

lui Dumnezeu. Cel care şi-a văzut păcatul este mai mare decât 

cel care i-a văzut pe îngeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. 

Wensinck). Curăţirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei 

totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului 

lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nupţială dintre Atotcreatorul 


ESEU 

şi sufletul omenesc. În cadrul 

actului de trăire mistică, intră 

şi elementul efortului uman, 

care se străduieşte spre 

o purificare permanentă, 

pregătindu-se astfel pentru 

întâlnirea şi logodna cu 

lumina Sfântului Duh, în 

vederea primirii harului şi a 

unei harisme speciale. De 

aici, prin transfigurare voinţa 

creştinului devine liberă, 

deiformă, lucrând întru totul 

după voinţa dumnezeiească, 

nesubstituindu-se ei, ci 

asumându-se prin asceză. 

Cuvântul asceză îşi are 

originea în termenul protodac 

askytis, care înseamnă 

frumuseţe, inteligenţă, voinţă, 

perfecţiune cultică, cuget 

curat, profesiune de viaţă perfectă, desăvârşire religioasă, 

sfinţenie. Părinţii bisericeşti au împrumutat cuvântul în sensul 

creştin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici- 

Apostoli, ucenicul schyt de taină al Sfântului Apostol Andrei, care 

l-a hirotonit Întâistătător al cetăţii Sinope a Pontului. Filologus 

denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral şi religios 

totodată, care perfecţionează sufletul şi-l pregăteşte pentru 

contemplaţia lui Dumnezeu, iar Misticismul în esenţa lui este în 

acelaşi timp un mod de viaţă, dar şi o metodă de cunoaştere. 

( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, 

Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des 

Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, 

nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` 

Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, 

Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967). 

Conlucrarea harului şi a harismei speciale (darul harului), 

cu sufletul curat, îl înalţă pe credincios la Clipa eternă a 

îndumnezeirii. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la 

modul absolut toate căile desăvârşirii de Sine, cele ale iubirii de 

Dumnezeu şi de oameni, până la suferinţa totală a Crucii şi până 

la viziunea Slavei celei neapropiate. Martirii sunt, deci, Misticii 

preaplini de prezenţa lui Hristos, transfigurându-se prin Jertfă, 

asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Înviat, Arhetipul Creştinului 

desăvârşit. 

Asceţii sunt urmaşii direcţi ai Martirilor, deoarece acea Clipă 

se prelungeşte prin nevoinţă toată viaţa. Asceţii se includ în două 

categorii: Asceţii unei obşti-monahale (Pustnicii) şi Mărturisitorii 

unei comunităţi, care-şi asumă permanent Crucea. Atât Asceţii, 

cât şi Mărturisitorii se nevoiesc fie în particular, fie în comunitate. 

Nevoitorii Pustiei(Anahoreţii) s-au supus unei reguli mai aspre 

de asceză(post, rugăciune, contemplaţie), dând naştere vieţii 

schitice, din care mai târziu a provenit monahismul de obşte. 

Astfel începutul vieţii monahale îşi are izvorul în Scyţia (Dacia). 

Aşadar, viaţa monahală creştină descende din monahismul 

dacic-precreştin. Întrucât, Crucea pelasgă precede lumina 

fulgerătoare a Învierii, Crucea în trăirea ortodoxă a devenit Slava 

lui Hristos Cel Răstignit. Crucea suită şi văzută în lumina Învierii, 

înălţarea ei cerească în semn de putere, semnul Sfintei Slăbiciuni 

a Marelui şi Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dăinuiesc, 

se izbăvesc şi se îndumnezeiesc. (Preacuviosul Părinte-Martir 

Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 

2001, p. 5). 

Urcuşul ascetic converteşte patimile, făcându-le să 

conveargă în aşteptarea Clipei, când Dumnezeu va conferi 

sufletului Lumina Sa. Sufletul se găteşte pentru a se apropia 

de frumuseţea Luminii şi odată intrat în lumină devine el însuşi 

lumină. Urcând Piscul ascetic al Căii mistice, Adevărul, fiii lui 

Dumnezeu ating culmile libertăţii, Viaţa însăşi, aşezată pe 

temelia Liturghiei şi a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituală, 

orice dobândire a sufletului devine un nou început. Cu orice 

suiş mistic Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în 

Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în 

P.G. 94, col. 1089). 

Mistica şi Ascetica sunt Everestul teologic al vieţii creştine, 

care nu asumă în mod expres doar rigorismul ascetic, ci în 

mod categoric măsura în toate, ca o afirmare a unei cunoaşteri 

deosebite, imediate, duhovniceşti, de dincolo de raţiune şi 

de mijloacele ei. Mistica, Ascetica şi Jertfa împlinesc în viaţa 

creştinului ortodox existenţa creştinismului însuşi. Cunoaşterea 

mistică, desăvârşirea ascetică şi dăruirea prin jertfă şi dragoste 

aduc omul până la asemănarea harică a omului cu Dumnezeu, 

î 

6811

ESEU 

până la îndumnezeirea omului. Această strânsă legătură dintre 

asceză şi har este trăsătura caracteristică a misticii creştinortodoxe. 

Această cunoaştere deplină nu poate fi atinsă decât de 

o morală deosăvârşită, adică să capete un astfel de har, un dar 

al harului, ca să se apropie de îngeri. Toată această năzuinţă 

de cunoaştere şi de trăire a Fiinţei Absolutului este prezentă 

primordial în gena omului, dar realizarea ei este posibilă numai 

acolo unde harul comunică şi conlucrează. 

Vederea lui Dumnezeu este atinsă printr-o împletire de rugă 

şi cântare, de laudă şi dăruire, o cutremurare de har şi de jertfă. 

Apostolii trăiau mistic pe Dumnezeu Însuşi, în Logosul întrupat, 

dar încă nu-l vor cunoaşte ca Dumnezeu decât după Înviere. Iar 

la Înălţare l-au văzut pe Dumnezeu în slava Sa. Teologia mistică 

a Apostolilor şi a primilor ucenici era trăirea creştină propriu-zisă. 

Această trăire mistică a devenit o pedagogie a însuşirii harurilor 

dumnezeieşti pe temeiul unei asemănări cu ele şi a unei uniri 

ipostatice dorită de Duhul Sfânt, prin insuflarea unei dragoste 

jertfitoare. Unirea prin har şi rugă se afundă într-o cunoaştere 

limpede şi adâncă a Adevărului, care este iubirea de Dumnezeu 

şi de oameni, intensificată apoi până la eroism, martiriu şi 

sfinţenie. Adunând elementele componente ale cunoaşterii din 

diferitele definiţii, filosoful şi teologul Ioan Gh. Savin, ne dă o 

succinctă definiţie a misticii: 

Unirea trăită sau experimentată a fiinţei omeneşti cu Fiinţa 

divină în virtutea unei asemănări harice între ele. Această unire 

este datorită iniţiativei Duhului Sfânt, cerând efortul sfinţeniei sau 

purificării din partea omului. Harul Duhului Sfânt care lucrează 

unirea sau cunoaşterea mistică, este un har special. Alături de 

harul special, în actul mistic, lucrează şi harurile Sfântului Duh, 

care luminează şi îndumnezeiesc facultăţile sufleteşti ale omului, 

făcându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu. Unirea 

mistică este însoţită uneori de fapte miraculoase şi extraordinare, 

deşi prezenţa acestora nu este întotdeauna necesară. Această 

trăire supranaturală e şi cunoaştere şi iubire totodată. 

Efectele iubirii mistice constau într-o intensificare 

considerabilă a energiilor spirituale din om. Punctul culminant 

al trăirii mistice, este anticiparea pământească a bucuriei fericirii 

cereşti. (Ioan Gh. Savin, Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Sibiu, 

1996, p.43). Pentru a ajunge la această formă de desăvârşire 

oamenii au primit Vestea cea Bună a Naşterii Pruncului Sfânt şi 

Evanghelia Iubirii. Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat la această 

vieţuire atât pe Apostoli cât şi pe toţi cei care vor să-L urmeze. 

Realizarea desăvârşirii însă, a fost rezervată doar celor aleşi: Fiţi 

desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârşit este. 

Sfânta Evanghelie este înzestrată cu întregul tezaur 

hristic al vieţuirii mistico-ascetico-martirice, avându-L ca subiect 

însuşi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui 

Hristos, poartă în sine căldura luminii Duhului Sfânt, dragostea 

Cuvântului-creator, întrupat, toată strălucirea puterii Tatălui 

ceresc şi măreţia Fecioarei Maria, Maica Domnului.Iată ce 

frumos surprinde poetic, Sfântul Grigorie de Nazianz măreţia 

Creaţiei şi Atotstrălucirea lui Dumnezeu: „O, Tu mai presus de 

toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta 

cuvântul,/ căci nu Eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va 

contempla mintea,/ căci nu Eşti cuprins de nici o minte,/ Singur 

Tu fiind de negrăit,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ 

Singur Tu fiind de necunoscut, fiindcă le-ai creat pe toate cele 

cu cuget/ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă./ 

Toate şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc./ Căci dorurile 

şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./ Ţie ţi se roagă toate, toate 

cele ce cugetă/ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere./ În Tine rămân 

toate. La Tine aleargă împreună-n toate/ Şi Eşti sfârşitul a toate şi 

Unul şi toate şi niciunul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate./ 

O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul 

ce nu poţi fi numit?/Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai 

presus de nori?/ Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate,/ Căci 

cum altfel mi-e îngăduit să te laud?” (Imn către Dumnezeu, în 

Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002). 

Momentul mistic de la Buna Vestire arată alegerea, locul 

unic şi slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit în Creaţia lui 

Dumnezeu, ca mijlocitoare la mântuirea oamenilor. Maria este 

aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Său, lucru care i se 

aduce la cunoştiinţă de către Arhanghelul Gavriil: Bucură-Te, cea 

ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu 

între femei (Luca 1, 28). Cuvintele plină de har, arată credinţa, 

smerenia, nădejdea, ascultarea, încununarea vieţii ei îngereşti 

de până atunci, dragostea, peste care se revarsă, darurile cele 

mai presus de daruri; pogorârea căldurii şi strălucirea Sfântului 

Duh precum şi Umbrirea Celui Preaînalt. Prima care recunoaşte 

Slava divină a Fecioarei Maria este verişoara primară, presbitera 

Elisabeta: Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este 

rodul pântecelui Tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine 


Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Însăşi Maria întăreşte 

vorbele verişoarei sale Elisabeta, cântând imnul inspirat de 

laudă: Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul 

meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a umblat spre smerenia 

roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. 

Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele 

Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte 

profetice, inspirate de către Duhul Sfânt, izvorâte dintr-un suflet 

dumnezeiesc, care trăise minunea participării la întruparea 

Fiului lui Dumnezeu în pântecele său. Fecioara Maria închină 

un imn de recunoştiinţă Bunului Dumnezeu, pentru a-şi exprima 

bucuria faţă de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina 

Sfântului Duh, Puterea Celui Preaînalt- Fiul ia chipul lui Hristos 

în Fecioară. Prin expresia: Iată slujitoarea Domnului, îşi exprimă 

dăruirea totală lui Dumnezeu, din toată inima sa, împlinind 

astfel profeţiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, 

herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 

1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en 

regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent 

Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994). 

Amănunte despre viaţa Fecioarei Maria dinaintea 

episodului Bunei-Vestiri, găsim în Protoevanghelia lui Iacob, 

iar după, Faptele Apostolilor, în Epistolele Apostolice şi în 

Apocalipsă:“ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis 

pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de 

sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea “ (Galateni 

4, 4-7). Sfântul Apostol Pavel redă primul imaginea teologică 

despre întruparea Mântuitorului, vorbind despre cele două firi ale 

lui Hristos, dumnezeiească şi umană, precum şi rolul Fecioarei în 

întruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Născătoarei de Dumnezeu 

în istoria omenirii. 

Rene Laurentin precizează patru idei în expresia 

Apostolului Pavel, structurându-le două câte două: „născut din 

Femeie/ ca să dobândim înfierea, Născut sub Lege/ ca pe cei 

de sub Lege să-i răscumpere.” (Rene Laurentin, „La Qestion 

mariale”, Paris, 1963, ”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 

1968). Prin naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, toţi 

creştinii dobândesc înfierea spirituală (dacă şi-o păstrează), iar 

Legea este amintită doar pentru a arăta chenoza Logosului. „Ce 

s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi 

vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui popoarele lumii de 

păcatele lor.” (Matei 1, 20-21). 

Foarte de timpuriu Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii au 

înţeles că adevărata credinţă şi mărturisire a lui Iisus Hristos ca 

Fiu întrupat şi înviat al Tatălui ceresc, o implică în mod expres şi pe 

Fecioara Maria, Maica Sa, în care s-au împlinit toate proorociile 

şi aşteptările mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea 

Fecioară”) şi Theotokos (“Născătoare de Dumnezeu”). Această 

dublă calitate a Maicii Domnului era înţeleasă drept o implicaţie şi 

o consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii unirii divinului 

şi umanului în Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, 

iar hristologia patristică concentrează esenţa Evangheliei în 

dubla taină a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului 

în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele cele 

înfiate prin credinţă şi sfintele Taine în Trupul eclesial al Acestuia. 

Dacă, Taina înomenirii lui Dumnezeu este realizată în 

Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina îndumnezeirii 

omului e realizată la modul absolut de Fecioara Maria Născătoarea 

de Dumnezeu, care poate deveni o regulă pentru noi toţi, cum 

spunea Sfântul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to 

onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi 

(Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis… 

ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat 

praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum 

fidei, devoţionis obsequium; virgo intra domum, comes ad 

ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222). 

În Apocalipsa Sfântului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii 

care se luptă cu balaurul roşu. “ Şi s-a arătat din cer un semn mare: 

o Femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi 

pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată 

şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. Şi alt semn 

s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete 

şi zece coarne şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar 

coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe 

pământ. Şi balaurul stătu înaintea Femeii, care era să nască, 

pentru ca să înghită copilul, când îl va naşte. Şi a născut un copil 

de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile 

cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. 

Iar Femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca 

să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. 


Trăiesc 

ALINA 

TROFIM 

Undele, prin 

capilarele înguste 

răzbat la ochii tăi. 

Iată... 

mă vezi? 

Imaginea sunetului 

meu 

în adâncul pupilei, 

luminează 

întunericul. 

Punct de lumină 

Din galeria neagră a vieţii tale. 

Acum... 

Eu plec! 

trăiesc prin tine. 

Paradis 

Eu,rătăcită în câmpul cu maci 

tu, stai alături şi taci, 

Simt răsuflarea ta verde-n petale 

Şi prin culoarea din obraji 

Trece fiorul de dor... 

Iar tu taci. 

Mai simt cum răzbate prin mine 

cuvântul revine. 

Câmpul mă cuprinde în vis. 

Eşti tu....sunt eu 

Între noi – Paradis. 

Evadare 

Trezesc pasul amorţit 

de atâta drum! 

Fac prima planare, 

În ea se vede raza presurată cu scrum. 

Oare raza sunt eu? 

Sau eu sunt în ea 

E o evadare. 

Struna 

Aceeaş strună ruptă şi veche 

Mi-e mai dragă 

Decât mii noi. 

Eu fredonez melodia 

cu diferite versuri, 

Dar struna mea aude 

Un singur ton, 

În el trăieşte sufletul meu. 

Eu cânt 

şi 

devin o strună... 

Veche, 

Care mlădios dăruieşte taina 

cuvântului. 

Descriere 

POEZIE 

ANDREI 

NOVAC 

Sunt într- un război 

continuu, 

mă sprijin de pervazul 

unei lumi 

care stă să se 

scufunde 

şi, cu toate acestea, 

sunt incapabil să scriu 

despre tot ce mi se 

întâmplă, 

alteori, mă arunc 

în trânte interminabile cu universul, 

ne rotim printr- o lume 

care nu ştie exact 

ce vrea de la noi. 

Tu ar trebui 

să ai darul de a te uita prin mine, 

astfel încât să poţi să mă numeri 

ca la un meci de box 

în care eu nu am lovit 

nici măcar o dată, 

toate s- au spart, 

aşa cum mor speranţele, 

apoi rămân doar amintirile din noi. 

De fiecare dată când cerul 

este înnourat după ploaie, 

îmi aduc aminte de mine alergând 

prin zăpada cenuşie. 

Sunt într- un război continuu, 

respir din tot ce este în jurul nostru. 

Poem justificativ 

Sunt sincer, 

tu ai putea să mă ridici din morţi, 

doar amintindu- ţi de mine, 

atunci când mă plimb, ore în şir, 

cu mâinile goale 

peste picioarele tale curate şi singure. 

ai putea să te legi 

de mâinile mele ca de un orizont 

al unor ploi care nu cad 

şi nu se văd niciodată, 

în ele poţi să rămâi sprijinit ca o umbră 

sau să te săruţi, să te strângi în braţe, 

poţi să alergi, să strigi, să te revolţi, 

dar nu poţi să uiţi. 

sunt sincer, 

de genele tale îmi este dor, 

mai dor decât îmi este 

de copilăria din care am fugit 

când au început să îmi moară bunicii, 

tu eşti curată, 

peste pielea spatelui tău mă întind, 

cu frică şi cu timiditate 

când vreau să respir. 


ALINA-ELENA 

VASILIU 

Crepuscul torid 

Copaci albaştri-argintii 

Înghit lacrimi şi şoapte, 

E-amurg târziu şi dureros, 

Şi iarăşi vine noapte... 

Păduri pustii şi-au aşternut 

Cearşaf de zile coapte, 

Peste coroane de argint, 


Din cerul săgetat târziu 

Cu stele luminate, 

Revarsă-se oceane dulci, 

Căci iarăşi vine noapte... 

Căldura se topeşte-ncet, 

În valuri agitate, 

Şoptind adâncului ascuns 

Că iarăşi vine noapte... 

Şi, peste toate, plutesc greu 

Secrete-ncătuşate, 

În paradis întunecat, 


Amurgul s-a-necat amr 

În cerul pustiit 

Sau în deşert de ape reci, 

Căci noaptea a venit... 

Plângând Pământul 

În vaiete amare, dureroase, 

Îm scânteieri de viaţă şi lumini, 

Îşi cântă îngerii povestea lor 

Şi-a oamenilor - de păcate plini. 

În clocote vorbeşte tot văzduhul, 

Încremenit e-al păsărilor câmt, 

Căci plânge, astăzi, Dumnezeu din cer – 

Oglindă a întregului Pământ. 

Joc cu focul 

Precum un Dyonissos ambulant, 

M-am îmbătat cu sevă de viaţă, 

Şi-aidoma unui nebun ascet, 

Mi-am agăţat speranţa de o aţă. 

Şi am crezut, în nebunia mea, 

Că pot ascunde ziua şi lumina, 

Că Soarele, în mare pot să-l sting 

Şi tot pe Dumnezeu să arunc vina. 

Am stins lumina rece pe Pământ, 

Un Paradis Întunecat creat-am; 

O viaţă anonimă am visat, 

Dar un deşert ca de gheţar primit-am. 

Căci, vrând să sorb din propriul izvor 

Şi căutând doar rădăcini, ca hrană, 

M-am cufundat într-un obscur ocean... 

Sunt un captiv în propria-i capcană. 

6813

ADNOTĂRI 

Victor Hugo, reprezentant al 

romantismului francez, dar personalitate 

de anvergura universala, a acopeit prin 

indelungata sa existenta intregul secol trecut. 

Zbuciumatul secol al XIX-lea s-a oglindit 

in toate convulsiile lui si in literatura lui Hugo, 

deoarece procesul dezvoltarii burgheziei si 

protestele violente ale maselor se oglindesc in 

scene din “Mizerabilii”, iar aspiratia de innoire 

a literaturii dupa modelul innoirii societatii a 

generat inlocuirea viziunii clasice, cu dogmele 

ei rigide, printr-o noua conceptie liberala, 

care sa favorizeze dezvoltarea lirismului, 

improspatarea expresiei poetice si libertatea 

formulei artistice. 

Ideile sociale lansate de Lamennais, 

Saint-Simon si Proudhon, vizand libertatea 

omului, dreptul la invatatura si cultura si ideea 

proprietatii, gasesc un adept si in Hugo, el 

insusi deputat de stanga, expulzat de Ludovic 

Napoleon dupa livitura de stat din 1851. 

UNIVERSUL OPEREI: 

a) volume de versuri: Orienatale 

(1829), Frunze de toamna (1831), Cantecele 

crepusculului (1835), Vocile interioare (1837), 

Contemplatiile (1856), Legenda secolelor 

(1883). 

b) proza: Notre-Dame de Pris (1831), 

Mizerabilii (1862), Oamenii marii (1866), Omul 

care rade (1869). 

c)dramaturgie: Cromwell (1827), 

Hernani (1830), Regele petrece (1832), Ruy 

Blas (1838). 

In 1827, in prefata la drama Cromwell, 

Victor Hugo se impunea ca teoretician al 

romantismulu, definind libertatea literaturii 

in alegerea temei, in promovarea atitudinilor 

de revolta contra tiraniilor si de solidaritate cu 

popoarele angajate in lupta pentru libertate, 

in orientarea catre contactul direct cu viata 

de unde sa se improspateze. Eroii dramelor 

sale sunt sunt insufletiti de idei inaltatoare, 

de patriotism (Ruy Blas), de idealul libertatii 

(Cromwell si Hernani), de iubirea materna 

GEORGE ROCA, 

ROMÂNUL DE LA 

MARGINEA LUMII 


mă cuprinde o dulce trădare, 

care mă face... 

să dau o fugă după colţ 

şi să fur, 

să fur o jumătate de 

olimpiadă, 

s-o indes într-o traistă de 

tort 

şi s-o trimit în dar românilor! 

(Ambiguitate, pag. 21-23) 

Domnul Roca vrea să 

fure jumătate din Olimpiada 

australiană şi s-o dăruiască 

conaţionalilor români! Eu 

nu l-aş sfătui! Dacă n-ar 

fi plecat... cred că acest 

superb gest de dărnicie 

pentru ai săi ar fi fost avortat 

încă din perioada pre…. 

Nimic din ce şi-a imaginat că 

s-ar putea întâmpla făcândune 

acest dar simbolic nu s-ar fi întâmplat! 

Şi-ar fi putut oare imagina că odată ajunsă aici gaşca celor 

Personalitatea lui 

Victor Hugo 

(Lucretia Borgia). 

Victor Hugo a murit pe 22 mai 1885. 

La funeraliile sale au luat parte aproape 

două milioane de oameni care l-au admirat 

şi au vrut să-l însoţească pe ultimul drum. A 

fost înmormântat în Panteon, la Paris, fiind 

considerat un adevărat erou al Franţei. 

Iată doar câteva 

fragmente din cuvintele 

sale nemuritoare: 

„Dragostea e 

închinăciunea pe care îngerii 

o fac stelelor” („Mizerabilii”) 

„Melancolia este fericirea 

de a fi trist”. 

„Voi, cei care suferiţi 

pentru că iubiţi, iubiţi încă şi 

mai mult. A muri din dragoste 

înseamnă a trăi în ea ” 

(„Mizerabilii”) 

„A urca înseamnă a te 

sacrifica. Orice culme e 

severă”. 

„Răutatea începe acolo 

unde sfârşeşte omenia”. 

„Cel ce deschide o şcoală închide o 

temniţă”. 

„Pentru a şti să taci îţi trebuie un mare 

talent”. („Mizerabilii”) 

„Bărbatul este cea mai elevată dintre 

creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal. 

Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, 

pentru femeie un altar. 

Tronul exaltă, altarul sfinţeşte. 

Bărbatul este creierul, femeia este inima. 

Creierul primeşte lumină, inima primeşte 

iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie. 

Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia 


de la putere ar fi căzut la pace cu cei din opoziţie şi şi-ar fi împărţit 

beneficiile şi sloganurile cu care să se împroaşte în zilele următoare 

pe toate posturile şi în paginile presei de scandal! 

Şi-a închipuit sau n-a aflat că am avut de gând să facem 

o Drakula-Parc şi că milioanele naivilor contribuabili au rotunjit 

conturile celor care azi nu mai suflă o vorbă despre asta. 

Mai ştie domnia-Sa că truditorul de rând ar plăti angaralele 

tot din banii lor? Mă tem să vorbesc despre hoţie într-o ţară care nu 

avea pic de datorie şi legal toţi cetăţenii trăiau din salariul lor, iar în 

numai câţiva ani au apărut de unde, cum şi de cine ajutaţi miliardarii 

de carton şi cocalarii care ne calcă-n picioare…Of! 

„Brandul” domnului George Roca 

Culcat, 

stau cu ochii închişi 

şi visez la poiana mea cu flori. 

E atâta linişte şi armonie! 

Şi totuşi căprioara nebună 

nu vrea să-mi dea pace 

încercând din nou 

să mă mângâie cu copita 

pe albul ochilor mei obosiţi 

de atâta privit spre spaţiul virtual. 

(Căprioara nebună, pag. 10) 

L-a declarat. L-am aflat: E 

cărioara neagră, brună, sau „de dor... 

nebună” care încă mai paşte pe plaiul 

nostru mioritic. Simbolul graţiosului şi 

independenţei. Ar da oare căprioara pe 

un pui de cangur? Te rog domnule nu 

cere să fie exportate câteva exemplare, 

că altceva nu ne-a prea rămas pe aici! 

Teamă mi-i de cei care le „păstoresc” şiatunci... 

nici în spaţiul virtual s-ar putea să 

nu mai fie găsite! 

este invincibilă prin lacrimi. 

Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează 

sufletul. 

Bărbatul este capabil de eroism, femeia – 

de orice sacrificiu. 

Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce 

sublimul. 

Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia. 

Supremaţia semnifică forţă, intuiţia 

reprezintă dreptatea. 

Bărbatul este un geniu, femeia este un 

înger. 

Geniul este incomensurabil, îngerul este 

inefabil. 

Aspiraţia bărbatului este către gloria 

supremă, aspiraţia femei 

este îndreptată către virtutea 

desăvârşită. 

Gloria face totul măreţ, 

virtutea face totul divin. 

Bărbatul este un cod, 

femeia este evanghelia. 

Codul corijează, 

evanghelia ne face perfecţi. 

Bărbatul gândeşte, femeia 

intuieşte. 

A gândi înseamnă a avea 

creier superior. 

A intui, simţind înseamnă a 

avea în frunte o aureolă. 

Bărbatul este un ocean, 

femeia este un lac. 

Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, 

lacul, poezia care-l luminează. 

Bărbatul este un vultur care zboară, femeia 

– o privighetoare ce cântă. 

A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta 

înseamnă a cuceri sufletul. 

Bărbatul este un templu, femeia este 

sanctuarul. 

În faţa templului ne descoperim, în faţa 

sanctuarului îngenunchem. 

Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte 

pământul, femeia acolo unde începe cerul”. 

(poem de Victor Hugo)

Câteva cuvinte despre „elită” 

C. Trandafir 

Nu-i de azi, de ieri povestea celor două moduri de a fi elită: veritabilă şi contrafăcută. 

Zarifopol, aristocratul sadea, observa mecanismul „frivolităţii pompoase”: „Dar «elita», cum 

am văzut, a devenit o formulă suspectă, ingredient de fraze vulgare. Şi această vulgarizare 

împiedică pe oameni de a lua seama că formarea elitei nu trebuie confundată cu alcătuirea 

de găşti plutocratice în sânul cărora se operează tot felul de selecţionări de-a-ndoaselea, în 

contrazicere cu aptitudinile pozitive ale indivizilor. În acest soi de «selecţionare» se poate cel 

mult obţine ca Guliţă să devină estet. Dar aceasta nu poate fi ţinta supremă în orientarea 

actuală a societăţii. În cultura capitalistă, trăieşte puternic, deşi uneori mascată sau năbuşită, 

tendinţa de a libera selecţionarea individuală de obstacolele găştilor politice şi sociale, de a 

stârpi parazitismul care stă în calea acestor selecţionări”. 

De obicei, mentalitatea rudimentară refuză spiritele elevate ; dar nu mai e decât un 

truism faptul că elitele sunt o trebuinţă imperioasă pentru profilul unei societăţi evoluate. Orice 

domeniu al vieţii (cultural, politic, economic, ştiinţific) se cuvine să-şi creeze elitele sale. Cum 

se ştie, Camil Petrescu mergea mai departe, pe linie platoniciană, în legătură cu „noocraţia 

necesară”. Ideea vine şi din „personalismul” francez (Charles Renouvier, Emmanuel Mounier), 

în temeiul căruia este proclamată prioritatea spiritului. Intelectualul, susţin „personaliştii”, 

nu este o persoană, ci o personalitate bazată pe preeminenţa spiritului. Elita intelectuală 

trebuie să-şi asume şi puterea politică - şi atunci se naşte ceea ce se numeşte „elita politică”: 

„Introducerea în istorie a intelectului ca principiu regulativ şi de autoritate, reorganizarea şi 

redistribuirea socialului în ecuaţii condiţionate intelectual, aceasta e ultima revoluţie care 

va face societatea omenească nu bună, dar măcar cea mai bună cu putinţă. Dincolo de 

ea, orice mişcare de protestare în viitor nu va fi decât o răzvrătire”. Să ne reamintim cum 

Jacques Le Goff implica în portretul intelectualului ideal (în Evul Mediu, valabil şi astăzi), a 

„gânditorului de meserie”, pe producătorul şi furnizorul de cunoaştere, de ordine şi rigoare, 

dar şi spiritul liber creator şi critic. Intelectualul adevărat are cultul distingerii riguroase, fără să 

cadă în didacticism şi dogmatică, este prin excelenţă iscoditor, o „înţelepciune neobosită”, o 

inteligenţă curată. Un astfel de intelectual „desăvârşit”, floarea culturii, artei, societăţii nu poate 

Un lucru cu cât este mai scump cu atât este mai ieftin. 

Vorbesc de valoarea reală a lucrului. Aceasta deoarece un 

lucru scump, de valoare reală, nu doar că are fiabilitate, având 

durata de utilizare cu mult mai mare decât cel ieftin, dar el creşte 

eficienţa în atingerea scopului. 

Deci cel mai valoros lucru este cel ce se potriveşte cel mai 

bine scopului propus, rolului pe care trebuie să îl joace. Fiecare 

a avut o maşină căreia la un moment dat a trebuit să-i schimbe o 

piesă. Toată lumea ştie că piesa originală care se potriveşte perfect 

oferă o funcţionare optimă şi protecţia restului pieselor maşinii, iar 

piesa neoriginală cu cât e mai îndepărtată de standarde cu atât 

generează o funcţionare mai proastă şi poate uza celelalte piese, 

defectând mult mai profund maşina. Aşa este şi cu oamenii. 

Consideraţi că fiecare om este o piesă într-un sistem instituţional, 

într-un sistem social. Omul potrivit la locul potrivit garantează 

o maximă eficienţă în rolul profesional şi social presupus 

poziţiei ocupate, crescând armonia funcţională a sistemului şi 

performanţele celor din jurul lui. Atunci când este vorba despre 

loc de decizie, efectul va fi în funcţie de raza de aplicabilitate a 

acesteia. 

Un bun conducător de întreprindere sau instituţie 

poate performa sau poate falimenta respectiva instituţie ori 

întreprindere. Până aici cam toată lumea gândeşte la fel, dacă 

este de bună intenţie şi sinceră. De aici încolo apare întrebarea: 

bine, dar care este piesa originală, având toate standardele, 

sau în cazul nostru omul potrivit la locul potrivit? În primul rând, 

trebuie să cunoască, la nivel profesional, scopul, mijloacele şi 

metodologia de obţinere a efectului de rol profesional şi social. 

Cu cât va fi mai puţin profesionist în aceste trei direcţii cu atât 

eficienţa lui va fi mai mică, trecând în efect negativ. Adică, dacă 

vei pune un inginer de tractoare să crească peşti, peştii vor muri, 

iar dacă vei pune un agronom să repare avioane, atunci doar cei 

care au hotărât acest lucru să se urce în acestea. 

Am dat exemple extreme. Dar toţi cei numiţi sau aleşi pe 

un post de decizie se înscriu undeva pe linia ce leagă extremele: 

performanţă - slabă eficienţă. Orice individ ajuns pe un post 

de decizie pentru care nu are calificare în domeniul în care ia 

decizia produce pagubă, până la distrugerea întreprinderii sau 

instituţiei în cauză. în al doilea rând, fiecare profesie are un tip 


ESEU 

decât să provoace entuziasm. Din păcate, 

narcisismul intelectual e la modă. Cel puţin 

eroul mitologic avea de ce să se înamoreze 

de sine. 

Elită românească a existat şi încă 

mai există ca boabele de aur în nisipurile 

deşertului, dar autoproclamarea elitistă a 

devenit o boală naţională. Cândva elita, a 

avut un rol decisiv binefăcător (în foarte rare 

cazuri, şi unul malefic; pretutindeni, de altfel). 

În zilele noastre ori stă ascunsă în cochilie, 

ori se află într-o stare de descumpănire. 

Amestecul indistinct şi lipsa de voinţă - iată 

cele două neajungeri ale elitei noastre, care, 

din această pricină, nu-şi găseşte rostul. Să 

sperăm că „boala” este conjuncturală, se 

poate trata cu ceea ce se numeşte selecţie 

şi educaţie, extirparea cabotinismului şi 

a fanfaronadei, angajarea creatoare a 

spiritului... 

Nu intră în discuţie bieţii semidocţi 

care se mai şi dau în stambă ca scribălăi, în 

special pe bloguri şi de regulă în haite, cu cât 

mai partinici cu atât mai odioşi. 

Cât despre „sociodinamica de 

comunicaţie”, „cultura mozicată şi massmedia”, 

„distorsiunile mesajelor în grupurile 

sociale”, „circuitul cultural”, „caracterul 

cotidian al culturii şi creaţia intelectuală” 

etc. - a se revedea, între alţii, Abraham A. 

Moles. Din nefericire, în etapa actuală, la noi, 

mai mult se poate vorbi de „subcultura de 

masă”. Şi nu e vorba de privire sceptică, ci 

de realitatea însăşi. 

IMPOSTURA CA PRINCIPIU VALORIC 

SUPREM ÎN PROMOVAREA OAMENILOR 


particular de gândire. Cu totul altfel gândeşte un inginer, un 

jurist, un medic sau un preot etc. În timpul formării lor, indivizii se 

amprentează definitiv cu un mod specific domeniului de a gândi. 

Recalificările ulterioare, fără a porni de la acel mod de a gândi 

în care s-a format, sunt cârpeli care au valoarea cârpelilor de 

tipul: din costumul unui om scund şi gras vreau să fac un costum 

pentru un om înalt şi subţire. Sigur că va ieşi un costum cu care 

poţi grebla prin grădină, dar nu poţi frecventa cu el saloane cu 

pretenţii. 

Aşa-zisa şansă democratică a recalificării din slujbă în 

slujbă se referă la oameni care să facă şi ei ceva ca să câştige 

o pâine, dar nu la oameni de performanţă, care să performeze 

instituţia, să ducă lumea înainte. Oamenii de performanţă cresc 

în propria profesie, din nivel în nivel, tinzând spre competenţa 

maximă posibilă. Un om care nu a fost performant în propria 

meserie în care s-a format, care nu a fost capabil să trăiască 

din meseria în care s-a format acela nu va fi performant în 

nicio altă activitate în care se va reprofila. Un asemenea om 

neperformant în meseria lui, dacă va fi în poziţie de decizie 

în altă activitate, va necinsti prin incompetenţă scaunul pe 

care stă, făcând rău domeniului, prin aceasta contribuind la 

înrăutăţirea generală a societăţii, de aici făcându-şi rău sieşi 

şi familiei sale, chit că prostul se crede întotdeauna genial. 

Nu sunt păreri la un taifas. Acestea sunt afirmaţii exacte ale unui 

om de specialitate. Sunt specialist în eşecuri umane. 

Părerea atât de invocată, de fapt o scuză, cum că politica 

este singurul domeniu în care nu trebuie să ai o pregătire 

deosebită este un fals şi praf pentru orbirea celor care nu văd 

cu ochii lor. În societăţile performante, ca să te apuci de politică, 

trebuie să fi fost absolvent, dar nu orice absolvent, al celor 

mai prestigioase universităţi. Citiţi biografiile oamenilor politici 

occidentali. Dacă nu poţi dovedi că faci parte din elita generaţiei 

tale, din cei 3-5% născuţi, iar nu făcuţi şi antrenaţi (şcoliţi) la 

sânge nu ai ce căuta în politică. La noi diluviul politic şi social a 

scos la suprafaţă repetenţii şi gunoaiele, iar prostul nu numai că 

nu poate accepta, dar nici măcar nu poate înţelege că este prost. 

El va numi în funcţii de decizie indivizi care îi seamănă. 

De aceea instituţional România este condusă, cu rare 

excepţii, de impostori. Impostori nenorociţi de trei surcele aflaţi 

că, în afara celor ca voi, întreaga populaţie vă dispreţuieşte şi îşi 

bate joc de voi pe la spate, chiar dacă pe faţă, în mod prefăcut, 

păstrează o aparenţă de deferenţă. 

6815

RESTITUIRI 

Imaginea lumii de ieri 

Sergiu Ciocârlan 

Ar trebui să atragem aici atenţia asupra unei ciudate optici 

actuale. În ciuda evidentei valori artistice a unor opere literare, şi aici 

este vorba şi despre cele ale lui Slavici, cercetătorul de azi e înclinat să 

le acorde un credit insuficient din cauza caracterului lor “moralizator”. 

Însă e posibil ca tocmai în aceste îndemnuri moralizatoare, care 

ofensează atât de mult conştiinţa epocii noastre, să descoperim 

dimensiunea care lipseşte perspectivei criticii contemporane. “S-a 

imputat operei lui Slavici rigorismul moral, considerându-se că 

“eticismul aspru de pastor” (l-am citat pe Pompiliu Constantinescu) ar 

fi dăunat viziunii creatoare a prozatorului. Incontestabil, moralitatea, 

adesea excesivă, e specifică prozelor lui Slavici şi pare bine 

deplasată cititorului de astăzi. Întrebarea e însă dacă eticismul 

tulbură planul artei. Să repet mai întâi că Slavici a creat o literatură 

realistă şi recrearea mediului evocat nu putea fi artistic realizată 

prin ignorarea sau falsificarea uneia dintre dimensiuni. Iar în lumea 

rurală de ieri, închisă şi conservativă - prin structură - moralitatea e 

un comandament respectat şi supravegheat cu stricteţe. Eticismul 

operei lui Slavici e o expresie a subiectului selectat şi a-l fi trădat ar fi 

însemnat o gravă încălcare a veridicităţii.” (Z. Ornea, Integrala Slavici, 

în Medalioane de istorie literară, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, pp. 

106-107). 

Afirmând că adevărata artă este total inutilă, critica subscrie 

unui curent de gândire la modă, care, prin aplicarea criteriilor sale 

relativizante, reduce lumea la ceea ce îi este secundar, punând 

la îndoială orice adevăr. Iar dacă suntem convinşi că arta nu este 

un instrument ideologic, tocmai afirmarea puternică a gratuităţii ei 

ne trezeşte mari semne de întrebare în privinţa intenţiilor reale ale 

susţinătorilor acestei teze. Dacă arta desfiinţează descrierea axială 

a lumii, confuzia rezultată ar fi echivalentul perfect al unui proiect 

relativist, ceea ce înseamnă că se produce doar un transfer subtil de 

sens pentru ca arta să servească unui alt fel de tip de educaţie. 

Şi pentru ca expunerile făcute să-şi afle aplicativitatea, ar trebui 

să adăugăm că nu ne referim la referenţialitate, la corespondenţa 

detaliilor din proza lui Slavici în plan real, deoarece discursul nostru 

nu vizează un studiu comparativ pe două coloane cu asemănări şi 

deosebiri între ficţiune şi realitate, ci intenţionează să descopere 

frumuseţea unei lumi pe care cu greu o mai percepe cititorul actual. 

Dacă la Slavici sensul tradiţiei trimite la adevăr, la un singur 

adevăr, deoarece concepţia despre lume pe care o întâlnim în texte 

exclude posibilitatea unei alte interpretări, s-ar putea ca lectura să 

devină o adevărată plăcere pentru acei oameni care, fără să fie câtuşi 

de puţin mărginiţi, iubesc simplitatea drumului pe care personajele 

acelea merg cu un farmec aproape inexplicabil pentru noi astăzi, 

probabil pentru că sensibilitatea noastră percepe mai degrabă ceea 

ce este alambicat şi nu mai înţelege mişcarea simplă a sufletului. 

Accentul cade pe sensibilitate pentru că ea este criteriul de valorizare 

a creaţiei, iar dacă se deteriorează atunci aprecierea devine arbitrară. 

Conştient de faptul că forma artistică nu există decât în baza 

unui conţinut ce trebuie transmis clar şi integral, Slavici creează un 

suport imaginar în care frumosul conlucrează cu adevărul. De aici 

s-ar putea proiecta o nouă imagine a cercetării în literatură, unde să 

conteze ideea că progresul în înţelegerea a ceea ce este frumos, 

artistic este imposibil fără progresul corespunzător în credinţă. 

Soliditatea creaţiei sale vine tocmai din acest resort tradiţional, care-l 

determină să insiste asupra adecvării comportamentale la o realitate 

spirituală, iar credinţa ortodoxă este liantul care dă o perspectivă 

generoasă şi sens tradiţiei. 

Raportând orice detaliu al vieţii la Dumnezeu, Slavici propune 

o lume în care adevărul şi viaţa nu sunt considerate separat, iar 

explicaţiile care survin pe măsură ce înaintăm în înţelegerea gândirii 

comunităţii, sunt tot mai pertinente. Complexitatea eroilor lui Slavici 

se explică prin sensibilitatea pe care o au prin modul lor generos 

de a raporta orice amănunt al vieţii la Dumnezeu. Sensul tradiţiei 

nu poate fi conceput decât prin optica acestui criteriu care descrie o 

lume ale cărei dereglări sunt cauzate de dorinţa unor personaje de a 

o reinterpreta. Simplitatea gândirii tradiţionale, ce vede în Dumnezeu 

singurul adevăr, implică o complexă înţelegere a existenţei, dificil de 

dobândit azi chiar după lungi şi epuizante rătăciri pe teritoriul unor 

interpretări ciudate şi complicate despre lume. Credinţa este suportul 

solid al acestei gândiri. Fireşte, ar dobândi un statut didacticist, 

plictisitor, moralizator, aceleaşi texte, în condiţiile lecturii grăbite 

impuse de ritmul tot mai alert al existenţei la care s-a ajuns în secolul 

nostru. Căci în contextul emancipării accentuate de ceea ce este 


religios, diferitele domenii ale culturii îşi pierd acurateţea teleologică, 

se întorc spre sine, formând sisteme închise ce nu mai trimit la o 

realitate transcendentă. 

Proclamarea autonomiei esteticului trebuie văzută astfel în 

lumina determinărilor pe care le produce. Dacă abordarea actuală a 

literaturii decupează zonele susceptibile de o semnificaţie religioasă 

dintr-o simplă inerţie, atunci, cu siguranţă, trebuie semnalat ce anume 

face să se întâmple aşa ceva. Creativitatea nu trebuie gândită în 

categorii separate. Dar dacă se ajunge la un astfel de moment, faptul 

se datorează unei raţionalităţi excesive a omului, incapabil astfel de a 

se mai situa adecvat în raport cu Dumnezeu, Creatorul său. Pentru a 

nu deturna sensul domeniilor de manifestare a omului este necesar 

să nu pierdem din vedere finalitatea acestora tocmai într-un secol în 

care istoria nu mai are un sens pentru că şi-a încheiat, aşa cum susţin 

tot mai multe voci, misiunea. 

Din perspectiva creativităţii, literatura şi credinţa nu apar ca nişte 

camere antifonate, necomunicante, în felul în care suntem practic 

nevoiţi să le privim astăzi, dintr-o adâncă prejudecată, ci colaborând 

continuu, într-un minunat echilibru al valorilor. Neminimalizând 

credinţa în cercetarea istorico-literară, putem beneficia de o 

înţelegere profundă a categoriilor estetice. Autonomia estetică nu 

trebuie revendicată în sens reducţionist. Recalculând distanţele dintre 

valori, observăm că ele nu sunt de nerecuperat, aşa cum pare să dea 

de înţeles eşafodajul critic de azi la prima lectură. 

Într-o altă ordine de idei, epoca lui Slavici nu este una izolată. 

Deşi trăim într-un timp în care se impune lucrul cu decupajele, nu 

trebuie lăsate deoparte unitatea şi sensul ultim al creaţiei artistice, 

imaginea finală a edificiului. Privind spre proza lui Slavici, în general, şi 

spre comunitatea tradiţională reprezentată artistic, în special, devine 

foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, 

cum raportul dintre Dumnezeu şi oameni se actualizează permanent 

prin norme, obiceiuri, tradiţii, de la care deviind apar urmări, care sunt 

aceste urmări şi cum unii oameni îşi schimbă viaţa şi devin excepţii. 

Treptat dobândim o altă perspectivă asupra lucrurilor: lumea nu a fost 

întotdeauna aşa cum este acum; normele care predomină astăzi ţin 

de o anumită lume, dar mai există şi altele; şi există o lume normală 

în care valorile economico-financiare şi sexualitatea au un rol bine 

definit. Totodată Slavici transmite şi un sentiment extrem de cald al 

vieţii, al legăturilor dintre oameni, sentiment destul de rar în literatura 

de actuală. Lectura prozei lui Slavici ne poate ajuta să depăşim 

raţionalismul mărginit, mult mai mult decât o argumentare academică. 

Literatura marchează un câmp generos al imaginilor spre care 

cititorul avansează în funcţie de criteriul de selecţie pe care îl aplică, 

iar standardele pe care acesta le vizează în actul de lectură nu exclud 

un anumit desen interior peste care proiecţia artistică se suprapune 

în mod fecund. Ar trebui să remarcăm astăzi o tendinţă ciudată a 

literaturii care nu vrea să mai spună sau nu mai poate să mai spună 

nimic, care nu mai îmbogăţeşte fiinţa, ci, din contră, o frustrează de 

ultimele repere ale tradiţiei, îi refuză orice ieşire spre Adevăr, care 

este Dumnezeu, vorbind insaţios despre inutilitatea artei şi sugerând 

o libertate universală a tuturor pornirilor şi instinctelor. 

Considerând că proza lui Slavici ne descoperă tocmai această 

uimitoare lume a dragostei dintre oameni, ce poate să se conserve doar 

printr-o conştientă respectare a normelor, sensul tradiţiei devine mai 

clar. Norma nu se fundamentează pe indicii exterioare, ci presupune 

o asumare profundă a vieţii în sensul raportării la Dumnezeu. Poate 

că în felul acesta consideraţiile lui P. Marcea se impun de la sine: 

“Ca orice pioner, Slavici n-a fost şi un artizan, construcţiile sale nu 

sunt atrăgătoare prin exterior, strălucirea şi coloritul le lipsesc. Odată 

însă pătruns în interiorul lor, nu poţi înlătura sentimentul sănătos de 

soliditate durabilă. Ceea ce ni se parte esenţial.” (Pompiliu Marcea, 

Ioan Slavici, Timişoara, Editura Facla, 1968, pp. 357-371). 

Orientarea greşită a instrumentelor de observare sau alegerea 

unor instrumente nepotrivite pentru o analiză corespunzătoare, 

au făcut să apară o serie întreagă de comentarii în care observaţii 

pertinente se amestecă într-un mod arbitrar cu idei preconcepute, 

dând naştere unui hibrid compoziţional. Receptarea prozei lui Slavici 

se loveşte de robusteţea şi, totodată, de simplitatea lumii pe care el 

a creat-o, aducând mecanic în prim plan problematica secundarului, 

pentru a escamota severele disfuncţii ale lecturii. Acest transfer este 

nefiresc, dar produce un efect compensatoriu în absenţa esenţialului 

ce abia mai poate fi intuit. 

Ca urmare, s-a ajuns la un acord de principiu asupra felului în 

care să fie definită această creaţie literară în care sunt în joc discuţii mai 

puţin confortabile, precum aceea despre relaţia omului cu Dumnezeu 

în societatea tradiţională ardelenească. În mod destul de limpede, 

dacă astfel de discuţii au fost evitate cu obstinaţie, cercetarea s-a 

extins spre alte zone, despre care am mai spus că sunt secundare, 

dar nu lipsite de importanţă, în înţelegerea profundă a lumii din texte, 

deoarece nu indică o imagine de sine stătătoare a sensului tradiţiei 

în proza scriitorului. Dar poate că această fundătură în care a ajuns 

critica înseamnă deschiderea unei căi spre o înţelegere mai înaltă.

ÎN CĂUTAREA UNUI ROST 

(fragment) 

Grigore căuta, periodic, de lucru. Din această cauză, avea 

discuţii interminabile cu nevasta lui-femeie mai tânără cu vreo zece 

ani, robustă, energică si, câteodată, agresivă. El nu-si incheiase studiile 

(urmase doi ani de facultate, la LITERE), nevoit să-şi câstige existenta. 

Se angajă, intr-o vreme, la o brutărie al cărei patron era turc. Se dovedi 

harnic, în felul său, convins că pâinea dobândită zi de zi, cu sudoarea 

frunţii, e mai gustoasă decât o cină servită pe picior mare, costând 

enorm, fără să te sature măcar.Curând insă, munca la turci il dădu gata. 

Turele de noapte indeosebi il inspăimântau.Odată, trebuind să cresteze 

cu un cuţitaş pâinea sub formă de aluat, inainte de a o vârî in cuptor, 

aţipise, gestul său devenind cu totul mecanic si chiar ridicol. Oricât s-ar 

fi odihnit in cursul zilei precedente, nu putea lupta impotriva aripii negre 

a oboselii; spre dimineată, il apucau frigurile, iar ochii, înroşiţi de făină 

(avea, se pare, alergie la aşa ceva), il usturau. Turcii, sporovăind la 

telefonul mobil, il ţintuiră cu privirea, vizibil nemulţumiti. Il chemară in 

birou si-l concediară politicos, intr-o limbă românească stâlcită, nu fără 

a-i da totuşi două pâini fierbinţi, la plecare. 

Într-o astfel de zi, nevasta, mirosind a verdeţuri, il imbie la masă, 

veselă; auzind vestea insă, il făcu pe loc de două parale, zicându-i 

‘’prost’’ si ‘’trântor’’, lăsându-l apoi să mănânce singur, intr-un colţ de 

bucătărie afumată. Grigore, mormăind, inghiţea cu greu. Mai bine, la 

urma urmei, că nu avea copii cu femeia aceasta aprigă de care, la 

inceput, fusese indrăgostit până peste cap, gata să se ia la harţă cu 

oricine pentru ea. Certat cu părinţii, fiindcă n-o acceptaseră ca noră (li 

se părea vulgară şi prea geloasă), 

Grigore locuia acum in apartamentul ei, rămas moştenire 

de la o mătuşă decedată; aceasta, din câte auzise, fusese o clientă 

fidelă a jocurilor de noroc, dar şi amanta focoasă a mai multor bărbaţi 

însuraţi-oameni de afaceri, tineri politicieni ori simpli muncitori. Mătuşa 

călătorise mult in străinătate (făcea mare caz de ruine istorice si de 

muzee de artă), picta ea insăşi in timpul liber, improviza la pian; dar 

aventura consumată cu un vânzător de mărunţişuri la o tarabă din 

Paris, îi măcină sănătatea. Paraschiva, aşa o chema pe nevastă-sa 

, se certase, la rândul ei, cu părinţii, întrucât aceştia nu-l simpatizau 

pe Grigore: li se părea că e plin de sine, prea sfătos pentru vârsta lui 

(avea numai treizeci de ani) si incapabil să facă o treabă ca lumea, 

dacă-l puneai. Prilej nimerit pentru cei doi indragostiţi să-şi încropească 

un rost, unindu-şi destinele, parcă in ciuda tuturor. Se cununară in 

prezenţa câtorva amici (unii dintre ei divorţaţi deja, cu înclinaţii vădite 

spre beţie). 

Grigore, căutând în continuare de lucru, citi pe uşa glisantă a 

unui magazin alimentar anunţul: ’’Angajăm vânzător’’. Neavând , 

cel puţin deocamdată,alte perspective, intră, să-şi incerce norocul. 

Lucrătorii, surprinşi pesemne de înfăţişarea lui aparte (îşi lăsase plete 

şi privea oarecum rătăcit), il furau cu coada ochiului. Se prezentă la 

interviu. Trebui să aştepte inaintea unei uşi întredeschise; emotiv din 

fire, râsetele ce răzbăteau dinăuntru, in loc să-l încurajeze, mai mult 

îi dădură de furcă.Oscila intre speranţă şi regret, numărându-şi paşii 

încolo si încoace. Fu rugat să intre. O femeie durdulie, cu breton 

băieţesc, rânjea sarcastic; il chestionă rapid: unde a mai lucrat, dacă are, 

cât de cât,experienţă în domeniu şi alte câteva întrebări , zăpăcindu-l 

pe Grigore. Acesta însă, îndârjit, răspunse mulţumitor: ’’Nu am, sincer 

să fiu, experienţă. Pot să-nvăţ, totusi.’’ Cum era o zi de vineri, incepu 

treaba de luni. Îmbrăcând un halat alb, se duse la raionul de mezeluri. 

O colegă mai vârstnică, taciturnă, acrită, căută să-l inveţe să felieze 

carnea ,scoasă cu grijă din vitrină. După două-trei demonstraţii, il lăsă, 

să se descurce singur. Grigore, tot mai frământat, cerea îndurare din 

priviri. I se-nmuiară picioarele. Vociferau clienţi, iar femeia care-l ajutase, 

nu mai era de găsit. Recunoştea, cu chiu, cu vai, sortimentele spre care 

impungea lacom câte un deget autoritar; aşezând calupul de carne sub 

tăişul sfredelind, avea senzaţia că se sacrifică pe sine. Cioturi săreau 

in toate părtile si, ud leoarca de efort, cerea scuze necontenit, spre 

hazul unora, îngăduitori. Auzea, de pildă: ‘’Lăsaţi-l, săracu’! E incepător. 

Nu s-a născut nimeni învăţat!’’ Rănindu-se grav la degetul mare al 

mâinii drepte, Grigore scăpă de blestematul raion. Adulmecă verdictul, 

descurajat. Era chemat, cu multă intelegere, la raionul de băuturi. Il 

pândea, arţăgoasă, tura de noapte. Grigore era ispitit să renunţe, dar 

gândul că Paraschiva isi suflecă mânecile acasă, doar o afla odată că 

s-a angajat pe termen lung, il paraliză. Avea la îndemână un registru, 

cu obligaţia de a ţine evidenţa soiurilor de băutură de pe rafturi, atent, 

fireşte, intâi de toate, la cele scumpe. Odată, cu puţin înainte de miezulnoptii, 

cum nu era solicitat de clienţi, Grigore făcu sforţări să reziste: il 

răpeau, pentru câteva secunde (lui i se păreau ceasuri intregi) frânturi 

* 


de vis, imagini fugare-nu stiu ce glasuri 

certăreţe sau vreo locomotivă gonind 

prin ceaţă, desprinsă de vagoane. 

Tresărind , se uită cu jenă in dreapta, in 

stângă, îşi corectă brusc ţinuta, numără 

iarăşi băuturile, lovind sticla cu unghia, 

prevăzător. De plictiseală, se-apucă să 

recite-n barbă nişte versuri la care ţinea 

mult, încântat la culme că memoria nu-l 

părăsise. Spre dimineaţă, când se făcu 

inventarul, odată cu obişnuitul schimb 

de tură, Grigore işi pălmui obrazul, 

nevenindu-i să creadă: dintr-o cutie de 

metal meşteşugit inscripţionată, lipsea 

licoarea insăşi. Concediat pe la prânz, 

Grigore ii marturisi pe ocolite nevestei 

sale păţania, dar ea şi-nţelesese 

totul. Câteva zile, mâncară si dormiră 

separat. 

PROZA 

Robert Toma 

* 

Venindu-şi in fire, prin lecturi alese cu grijă, desi mai mult pe furis, 

Grigore nu se dădu bătut: ’’Viata asta, bună, rea, merită, zău, trăită!’’se-mbărbăta, 

uneori. Suma de bani, frumuşică, pe care mătuşa o 

lăsase, după ce-si vânduse ultimele brăţări si inele de aur, se micşora 

ameninţător. ’’Paraschiva, vrea-nu vrea, va pune osu’ la treabă! Din 

ce-o să trăim?’’-reflecta el. Nu indrăznea sa-i arunce in obraz femeii 

aceste reproşuri, meritate, după cum socotea. Îsi inăbuşea revolta. 

Cine l-ar fi găzduit, pe vreme de furtună? 

Paraschiva, numaidecât după terminarea liceului industrial 

(considera că nu-i nevoie de studii superioare, ca să reusesti in 

viaţă), se angajase la o fabrică de biscuiţi. Erau, pe-atunci, o pereche. 

Aveau idealuri. Făcându-se restructurări, femeia, dată-afară, deveni o 

pacoste; ii cerea lui Grigore’’ fapte’’, nu ‘’vorbe goale’’, că doar e ’’cap 

de familie’’. Figura ei se urâţea, ascuţită de răutăţi si clevetire. De ani 

de zile, Paraschiva renuntase la orice slujbă, recăpătându-şi treptat 

kilogramele pierdute. Se arăta, in schimb, preocupată maniacal de 

curăţenie, veşnic scuturând şi spălând. 

Grigore se opri-era o după-amiază cenusie, mocnită-inaintea 

unui anticariat despre care auzise numai lucruri bune. Intrebând un 

casier unde poate găsi biroul conducerii, băiatul, trimiţând un sms 

cuiva,il anunţă că trebuie s-apară şeful insuşi. Intr-adevăr, Grigore 

dădu mâna cu un individ incă tânăr, pântecos, cu faţa mare, asudată, 

cu ceafa puternică. Şeful, după un răcnet de fiară, se potoli viclean, 

aruncându-i vorba: ’’Pentru interviu?’’-‘’Da, domnule!’’ 

Burduhănosul, cu un oftat, se instală comod in scaunul său de 

piele neagră ţintuită-n capse; îsi butonă mobilul- probabil nou-nout- 

încât, stânjenit, Grigore işi lăsă privirea să alunece pe titluri de reviste 

vechi, aşezate vraişte, intr-un colţ al camerei. Seful isi aprinse o ţigară, 

măsurându-l pe sub sprâncene, apoi mişcă din buze cu importanţă: 

’’Ai nume interesant, de popă. ’’ Grigore nu ştia prea bine dacă e jignit 

sau nu de familiaritatea cu care i se adresa omul acesta sigur pe sine, 

complet chel, cu cămaşa descheiată larg la piept; un lanţ de aur masiv 

scânteia printre smocurile de păr, iar degetele mâinii, butucănoase, 

băteau darabana pe marginea unui dosar voluminos. ‘’Ai mai lucrat cu 

asa ceva, Grigore?’’-il intrebă şeful, uitându-se in altă parte.-‘’Nu, ce-i 

drept! Dar toate au un inceput, nu-i asa? Eu, unul, credeti-mă, din mers 

mă adaptez! Şi-apoi, de felul meu, citesc mult. Sunt si scriitor. Sunt 

in elementul meu, aici. Am ochiul format.’’ Buzele groase ale sefului 

se crăpară intr-un zâmbet, incât lui Grigore i se năzări că-L apucă pe 

Dumnezeu de picior. ’’Să nu te pună dracu’ sa citesti, m-ai inteles?’’răbufni 

glumeţ patronul.-‘’Pari vânjos. Poti să cari. E de muncit, m-ai 

inteles?’’ Grigore păli.’’Fireste! Am vrut numai să zic…’’ Cu un gest 

scurt, fu poftit să iasă. Dar stătea locului incă, buimăcit. Apoi, totul se 

lămuri lapidar: ‘’Mâine-dimineaţă! Perioadă de probă. Trage usa dupa 

tine!’’ Noul angajat se retrase discret. 

Un flăcău de nădejde se oferi să-i arate lui Grigore cum se 

procedează. Individul isi frecă palmele slugarnic si , uscăţiv, cum era, 

se căţără el insuşi pe scară, ca un păianjen. Il rugă pe Grigore să-i 

dea ‘’la mână ’’ anumite volume; pe raft, mai multe domenii stăteau 

inghesuite, si trebuiau puse ‘’pe căprării’’. Titlurile de pe cotoare să nu 

stea ‘’dosite’’(asta era expresia flăcăului), ci să se ‘’vadă’’. ’’Nu-ntelegi 

ceva, mă chemi!’’ făcu băiatul, coborând treptele iute, si se-ndepărtă, 

să dea indicatii si altora. Câteva zile la rând, Grigore se descurcă de 

minune. Mesteca lacom, in pauzele de masă, bunătătile pe care i le 

pregătise, bucuroasă, Paraschiva. Numai că , intr-o după-amiază, 

cocoţat pe scară, vru cu orice preţ să deschidă un cărţoi vechi, cu 

coperti roase, pe care se puteau deslusi incă niste cuvinte latinesti. Era 

dispus să cumpere, din putinul său, câte ceva, cu toată împotrivirea 

nevestei. Trăgând spre sine relicva, sufla scurt, să-nlăture praful, care-i 

sări in faţă ; abia dacă mai putea clipi, şi se clătină cu tot cu scară. Rău 

ar fi căzut, de n-ar fi ţâşnit din locul său un coleg, să-l ajute. Impinse 

cartea la loc, enervat, fără să-i mai asculte pe clientii care ii cereau 

insistent îndrumări, parcă dinadins. 

6817

EVALUĂRI 

Inapoi la istorie sau 

reevaluarea spirituala 

a portretului martirului roman 

din temnitele comuniste 

Tudor Petcu 

1.) Inainte de toate, v-as ruga sa ne focalizam atentia asupra 

ideii de cunoastere si recunoastere a istoriei recente care si-a 

pus amprenta asupra constiintei colective romanesti. Ma refer cu 

precadere la institutionalizarea oarecum superficiala a acestei 

cunoasteri care atrage dupa sine si o perceptie gresita asupra 

semnificatiei istoriei recente a poporului roman. Iar cand spun 

institutionalizare fac trimitere precisa la sistemul de educatie, dar si 

la diferitele organe de cultura abilitate sa ilustreze esenta trecutului 

identitar, spiritual si moral al Romaniei supuse represiunii comuniste. 

Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului in care se afla 

asa-zisa pedagogie sociala romaneasca cu privire la receptarea 

trecutului romanesc recent si ce considerati ca ar trebui facut pentru 

adevarata cunoastere si recunoastere a acestuia? 

Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic 

ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea 

ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O 

nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au 

şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj 

de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În 

plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei : 

trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai 

degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, 

ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a 

mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a 

ajuns să fie privită ca un handicap istoric ! Modelele bune de 

urmat nu mai sînt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul 

este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre 

rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci 

de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru 

că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci 

necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decît un 

adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea ! 

2.) Desi s-au realizat anumite documentare pe tema 

universului concentrationar din Romania comunista si s-au si 

elaborat cateva publicatii in acest sens, exista totusi un real 

dezinteres fata de nenumaratii martiri din temnitele comuniste, care, 

prin lupta lor continua, au cautat sa pastreze aprinsa flacara credintei 

si a identitatii nationale. Mai trist este ca nici Biserica Ortodoxa 

Romana nu-i mentioneaza suficient de des, in asa fel incat romanul 

generic sau ca entitate sociala activa sa fie macar un martor reflexiv 

atent, pentru a nu spune o minte responsabila. Oricum, exista o 

mare problema si in legatura cu faptul ca Biserica nu doreste sa-i 

canonizeze pe baza simplului motiv ca multi dintre martiri au fost 

simpatizanti sau membri ai Fratiilor de Cruce din cadrul Miscarii 

Legionare, dar este total de neinteles ignoranta Bisercii ca institutie 

oficiala sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o 

astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Romane si in ce 

masura considerati ca ar trebui sa vorbim despre necesitatea unei 

purificari a BOR ca institutie? 

Şi Biserica, şi Şcoala sînt încă pline de oameni care s-au format 

în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme de complicitate. 

Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului 

şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie 

se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. 

Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu 

legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că 

majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri 

au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot 

cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. 

Întrebarea este : s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru 

crezul lor religios ? Jertfa a fost, pînă la urmă, pentru Cruce, Ţară 

şi Neam, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată... 

Dar Biserica ar putea deocamdată să rînduiască măcar o zi pe 

an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără 

nominalizări : s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, 

dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, 

pînă acum, Biserica Ortodoxă Română nici atît nu a catadicsit să 


facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat 

deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag ! Trebuie însă spus 

că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile 

mănăstireşti, ca şi în sînul laicatului ortodox activ. Poate că aceste 

două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia 

bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar 

putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care 

se ştie sigur că n-au fost legionari : un Mircea Vulcănescu, un Daniil 

Sandu Tudor… 

3.) Gandindu-ma la martirii din temnitele comuniste romanesti, 

nu pot sa nu aduc in discutie niste nume precum Valeriu Gafencu, 

Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai 

ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagina din istoria 

recenta a martirajului roamnesc si nu intamplator Nicolae Steinhardt 

l-a numit sfantul inchisorilor. In acest sens as fi dorit sa va intreb daca 

destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta 

prototipul adevaratului aparator al constiintei identitare si spirituale. 

Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj 

exemplar : nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin 

înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a 

generat o adevărată mişcare duhovnicească printre tinerii deţinuţi, 

descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în 

condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar 

student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă 

vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca 

experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit : « «Nu regret că am 

fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta 

ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o 

singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost 

antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a 

cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost 

numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). 

Gafencu a murit în închisoare în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă 

în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea 

forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi 

pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu- 

Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, 

pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor 

generaţii : 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în 

destinul creştin al neamului românesc ! 

4.) Avand in vedere tematica pe marginea careia discutam, 

nu as putea sa nu-mi aduc aminte de una dintre profundele 

si cuprinzatoarele remarci pe care le-a facut parintele Arsenie 

Papacioc, si anume: Comunismul a umplut cerul de sfinti. Intradevar, 

comunismul a reprezentat un asasinat atat virtual, cat si 

fizic, insa nucleul de credinta si de comuniune cu Dumnezeu a 

fost fortificat in timpul experimentelor de reeducare care erau puse 

in practica in diferitele penitenciare comuniste, dintre care Pitesti, 

Gherla si Aiud atrag si vor atrage cu siguranta atentia intr-un mod 

deosebit. De asemenea, aceasta idee a parintelui Arsenie Papcioc 

a fost puternic sustinuta si prin nenumaratele volume de marturii sau 

monografii, dintre care cartea de marturii a monahului Moise despre 

Valeriu Gafencu sau cea a lui Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, 

sunt niste surse cat se poate de patrunzatoare. Asadar, sunteti de 

acord cu aceasta idee ca represiunea comunista a umplut cerul 

de sfinti, si cum credeti ca trebuie sa ne raportam la conceptul de 

sfintenie sub aspectul pe marginea caruia discutam? 

Da, a umplut cerul de sfinţi ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre 

Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 

1964, chiar unul dintre torţionari a exclamat : «Iese sfinţenia pe 

poartă !». E consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor 

(acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, 

pe atunci prea puţin cunoscut,, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut 

fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de 

figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi 

sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel 

State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii. Unii n-au mai ajuns 

să iasă afară din închisoare : Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, 

sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 

1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu 

numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi 

înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă 

nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului 

Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă 

a Învieii. Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în 

pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în 

viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau 

ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă. Aceşti martiri 

din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în 

faţa lui Dumnezeu, Ei ar trebui să fie reperele renaşterii naţionale, 

dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar nu 

prea sîntem… 

î

Liviu Rebreanu şi cărţile sale * 

- Cât se citeşte de fapt, d-le 

Rebreanu? 

- Imensa majoritate a românilor nu 

mai citesc absolut nimic, afară de vreun 

ziar oarecare, după ce a scăpat de pe 

băncile şcoalei. Şi şcoala n-are menirea 

decât a pregăti pentru viaţă. Fără de 

lectura aceasta ulterioară, şcoala rămâne 

stearpă. În alte ţări, unde setea de cultură 

e organică, statul nu mai are nevoie săşi 

caute cititorii. Literatura nu înseamnă 

numaidecât romane sau poezii, ci cartea 

bine scrisă în general. Aiurea dezinteresul 

statului e înlocuit prin interesul 

cetăţeanului faţă de literatură. La noi statul 

ar trebui să înlocuiască, prin interesul 

său, dezinteresul său, 

dezinteresul cetăţeanului. 

(…) 

- Cine se ocupă de 

carte atunci? 

- S-a creat un 

minister al artelor care se 

ocupă sau nu se ocupă 

de Operă, de teatre, de 

expoziţii, de concerte, fără 

să se gândească măcar 

la carte. Acordânduse 

câteva premii sau 

ajutoare scriitorilor, se 

crede că s-a făcut destul 

pentru literele româneşti. 

Şi nimeni nu vrea să 

vadă că, prin procedeele 

acestea, cartea însăşi 

rămâne mereu în 

suferinţă. 

- Cum adică în 

suferinţă? 

- Cultura nu se impune niciodată cu 

ordine. Trebuie însă să fie la îndemâna 

oricui, oriunde şi oricând. În cel mai 

ascuns sătuleţ, precum se găseşte sare 

şi pâine, să se găsească şi cartea. Să 

Textul regăsit 

(interviu publicat în revista Dacia literară, fondată de 

Mihail Kogălniceanu) 

5.) In masura in care sunteti de acord, as dori sa facem 

cateva trimiteri si la rolul intelectualitatii romanesti din strainatate in 

cunoasterea si transmiterea indecentei istoriei recente a Romaniei. 

Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, 

sau cea a lui Paul Goma, Patimile dupa Pitesti, carti ce au incercat 

sa ilustreze atat cat a fost cu putinta mlastina disperarii ce a facut 

obiectul dramei romanesti din perioada 1948-1964. Este drept, ele 

au fost contestate chiar de catre anumiti supravietuitori ai temnitelor, 

considerandu-se ca astfel de carti nu gradul necesar de obiectivitate 

si claritate, intrucat autorii lor nu au fost implicati direct in ceea ce 

se intampla in temnitele comuniste. Care este pozitia dvs. fata de 

acest aspect si cum ar trebui sa ne raportam la astfel de surse 

bibliografice? Ar putea ele totusi sa constituie o baza – sau mai bine 

zis o faza – incipienta pentru intelegerea semnificatiei represiunii din 

Romania comunista? 

Pe lîngă rezistenţa anticomunistă din ţară, a existst şi un 

numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să 

deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, 

cea a lui Dumitru Bacu, a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 

fie acolo, să o vadă oamenii, să-i cheme 

ea însăşi. Puterea ei de atracţie se va 

exercita mai curând sau mai târziu. 

- În ce priveşte procesul de 

publicare, sesizaţi vreun neajuns, vreo 

dificultate? 

- Din nenorocire, relaţiile dintre 

scriitor şi editor devin tot mai rare. Editorul, 

neavând la dispoziţie capitalul considerabil 

ce i-l cere confecţionarea cărţii, îşi reduce 

din ce în ce mai mult ambiţiile intelectuale. 

Nu mai tipăreşte decât cărţi iscălite de 

autori cu nume, care garantează, prin 

circulaţia lor, vânzarea într-un termen 

convenabil. Se caută romanele, mai puţin 

nuvelele. Restul deloc. 

- Chestiunea financiară este din 

nou o problemă delicată! 

- Volumele de 

versuri sau de teatru care 

apar sunt tipărite, cele 

mai multe, pe cheltuiala 

autorului, fiindcă 

asemenea cărţi nu prea 

găsesc cumpărători… 

Un scriitor tânăr sau mai 

puţin cunoscut nici nu se 

mai poate apropia de un 

editor. Lipsa de capital a 

ucis capitalul editorului 

român, iar sfiala acestuia 

primejduieşte avântul 

scriitorului…Câştigul n-ar 

fi excesiv în sine, dar 

devine foarte onorabil 

când ne reamintim că nu 

e întovărăşit de niciun fel 

de risc, căci toate riscurile 

sunt ale editorului… 

- Şi până la urmă 

din ce pricină e toată această ignoranţă 

faţă de carte? 

- E curios şi important pentru 

aprecierea mentalităţii care a călăuzit 

şi călăuzeşte destinele statului român, 

că s-au acordat privilegii tuturor 


REPETIŢII 

întreprinderilor naţionale, numai industriei 

cărţii nu! Orice fabrică de cuie naţionale 

are asigurate mai dinainte diverse 

credite şi scutiri de impozite şi apărări 

de concurenţă străină prin taxe vamale 

prohibitive; cartea românească a rămas 

ca un copil vitreg, fără sprijin, fără 

apărare, fără înţelegere. Cultura şi cartea 

sunt considerate, azi ca şi ieri, drept un 

lux primejdios. Cât timp vor fi considerate 

aşa, evident că o îmbunătăţire serioasă a 

situaţiei nu se poate produce. Până atunci 

scriitorul, editorul şi librarul vor continua 

a se duşmăni între ei, contribuind astfel 

şi mai mult la lâncezeala producţiei cărţii 

româneşti… 

- Să înţeleg că vorbiţi despre o 

criză a cărţii… Care sunt consecinţele? 

- Printre atâtea crize ce bântuie 

în ţară, criza aceasta a cărţii româneşti 

e poate cea mai îngrijorătoare, fiindcă 

efectele ei, mai puţin simţite azi, se 

vor răzbuna în viitor. Rarificarea cărţii 

româneşti nu va putea fi compensată 

cu nimic. Într-o bună zi ne vom găsi 

complet dezarmaţi culturaliceşte în faţa 

minorităţilor care se hrănesc sufleteşte 

de peste graniţe. Apoi pierderea cititorilor 

înseamnă şi pierderea scriitorilor. (…) 

- Poate atunci Societatea 

Scriitorilor să îndrepte în vreun fel 

lucrurile? 

- În realitate, fireşte, salvarea 

scriitorilor nu o poate împlini Societatea 

lor. Scriitorul e singular prin însăşi natura 

meseriei sale. Nici în Rusia Sovietică nu 

s-a putut permanentiza o sindicalizare 

a scriitorilor. Creaţia literară nu suferă 

colectivizarea. Societatea Scriitorilor nu va 

fi în stare niciodată să asigure mijloacele 

de trai ale membrilor ei, deşi asta e 

durerea cea mai mare şi de totdeauna. 

Atunci?... Ne rămân iluziile. Şi speranţele 

într-o solidaritate profesională adevărată 

între scriitori. Fiindcă fără solidaritate, 

Societatea Scriitorilor îşi pierde singurul ei 

rost de existenţă. 

______________ 

* (Fragmente din „Europenism sau 

românism”, apărute în revista Drum nou, 

II, nr. 6, 10 febr. 1924, pag.2. Reprodus în 

Opere, Liviu Rebreanu, vol. 16, pag.219 – 

ediţie de Niculae Gheran). 

a fost tradusă şi în engleză. A mai fost Demascarea lui Grigore 

Dumitrescu, apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului 

disident Paul Goma, iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui 

Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui Monica 

Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi 

el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 

1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise 

(Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., 

etc.), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, ci cărţile 

lor se vor consulta întotdeauna cu folos. Despre reeducarea de la 

Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară 

din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre 

faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta 

analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este 

şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic 

şi Radu Gyr. E încurajator că în vremea din urmă au început să 

se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi 

o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care 

sînt de aşteptat marile sinteze definitive. Să sperăm că ele nu vor 

întîrzia, la rînd cu canonizările ! Şi că vor afla suficiente urechi şi 

inimi deschise… 

6819

ESEU 

BHAGAVAD-GITA ŞI MIORIŢA 

Ioan St. Lazăr 


c) „măicuţa bătrână” a ciobanului, din momentul vestirii 

(iniţierii) de către mioară, se va afla într-o situaţie mixtă, duală, de 

îngemănare a Contingentului cu Transcendentul, întrucât, chiar 

dacă i se ascunde semantica funerară a mesajului, este singura 

care poate înţelege ambiguitatea comunicării permisive; bucuria 

contingenţă a veştii că feciorul ei s-a însurat (s-a „înlumit”) se 

împleteşte cu intuirea sensului funebru al grupului metaforic „cu-o 

fată de crai / pe-o gură de rai”; ca fiinţă umană, ea îngemănează 

astfel Contingentul cu Transcendentul, lumea de „aici” cu aceea 

„de dincolo” şi numai în tremurul sufletului ei să nu fii!... 

Toate acestea, observăm, se petrec în planul Contingent, 

în care efectiv se mişcă ciobanii, oiţele şi mama, în timp ce 

păstorul şi mioara lui şi chiar ciobanii în condiţia de sacrificatori 

se situează într-un alt plan, un Intermedium (Intermundus), 

situat între Transcendent şi Contingent. În acest plan şi din 

acest plan se produce iniţiativa textului Mioriţei (şi ne întrebăm 

dacă nu cumva „iniţiativa” Artei în general, care depăşeşte realul 

contingent plasându-se în planul ficţiunii). 

Întorcându-ne acum la textul indian al Bhagavad-Gitei, 

constatăm, la o altă privire, în schema 1, că în „caseta” sa de la 

nivelul III /I nu pare a fi nimic. Cu toate acestea, dacă observăm 

c [acest nivel este al Contingentului (şi dincolo de el, în jos, nu 

mai e altul?) şi dacă rudele inamice ale lui Arjuna aparţin de 

Contingent, deducem că trebuie să le „coborâm” de la nivelul 

III / I la acest nivel IV / I, din schema 2, unde le este locul (şi de 

unde nu pot iniţia pe nimeni, fiind loviţi de armele Pandavilor). 

Ca o consecinţă, Krşna şi Arjuna aparţin de planul Intermedium 

(Intermundus), situat între Contingent (rudele) şi Transcendent 

(Dharma), inter medium care, de asemenea, constituie planul 

în care se produce „iniţiativa” acestui text (confirmând supoziţia 

obârşiei Artei, a logicii subiacente acesteia). 

După toate aceste disocieri privind personajele-semne 

şi poziţionarea lor iniţiatică, producătoare de sensuri, ca şi de 

semnificaţii contextuale specifice fiecărui text-eşantion, schema 

1 ne apare modificată substanţial, de la trei la patru nivele şi cu 

alte amplasamente funcţionale ale personajelor (le consemnăm 

şi nominal, dar şi prin sigle numerice, acestea din urmă având 

rostul de a sugera analogiile de natură abstractă dintre cele două 

texte): Incercând să comentăm în continuare această schemă 

(Fig. 2), mult mai corectă şi quasi-completă, mai putem adăuga 

celor menţionate anterior, următoarele: 

SCHEMA 

1. Schema 2 s-a constituit prin raportare la esenţa fiecăruia 

dintre cele două texte, nu şi la detaliile lor. În ceea ce priveşte 

Bhagavad-Gita, ne-am raportat analitic numai la secvenţa iniţierii 

dialogului dintre Arjuna şi Krşna şi la consecinţele acestui dialog, 

fără să intrăm în detaliile foarte bogatei argumentaţii iniţiatice a 

lui Krşna, avatar al zeului Vişnu (yoga acţiunii, yoga cunoaşterii, 

yoga devoţiunii). În ceea ce priveşte Mioriţa, ne-am aplicat 

analiza la tipul de baladă, mai concret, la textul variantei V. 

Alecsandri, considerat a fi reprezentativ pentru această creaţie 

mitică străveche; nu am făcut referinţe la variantele tipului de 

colind, cele mai arhaice, dar şi cele mai reduse formal, a căror 

valoare este de a lumina cu înţelesuri etnologice (şi nu numai!) 

anumite aspecte din tipul baladă care a evoluat 

sublimându-le şi extinzându-se discursiv; nu ne-am aplicat 

nici la multe detalii din balade, ci numai la ceea ce am considerat 

că este esenţa textului mioritic; 

2. Esenţa la care ne-am raportat pentru analogarea 

celor două texte este dilema privind necesitatea ori nonnecesitatea 

Actului, a faptei individului, dilemă transferată 

formal în dialogul dintre doi interlocutori situaţi la nivele diferite 

de „iniţiere”. Ceea ce uneşte structural cele două texte-eşantion 

este tocmai dialogicul, controversa de idei care, de la o idee la 

alta, structurează textul pe (patru) nivele succesive de rezolvare 

a dilemei iniţiale în care se invocă un raport Mare-Mic între 

Transcendent („Marele”) şi Contingent („Micul”). Aceeaşi 

controversă se balansează treptat către poziţia iniţiatului de 

grad superior, Krşna şi, respectiv, ciobanul mioritic, care, de la 

un timp, îşi transformă replica în monolog. 

3. Corespondenţa între nivelele de iniţiere care 

structurează fiecare text ales nu este atât de mirabilă pe cât 


pare; dimpotrivă, ea se bazează pe o raţionalitate profundă 

în rezolvarea dilemei esenţiale comune. Desigur, s-ar putea 

amenda parţial această schemă în „casetele” care conţin actanţi 

non-verbali, care ar trebui, poate, să rămână goale, dar în care 

noi am pus în paranteză termenii neprecizaţi textual (negativi): I 

/ hn (ciobanii sacrificatori); III / Ib (gestul / acţiunea); nu am lăsat, 

totuşi, casetele goale, considerând că ele conţin Actul / Acţiunea, 

chiar dacă nu şi verbal(ă), motiv pentru care le-am lăsat în 

paranteză. S-ar putea obiecta şi faptul că ciobanii „sacrificatori” 

apar în două casete, ceea ce ar fi inexact, fiindcă a doua oară, 

în poziţia IV / Iml, ei sunt „ciocli”; totuşi, ei şi în această poziţie 

sacrifică, adică duc până la capăt sacrificiul victimei, care se 

petrece, deci, în două reprize şi justifică prezenţa lor în două 

casete diferite. Cu toate aceste (posibile) obiecţii şi admiţând 

că schema 2 nu este perfectă, ci perfectibilă, ea este, în fond, 

validă raţional. Ceea ce frapează pe cercetător este tocmai 

făgaşul de raţionalitate abstractă care structurează treptat, 

în succesiunea de nivele / secvenţe de gândire şi de acţiune 

iniţiatică, ambele texte într-un paralelism plin de semnificaţii. 

O raţionalitate abstractă şi analogică se află şi în profunzimea 

ontologică latentă a unui simbol arhetipal (ex. Axis Mundi), 

care „la suprafaţă” se manifestă prin element concret-sensibil; 

tot astfel, o raţionalitate abstractă se află şi în semnificatul unui 

simbol mitic (ex. monstrul din labirint) proiectat „la suprafaţă” în 

forma concret-sensibilă, dar a cărui substanţă ontologică este 

latentă în profunzime. Această raţionalitate abstractă a fost 

scoasă la lumină când credinţa în imaginea concret-sensibilă 

a miturilor s-a diminuat şi „alegoria a salvat miturile”[23], adică 

tocmai această raţionalitate le-a revalidat, în planul unei gândiri 

raţionale care începea să fie discursivă. Aşadar, şi în cazul 

textelor analizate de noi există în profunzime un discurs raţional 

care rămâne latent în abstractizarea lui, în timp ce „la suprafaţă”, 

după logica lui subiacentă se derulează succesiunea de idei, de 

nivele a tramei lirico-semantice. Nu putem să nu ne gândim la 

relaţia subtilă între gîndirea „prin imagini” (concret-sensibilă) şi 

gândirea raţională (abstractă) care funcţionează în cadrul gândirii 

„sălbatice” ca o gândire subiacentă, simbolică (cf. Claude Levi- 

Strauss), precum şi în cadrul gândirii artistice (din antichitate 

până azi). În ambele situaţii, e vorba de mecanisme cognitive” 

specifice, ca şi de „mecanisme de semnificare şi comunicare nu 

îndeajuns de cunoscute”, (v. Ioan Petru Culianu) 

4. Am lăsat de o parte, la punctele 1-3, comentariile de 

tip antropologic-cultural, socio-ideologic, filosofic, estetic ş.a. — 

care se pot articula consistent în legătură cu cele două texteeşantion 

-, interesul nostru fiind centrat, după cum am spus de 

la început, în lumea sensului, a mentalului, a „mecanismului” 

acestuia în raport cu forma, cu semnul. De aceea am construit 

structura celor două texte ca o matrice de raţionalitate subiacentă 

şi analoagă tocmai pentru că ele au avut de rezolvat o dilemă 

ontologică quasi-ideatică. Astfel se poate postula un principiu al 

studiului comparatist, în baza căruia când două texte au o temă 

(dilemă) comună, este de identificat, dincolo de particularităţile 

spaţio-temporale (contextuale), o matrice de raţionalitate a 

rezolvării analoagă. Asemenea matrice este generativă în 

contexte stimulative diferite, care conferă particularităţi fiecărui 

text. Scopul dintâi al demersului de faţă - acela de a „coborî” de 

la nivelul sistemului de semne la acela al structurilor de sensuri 

- l-am putea considera încheiat în linii mari chiar dacă, în locul 

unor comentarii de natură antropologic-culturală, filosofică, 

sociologică, psihologică, estetică etc. (care ne-ar fi umplut 

multe pagini în continuare), am preferat schema unui paralelism 

structural pe care numai „mecanisme cognitive” analoge îl pot 

explica logic şi subiacent. Câştigul nostru este această schemă 

stabilă, chiar dacă şi (admitem!) perfectibilă. în ea se pot încastra 

uşor, fiecare la locul lor, comentariile de resortul disciplinelor 

amintite mai sus. 

Cu toate acestea, dacă reluăm tripticul metodologic 

menţionat la începutul paginilor noastre, ar fi cazul să facem, 

chiar şi sumar, o seamă de referinţe privitoare la contextele în 

care s-au „născut” şi în care au crescut textele a căror structură 

am evidenţiat-o în schema nr. 2. Fără referinţe la aceste contexte, 

demersul comparatist nu se poate considera încheiat, dar şi în 

acest caz, nu avem locul şi timpul unei extensii exegetice, încât, 

mai degrabă, preferăm o altă formulă metodologică. 

Pentru aceasta, am putea observa, mai întâi, faptul că 

succesiunea nivelurilor de iniţiere pe care le-am reliefat implică 

ideea epică, marcată în textul indian, de creaţia epopeică 

a Mahabharatei, intensificată în trama narativă finală şi de 

„osatura” ideologică a Bhagavad-Gitei; în textul românesc, ideea 

epică este marcată de extensia baladescă a Mioriţei, pornită, la 

rândul ei, dintr-o secvenţă iniţială, colindul transilvan. 


LANSAREA ANTOLOGIILOR REVISTEI 

SINGUR LA TÂRGOVIŞTE 

Triplu eveniment cultural-artistic la 

Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade 

Rădulescu” din Târgovişte 

Biblioteca Judeţeană Ion Heliade 

Rădulescu din Târgovişte a fost gazda 

unui triplu eveniment cultural-artistic pe 

data de 17 februarie 2011. Desfăşurat sub 

semnul Imaginaria, evenimentul a reunit 

vernisajul expoziţiei de pictură a artistului 

plastic local Constantin P. Popescu, 

lansarea Antologiilor Revistei SINGUR, 

precum şi a volumului de poezii semnat 

Cristi Iordache. 

Evenimentul s-a bucurat de un 

public numeros. Au luat parte oficialităţi 

locale, reprezentanţi din mass-media 

(Incomod-media, Adevărul de Seară 

Târgovişte, TV Târgovişte), invitaţi din ţară, 

precum şi scriitori dintre care enumerăm: 

romancierul Ioan Vişan, poetul Grigore 

Grigore, scriitoarea Ioana Geacăr, poetul 

Vali Niţu. 

În deschidere, directoarea Bibliotecii, 

prof. Carmen Vădan, a urat bun venit 

participanţilor şi a dat cuvântul scriitorului 

Ştefan Doru Dăncuş, directorul Grupului 

Media SINGUR. O surpriză specială a 

fost prezentarea filmului „Drumul nostru”, 

pus la dispoziţie de Ben Todică, cineast 

şi realizator de emisiuni Radio-TV din 

Melbourne, Australia. S-a rulat un scurt 

fragment din acest film documentar, care 

prezintă o realitate cutremurătoare din 

zona localităţii Ciudanoviţa, Judeţul Caraş 

Severin, localitate în care şi în prezent 

rata mortalităţii este foarte ridicată din 

cauza gradului mare de radioactivitate, 

deşi mina a fost închisă de mai bine de 20 

de ani. Conform spuselor lui Ştefan Doru 

Dăncuş, filmul poate fi achiziţionat având 

ca singură taxă contravaloarea celor 3 

DVD-uri. 

Constantin P. Popescu, pictor şi 

scriitor, şi-a vernisat expoziţia de pictură 

Imaginaria, în cadrul căreia a oferit spre 

vânzare un număr de tablouri în ulei 

pe pânză, care au impresionat publicul 

prezent prin maniera lor originală, cu o 

tuşe deosebită şi personală. „Scriu când 

nu pictez, pictez când nu scriu” (Constantin 

P. Popescu). 

Despre cele două Antologii ale 

Revistei SINGUR, una de poezie şi 

cealaltă de proză, au vorbit prof. dr. 

George Coandă din Târgovişte, scriitor, 

şi Emilia Dănescu din Bucureşti, coautor 

la Antologia de poezie şi reprezentant 

al site-ului Bocancul Literar, partener al 

Grupului Media Singur. 

George Coandă a precizat că 

iniţiativa publicării acestor antologii, forma 

lor de prezentare, precum şi calitatea 

textelor selectate, aduc aminte de 

preocuparea mai veche, de acum 20 de 

ani, de a se constitui astfel de antologii. 

Antologiile Revistei Singur promovează, 

cu câteva excepţii (la Antologia de 

poezie), nume care nu au fost incluse în 

Istoria Literaturii Române sau în lista de 

membri ai USR. 

La rugămintea lui Doru Dăncuş, 

Emilia Dănescu 

Emilia Dănescu a prezentat câteva 

detalii organizatorice legate de maniera 

de selectare a autorilor de către grupul 

consultativ format din poetul Ioan Es 

Pop, scriitorul Ioan Groşan şi tânărul critic 

literar şi scriitor Felix Nicolau. A atenţionat, 

de asemenea, asupra a câtorva date 

statistice, din totalul de 15.579 de scriitori 

înscrişi fiind publicaţi un număr de 120, 

dintre care 68 de poeţi şi 52 de prozatori. 

Zece poeţi cuprinşi în Antologia de poezie 

au beneficiat de câte o parodie realizată 

de Lucian Perţa, unul dintre cei mai mari 

autori români de parodie. La publicarea 

Antologiilor Revistei SINGUR şi-au unit 

forţele două edituri, Editura SINGUR 

Târgovişte, director Ştefan Doru Dăncuş 

şi Editura GRINTA Cluj-Napoca, director 

Gabriel Cojocaru. La cererea publicului, 

Emilia Dănescu a lecturat două dintre 

poemele poprii, incluse în Antologia de 

poezie. 

A urmat lansarea de carte a 

târgovişteanului Cristi Iordache, cu cel de 

al doilea volum de poezii intitulat sugestiv 

„Tehnici de (ne)rezistenţă”, Editura 

Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010. 

Volumul a fost prefaţat de Ştefan Doru 

Dăncuş şi postfaţat de Train T. Coşovei şi 

Melania Cuc. 

„Într-o generaţie ce anunţă o 

schimbare de sensibilitate cu accente 

metaforice notabile, Cristi Iordache 

este un promotor al ideii de puritate, de 

candoare, dispus să alunge o singurătate 

în favoarea alteia mai profunde. Strigătul 

lui este o declaraţie de dragoste scrisă la 

lumina cuţitului unei nepăsătoare realităţi” 

(Traian T. Coşovei). 

Despre carte au vorbit Adrian 

Melicovici, care a lecturat în încheiere 

poemul „Sunt fildeş, colţ!”, apoi Ion Iancu 

Vale, directorul Revistei Climate Literare 

şi Vali Niţu, directorul Revistei Impact 

Cultural. Volumul de poezii „Tehnici de 

(ne)rezistenţă” este „un volum pe care, 

dacă nu îl citeşti, nu ştii ce pierzi, iar dacă 

nu îl lecturezi cu sufletul omului simplu 

dar interesat de viaţa poetului muritor 

pe pământ dar nemuritor în frumuseţea 

sufletului, nici nu-l poţi simţi”(Adrian 

Melicovici). 

Cristi Iordache a impresionat 

asistenţa prin cele câteva clip-uri special 

montate, în care muzica, imaginile şi 

recitarea proprie a poemelor au fost 

inspirat armonizate. De notat aici cântecul 

folk „Balada poporului supus”, versuri 

Cristi Iordache, muzică şi interpretare 

Săndel Spînu. 

Evenimentul s-a încheiat printr-o 

sesiune de autografe, moment în care 

poetul Cristi Iordache a avut ocazia să 

dăruiască din prea-plinul sufletului său 

sensibil, iar pictorul Constantin P. Popescu 

a avut bucuria de a-şi vinde două dintre 

tablourile expuse. 

Am plecat acasă cu sentimentul 

de a fi participat la încă un act de cultură 

frumos, pe măsura oamenilor care l-au 

organizat şi găzduit. 


EVENIMENT 

Din nou, despre 

poezia vinului 

Bogdan Ulmu 

De cîte ori apa vie?ii a fost pusa-n 

rela?ie cu genuri ?i subspecii literare, 

sintagma suna prost: proza vinului, 

critica vinului, traducerea vinului, drama 

vinului, mai ales – OOOOHHHH! – 

tragedia vinului, î?i creeau un inconfort 

auditiv, daca nu ?i vizual (la lectura). 

Poezia vinului e altceva: are 

sonorita?i placute chiar ?i pentru... 

abstinen?i. Culmea, un abstinent a avut 

ideea publicarii unei antologii pe tema 

aceasta. Respectivul este un vechi 

amic, Val Talpalaru, care a beneficiat 

?i de sprijinul unui brand de renume 

– Cotnari. Cartea a aparut la editura 

Opera Magna, pastorita de un poet 

care ?tie sa aprecieze licorile, Vasilian 

Dobo?. 

Nu e u?or sa alcatuie?ti o 

asemenea culegere; din trei motive: 1) 

trebuie sa ai cultura poetica; 2) musai 

sa ?tii sa selectezi, din miile de poeme, 

numai cîteva, care sa-ncapa în 174 de 

file; 3) trebuie sa ocole?ti copyrightul, 

caci o carte care se ofera-n dar, de Ziua 

Cotnarului tînar, nu aduce bani atît de 

mul?i încît sa asigure tantieme autorilor, 

traducatorilor ?i urma?ilor. 

Ce autori au avut ?ansa sa 

intre între coper?ile acestui placut 

volum? Destui – 44, daca am numarat 

bine (acest daca vrea sa va atraa 

aten?ia, discret, ca eu nu am viciul 

antologatorului, abstinen?a!): de la 

anticii Plaut, Catullus, Vergiliu, Ovidiu, 

Martial, trecînd prin Omar Khayyam, 

Saadi, Hafez, Villon, Shakespeare... 

pîna la Eminescu, Bacovia, Esenin, 

Pastorel, Botta, Radu Stanca ?i Dumitru 

Pricop. Am putea cita frînturi din to?i 

cei aminti?i, caci versuri valoroase, 

care aduc în nari buchetul vinului, sunt 

destule în carte. 

În încheiere, mai vreau doar sa 

atrag aten?ia celor ce beau cu gura ?i 

cu ochii, sa o faca temperat (Pastorel 

spunea ca ai care se-mbata, nu-s 

bautori!). Iar celor care strîmba din nas 

la asemenea subiecte, îl parafrazez tot 

pe autorul moldav: nu-i loc pentru estet 

sa fie trist, caci ?i bautul devine o arta, 

atunci cînd bautorul e artist... 

A?adar, a?teptam sa citim, prin 

toamna, o alta antologie (alcatuita tot de 

Talpalaru & S.C.Cotnari), care sa adune 

prozatori dedica?i boabei de strugur... 

6821

ESEU 

Poemul dramatic Mesterul 

Manole, de Valeriu Anania 

Poemul dramatic Mesterul 

Manole este publicat de Valeriu Anania 

în anul 1968 la Editura pentru literatura, 

Bucuresti. În ianuarie, 1969, acest poem 

este transmis de Televiziunea Româna, 

iar la 30 martie are loc premiera acestuia 

la Teatrul Al. Davila din Pitesti, regizat de 

Marietta Sadova. În acelasi an, poemul 

e jucat si la Teatrul Casandra, de catre 

promotia clasei Ion Olteanu a Institutului 

de Arta Teatrala si Cinematografica 

Bucuresti. 

Piesa se încadreaza în teatrul poetic 

românesc postbelic. 

Dumitru Micu apreciaza ca ceea „ce 

o individualizeaza la nivelul subiectului si 

al constructiei în raport cu celelalte piese 

de factura prozodica notabile despre 

edificarea mânastirii de la Curtea de 

Arges (Zidirea Mânastirii Argesului de N. 

Iorga, Mesterul de Adrian Maniu, Mesterul 

Manole de Victor Eftimiu, Icarii de pe Arges 

de Ion Luca) e, desigur, continutul specific 

al componentelor sale inventate de 

dramaturg (si nu împrumutate legendei), al 

asa-numitelor de catre V. I. Propp marimi 

variabile, modul cum acestea se leaga de 

componentele neschimbatoare (marimile 

constante) si ponderea lor în context”. 

Laitmotivul dramei este umbra, 

spre deosebire de balada, fiind vorba 

„de o perceptie eliadesca a adevarului 

ascuns în mituri, în eresuri, în folclor 

sau în povesti, cum spune Anania, unde 

descopera izvorul irational care le-a dat 

nastere (Mircea Eliade)”. 

Arta este mimesis, doar o umbra a 

realitatii, în conformitate cu teoria estetica, 

care devine desavârsita în cazul omului, 

atunci când este furata de la divinitate. 

Astfel, umbra devine esenta vietii în uman 

si esenta divinitatii în arta. La fel ca Blaga, 

Anania transcende esenta feminitatii 

demonice în arta unei biserici ca o 

reabilitare a Evei pentru pacatul originar. 

Poemul este structurat în opt 

tablouri si se termina cu un epilog. 

Exista în piesa o axioma care se repeta 

si care desavârseste conflictul: „Când 

firea izvodeste frumosul maiestrit,/ E 

osândit izvodul sa piara-n ce-a rodit”. 

Dramaturgul releva aici o alta teorie 

a esteticului, catharsisul. Purificarea 

omenirii prin arta nu se poate realiza 

decât prin transformarea efemerului în 

esenta, aceasta fiind o alchimie a eternei 

reîntoarceri a spiritului uman prin nasterea 

omului. Acest lucru tine de structuri 

arhetipale ale inconstientului colectiv 

într-o similitudine dintre constructia omului 

si constructia universului. De la începutul 

piesei surprinde reflectia mesterului vizavi 

de creatia femeii prin copilasul plamadit 

din dragoste si conditia lui umana tragica, 

neîntelegând structurile realitatii: 

„…Iar eu, Manole, mester cu simbrie,/ 

Nici nu zidesc, nici mintea mea nu stie/ De 

ce-a plecat din musuroi furnica,/ De ce din 

rai se-ntoarce rândunica,/ De ce-nfloresc 

salcâmii catre toamna, mi-i firea stearpa… 

Porunceste, doamna!” 

(Tabloul I) 

Inspiratia noii zidiri dupa imaginea 

femeii ridicând pruncul sa prinda luna 

în brate demonstreaza ca arta este 

conditionata de realitate, mai exact, de 

armonia integrarii omului în univers. 

Actiunea se petrece la Curtea 

domneasca a lui Neagoe Basarab, domnul 

Tarii Românesti, în secolul la XVI-lea. 

Aceasta este mult mai complexa decât în 

piesele cu aceeasi tema, deoarece alaturi 

de zidirea de vie a sotiei mesterului este 

prezentat eresul referitor la zidirea umbrei, 

drama calugarului pictor care realizeaza 

icoana Maicii Domnului cu chipul iubirii 

patimase pentru nepoata doamnei Milita, 

precum si drama mesterilor, care fura 

umbra sotiilor pentru a face piatra sa cânte. 

Astfel, acest eres se reia pe tot parcursul 

piesei si se multiplica în situatii diverse. 

Apare deci, un conflict secundar si paralel, 

trait de calugarul Safirin, care îsi ucide 

iubirea, trecând-o în imaginea Sfintei Marii 

prin conturarea umbrei trupului iubitei pe 

pânza imaculata. Calugarul renunta la 

propria jertfa deoarece nazuinta lui nu 

este biserica pe pamânt, ci biserica în cer. 

Apar personaje noi, pe lânga 

personajele canonice. Sotia mesterului 

este Simina, sora cu calugarul Safirin, 

zugravul manastirii. Iubirea dintre sot si 

sotie este prezentata într-o lumina diferita 

fata de iubirea patimasa dintre nepoata 

doamnei, Iovanca si calugar. Al treilea 

personaj nou este Femeia trista, personaj 

simbolic care reprezinta arhetipul jertfei. 

De la început ea cere umbra copilasului 

sau furata de mesteri pe trestie si care a 

fost zidita în temelia bisericii. Manole nu 

crede acest eres, dar femeia revine de 

mai multe ori în primul tablou, în tabloul 

al III-lea, când copilul bolnav este adus în 

cârca, apoi în tabloul al IV-lea, când apare 

în negru cu o cruce pe vârful careia se 

afla o pasare si în tabloul al VII-lea, când 

dezvaluie prin zborul pasarii-suflet taina 

prabusirii zidurilor. 

Personajele sunt numeroase si 

penduleaza în jurul modului de afirmare 

nationala în care se transfera jertfa 

suprema, la fel ca în drama lui Iorga sau 

a lui N. Davidescu. Acestea sunt: Manole, 

Simina, Neagoe, Safirin, Sfetea, Milita 

(Doamna), Iovanca (nepoata si sotia 

boierului Pârvu Calapar), Grui- tatal celor 

noua mesteri (Dan, Vlad, Ichim, Iasu, 

Miron, Vâlcu, Fane, Lazar, Mitru) si sotiile 

lor (Sanda, Ana, Chira, Rada, Ioana, 

Tinca, Zinca, Nina, Petra). Personajele 

secundare sunt: curteni, logofeti, slujitori, 

jupânese de la curte, femei din norod, 

mesteri marunti. Didascaliile sunt 

numeroase si uneori, redundante. 

În poem, tragicul este un aspect al 

eroicului. Mesterul Manole si Simina trec 

pe planul secundar, protagonistii fiind 

Neagoe Basarab si doamna sa, Milita, 

respectiv nepoata ei, Iovanca. La fel 

ca în drama lui Iorga sau în cea a lui N. 



Davidescu, jertfa suprema se transfera 

în modul de afirmare nationala. Arta se 

supune legii, asa cum se supune frumosul 

dreptatii. Manole este prezentat în acest 

poem ca un creator autentic, „în timp ce 

Blaga ambitioneaza o sondare doar a 

abisului sufletului creator uman, Anania îsi 

propune relevarea unei necunoscute tabu 

a ecuatiei umane, anume explicitarea 

procesului creatiei prin introducerea asa 

numitei metafore germinale a mitului si a 

unei transparente teze estetice”. 

În primul tablou este înfatisat 

motivul zidului parasit în timp ce îsi face 

aparitia femeia a carui copil i-a fost furata 

umbra, aparitie cu caracter de ritual. Ea îl 

sfatuieste pe Manole sa nu zideasca pe 

un astfel de pacat, în timp ce el îi raspunde 

ca nu crede în astfel de povesti. 

Simina afla unde va construi Manole: 

„Pe temelie / De manastire veche si 

pustie.” 

(Tabloul I) 

Tot acum aflam de la Simina ca 

pruncul îi este bolnav si-i cere fratelui 

ei care este vraci sa îl vindece repede. 

Manole afla ca Safirin vrea sa plece din 

cauza iubirii patimase pentru Iovanca. Îi 

cere însa, sa îsi respecte juramântul si sa 

ramâna zugravul manastirii. 

Între timp, soseste boierul Pârvu cu 

a lui jupâneasa si îl anunta pe mester ca 

Voda este nevoit sa renunte la construirea 

manastirii din cauza birurilor grele. Manole 

jura ca va face o manastire în alta tara. 

Iovanca îi cere lui Pârvu sa îsi dea toata 

averea pentru a o face partasa în ctitoria 

lui Voda, alaturi de Milita Doamna, matusa 

ei. Pârvu accepta. Astfel, manastirea se 

va ridica. 

Tabloul I se încheie cu premonitia 

lui Safirin, care va fi reluata mai târziu: „În 

orice biruinta-adevarata/ O-nfrângere se 

cere îngropata.” 

În Tabloul al II- lea Safirin îi prinde 

umbra Iovancai pe marginile unei pânze 

si povesteste Siminei ca a fost ucenicul 

lui Leonardo da Vinci. A fost martorul 

realizarii picturii celebre: 

„…Si rodul/ Acesta-i: în icoana 

traieste Mona Lisa,/ Dar tot aici pierit-a, 

caci mesterul ucis-a/ Mândretea dupa 

fire-n mândretea dupa har./ Pricepi, 

aceasta-i legea cu gustul ei amar:/ Când 

firea izvodeste frumosul maiestrit,/ E 

osândit izvodul sa piara-n ce-a rodit./ Aici, 

pe pânza asta si-n zid am sa închid/ Eu 

umbra, umbra doamnei, s-o-nchid si s-o 

ucid!” 


REGATUL LUI OSIRIS 

Mereu în ascultarea mării 

Moartea, iniţiator al vieţii.Aşa s-ar 

rezuma această carte.Sună sumbru. 

Dar, moarte nu e deloc misterul 

descifrat.Nicidecum…Moartea este 

şi rămîne mister.Moarte, aici în 

acest maraton de peste douăsute 

cincizeci de pagini aleargă spre viaţă 

în întîmpinarea ei, făcîndu-ne pe noi, 

cititorii, să percepem altcumva acest 

ultim moment al vieţii? Este moartea 

ultimul moment, sau doar trecerea 

într-o altă lume, cealaltă lume? 

Întotdeauna notez aproape imediat 

părerea referitoare la cartea citită. 

Aşa am procedat şi cu ,,Mereu în 

ascultarea mării,, - carte semnată 

de dna Andrée 

Christensen. Graţie 

dnei Virginia Bogdan, 

traducătoarea cărţii 

şi a dnei Daniela 

Tomescu, îndeaproape 

preocupată de 

stilizarea estetică 

a textului, graţie 

acestor doamne am 

beneficiat de o lectură 

academică, densă, 

inedită.Într-o simetrie 

perfectă, cartea 

începe cu o scrisoare 

şi se termină prin 

răspunsul formulat, 

subiectul curge 

milimetric ,nelăsînd 

nicicum loc deducţiilor, 

speculaţiilor ori predictibillităţii. Pot 

afirma că lectura acestei cărţi mi-a 

definit(grăbit) un stadiu de dezvoltare 

spirituală şi, pot de asemenea 

afirma (cu mîndrei nedisimulată) 

că, finalmente m-a condus spre o 

reanalizare (întîi,introspectivă) asupra 

vieţii şi morţii,stări inseparabile pe 

care existenţa noastră le parcurge 

într-o simbioză înseparabilă. Într-o 

construcţie puternică, osatura 

romanului se încarnează cu fiecare 

capitol într-un iniţiatic drum al 

cunoaşterii unor profunde trăiri, 

descrise într-o maineră artistică 

magistrală, definind coabitarea 

ştiinţei cu literatura în exprimare 

academică, aşa cum am afirmat, ei 

bine romanul, firul narativ sunt de-o 

indescriptibilă sensibilitate.(textul 

m-a purtat cu gîndul la ,,Grădina de 

ciment,, a luiIan McEwan- roman la 

fel de dens şi controversat, dar unde 

sensibilitatea atinge rafinamentul 

durităţii sadice). Nu voi dezvălui 

tema,ea se insinuează discret pornind 

de la o scrisoare primită de autoare de 

la cel ce a contribuit , prin însemnările 

sale, la naşterea romanului. Pornind 

inocent şi subtil de la mitul lui Isis şi 

Osiris(altcumva ilustrată), Andree 

Christensen(ori poate traducătoarea 

care merită aceleaşi felicitări şi 

mulţumiri egale cu ale romancierei) 

aduce în faţa cititorului un minunat 

traseu al unei existenţe neobişnuite. 

Personajul principal are o naştere, 

o existenţă , o profesie, o iubire , 

toate inedite însoţite permanent de 

o puternică şi susţinută suferinţă. 

Esenţa mesajului poate fi surprinsă 

pornind de la pasiunea unchiului 

său, bărbatul care l-a 

crescut. Devotamentul 

şi dăruirea acestuia, 

iubirea cu care-şi 

înconjura cadavrele 

- ultima picătură 

vitală ce le-o oferea 

prin cosmetica 

executată, pregătindule 

pentru veşnicie, 

ei bine, vom intui 

sobrietatea, greutatea 

de nesuportat a 

mesajului transmis. 

Cartea se deschide cu 

o morgă, se închide 

simetric, în acelaşi 

fel.În acest sacru loc, 

morga, în care unchiul 

desăvîrşeşte ritualul morţii, se petrec 

evenimentele importante din viaţa 

personajului principal:aici, îşi ucide 

copilăria la îndemnul unchiului – 

(,,vei învăţa prin gînd să te detaşezi 

de legile materiei.Dacă reuşeşti, vei 

începe să sesizezi misterele vieţii şi 

ale morţii.Ţi se va oferi explorarea 

unei vieţi interioare noi,,)- ceea 

ce s-a şi întîmplat. Căci, acolo, în 

morgă va trăi şi va experimenta 

cele mai intense momente ale vieţii; 

senzaţii incredibile, aflîndu-se, în faţa 

primei fetei iubite,acum în postura 

cadavrului, căruia i se impunea 

toaletarea şi cosmetizarea, percepţia 

îi joacă feste determinîndu-l să 

descopere plăcerea iubirii carnale, 

aici, în prezenţa cadavrului fetei 

iubite; tot aici, în morgă i se va 

naşte singurul copil, aici…Da, se 

pare, morga este cadrul supremelor 

evenimente ale vieţii personajului 


ADNOTARI 

Mariana Vicky Vârtosu 

principal.Ce alt cadru ar fi fost mai 

nimerit pentru un astfel de subiect? 

Condensata exprimare a textului 

este ,,ruptă,, pe alocuri cu descrieri 

desăvîrşite, amintind dansul ritaulic al 

cocorilor aflaţi la vremea împerecherii; 

descrieri de natură de-o frumuseţe 

impresionantă.Un alt moment 

dramatic surprins la cote maxime este 

iubire dintre Thorvald şi Katla. Iubirea, 

aproape palpabilă oferită de Thor o va 

determina pe Katla , în lupta cu boala, 

cu moartea să învingă(deocamdată). 

Dincolo de oripilanta senzaţie în faţa 

morţii, cartea şi punerea subiectului în 

scenă ne învaţă cel puţin un lucru:să 

nu ne(mai) temem de morţi.Ei au 

fost întotdeauna fiinţe dragi nouă, 

fiinţe care-ţi cer dreptul la veşnicie 

prin morţii pe care-i deţin în interiorul 

lor încă de la naştere.Meditaţi!( 

personal, am învăţat un lucru:să nu 

mămai tem de morţi, de moarte.) 

Regatul lui Osiris, o altă dimensiune, 

percepută cerebral nu lasă nici un 

afect să facă să ne tresară inima, 

în sensul emoţiilor cunoscute.În fine, 

recomand cartea şi numai pentru 

faptul că ne poate familiariza cu 

sentimente necunoscute, că prezintă 

una dintre cele frumoase poveşti de 

iubire, că triumful vieţii asupra morţii 

este recunoscut prin acest sentimnet, 

iubirea.Mulţumesc trioului – autortraducător-stilist 

estetic - care a adus 

acest dar cititorilor însetaţi de lucruri 

deosebite.MEREU ÎN AŞTEPTAREA 

MĂRII, roman-mormînt, al dnei 

Andrée Christensen - Libra 

Universalia/2010 este cartea ce 

poate satisface orice gust. Să ne 

emoţionăm, dar mai ales să învăţăm 

s-o facem. 

6823

ESEU 

Vocabularul latin creştin, 

fundament pentru un nou 

tip de limbaj 


“Dacă cineva vorbeşte (să vorbească) precum sînt cuvintele 

lui Dumnezeu, dacă slujeşte (să slujească) potrivit virtuţii pe care i-a 

oferit-o Dumnezeu, ca să fie glorificat Dumnezeu în toate, prin Iisus 

Christos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor…” 

Trebuie subliniat faptul că se face distincţie între slujirea unui 

bărbat în biserică şi slujirea unei femei. Diaconatul în mod direct şi 

exclusiv ierarhic, în măsura în care termenul devine sinonim cu ucenic 

sau înger prin extensie interpretativă. 

În acest sens există lat. minister – slujitor, ucenic, slugă, 

discipol. 

“(…) regnum meum non est de hoc mundo, si ex hoc mundo 

esset regnum meum, ministri mei utique decertarent ut non traderer 

Iudaeis nunc autem regnum meum non est hinc.” 

(Secundum Ionnem 18:36 in Novum Testamentum Graece et 

Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.) 

“Împărăţia mea nu este din lumea aceasta, dacă împărăţia mea 

ar fi din lumea aceasta, slujitorii (ucenicii) mei s-ar lupta ca să nu fiu 

predat iudeilor acum, însă împărăţia mea nu este de aici.” 

În contextul oferit latinescului minister i se atribuie o triadă 

semantică: 

• sensul de ucenic 

• sensul de înger, raportat la împărăţia care nu este de aici 

• sensul de discipol 

Mai interesant devine termenul diakonos, cînd este pus în 

legătură cu o femeie. 

În Epistola lui Pavel către Romani întîlnim un fragment, unic 

în Biblie, unde se vorbeşte despre slujirea în Biserică a unei femei, 

însă trebuie avut în vedere rapiditatea cu care se trece peste acest 

moment, faptul că apare o singură dată, apoi nu se pune accent pe 

diaconat la femeie, nefăcîndu-se o listă a virtuţilor. De asemenea, este 

foarte interesant că în greacă avem diakonos şi cînd vizează slujirea 

la bărbat, dar şi în acest caz singular pentru slujirea femeii, pe cînd 

în traducerea latină se face distincţie, diaconus fiind specializat, doar 

pentru bărbaţi. 

În greacă adj. Diakonos, on, avînd aceeaşi terminaţie 

şi pentru masculin şi pentru feminin, poate fi întrebuinţat şi în caz 

excepţional, pentru o “slujitoare a Domnului.” 

Lat. 

“ Commendo autem vobis Phoebem sororem nostram, quae 

est in ministerio Ecclesiae, que est in Cenchris…” 

(Ad Romanos 16:1 in Novum Testamentum Graece et Latine, 

Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.) 

Gr. 

“ (..) ousan diakonon tes Ekklesias tes en Kenchreais …” 

“V-o încedinţez pe Phoebes, sora noastră, care este în slujba 

Bisericii, care este din Cenchrea…” 

În latină termenul diaconus este substituit prin sintagma esse 

in ministrio – a fi în slujba, pentru a se evita confuzia cu masculinul, 

deoarece, în latină adjectivele de declinarea a II-a substantivate sînt 

numai masculine. 

Lat. diaconus pe lîngă extensia semantică minister, mai uzitează 

termenul servus şi varianta conservus, care reprezintă un construct 

din prepoziţia cum, provenită din arh. com care devine con cînd este 

urmat de d, j, t, g, s, t, v, ca în exemplele con – clamo, con-duco, confero, 

con-venio, con-servo… 

Aşadar, conservus este un construct din arh. con, care 

înseamnă “împreună cu” şi servus- “rob”, “slujitor”, “lucrător”, “servitor”. 

Lat. baptizo 

Provine din gr. baptizo, la rîndul său din baptizein, care înseamnă 

“a se scufunda”, “a uda” iar în limbajul ecleziastic “ a boteza”, faţă de 

greaca clasică. 

Actul botezului are legătură, fără îndoială, cu Ioan Botezătorul, 

cel care predica şi boteza în pustia Iordanului, conform scrierilor 

biblice. Iordanul, care se varsă în Marea Moartă, se află la o depărtare 

de 12 km de Khirbet, spaţiul în care trăiau adepţii grupării esenienilor, 

după afirmaţia lui Filon din Alexandria şi a lui Iosephus Flavius. 

Potrivit lui J. Thomas – Le mouvement baptiste en Palestine et 

Syrie, 150 avant Jesus Christ – 300 apres Jesus Christ, Gembloux 

1935, - între esenieni, identificaţi de cercetătorii moderni cu pustnicii de 

la Qumran şi Ioan Botezătorul ar fi existat legături atît de ordin spiritual, 

cît şi practic. Ioan Botezătorul practica botezul precum esenienii 


scufundările periodice. 

De asemenea, J. 

Thomas, în opera amintită, 

subliniază diferenţa ritualică 

a botezului la esenieni 

practicat în fiecare zi, de actul 

sacramental unic al botezului 

lui Ioan Botezătorul, după 

cum apare în textele sacre 

precum şi la Iosephus Flavius 

- Antichităţi iudaice, 2, XVIII, 

V,2 Ed. Hasefer, Buc. 2001: 

“ Unii dintre iudei au 

fost de părere că Dumnezeu 

hărăzise pieirii oastea 

lui Herodes, ca să-i dea 

îndreptăţita pedeapsă pentru 

executarea lui Ioan, poreclit 

Botezătorul. Herodes a 

poruncit ca el să fie ucis, Lucia Dărămuş 

deşi era un om ales, care îi 

îndemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul faţă de altul, 

arătîndu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin intermediul botezului. Ritul 

de imersiune, simbolul unei purificări spirituale, joacă un rol esenţial 

în predicile lui Ioan Botezătorul, ai cărui partizani se numeau baptişti, 

mulţi dintre ei alăturîndu-se nazareenilor. Conducătorul lor trăia după 

obiceiul nazareilor de odinioară, fără să se tundă şi purtînd un veşmînt 

din păr de capră. Herodiada nu este implicată în uciderea lui.” 

Aşadar botezul are diverse conotaţii fiind practicat în 

antichitate de diferite comunităţi religioase. În interiorul comunităţii 

formate în jurul lui Iisus Galileanul, botezul era un rit foarte important 

cerut adepţilor, celor convertiţi la noua religie. 

Însă botezul, aşa cum arată descoperirile arheologice, precum 

şi scrierile religioase, îşi are rădăcinile în iudaism. Cei care intrau în 

religia iudaică, în perioada dintre Vechiul Testament, erau botezaţi prin 

cufundarea în apa unui rîu, ca simbol al spălării spirituale. 

Ioan Botezătorul, prin actul botezului practicat de el, 

reprezintă o punte de legătură între actul cufundării la iudei şi cel al 

creştinilor, fiind un antemergător al botezului creştin. 

Spre deosebire de riturile de cufundare ale celorlalte grupări 

religioase, botezul creştin aduce elemente noi, fiind nu doar o spălare 

spirituală, ci o transformare, după cum precizează Pavel. Adeptul, cel 

care urmează să fie botezat, va suferi moartea şi îngroparea o dată 

cu intrarea în apă şi revenirea la o viaţă nouă, înviere în momentul în 

care iese de sub apă. 

De obicei, grupările religioase aşezate de-a lungul 

Iordanului, îşi botezau prozeliţii în Iordan, clima permiţînd acest fapt. 

Despicătura lungă a Văii Iordanului care ajunge pînă la Marea Moartă 

arată că zona este instabilă, continua activitate vulcanică favorizînd 

apariţia celei mai adînci depresiuni naturale din lume. 

Rîul Iordan izvorăşte din apropierea Muntelui Hermon, curge 

prin Lacul Huleh, vărsîndu-se în Marea Galileii. Datorită condiţiilor 

geologice şi climaterice apa Iordanului este extrem de caldă vara, încît 

dezvoltă o vegetaţie luxuriantă, căldura fiind optimă pentru practicarea 

cufundărilor în tot timpul anului. 

Revenind la actul Noului Testament care a favorizat în limbă 

apariţia termenului baptizo, acesta cunoaşte moduri de manifestare 

diferite: 

Botezul lui Ioan – un rit care se realizează prin intermediul apei: 

“ Respondit eis Ioannes, dicens: Ego baptizo in aqua: medius 

autem vestrum stetit, quem vos nescitis.” 

(Secundum Ioannem 1:26 in Novum Testamentum Graece et 

Latine, Nestle- Aland, Stuttgart, 1906.) 

“Ioan a răspuns acestora, zicînd: Eu botez cu apă, însă în 

mijlocul vostru stă cineva pe care voi nu-l ştiţi.” 

În contextul de faţă baptizo are sensul de “a scufunda în 

apă”, reprezentînd un act de purificare, de curăţire. Acesta îşi are 

originea în tradiţia iudaică – (Cf. Is 4:4; 30:27; Dan. 7:10) 

Botezul cu Spiritul Sfînt 

După cum s-a putut observa, botezul realizat de Ioan nu 

reprezintă un act mîntuitor, ci o prefigurare a celor ce vor urma. Contrar 

acestuia, botezul cu Spiritul Sfînt implică intervenţia directă a cerului: 

“(…) ipse vos baptizabit in Spiritu Sancto (…)” “El vă va boteza întru 

Sfîntul Spirit.” Epistola către Romani face referire la scufundare ca la 

îngropăciune, un prag dintre o parte şi alta: 

“Consepulti enim sumus cum illo per baptismum in mortem: ut 

quomodo Christus surrexit a mortuis per gloriam Patris, ita et nos in 

novitate vitae ambulemus.” 

(Ad Romanos 6:4) 

“Căci prin botezul în moarte am fost îngropaţi împreună cu 

Acesta, după cum Christos s-a ridicat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot 

astfel şi noi să umblăm prin înoirea vieţii.” 

Pasajul din Coloseni, va evidenţia, pe lîngă aspectul amintit mai 

sus, şi revenirea la o nouă viaţă: 

î

“(…) consepulti ei in baptismo, in quo et resurrexistis per fidem 

operationis Dei, qui suscitavit illum a mortuis.” 

(Ad Colossenses 2:12) 

“Îngropaţi cu el în botez, am înviat prin el, prin credinţa salvării lui 

Dumnezeu, care l-a ridicat pe acesta din morţi.” 

Emergenţa sensului termenului baptizo, în cele două exemple, 

ridică spre problematizare două aspecte cu două conotaţii: 

A fi îngropat împreună cu Christos în botez, de unde, prin 

extensie, a muri împreună cu Christos faţă de cele prezente. 

A învia împreună cu Christos, a te ridica din cufundare la o viaţă 

nouă, lăsîndu-ţi cele dinainte în groapă. 

Aceste două accepţiuni semantice conferă sintagmei botez cu 

Spiritul Sfînt un nou atribut, acela de unire – unire în moarte, unire în 

viaţă. De reţinut că este vorba de botezul cu Spiritul Sfînt şi nu cu apă, 

deci investirea sau pecetluirea cu Spiritul Sfînt. 

Sintagma a fi botezat cu Spiritul Sfînt presupune sinonimia cu a 

te uni cu Spiritul Sfînt, a fi în Christos. 

Botezul cu focul 

Dacă botezul cu apă însemna “purificare”, botezul cu Spiritul 

Sfînt “unire cu Christos”, botezul cu foc va avea alte accepţiuni. (Cf. Mt. 

3:11) “Ignem veni mittere in terram, et quid volo nisi ut accendatur? 

Baptismo autem habeo baptizari. (…)” (Secundum Lucam 12:49-50) 

“Am venit să arunc foc pe pămînt şi ce vreau decît să fie aprins? 

Însă am botezul cu care să fiu botezat.” 

Expresiile baptizabit (…) igni (Mt. 3:11) şi mittere in terram 

(Lc. 12:49), printr-o relaţie semantică directă, înfăţişează pedeapsa. 

Baptizabit (…) igni va căpăta sensul de a pedepsi. 

Avînd în vedere textele date, termenul baptizo reliefează 

următoarea structură semantică: 

• a scufunda 

• a uda 

• a purifica 

• a muri faţă de păcat 

• a învia la o viaţă nouă 

• a pedepsi 

Din aceeaşi sorginte Macedo-românii au dezvoltat forma 

pătedzu şi, conform cu Lazăr Şăineanu – Semasiologia Limbii 

Române, Ed. De Vest, Timişoara, 1999 – “românii din Istria, afară 

de puţin cunoscutul batez şi botez, întrebuinţează, în general, vorba 

cărşti din slavicul Krŭstiti, literal “a creştina”, care, ca şi în româneşte, 

e identic cu “a boteza”. 

În tradiţia populară românească, prin actul botezului, Biserica 

dă pruncului o mamă spirituală şi un tată spiritual, naş sau cumătru, 

provenit din latina eclezială compater, de la com şi pater. 

Acest obicei se reflectă şi în literatura populară ca în balada 

Român Gruie Grozăvanu: 

“Creştinează / Şi botează…” Pe lîngă această desemnare pur 

religioasă, termenul mai are o conotaţie peiorativă, semnalată de 

Lazăr Şăineanu în opera citată: “ Botez, ironic, udătură, bunăoară, 

într-o snoavă de Ispirescu: Îndată se pomeniră în apă; cei mai mulţi se 

scăldară scăldatul din urmă, vro cîţiva scăpară numai cu un botez…” 

Pentru că la timpul potrivit am amintit de Chr. Mohrmann care 

considera că termenii abstracţi ai dogmei sînt din vocabularul latin, 

nefiind împrumutaţi, dar care beneficiază de noi conotaţii, exemplificînd 

prin termenul mîntuire / a mîntui, ne vom opri şi noi asupra aceluiaşi 

cuvînt urmărindu-i parcursul. 

Termenul mîntuire cu această înfăţişare religioasă, desigur în 

dimensiune metaforică, s-a manifestat chiar de la început, avînd în 

vedere originea semantică a ebraicului yēša şi a gr. soteria. 

Referindu-se la acest concept M.Green – The Meaning of 

Salvation, 1965 – consideră că înţelesul prim al ebraicului yēša este 

acela de “a aduce la loc larg” (Cf. Ps.18:36), dar încă de la început are 

şi o latură metaforică – “libertate nedeterminată”. 

Limba latină pentru reprezentarea conceptuală a acestuia 

recurge la calcul semantic – lat. salus, după gr. soteria, cu sensul 

generic de “a salva”. 

În greaca clasică avea înţelesurile de “păstrare”, “eliberare” şi 

chiar “garanţie”. Un alt înţeles este acela de “sănătate”. 

Originea semantică pentru dimensiunea religioasă o găsim însă 

în Septuaginta. 

• soteria – “izbăvire”, “salvare”: Ex.14:13 – “Moise a răspuns 

poporului: staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea.” (soteria) 

• soteria – “ajutor”: 1Sam. 11:13 - “ Dar Saul a zis poporului: 

nimeni nu va fi omorît (…) căci astăzi Domnul a dat un ajutor (soteria) 

lui Israel.” 

• soteria – “siguranţă”, “bunătate”, “scăpare”: Ps.3:2 - “ Mulţi îi 

spun sufletului meu: nu-i este lui siguranţă (soteria) întru Dumnezeul 

lui…” Dacă în toate aceste exemple termenul îşi găseşte aplicabilitatea 

într-o manieră concretă, exemplul următor intră într-un unghi 

teologic, descoperind sensul des întîlnit în Noul Testament, soteria ca 

escatologie. 

1. soteria – “mîntuire”: Is.45:17 – “ Dar Israel va fi mîntuit de 


ESEU 

Domnul cu o mîntuire veşnică.” Avînd drept moştenire această 

paletă bogată din punct de vedere semantic, autorii Noului Testament 

nu au fost nevoiţi să creeze noi cuvinte, sau să recurgă la împrumuturi, 

pentru a putea reda un concept atît de complicat şi adînc din 

perspectivă filosofico-religioasă. 

Limba latină, pentru a nu complica şi mai mult gradul perceptibil, 

preferă lat. salus, pe care-l încarcă religios, transformîndu-l în concept. 

Iniţial salus, utis, substantiv feminin, înseamnă “sănătate”, 

“scăpare”, “plecăciune”, “salutare” în sens de rămas bun. E importantă 

o scurtă trecere în revistă a termenului şi a familiei lexicale, în vederea 

evidenţierii bogăţiei semantice, care a stat la baza noului concept. 

• “Multam salutem foro dicere” – (Cic.) – A spune rămas bun 

forului. • “ Mea salus” – (Plaut) – Draga mea / Salvarea mea 

• “ Fuga salutem petere “ – (Nep.) – A-şi căuta salvarea în 

fugă. Din aceeaşi familie fac parte: 

• “salutaris” – aducător de sănătate, util, folositor 

• “salutifer, construct din salus şi fero” – folositor pentru 

sănătate 

• “saluto” – a saluta, a trimite cuiva salutare, a chema în ajutor, 

a se închina 

• “salutator” – cel ce salută şi sensul se dezvoltă pînă ajunge 

a-l desemna pe cel care salută prea des, devenind client şi chiar 

linguşitor prin extensie. 

• “salutatio” – salutare, închinăciune 

• “salutariter” – cu folos 

• “salutatorius”- privitor la salutări 

Pe aceeaşi rădăcină există şi termenii: 

• “salveo” – a fi sănătos 

• “salvo” – a salva, a mîntui 

• “salvus” – teafăr, sănătos. 

Lexicon totius latinitatis, Roma, 1940, vol I-VIII, îl pune în 

legătură cu sanscr. Sarva, care înseamnă întreg, bun, nevătămat, ca 

în exemplele: 

• “salvus sis” – în bună stare (Ter.) 

• “salvus sum” – am scăpat (Ter.) 

• “ salve!” , imperativul de la “salveo” – fii sănătos! 

• “salve”, adv. de la “salvus” – în stare bună. 

Pe baza acestei bogăţii semantice şi plecînd de la conotaţiile 

versiunii greceşti a scrierilor religioase, latina eclezială preferă calcul 

semantic, îmbogăţindu-l pe salus. 

În Noul Testament capătă înţelesuri multiple: 

− “Et erexit cornu salutis nobis: in domo David pueri sui” – “ Şi 

ne-a înălţat un corn de mîntuire (mîntuire puternică) în casa copilului 

(fiului) său, David.” 

Salus – scăpare din ghiarele duşmanilor. 

− “Neque autem sole, neque sideribus apparentibus per 

plures dies, et tempestate non exiqua imminente, iam ablata erat spes 

omnis salutis nostrae.” (Actus Apostolorum 27:20) 

“Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile şi furtuna era aşa 

de puternică încît spre sfîrşit pierduseră orice speranţă de salvare.” 

Salus – salvare a trupului, sănătate trupească. În contextul latinei 

ecleziale salus stă în centrul întregului sistem lingvistic nou creat. 

− “(…) qui annunciant vobis viam salutis” (Actus Apostolorum 

16: 17) “(…) care vă anunţă calea mîntuirii.” 

Salus – salvare a sufletului, conotaţie religioasă. 

În săvîrşirea lui salus sub accepţiunea creştină concură alte 

concepte din această sferă: 

− poenitentia – părerea de rău: 

“(…) poenitentiam in salutem stabilem operatur (…)” (Ad 

Corinthios, II, 7:10) – “părerea de rău duce spre mîntuirea sigură.” 

− fides – credinţă: 

“…finem fidei vestrae, salutem animarum.” (Petri Epistola 1, 

1:9) – “…ca sfîrşit al credinţei voastre, salvarea (mîntuirea) sufletelor.” 

Un sinonim pentru salus este redemptio, care în scrierile 

patristice cîştigă tot mai mult teren, aproape substituindu-l pe salus. 

Probabil, autorii creştini îl preferă pe redemptio, pentru că acesta, pe 

lîngă toate sensurile lui salus pe care le preia, mai implică înţelesul de 

cumpărare şi răscumpărare. Deşi rar, îl întîlnim totuşi în Epistola către 

Romani – “Iustificati gratis per gratiam ipsius, per redemptionem, quae 

est in Christo Iesu (…)” – (Ad Romanos 3:24) 

“Sînt neprihăniţi, fără plată, prin graţia sa, prin răscumpărarea 

care este în Christos Iisus.” 

În privinţa celorlalte modalităţi lingvistice prin care vocabularul 

latin creştin s-a conturat, acestea, desigur, sînt multiple, implicînd 

domenii ca formarea cuvintelor, limbajul figurat, stilistica, morfologia, 

sintaxa, etc. Toate acestea însă, necesită studii de sine stătătoare. 

Cert este că asemenea studii sînt necesare în orice sistem 

lingvistic, pentru cunoaşterea evoluţiei limbii, dar şi a unui sistem 

filosofico-religios. 

6825

LECTOR 

Concordia naţională în SF-ul românesc 

Nu poţi amesteca merele cu perele. Nici măcar în SF. 

Vrei, poţi să vrei, dar nu poţi. 

Îi poţi aduna pe toţi, laolaltă, să fie strânşi. Poţi crea o 

„unitate în diversitate”, dar diversitatea în science fiction e foarte 

netă, vizibilă de la o poştă. Mai ales acum, în ultimii 20 de ani, 

când s-a mai atenuat „spiritul de turmă” şi nu mai suntem aşa 

de „şedinţomani” ca în trecut. Unitatea în diversitate, creată sub 

stricta supraveghere a organelor de partid şi de stat şi Securităţii, 

pe banii sindicatelor, sub denumirea de „convenţii naţionale”, 

aducea laolaltă pasiunea comună de a cunoaşte locuri şi oameni 

noi. Nu scriitori şi opere noi. Majoritatea participanţilor nu aveau 

nimic în comun cu science fiction-ul. Cei care cochetau cu genul 

aveau nevoie de public. Nu e nici un secret faptul că punctul 

forte al întâlnirilor anuale erau mesele comune de la sfârşit, ceva 

foarte asemănător cu socializările de tip Facebook de azi, dar 

mult mai concrete din punct de vedere chiolhano-bahic. 

Până nu se formează entităţi distincte în SF, nu se 

poate crea o unitate a acestora. O concordie, nici atât. Nu poţi 

uni ce nu ai. 

Nu putem fi prieteni. Dacă ne împrietenim, formăm 

coterii, cum se vede. Grupurile restrânse de persoane care 

urmăresc scopuri ascunse, egoiste, urzesc intrigi şi acțiuni 

reprobabile; îşi apără reciproc interesele. Găştile, clicile, şlehtele, 

clanurile sau bandele, aflate în spatele activităţii cenacliere sau 

la vedere, formează o unitate într-o foarte mare, discrepantă 

şi urâtă diversitate. Acestea nu duc la o presupusă concordie 

naţională, ci la o cârdăşie naţională. Nu putem fi decât 

colaboratori oneşti, fără idei preconcepute, cu o judecată rece, 

obiectivă. Nu există dragoste în literatură. Iubirea duce la 

formarea de familii, chiar şi spirituale; nu duce science fiction-ul 

peste graniţă. 

La oamenii inteligenţi, cum sunt scriitorii de talent, 

interesul este individual, nu de grup. Paradoxal, deoarece 

aici intervine, în primul rând, factorul genetic, scriitorul începe 

să moară singur încă de când se naşte. Iubirile, prieteniile şi 

asocierile ţin de viaţa lui de om, nu de operă. Acestea n-ar trebui 

să intre peste ce ai scris. Nu trebuie să producă decât căsătorii, 

prietenii, găşti, mafia sau activităţi cenacliere. N-ar trebui să se 

amestece prea mult viaţa personală cu scrisul. Din păcate, se 

vorbeşte mai mult despre om decât despre scriitor. Până nu vom 

trece la discuţii despre operă şi ne vom cantona în bârfe despre 

om, nu vom avea nici un scriitor distinct. Mulţi scriitori conturaţi, 

care să realizeze concordia, nici atât. 

Scriitorii au discuţii virtuale în forul lor interior, cititorii 

au discuţii în forul exterior al scriitorilor, dar se comentează mai 

mult omul, defectele acestuia; e mai trendy. E o iluzie că se 

citeşte mult. Se citeşte despre scriitor. Se comentează, coperta, 

suportul, dacă e electronic sau din hârtie, nu conţinutul. 

Individualismul, cuvânt atât de urât de comunişti, poate 

fi baza unei viitoare “strângeri de rânduri”. Nu mai putem sta 

“strâns uniţi în jurul partidului”; nici măcar în jurul partidelor. Până 

nu se formează un număr suficient de individualităţi distincte, nu 

ai ce uni. 

Poţi să aduni laolaltă grupuri ce se autointitulează 

scriitori, fani, cititori sau critici, dar, atâta timp cât aceştia nu au 

nici în clin nici în mânecă unul cu altul, aceste grupuri nu sunt 

decât adunături, indiferent dacă se autointitulează cenacluri, 

asociaţii sau societăţi. 

Nu poţi promova sau premia un scriitor slabuţ doar pe 

criteriul apartenenţei la o societate. Nu poţi publica cartea unuia 

doar pe criteriul prieteniei. Nu poţi lăuda o carte de proze a cuiva 

doar pentru că eşti cu el în coterie. Nu poţi promova pe cineva 

pentru că are bani sau pentru că eşti obedient faţă de tot ce vine 

din afară. Ba poţi. Realitatea e mult prea complexă, absurd de 

complexă; ea ne arată că se poate orice. 

Atâta timp cât aceste lucruri sunt posibile, nu are nici un 

rost să ne gândim la o concordie naţională a science ficţion-ului 

românesc. De visat, putem visa, dar, de gândit, nu. Adunarea 

nu se poate face din dragoste sau prietenie; acestea nu duc decât 

la formarea de familii sau găşti. Nici măcar din interes de grup 

nu poţi aduna SF-iştii; acesta duce la formarea de mafie. Singura 


adunare reală este punerea, 

în aceeaşi căciulă, a unor 

individualităţi de talent, 

puternice şi distincte. Altfel, 

acestea ies din căciulă şi se 

declară independente. Nici 

cine poate baga valorile în 

căciulă cu nonvalorile nu se 

ştie prea bine. Şi nici cine 

este îndrituit să facă acest 

lucru. 

Nonvaloarea trage 

la valoare, îi place să stea 

cu ea la o cafea, să fumeze 

ideile zilei împreună, să 

dea mâna cu ea şi să nu 

se mai spele o săptămână, 

dar valoarea nu prea mai 

are timp de discuţii. Azi, 

ritmul e mult mai trepidant; 

scriitorul de valoare nu mai Victor Martin 

are timp de acordat oricăror 

neaveniţi. Nu mai are timp 

nici pentru el. Cum să 

strângi laolaltă individualităţi, chiar si distincte, de valoare, când 

mişcarea lucrurilor face timpul să gonească? 

Fiecare vrea să construiască concordia naţională în 

jurul său sau în jurul adunării pe care o conduce sau o reprezintă. 

E o acţiune forţată. Aceasta nu se formează punând cărămizi 

de acelaşi fel banal unele peste altele, ci prin spălarea muntelui 

de maculatură SF până când rămâne ceva greu erodabil. Abia 

cei rămaşi pot forma o entitate coerentă numită prea devreme 

“mişcarea SF”. Până la o mişcare viabilă, avem doar un munte 

de mişculaţii. 

Ce e aia “interesul comun”? Interesul nu poate fi comun. 

Interesul trebuie să fie individual. Scriitorul de talent nu are nici 

un interes să stea în grămadă, cenaclu, asociaţie, societate etc. 

Dacă o face, ori e epuizat, ori are timp de pierdut. Ori îi place să 

fie ridicat în slăvi şi, atunci, chiar îşi merită locul într-o coterie. 

Societatea, asociaţia sau cenaclul trebuie să lucreze pentru 

scriitor, nu să-l absoarbă până la neantizare. Interesul nu trebuie 

să fie al celor mulţi, ci al individului. Scriitorul nu trebuie să stea la 

cheremul celor din jur, cititori sau aplaudaci de cenaclu. Trebuie 

să ştie să suporte un proces de discriminare pozitivă, nu s-o 

impună cu forţa. 

Schimbarea de imagine, prezenţa pe Internet, 

cosmetizarea profundă, ţintirea unor obiective ambiţioase, 

competiţia loială sunt lucruri bune ca intenţie, dar nu coagulează 

valori. Nici solidaritatea, lucrul în echipă sau conştiinciozitatea. 

Cele câteva asociaţii şi societăţi româneşti de science fiction, 

precum şi cele câteva reviste electronice de gen, nu coagulează 

o viitoare adunare de forţe; ele însele sunt măcinate de conflicte 

minore, proiectate pe ecrane imense, şi orgolii, în mare parte, 

justificate. 

Cele de mai sus reprezintă drumuri către unire, dar 

nu ştim cât de lungi şi desfundate sunt. Autostrada către ţinta 

propusă de mulţi nu poate fi făcută prin unirea acestor drumuri, ci 

prin finanţare corectă şi un contract ferm cu o firmă de construcţii 

science fiction foarte serioasă. 

Nu credinţa în obiectivul unirii trebuie să ne fie speranţa, 

ci speranţa trebuie să ne devină credinţă. De sperat, putem spera 

orice, chiar şi până la infinit. 

Societatea stă cu mâna întinsă către scriitor, să-i dea 

ceva, iar scriitorul, prin ceea ce face, stă cu mâna întinsă către 

societate, să-i dea ceva. Din cercul ăsta vicios nu poate ieşi decăt 

cel mai deştept, dar, aici, dăm peste un paradox interesant. Cel 

mai concret deştept este scriitorul, societatea fiind ceva inefabil, 

greu de cuantificat. El poate rupe cercul, dar nu e treaba lui să 

facă asta. 

Societate, fi deşteaptă! Dacă vrei, poţi coagula mişcarea 

SF din România. De dinamizat, se poate dinamiza şi singură.

Triadă mioritică 

Mariana Viky Vârtosu 

N-am cum să poetizez evenimentul, aşa cum a reuşit s-o 

facă în cuvîntul său de încheiere, poetul Gheorghiţă Istrate. Voi 

încerca să redau (cît de fidel posibil) esenţialul unui eveniment 

unic şi irepetabil. Foaierul Teatrului Mr.Gheorghe Pastia s-a 

arătat a fi neîncăpător (deşi, ca să-l citez pe directorul instituţiei, 

evenimentul, de prim rang, s-a desfăşurat între prieteni, de aceea 

nu a numit pe nimeni, cum n-o voi face-o nici eu). Bucuria de a 

fi într-o companie de excepţie i-a ţinut deoparte numai pe aceia 

care n-au avut încotro. Participanţi la o lansare, o aniversare 

şi o comemorare (una dintre triadele mioritice despre care s-a 

făcut caz!-sic-) am ascultat fascinaţi cuvîntul de deschidere al 

actorului Sorin Francu. Evenimentul a fost organizat la iniţiativa 

prof. Costică Neagu şi, susţinut de participarea distinşilor 

oaspeţi:acad. Valeriu Cotea, prof.dr.Gheorghiţă Geană (doctor în 

filozofie, cercetător în ştiinţe antropologice), de lumea culturală 

vrînceană, prin prezenţa domnului Florin Micu Iliescu, directorul 

Direcţiei pentru Cultură, de directorul revevistei Oglinda 

literară, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, directorul revistei 

Salonul Literar, scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu, directorul revistei 

ProSaeculum, prof. Valeriu Anghel, prof. Gheorghe Zaharia, 

Paul Spirescu, Marin Mincu, actriţa Paula Grosu, care a recitat 

din poemele poetului aniversat şi aproape toţi scriitorii vrînceni 

au ascultat cu emoţie alocuţiunile celor ,,înscrişi,, la cuvînt 

(căci, poezia nu este altceva decît emoţie, nu-i aşa?). Prof.univ. 

Gheorghiţă Geană, antropolog de profesie, pe lîngă o succintă 

prezentare, a subliniat prietenia care i-a legat pe cei trei poeţi 

- triada mioritică – Gheorghe Istrate baciul muntean, cu baciul 

vrîncean Dumitru Pricop şi cu cel moldovean, Ion Panait. Prietenie 

memorabilă, care şi cu acest prilej, aniversarea celor 70 (şi unu) 

de ani de viaţă ai poetului Istrate ( născut în zodia limbii române, 

cei ce-au ştiut să slujească atît de bine cuvîntul), s-au (re)-unit 

spiritual acum şi aici în viaţă şi dincolo de nemurire. Dar, noi, 

cei de azi dorim ca reunirea să se ,,producă” peste mulţi, mulţi 

ani pentru că, noi te iubim şi ne eşti drag, ne e dor de domnia ta 

mai mult decît celor doi dragi prieteni. Ei au toată eternitatea la 

dispoziţie, de ce s-ar grăbi? Să ne trăiţi iubite poete, Gheorghiţă 

Istrate ! - vă iubim şi vă dorim multă sănătate! Cele 101 poeme 

cuprinse în volumul Dialog cu invizibilul, antologie din opera 

poetului Gheorghe Istrate, poemele au două moduri de adresare: 

adresabilitatea directă şi una ezoterică, transcedentală. Acad. 

Valeriu Cote prin surprinzătoarea sosire l-a determinat involuntar 

pe poetul Gheorghe Istrate ,,să sărute dragul pămînt vrîncean»,- 

o glumiţă, cum ar fi spus Florin Paraschiv. Discursul acad.Valeriu 

Cotea, presărat cu glume subtile, suggestive şi treceri - mai puţin 

subtile - de la un subiect la altul, dar captivante ne-a transmis 

modul înţelegerii sale a mesajului poetic din volumul lecturat. 

Utilitatea poeziei, ca mod de comunicare între poet şi cititor se 

poate traduce cam aşa: ca o pasăre care duce mesajul de la 

autor la cititor; cîntul pasărei fiind sensul 

mesajului Aici, în poezia lui Gheorghiţă 

Istrate, pasărea este o Lie-Ciocîrlie, 

măiastră, cu tonalităţi înalte.Pentru că, 

poezia lui Gheorghe Istrate trebuie gîndită, 

tradusă. A urmat alocuţiunea scriitorul Ioan 

Culiţă Uşurelu, care, ne-a informat despre 

cît de norocos a fost acest poet. A trăit 

într-o lume aleasă, avînd oportunitatea de 

a o cunoaşte (unii i-au fost profesori, alţii 

colegi, dar multe nume sonore din literature 

contemporană au traversat existenţa acestui 

poet. A fost, printre altele, a spus Culiţă 

Uşurelu, omul de casă al lui Arghezi. Dar, 

cine vrea să ştie exact pe cine a cunoscut 

poetul, cine i-a stat îm preajmă, să citească 

interviul realizat de Culiţă Uşurelu. D.Florin 

Micu Iliescu, directorul Direcţiei pentru 

Cultură ne-a amintit ce gîndea Noica despre 

cultură, despre poezie, atingînd din aproape 

în aproape subiectul, cultura scrisă despre 

care legiuitorii n-au funcţionabil niciun act 

normativ. Promite că…se va intersa despre 

acest subiect. Oricum, îi mulţumim pentru 

frumoasele gînduri. Scriitorul Gheorghe 

Andrei Neagu, atent cu răbdarea audienţei, 

ţinînd cont că mai sunt şi alţii care vor să 


EVENIMENT 

vorbească, şi-a exprimat în cîteva cuvinte sincere, părerea 

despre poet. În opinia sa, Gheorghe Istrate este, după Marin 

Sorescu, singurul contemporan de valoare. Cît despre Ion Panait 

şi Dumitru Pricop, mai recent-dispăruţi, despre ei, numai de bine. 

I-a preţuit şi stimat. Pe filozoful şi criticul tecucean, Ionel Necula 

îl felicită şi-i mulţumeşte pentru atenţia acordată scriitorilor 

vrînceni, prin volumul editat. Chiar dacă numai electiv cei care 

au fost sub lupa atentă a observaţiei sale în volumul Spiritul 

vrîncean în lecturi elective/ Ionel Necula/ Ed.Rafet 2010 au avut 

onoarea să fie citiţi şi comentaţi de un condei greu. Lucrarea 

este demnă de toată aprecierea. Luând cuvântul, scriitorul 

Gheorghe Mocanu, emoţionat, a evocat amintiri răvăşitoare 

legate de Gheorghe Istrate, cel ce i-a îndrumat paşii în realizarea 

(regizarea) unei reviste, revistă pe care au păstorit-o împreună 

ceva vreme. Denumind printr-un singur cuvînt nepotrivit 

(nefericit) cele două evenimente, aniversare şi comemorare, 

stânjenit, scriitorul Gheorghiţă Mocanu a recurs la un citat al 

unui critic renumit, scurtîndu-şi alocuţiunea, nu fără a se bucura 

sincer de participarea la eveniment. 

Cea de-a doua parte a zilei de 1 Martie – întîlnire într-o 

lacrimă - am petrecut-o la o altă lansare de carte, la Panciu. Ca 

de obicei, Casa De Cultură, în sărbătoare. Directorul instituţiei, 

o doamnă în adevăratul sens al cuvîntului face oficiile de 

gazdă. Autoarea, doamna Mariana Rogoz Stratulat, deschide 

evenimentul recitînd din creaţia proprie în acorduri de chitară. 

Scriitorul Gheorghe Drăgan, în calitatea sa de postfaţator al 

unuia dintre cele două volume, Lacrima din Paradis şi Tăcerea 

fumegîndului cuvânt ne-a explicat (pe înţelesul tuturor) ce şi 

cum stăm cu poezia.Qui prodis? La întrebare, domnia sa are un 

răspuns uşor de înţeles. Atenţia şi grija pentru exprimarea erudită, 

nu e o insultă. Scriitorul Gheorghe Drăgan vrea să-şi lămurească 

auditoriul, să-l facă să plece acasă mai bogat. Spiritual, desigur. 

Teoria despre utilitatea poeziei este argumentată, exemplificată 

cu o istorioară a banului întreg, schimbat în două bancnote 

echivalente (eu îţi dau o sută întreagă, tu îmi înapoiezi două hîrtii 

de cincizeci); în fine, muliplicarea ideei era sensul metaforic 

al cuvântului (poetic); sine qua non, explicaţia utilităţii poeziei!!! 

Citită şi interpretată poezia ne va îmbogăţi. Scriitorul Gheorghe 

Andrei Neagu, de puţine minute posesorul celor două volume, 

îşi exprimă totuşi părerea despre poezia doamnei Mariana 

Rogoz Stratulat:scrise în versificaţie stil popular, poezia nu e 

lipsită de sensibilitate, fior poetic şi mesaj. Gheorghe Andrei 

Neagu argumenteză cu text citit. Actriţa Paula Grosu întăreşte 

spusele scriitorului Neagu recitînd cîteva din poemele celor 

două volume. Salutăm prezenţa în sală a distinsului scriitor Ionel 

Brandabur, prilej de a-şi exprima mulţumirea faţă de implicarea 

oficialităţilor, în speţă cea a domnului primar Ioan Petre în viaţa 

culturală a oraşului, graţie căruia au şi fost editate o serie de cărţi. 

Limpezimea mesajului, claritatea frazelor şi, duioşia adresării 

sale ne-a emoţionat ca o poezie foarte bună. Felicităm autoarea 

pentru norocul de a-l fi întâlnit şi a o fi îndruma. Felicitări! 

Aşteptînd cuminţi autograful poetei, ne zâmbim fericiţi; am păcălit 

poetic, prima zi de primăvară a acestui an. Un mărţişor frumos!... 

schimb de lacrimi poetice, a ,,paradisului»(cea a dnei Mariana 

Rogoz Stratulat), cu… a ,,iubirii» (Gheorghe Andrei Neagu – 

volumul Poemele iubirii). 

6827

NOTES 

Literatura ca spectacol cultural 

În anul 1962, pe când era student al Facultăţii de Filologie 

din Bucureşti, Marian Barbu (n. 29 septembrie 1939, Mileşti, 

Dolj) a întreprins o anchetă dialectală în zona comunei doljene 

Izvor, sat Mileşti, descoperind, la sursă, ,,particularităţile fonetice, 

morfo-sintactice şi lexicale’’ ale subdialectului oltean. 

Mai târziu, întâlnirea cu opera lui Marin Sorescu s-a dovedit 

a fi de bun augur pentru Marian Barbu, continuarea cercetării 

dialectologice devenind o certitudine în 1988, după o ,,discuţie 

de taină’’ cu marele poet. Atunci, autorul a aflat mai multe detalii 

despre geneza poemelor din ciclul La Lilieci. Sorescu a mărturisit 

că, aflat cu o bursă de studii în Statele Unite, la Universitatea din 

Iowa City, a trăit viziunea însingurării, fiind cuprins de nostalgia 

după locurile natale. Căzându-i în mână cartea poetului american 

Edgar Lee Masters, intitulată The Spoonriver Anthology, 

se poate să fi avut atunci ideaea realizării unei ,,monografii 

sentimentale’’ a comunei natale, Bulzeşti. 

Legat tot de geneza ciclului La Lilieci, de resorturile intime 

care au declanşat această surprinzătoare întreprindere poetică, 

Marin Sorescu se confesa într-un interviu: ,,Una din ambiţiile mele 

cele mai mari a fost să demonstrez că şi graiul oltenesc (blamat 

de unii) este tot atât de literar ca şi celelalte, pe care oltenii le-au 

receptat cu bună ştiinţă.’’ La Marin Sorescu, dorul de ţară este, 

de fapt, dorinţa de a rămâne conectat la matricea spirituală a 

Limbii române, de afirmare a unui spirit al Locului conectat la 

Universalitate. De altfel, interesul pentru lexicul 

din zona Bulzeştiului se manifestase la Sorescu 

înainte de a începe scrierea primei Cărţi a 

ciclului poetic, ,,după informaţiile fratelui său G. 

Sorescu.’’ 

În volumul La Lilieci. Şase cărţi în căutarea 

lui Marin Sorescu (Ed. SITECH, Craiova, 2009), 

istoricul şi criticul literar Marian Barbu descoperă 

în studiul dialectologic o ingenioasă cale de acces 

spre identificarea codurilor de limbaj care conferă 

originalitate acestui conglomerat de valenţe lirice, 

epice şi dramatice. Cercetătorul a întreprins 

,,o desfoliere de sensuri a regionalismelor din 

subgraiul oltean, în orizontul căruia se află şi 

exprimarea locuitorilor bulzeşteni.’’ 

Marian Barbu tratează ciclul poetic La 

Lilieci ca pe o scriere cu un grad complex de 

dificultate lexicală. Pentru a o recepta, cititorul 

este obligat să depăşească o serie de bariere de 

ordin cultural care nu sunt puţine! Astfel, cititorul 

se poate destinde parcurgând, ceea ce autorul 

intitulează într-un limbaj de cronicar, acel ,,Dicţionar repede 

deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, 

folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj), cu ajutorul lui Marin 

Sorescu în cele 6 cărţi de...La Lilieci.’’ 

Cu pasiunea şi acribia cercetătorului de vocaţie, profesorul 

craiovean ,,explicitează’’ sensurile „neaoşelor regionalisme 

încărcate de sevă polisemantică’’, întâlnite în cele 386 de 

texte care compun întreg ciclul poetic La Lilieci. Cei mai 

puţin familiarizaţi cu savoarea şi subtilităţile tonului idiomatic al 

acestei zone a Olteniei, vor recepta altfel textele din La Lilieci 

după ce vor înregistra explicaţiile de sens, informaţiile despre 

aria de răspândire sau etimologia unor cuvinte precum: aleşteu, 

arănească, argea, bâjbă, bâlboră, bolbotină, boldoaşe, brădoaică, 

buduroi, caţaveică, căpistere, celar, ciurez, copileţ, coşmelie, 

coştoboaie, cucumea, curătoare, daraveră, dârdoră, dârjală, 

dichis, frichini, geac, gioavlă, gogleze, înghebeji, înţelenit, landră, 

linciuri, mendre, mintean, migoroşi, morânglav, moşchiori, muflui, 

năplăi, năsărâmbă, negelariţă, noaten, obrinteală, olicăi, pătuiag, 

pârmac, proţăpi, răşghinate, râgnă, râmni, resteu, sărindar, 

schimnatic... etc. 

Iată doar un exemplu, menit să ilustreze travaliul 

cercetătorului: 

,,BÂJBĂ, -E, s.f. Oală mare, din pământ, pentru a fierbe 

o cantitate apreciabilă, la foc de vatră. Folosită în gospodăriile 

ţărăneşti cu prilejul muncilor agrare sau la sărbători religioase, 

când participă mulţi săteni. 

• ,,Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.’’ (I, Prânzul – 

24, 58). 

• ,,Venea cu o raţă friptă, că Anica avusese grijă, cu/ 

Bâjba cu ciorbă, ouă fierte, oala cu lapte.’’ (I, Oameni la plug – 

47, 102). 

Pentru bâjbă, -e, vezi IV, La argea (- 217, 547), Vedenie 


(- 252, 628), VI, La naşul 

Corniţă (- 355, 123). ’’ 

Prin La Lilieci. Şase cărţi 

în căutarea lui Marin Sorescu 

(un titlu care ne aminteşte 

de Şase personaje în 

căutarea unui autor!) Marian 

Barbu nu-şi propune doar 

resuscitarea unui patrimoniu 

lingvistic, de extracţie rurală, 

regională, ci realizează şi o 

inspirată introducere în opera 

soresciană. Alte secţiuni ale 

cărţii, precum Argumente sau 

conspecte ca argumente sau 

Glose, comentarii, studii şi 

articole despre Marin Sorescu, 

semnate de M. B., evidenţiază Tudor Negoescu 

maniera în care schimbarea 

de model poetic, pe care a 

preconizat-o Sorescu în cadrul neomodernismului anilor `60-`70, 

s-a consolidat odată cu publicarea primei cărţi din ciclul La Lilieci 

(1973). Mai mult, cel care se autoprezentase ca fiind ,,Singur 

printre poeţi’’, încă de la debutul din 1964, îşi câştiga atunci un 

binemeritat statut de maestru ,,deconstructor’’ al convenţiilor 

literare ale vremii, devenind, pentru spaţiul literar românesc, un 

postmodern avant la lettre. 

O idee generoasă care se desprinde din studiul profesorului 

Marian Barbu este aceea că Marin Sorescu, scriitor cult, ,,s-a 

localizat fericit’’ în zona Olteniei, unde ,,a redactat o poetică prin 

autodinamismul cuvintelor vechi, de circulaţie populară.’’ Tratând 

autoreferenţialitatea ca pe un sistem unitar, poetul 

a instaurat un adevărat ,,efect Sorescu’’ în ciclul 

La Lilieci (şi nu numai, am zice noi!). Urmând 

calea memoriei, Sorescu a încearct să surprindă 

modalitatea în care valorile afective (nostalgia 

după satul natal) interacţionează cu perenitatea 

valorilor estetice, culturale. 

Exegetul îşi obiectivează mai tot timpul 

verdictele, manifestându-şi nestingherit în 

comentariile sale spiritul comparatist. Când 

abordează aspecte legate de ,,specificitatea 

lexicului’’ din La Lilieci, aduce în luminile rampei 

nume de autori care, asemenea lui Sorescu, au 

urmărit împlinirea acestui deziderat în operele lor: 

Neculce, Cantemir, Buda I. Deleanu, Creangă, 

Sadoveanu, Panait Istrati, Zaharia Stancu, Marin 

Preda, Nicolae Velea, D.R. Popescu sau Ştefan 

Bănulescu. 

Înainte de a-şi începe demersul 

dialectologic, autorul a comparat cele şase Cărţi 

publicate separat cu cele cuprinse în Ediţia 

integrală La Lilieci (2009). Astfel, semnalează (şi amendează, 

în acelaşi timp!) inadvertenţe ,,de literă şi de punctuaţie’’, greşeli 

,,neadmise’’ de trimitere la Indicele alfabetic al poeziilor, după titlu 

sau chiar poeme care lipsesc în ediţia Academiei. Sunt informaţii 

preţioase, de care ar trebui să ţină seama cei care au în vedere 

o posibilă reeditare a operei soresciene! 

Şi ultima secţiune a cărţii, Addenda, este interesantă, 

pentru că autorul grupează în ea reproduceri după paginile de 

gardă ale unor volume soresciene pe care le-a primit cu dedicaţia 

autografă a poetului şi trei portrete de Marin Sorescu, inedite, 

,,realizate cu mâna stângă.’’ 

Adresându-se unui public specializat, cunoscător de 

literatură, ca şi de atâtea discipline ale limbii române – gramatică 

istorică, dialectologie, limbă română contemporană, lexicologie, 

etimologie etc. – avem convingerea că volumul La Lilieci. Şase 

cărţi în căutarea lui Marin Sorescu va deveni un instrument 

operaţional de lucru pentru viitorii cercetători ai operei soresciene. 

El însuşi un virtuoz al spectacolului cultural, Marian Barbu se 

apropie mult de spiritul sorescian, desfăşurat (aici) pe scena 

unui ,,teatru mare cât satul’’. 

Cartea aceasta a cunoscut o ediţie prelungită, cu anul 2010, 

când a fost lansată omagial, cu ocazia Zilelor Marin Sorescu, 

la Craiova. Au fost prezenţi atunci scriitori, oameni de cultură 

din România, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Franţa. 

Profesorului Serge Foucherot, din Paris, specialist european în... 

Brâncuşi, i s-a conferit Premiul Naţional ,,Marin Sorescu’’ de 

către Academia Română. Aceeaşi distincţie academică a primit 

şi Marian Barbu, în 2006, ,,pentru statornicia ca profesor, critic şi 

istoric literar, susţinând specificitatea culturii române în context 

european’’.

Un Maramureş chilian 

După cum am învăţat, când eram 

copil la şcoală, se pare că indienii din 

antichitate îşi imaginau Pământul ca pe 

un disc gigantic, aşezat pe spinarea a 

doi elefanţi uriaşi. La rândul lor, aceşti 

elefanţi erau susţinuţi de patru broaşte 

ţestoase enorme, care pluteau pe un 

ocean nesfârşit. De câte ori ascultam 

explicaţiile învăţătorului, care afirma 

că pământul e rotund, eu nu prea 

voiam să-l cred, cu atât mai mult cu 

cât reprezentarea suprafeţei terestre, 

agăţată pe peretele clasei avea forma 

unui disc, e drept, tăiat la cei doi poli. 

Şi îmi imaginam că, dacă aş ajunge 

până la marginea discului, aplecândumă 

cu grijă, aş putea vedea pe partea 

cealaltă, elefanţii, ţestoasele şi oceanul 

infinit. Mă întrebam, totuşi, unde aş 

putea găsi marginea discului, cu alte 

cuvinte sfârşitul lumii cunoscute. 

După ce am studiat cu 

atenţie mapamondul, am ajuns la 

concluzia că acest loc trebuie să se 

găsească undeva pe coasta de vest 

a continentului sud-american, între 

Valparaiso şi Punta Arenas, de unde 

nu se mai vedea pe hartă nicio insulă 

până la marginea pânzei. 

Aşa am descoperit existenţa 

insulei Chiloe, la capătul nordic al 

arhipelagului care formează zona de 

sud a Republicii Chile şi m-am jurat 

să mă duc într’o zi acolo şi să verific 

eu însumi dacă această teorie este 

adevărată. 

* * * 

Deşi Chiloe este o insulă de 

numai 180 km lungime şi 80 km 

lăţime, ea reprezintă a doua suprafaţă 

insulară a Americii de Sud, după Ţara 

de Foc. Populaţia insulei, de numai 

100 000 locuitori, e un amestec straniu 

de influenţe europene, aduse, fie de 

colonizatorii spanioli, fie de marinarii 

şi piraţii veniţi din toată lumea, şi 

altoite pe un trunchi indigen, indienii 

chonos sau mapuche. 

Poate din cauza acestui amestec 

ciudat, Chiloe a jucat dintotdeauna un 

rol aparte în istoria, cultura şi chiar 

geografia chiliană. 

Iar aspectul cel mai neaşteptat a 

fost să descopăr că Chiloe are multe 

puncte comune cu… Maramureşul ! 

Chiar dela prima vedere, poţi 

constata că Chiloe este o insulă 

înconjurată de ape, după cum 

Maramureşul este, după cum spune B. 

Houliat, autorul unui articol ditirambic 

despre această regiune, în revista “Coté 

Est” : « … un fel de insulă înconjurată 

de pământuri care, chiar dacă nu e 

bătută de apele oceanelor, rămâne 

înconjurată de un oarecare mister ! » 

Misterul ! Iată elementul comun al 

acestor două regiuni situate aproape 

simetric la extremităţile lumii civilizate. 

Şi după cum savanţii afirmau, pe 

vremea Imperiului Austro-Ungar, că 

Maramureşul era centrul Europei (sic !), 

tot aşa Chiloe poate fi considerat 

ca inima Republicii Chile, dacă ne 

uităm la forma insulei şi la poziţia ei 

geografică. 

* * * 

Când au ajuns pentru prima dată 

la Chiloe, în 1553, « descălecătorii » 

spanioli au găsit o populaţie deja 

metisată, între locuitorii autohtoni, 

indienii chonos, şi invadatorii de pe 

continent, indienii mapuche. Bogăţia 

excepţională a solului (se spune că la 

origine cartoful provine din această 

insulă), a mării ( plină de peşte şi, mai 

ales, de fructe de mare) şi pădurile 

dese cu lemn de calitate au interesat 

din primul moment pe spanioli. 

Deşi aceştia nu erau decât vreo 

200 până la anul 1600, ei au reuşit 

foarte repede să domine cei 11 000 

indigeni şi să-i « convingă » sa lucreze 

pentru regele Spaniei. E drept că 


MERIDIANE 

Adrian Irvin Rosei 

indienii localnici erau foarte blânzi 

şi supuşi, aşa că au devenit repede 

mineri în exploatările aurifere, ţesători 

de lână de lama sau tăietori de lemne 

în pădurile cu arbori de « alerce », 

renumitul copac din zona oceanică a 

Americii de Sud. 

Numai că distanţa enormă şi 

pericolele călătoriei între Lima, capitala 

vice-regilor din Peru, şi Chiloe este atât 

de mare încât galioanele spaniole nu 

veneau decât odată pe an, ba chiar, 

uneori, o dată la trei ani, pentru a 

recupera bogăţiile locale. 

Aşa că, timp de două secole, 

XVII şi XVIII, spaniolii se amestecă 

fără încetare cu localnicii, creând o 

populaţie metisată, care trece de la 

200 persoane în 1600, la 10 000 în 

1774. E drept că între timp indienii 

fuseseră decimaţi de epidemiile de 

vărsat, tifoidă şi « sampaio », aşa că 

la începutul secolului XX nimeni nu 

mai vorbea în insulă limba mapuche. 

În schimb, ocupaţia şi incursiunile 

repetate ale corsarilor olandezi instalaţi 

în această zonă în secolul XVII au 

adus un nou element etnic, care a 

contribuit la formarea unei populaţii 

diferite : « los chilotes ». 


6829

ATITUDINI 

NEGUSTORII DE POPOARE 

Refuzul Moscovei si Athosului 

de ai primi pe papii Ioan Paul II si 

Benedict XVI si mai ales de a incepe 

dialogul dintre ortodocsi si occidentali 

in vederea reunirii crestinilor 

genereaza acum o grava criza 

duhovniceasca, cea economica este 

numai varful iceber-ului, constata 

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei in 

enciclică „Către popor”*(vezi Anexa). 

Rusia nu produce nici un 

articol de calitate. Petrol, gaze si 

armament sunt singurele produse 

la export. Condamnarea evreului 

M. Khodorkovsy a revoltat presa si 

Viorel Roman cancelariile occidentale. Statul rus 

este mafiot, dupa cum am aflat din 

corespondenta secreta a ambasadei 

SUA, asa ca de fapt nimeni nu s-a mirat ca inculpatul a furat, n-a 

platit impozit. Procesul a fost numai un bun prilej de a marca lipsa 

de unitate de vederi intre est si vest. 

Negustorii de popoare s-au folosit de slabiciunea 

conducatorilor politici greci, care practica relatii clientelare, 

cumpara electoratul cu bani de imprumut, constienti ca nu au 

cum sa-i restituie, iar populatia se complace intr-o bunastare 

falsa. Pana cand creditorii au pus piciorul in prag si conditii 

umilitoare, mai ales ca nu sunt in comuniune unii cu altii. 

Cei care au dat bani si ajutat sa falsifice datele financiare, 

nu se mai bucura de simpatie la Atena unde demonstratiile sunt 

violente si de unde se trimit cu posta plicuri cu bombe spre vest. 

Negustorii de popoare nu sunt nominalizati in Enciclica, dar 

probabil ca este vorba de sistemul financiar occidental in care, 

dupa cum se stie, Ben Bernanke, evreii joaca un rol important. 

La descoperirea falsurilor s-a pomenit des banca Goldmann & 

Sachs. 

Antioccidentalismul ortodox s-a folosit din toate timpurile 

de antisemitism, asa ca nu este de mirare ca imediat a izbugnit 

un scandal pe aceasta tema prilejuit de un interviu la TV a IPSS 

Serafim, mitropolitul de Pireu, similar cu a episcopului englez 

Williamson. Cu toate ca IPSS este inpotriva masoneriei, care se 

roaga satanei, si sionismului, decat un adept al antisemitismului 

si negarii holocaustului, se poate face o legatura intre negustori 

si evrei. 

Ortodoxia moldo-valaha orientata spre Athos a practicat 

modelul bunastarii de imprumut sub Tariceanu, prim-ministru 

de origine greaca, dar n-a reusit performanta de 300 miliarde 

Euro. Romania nu este Euroland. In afara de asta, nu exista 

antisemism, antioccidentalism in tara, tot asa cum nu vedem 

o aversiune a occidentalilor inpotriva romanilor. Hotaratoare in 

acest sens a fost vizita istorica a papei Ioan Paul II la Bucuresti in 

1999 si va fi cea mult asteptata a papei Benedict XVI anul acesta. 

Pentru ca numai prin dialog si Unire cu Roma se va depasi criza 

spirituala si urmarile ei nefaste, atat de dramatic prezentate in 

Enciclica. 

Prof. Dr. Viorel ROMAN 

*Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei 

CĂTRE POPOR 

Sinodul Bisericii Greciei, întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 

octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, 

poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, 

vorbind pe limba adevărului şi a dragostei. 

Zilele pe care le trăim sunt grele şi decisive. Trecem, ca 

ţară, printr-o criză economică cumplită, care le creează multora 

nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. 

Se pare că ţara noastră nu mai este liberă, ci este administrată 

în fapt de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la 

Biserica de care sunteţi păstoriţi să vă vorbească şi să-şi spună 

cuvântul despre criza la care suntem martori. 

Este adevărat că evenimentele actuale din patria noastră 

sunt inedite şi cutremurătoare. Criza duhovnicească, socială şi 

economică este o consecinţă firească a răsturnării întregii firi. 

Se încearcă dezrădăcinarea şi distrugerea temeiurilor multor 

tradiţii care până acum erau considerate ca făcând firesc şi 

organic parte din viaţa spaţiului nostru elen. Din punct de vedere 


social, se urmăreşte 

o uzurpare a 

predaniilor şi a 

drepturilor noastre, 

desigur, cu un 

argument evident: 

măsurile acestea le 

cer creditorii noştri. 

Declarăm de aceea 

că suntem o ţară 

sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor creditorilor 

noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc 

doar chestiunile economice şi de asigurări, sau vizează şi 

fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre. 

În faţa acestei situaţii, orice om raţional se întreabă: de ce 

nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi 

sunt caracterizate drept necesare? De ce nu am tratat la timpul 

lor toate aceste simptome ale crizei societăţii şi economiei, pe 

care azi le trăim în mod brutal? Persoanele de pe scena politică 

din ţara noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Oare cum au socotit 

atunci costurile politice, cu toate că ştiau că duc ţara la catastrofă, 

iar azi se cred la adăpost, acţionând tot de pe poziţia celor care 

dau porunci? Suntem martorii unor răsturnări radicale pentru 

care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi sunt impuse 

aproape fără nici o împotrivire. 

În cuvinte foarte simple, criza noastră economică este 

cauzată de diferenţa dintre producţie şi consum, mai exact dintre 

ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de 

confort cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă 

este mult mai mult decât ceea ce se produce, atunci balanţa 

economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru 

a face faţă, este nevoită să se împrumute, sperând că balanţa 

dezechilibrată se va restabili. Însă, atunci când acest lucru nu 

se mai întâmplă, iar debitorii cer returnarea împrumuturilor, plus 

dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. 

Criza economică care chinuieşte şi domină ţara noastră 

nu este însă decât vârful aisbergului. Este urmarea, rodul unei 

alte crize: a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi 

consum nu are doar o dimensiune economică, ci, în primul rând, 

este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care 

priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care 

nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care 

nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care 

a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, 

numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O 

conducere care, în fapt, se vădeşte că a subminat interesele 

reale ale ţării şi ale poporului. Şi, pe de altă parte, un popor, 

adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă 

bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului 

uşor şi înşelăciunii, fără a ne mai pune problema adevărului 

lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle 

şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea 

socială, a contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi. 

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi 

închiderea omului într-un prezent rectiliniu, adică în instinctul 

lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent 

condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a ajuns doar un interval 

de timp nedeterminat între două date: a naşterii şi a îngropării. 

Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la 

întrecere cu absurdul, iar lupta o câştigă totdeauna tragicul. 

Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: De ce iei droguri, fiule?, 

iar ei îţi răspund: Spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? 

Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci 

când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi); sau când atragi 

atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu 

un zâmbet tragic: Nu înţelegeţi că eu iau droguri ca să trăiesc?, 

atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în 

tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În locul sensului vieţii, 

noi am urmărit deci bunăstarea, traiul bun, puterea economică. 

Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, 

când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine 

singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci imoralitatea ajunge 

singura cale de viaţă, pentru că altfel, dacă eşti moral, eşti prost. 

Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi 

de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. 


SENATUL STATULUI ILLINOIS 

ÎL OMAGIAZĂ PE REGRETATUL 

PROFESOR UNIVERSITAR AMERICAN 

DR. MIRCEA SABĂU 

Statul Illinois 

A 96-a Adunare Generala a 

Senatului. 

Rezolutia Senatului nr. 590 

Oferită de Senatorul Lauzen 

si Senatorul Cullerton, Preşedintele 

Senatului; şi Senatorii Althoff, Bivins, 

Bomke, Bond, Brady, Burzynski, 

Clayborne, Collins, Cronin, Crotty, Dahl, 

DeLeo, Delgado, Demuzio, Dillard, 

Duffy, Forby, Frerichs, Garrett, Haine, 

Harmon, Hendon, Holmes, Hultgren, 

Hunter, Hutchinson, Jacobs, E. Jones, 

J. Jones, Koehler, Kotowski, Lightford, 

Link, Luechtefeld, Maloney, Martinez, 

McCarter, Meeks, Millner, Munoz, Murphy, 

Noland, Pankau, Radogno, Raoul, 

Righter, Risinger, Rutherford, Sandoval, 

Schoenberg, Silverstein, Steans, Sullivan, 

Syverson, Trotter, Viverito and Wilhelmi. 

Membrii Senatului din Illinois sunt 

întristaţi la vestea morţii lui Mircea Sabău, 

care ne-a părăsit la 15 iunie 2009; 

Mircea Sabău s-a născut la 24 

august 1934, la Turda, în România; în 

copilarie a învăţat în oraşul natal, după 

care s-a mutat la Bucureşti pentru a-şi 

continua studiile la Universitatea C. I. 

Parhon, Facultatea de Fizică între 1952- 

1957; După terminarea studiilor, în 1957, 

Mircea Sabău a lucrat o perioadă de 18 

ani la Reactorul Nuclear al Institutului de 

Fizică Atomică din Bucureşti. În 1970, 

luându-şi doctoratul în Fizica Energiilor 

Înalte, a fost trimis pentru o preioadă de 

5 ani să lucreze la Institutul Unificat de 

Fizica Nucleara dela Dubna, din fosta 

URSS. 

Întrucât nu a mai suportat controlul 

dur al regimului comunist din România, 

Mircea Sabău, împreună cu familia sa 

au defectat în Occident în 1975. După 

ce a lucrat un an la Institutul de Cercetari 

Nucleare din Karlsruhe, din Germania, 

s-a mutat în Statele Unite şi a început să 

lucreze la Laboratorul Naţional Argonne, 

în Sectia de Energii Înalte.Când fondurile 

Sectiei au inceput să scadă s-a decis să 

studieze un alt domeniu iar după ce şi-a 

luat examenul de Board in Fizică Medicală 

şi Radioprotecţie, a devenit profesor de 

Fizica Medicală şi Radioprotectie pentru 

Diagnoză, la Universitatea din Chicago, 

unde a lucrat o perioadă de 18 ani, având 

şi răspunderea calibrarii echipamentului 

medical complex al spitalului universităţii. 

Apoi a lucrat timp de 4 ani la Centrul 

Medical Baylor de la Universitatea din 

Dallas, Texas, ca profesor de Fizică 

Medicală, concomitent având funcţia de 

şef al Laboratorului de Echipament pentru 

Diagnoza şi Tratament. În 1998, împreună 

cu soţia sa au ieşit la pensie pentru a se 

dedica în intregime răspândirii culturii 

româneşti în lumea vestică. 

Prof. Univ. Dr. Mircea Sabău a 

publicat peste 150 de lucrări ştiinţifice în 

revistele de specialitate şi a prezentat deasemenea 

peste 50 de lucrări la diferite 

conferinţe şi congrese internaţionale. 

Datorită faptului că Mircea Sabău 

a fost membru în numeroase organizaţii 

profesionale (AAPM=American 

Association of Physics in Medicine, 

HP=Health Physics, RSNA=Radiological 

Society of North America), civile şi 

culturale; a fost membru al Academiei 

Româno-Americane de Arte şi Ştiinte, 

al Asociaţiei de Limbi Moderne „Rocky 

Mountain” şi membru în Biroul Consiliului 

Mondial Român; şi de-asemenea a servit 

ca reprezentant al unei organizatii nonguvernamentale 

din România la Naţiunile 

Unite; şi 

Avand în vedere că Mircea Sabău 

va fi păstrat în memoria tuturor celor care 

l-au cunoscut şi iubit ca un om cinstit şi 

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „LUCIAN BLAGA” 

EDIŢIA a – XXXI – a, 6 – 8 MAI 2011 

În contextul Festivalului se organizează următoarele 

concursuri naţionale (devenite tradiţionale): 

1. CONCURSUL DE CREAŢIE LITERARĂ - deschis 

tuturor creatorilor, membri sau nemembri ai uniunilor de creaţie, 

elevilor şi studenţilor din ţară. Poeziile şi eseurile (maxim 10) 

trimise la concurs, vor fi dactilografiate la două rânduri şi vor 

purta un motto, acelaşi cu cel de pe plicul ce conţine datele 

biografice ale autorului. 

2. CONCURSUL DE ARTĂ PLASTICĂ ŞI EX-LIBRIS – se 

adresează tuturor artiştilor plastici, membri sau nemembri UAP, 

elevilor şi studenţilor din ţară. 

Dimensiunile lucrărilor, şi ne referim în primul rând la 

realizarea unor portrete Lucian Blaga, rămân la aprecierea 

fiecărui creator şi vor fi circumscrise, în mod special, lirismului şi 

mitologiei blagiene. 

Lucrările concursurilor vor fi trimise pe adresa: 

Centrul Cultural „Lucian Blaga”, cod poştal 515800, B-dul 

Lucian Blaga, nr.45, Sebeş, jud. Alba până la data de 21 aprilie 


EVENIMENT 

altruist, a cărui integritate şi demnitate 

n-au fost egalate; 

S-a hotărât, de către Senatul celei 

de a 96-a Adunări Generale a Statului 

Illinois, să se păstreze un moment de 

reculegere (tradus cuvânt cu cuvânt ar 

fi fost: „să plângem pierderea” n.trad.), 

alături de familia şi prietenii săi, pentru 

pierderea lui Mircea Sabău; 

şi 

să-i păstrăm (veşnic) amintirea. 

S-a hotărât, ca o copie potrivită 

a acestui preambul şi rezoluţii sa fie 

prezentată familiei lui Mircea Sabău ca o 

expresie a simpatiei noastre. 

Adoptat de catre Senat, 

la 10 februarie, 2010 

Semnat de: 

John J. Cullerton 

Presedintele Senatului 

şi 

Jillayne Rock 

Secretara Senatului 

Traducere neoficială 

George Roca 

Membru al Academiei Româno- 

Americane 

2011, data poştei, însoţite de fişa 

personală a creatorului. 

Juriile celor două concursuri vor 

fi formate din istorici, critici literari şi, 

de artă, specialişti, reprezentanţi ai 

instituţiilor organizatoare şi vor acorda premii în bani, dar şi ale 

revistelor şi societăţilor literare, ale unor Edituri, rezervându-şi 

dreptul de a acorda sau nu unele premii. 

Menţionăm că lucrările premiate vor apărea în revista „Paşii 

Profetului” sau „Caietele Blaga”, iar după jurizare materialele vor 

rămâne în patrimoniul festivalului. 

Comisia de organizare 

CENTRUL CULTURAL „LUCIAN BLAGA”SEBEŞ 

B-dul Lucian Blaga; Nr. 45; 

Cod 515800; Jud. Alba; 

Tel : 0258/ 732939; Fax: 0258 / 732844 

E-mail: cclb_sebes@yahoo.com 

6831

INTERVIU 

INTERVIU CU PĂRINTELE 

ANTONIU PETRESCU 

ALIAS DON ELVIS 

George Roca 

Motto: 

„Am învăţat de mulţi ani că fără muzică ziua nu se 

poate sfârşi, 

că fără muzică nu poţi avea prieteni, că fără 

muzică nu poţi iubi!” 

Don Elvis 

George ROCA: Am aflat despre dumneavoastră din surse 

de pe internet. Aţi câştigat o mare faimă în Italia, ţara unde 

sunteţi stabilit în prezent. Sunteţi preot sfinţit de Vatican(!!!) şi 

un faimos cântăreţ. O voce caldă care se apropie de cea al lui 

Elvis Presley. Aş dori să fac cunoscut ambele 

dumneavoastră preocupări. Aş începe cu 

originea dumneavoastră şi legăturile cu 

România. De unde sunteţi părinte Antoniu 

Petrescu? Care vă sunt rădăcinile româneşti? 

Unde aţi copilărit? Ce amintiri aveţi despre 

locurile natale? 

Pr. Antoniu PETRESCU: M-am născut la 

Bucureşti, în 15 septembrie 1972. Primi trei ani de 

viaţă am locuit pe o stradă de pe lângă Şoseaua 

Giurgiului. Prin 1977 ne-am mutat cu familia – mai 

am un frate şi două surori - în cartierul Pantelimon, 

unde mi-am petrecut copilăria. În 1979, părinţii m-au 

înscris la Şcoala generala Nr. 64 din cartier, unde 

mi-am finalizat studiile elementare şi gimnaziale. 

Chiar dacă trăiam într-o societate cu o o situaţie 

politică şi economică dizastruoasă îmi aduc aminte 

cu nostalgie de acele timpuri... Momente de neuitat! 

Eram prea mic pentru a realiza efectiv ceea ce mă 

înconjura. Ca toţi copiii, mintea mă ducea la joacă, 

la temele pe care nu prea le făceam cu entuziasm. 

La şcoală eram cam zvăpăiat şi nebunatic 

dar în ciuda tuturor aparenţelor am terminat cu brio 

şcoala elementară. La gimnaziu, am intrat în orchestra de suflători a 

şcolii, unde am învăţat să cânt la trompetă. În acea perioadă participam 

cu orchestra la congrese şi la manifestaţii de propagandă comunistă 

pentru a-l întâmpina pe preşedinte, guvernul său sau uneori oaspeţi 

de peste hotare. Eu mă distram şi mă bucuram deoarece era un mod 

de a „scăpa” de şcoală... Nu îmi dădeam seama atunci ce reprezentau 

acele manifestări! Eram aşa de plin de entuziasm când îmbrăcam 

uniforma roşie cu epoleţi şi şapca în stil franţuzesc… 

In general, copilăria am petrecut-o ca toţi copiii din acea aşa-zisă 

„epocă de aur”, fără prea mari pretenţii, mai ales că proveneam dintr-o 

familie modestă, dar unde totuşi nu mi-a lipsit nimic… Tot în anii de 

gimnaziu, am început şi primele experimente ale chitării, avându-l ca 

„profesor” pe fratele meu mai mare care m-a instruit cu sârg în arta 

mânuirii coardelor. Încetul cu încetul îmi descopeream tot mai multe 

înclinaţii spre lumea artistică şi muzicală. 

George ROCA: Care a fost primul contact cu „lumea 

catolică”? Părinţii dumneavoastră au fost catolici? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Aduc la cunoştinţă faptul că sunt 

născut catolic. În afară de mama, ortodoxă până la căsătorie, toţi ceilalţi 

membri ai familiei sunt catolici. Căsătoria părinţilor a fost de rit catolic 

fapt pentru care şi mama a îmbrăţişat această religie. Sincer, eu nu 

prea eram „de biserică”, ba chiar deloc până pe la jumatatea anilor ’80, 

când fratele meu a descoperit „originile noastre” din cartierul „Giurgiu” şi 

unde, nu departe, pe Şoseaua Olteniţei, în apropierea cimitirului Belu, 

se află o biserică catolică în care am fost botezaţi noi, copiii... Biserica 

mai există şi acum - purtând hramul „Sfânta Tereza a Pruncului Isus”. 

Am început să o frecventăm, mai întâi fratele meu şi apoi toţi ceilalţi. 

Ne-am înscris în corul bisericii, unde bunica cântase ca soprană prin 

anii ’70. M-am pregătit pentru prima Împărtăşanie şi după un an de 

doctrină religioasă am fost admis… Acest fapt important avea loc prin 


1987. Tot în acea perioadă, imediat după acest eveniment, începe 

pregătirea pentru a primii Sacramentul Mirului, eveniment pe care 

l-am concretizat în anul următor, 1988, la biserica Bărăţia din centrul 

Bucureştiului. Îmi plăcea mult ambientul din biserică, admiram mult 

preoţii din acea epocă, dar nu mă gândeam nicidecum să devin preot. 

Eram destul de confuz în această privinţă. La şcoală, nu prea eram 

înţeles şi îmi era ruşine să declar faptul de a fi catolic... şi practicant pe 

deasupra! Nu mă simţeam la locul meu, ceva îmi spunea că trebuie 

să-mi caut liniştea interioară în altă parte. În acea perioadă, gândul mă 

purta spre alte meserii. Pe de-o parte eram ispitit de dorinţa de a deveni 

„securist” (sic!), apoi muzician, însă, în cele din urmă, după sosirea în 

parohia de origine a unui preot tânăr cu care devenisem prieten, m-am 

decis să merg la seminar. 

Am intrat la studii la Seminarul din Iaşi în 1989, cu trei luni 

înaintea căderii regimului. Am terminat liceul tot în cadrul seminarului 

şi am continuat studiile acestuia până în 1992 când, în urma unor 

neînţelegeri, mai bine spus în ciuda „mentalităţilor diferite” am fost 

nevoit să părăsesc seminarul... fapt care a lăsat urme de neşters în 

inima mea. Atunci m-am decis să plec... 

George ROCA: Deci un tânăr bucureştean catolic, trăitor 

în cartierul Pantelimon, după ce a frecventat timp de trei ani 

Seminarul Teologic de la Iaşi, se decide să plece de-acasă şi să 

se stabilească în Italia? De ce Italia? Cum au fost inceputurile in 

noua ţară? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Plecarea mea din ţară, despărţire 

de România, a fost dureroasă, dar necesară! Nu 

aveam de ales altceva mai bun acasă… Am ales 

Italia, deoarece era ţara unde se născuse religia 

catolică. Este inima religiei catolice! Aici este şi 

Vaticanul... Sfântul Scaun! 

George ROCA: Aţi avut chemare spre 

Dumnezeu, spre divinitate, aţi urmat teologia, 

aţi devenit preot de rit romano-catolic... Cum a 

fost posibil? 

Pr. Antoniu PETRESCU: În 1993, un 

episcop de lângă Roma mă primeşte în dieceza sa. 

Nu după mult timp sunt trimis să studiez teologia la 

seminarul din Anagni, la Colegiul Pontific Leonian, 

unde, după şase ani de studiu, în 1999, am obţinut 

Licenţa în Teologie cu specializarea în Ecleziologia 

Pastorală. Am fost hirotonit diacon, după care, în 

urma vicisitudinilor şi peripeţiilor trăite prin anumite 

localităţi - Roma, Ariano Irpino, Aquila şi Palestrina 

- am ajuns într-un mic oraş din centrul Italiei, numit 

Avezzano. Acolo am fost sfinţit preot în 2004. Este 

locul unde şi în prezent îmi desfăşor activitatea 

de preot şi de artist. În ceea ce mă priveşte, am 

încercat mereu să trăiesc aceasta dimensiune a sferei sacrului în mod 

personal, cu personalitatea mea şi cu pasiunea mea, chiar dacă am 

fost penalizat deseori de „viaţă” din acest punct de vedere! 

George ROCA: Ecleziologia Pastorală? Puteţi să ne daţi 

câteva amănunte? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Ecleziologia Pastorală, este în alte 

cuvinte, pastorala vazută din perspectiva bisericii cu o atenţie particulară 

în ceea ce privesc noile forme de evangelizare. 

George ROCA: Îmbracat în haina preoţească ce proiecte, ce 

dorinţe şi idealuri aveţi pentru viitor? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Sunt preot de 6 ani, am lucrat în mai 

multe parohii, am încercat să fiu alături de persoanele pe care le-am 

întâlnit şi să le dăruiesc mereu un surâs şi un gând bun… Nu am mari 

planuri pentru viitor ca preot, doresc să trăiesc în pace, să continui 

această pastorală personală prin intermediul muzicii, să depun eforturi 

pentru a fi un artist bun şi să evangelizez acolo unde nimeni nu doreşte 

sau nu poate ajunge… 

George ROCA: Trecem la cea de a doua dăruire 

dumnezeească pe care o aveţi. Vom încerca să discutam despre 

talentul dumneavoastră, despre frumoasa voce pe care am 

ascultat-o deseori pe You Tube. Aţi spus artist... Cântaţi de mult? 

Care au fost începuturile? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Da, am spus artist, fără a exagera 

cred, pentru că odată cu preoţia mi s-au deschis porţile spre televiziune 

şi radio, devenind un subiect de interes pentru mass-media. Am 

devenit în acelaşi timp un Elvis Impersonator, lucru care la început 

m-a dezorientat într-o oarecare măsură, pentru că niciodată, până în 

acel moment, nu mă gândisem la binomul preot - Elvis Impersonator! 

Important este faptul de a fi fericit, indiferent de ceea ce faci, în ceea ce 

î

crezi şi de părerea celorlalţi care, de multe ori, se identifică cu invidia 

şi gelozia. 

George ROCA: Îl admiraţi pe Elvis Presley. Cum aţi devenit 

impersonatorul acestuia. Mi se pare destul de greu, mai ales ca 

sunt o mulţime de imitatori ieftini, care cad în latura ridicolului, 

crezând că dacă îşi vopsesc părul în negru şi îşi lasă perciunii 

„până la brâu”... vor cânta ca „The King of Rock and Roll”! Ce va 

determinat să deveniţi un impersonator al acestuia? 

Pr. Antoniu PETRESCU: O întâmplare deosebită din acea 

perioadă de căutări şi zbucium sufletesc ale adolescenţei m-a făcut să 

mă gândesc mai serios asupra existenţei lui Dumnezeu... Întrucât eram 

devotat Sfântului Anton, într-o zi rugându-mă, i-am cerut „făcătorului 

de minuni” să-l văd pe Elvis la televizor. Ţinând seama că majoritatea 

emisiunile din acea vreme erau dedicate propagandei comuniste era 

destul de greu să se îndeplinească ruga mea. Şi totuşi... în duminica 

ce a urmat, faimosul cântăreţ american, Elvis Presley, a avut o apariţie 

la... televiziunea română. L-am văzut pe micul ecran!!! Nu-mi venea să 

cred. Desigur, pentru mine a fost un semn! 

Desigur, în sens temporal, pentru mine a venit mai întâi pasiunea 

pentru muzică şi apoi cea bisericească. Acest lucru se datorează 

faptului că provin dintr-o familie de muzicieni. Nu este uşor să descrii 

ceea ce se întâmplă în mintea şi în inima unui tânăr de 18 ani care lasă 

totul şi îşi îndreaptă paşii spre o lume necunoscută... precum a fost 

pentru mine „seminarul”. Aici ar fi multe lucruri de spus, dar menţionez 

din nou, o importanţă deosebită a avut-o în viaţa mea prezenţa unui 

preot de la acea biserică din Bucureşti, care plin de entuziasm, mi-a 

îndrumat paşii... 

Elvis, mi-a influenţat stilul de viaţă încă de mic şi de aceea nu de 

puţine ori mă identific cu el. Pe scenă mă transform în ELVIS. El era 

persoană căreia nu-i lipsea nimic. Avea talent, voce, carismă, ca să nu 

mai vorbim de generozitate, neuitând niciodată de unde a plecat... În 

ceea ce mă priveşte, am trăit întotdeauna cu aceste două pasiuni, pe 

care am încercat să le îmbin, fără a le pune în contrast. 

George ROCA: Cum aţi ajuns să ieşiţi din anonimat şi să 

deveniţi din ce în ce mai apreciat de cei care vă ascultau muzica? 

Unde v-aţi făcut debutul? 

Pr. Antoniu PETRESCU: După cum v-am relatat mai sus, 

eram muzician încă din ţară. La început trompeta, apoi chitara şi mai 

apoi vocea. Ajuns în Italia mi-am continuat drumul artistic, cântând nu 

numai la biserică ci şi pe „alte” scene şi realizând că publicul ascultător 

mă place. Şi astfel mi-am conturat şi aprofundat stilul şi... desigur, din 

nou am vrut să fiu ca Elvis! „Succesul”, ca să-i spunem aşa, a început 

în urma unui articol dintr-o revistă italienească numită „L’Indiscreto”. 

Aceasta a prezentat în exclusivitate o fotografie de-a mea pe copertă 

după care... a explodat fenomenul „Don Elvis” adică „Părintele Elvis”! 

Am fost contactat chiar şi de câteva agenţii internaţionale precum 

Reuters. Eram pur şi simplu „bombardat” de invitaţii la televiziune, la 

radio, de jurnalişti pentru interviuri, în fine... ceva de speriat, pentru că 

eu nu eram încă pregătit psicologic! 

George ROCA: Din informaţiile culese de pa net, am înţeles 

că sunteţi un artist de valoare, recunoscut pentru frumoasa voce 

chiar de forumuri de specialitate de la radio şi televiziune! Şi încă 

de unde!!! Chiar din Italia, ţara cu cei mai mulţi cântăreţi pe cap 

de locuitor. Cum aţi putut să penetraţi această industrie severă, 

pretenţioasă şi sa ajungeţi atât de cunoscut? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Am încercat să aplic politica paşilor 

mici... Am cântat la început unui public mai restrâns, după care având 

succes, a început sa se audă de mine. Am fost invitat să prezint o 

melodie (doar!) la un post de radio, apoi... o altă melodie, după care 

am fost contactat de cei de la televiziunea naţională! Şi astfel am am 

ajuns să mă produc la RAI Uno, la celebrul „Maurizio Constanzo Talk”, 

unde împreună cu doi renumiţi actori italieni am fost intervievat şi am 

cântat live „Little cabin on the hill”, un country song, şi „Rubberneckin’” 

din repertoriul lui Elvis. Apoi au urmat mai multe invitaţii la alte show-uri 

de televiziune dar unde nu am putut raspunde mereu afirmativ. Din 

acest an sunt reprezentat de agenţia de spectacole „Next Time Show 

Agency” (http://ntsagency.com/home) a lui Alessandro Porrini, artist 

foarte cunoscut în toată Italia. Cu aceasta au început deja programările 

concertelor. Între timp îmi perfecţionez dicţia şi studiul limbilor străine. 

George ROCA: Cântaţi şi altă muzică decât cea a lui Elvis? 

Ce preferinţe mai aveţi? 

Pr. Antoniu PETRESCU: Menţionez că pe lângă muzica lui 

Elvis, sunt deschis la orice fel de repertoriu. Îmi place muzica în general, 


INTERVIU 

ascult muzică de calitate, atât clasică cât şi modernă şi deseori caut 

să o reproduc, iar în repertoriul meu navighez prin mai multe genuri 

muzicale ca: gospel, rock, country, pop, ballads, blues… 

George ROCA: Sunteţi fericit să îmbrăcaţi concomitent cele 

doua haine: cea de preot şi ce-a de cântăreţ? Cum reacţionează 

lumea din jurul dumneavoastră? 

Pr. Antoniu PETRESCU: În ceea ce priveşte activitatea 

religioasă, mă ocup de celebrarea funcţiunilor religioase în fiecare 

zi, cât şi de cea a înmormântărilor şi a botezurilor. Am de asemenea 

multe cerinţe în ceea ce privesc căsătoriile. Sunt asistent spiritual al 

unei congregaţii parohiale „San Giovanni” şi vizitez bolnavii din parohie. 

Desigur, faptul de a fi preot mă condiţionează şi penalizează deseori 

din punct de vedere artistic... dar ştiam acest lucru încă de la început, 

aşa că încerc să împac pe toată lumea! Sunt invitat la televiziune, la 

radio, se publică despre mine articole pe plan naţional... dar nu reuşesc 

întotdeauna să răspund tuturor afirmativ, să fiu disponibil. Să nu uităm, 

după cum spuneam mai sus, că principala activitate nu-mi permite să 

beneficiez de prea mult timp liber. 

George ROCA: Observ ca aţi devenit faimos nu numai la 

radio şi la televiziunea italiană, dar şi pe internet. Am descoperit 

foarte multe melodii, interviuri şi show-uri prezentate pe YouTube. 

Ce alte proiecte aţi avut? Ştiu de altfel, că aţi cochetat şi cu melodii 

cântate în limba coreană... colaborând cu cunoscuta soprana 

Cecilia Hwang... 

Pr. Antoniu PETRESCU: Vă mulţumesc pentru aprecieri! Întradevăr 

am multe apariţii pe YouTube, prezentări, interviuri şi melodii pe 

care le-am cântat în diferite spectacole sau concerte. Pe plan artistic, 

lucrez în prezent la un proiect împreună cu regizorii Federico Minetti 

şi Paolo Cammarano. Este un film documentar despre viaţa mea şi pe 

care sper să-l finalizez în curând… 

Totuşi, relaţia cu muzicienii din Italia este ceva deosebit, ceva 

special. Aici am colaborat cu compozitorul şi pianistul Fabrizio Fausto 

Fulvio Fiale care m-a ajutat să realizez single-ul „Suspicious Minds”. 

De asemenea cu contribuţia muzicienilor din Ariano Irpino - oraş care 

se găşeste aşezat în sudul Italiei - şi împreună cu maestrul Alessandro 

Ciasullo şi Tony Romano am realizat cel de al doilea compact-disc 

având tilul „With Love”. Ambele cd-uri sunt un tribut dedicat lui Elvis 

Presley. 

Cel de al treilea album „How Great Thou Art” este de inspiraţie 

religioasă. Am continuat in aceasta direcţie cu „Fede, Speranza, Amore” 

(Credinţă, sperantă şi iubire), în versiunea coreană numit „Simţăminte 

dulci” pe care l-am realizat în colaborare cu Cecilia Hwang, o foarte 

talentată soprana lirică din Seoul. Am mai avut proiecte cu Guido 

Ruggieri, Francesco Fina şi Franco Di Donato, dar şi cu şcoala de dans 

modern „Golden Dancing” din Avezzano unde locuiesc... În momentul 

de faţă am constituit un grup de nouă elemente: cinci instrumentişti, trei 

cântăreţe de acompaniament şi eu... desigur. 

George ROCA: Aţi participat în Statele Unite ale Americii 

la faimosul eveniment „Elvisweek” organizat la „Graceland” 

în oraşul Memphis, loc unde se întâlnesc toţi impersonatorii 

de valoare a lui Elvis Presley. Aţi avut succes? Am aflat că aţi 

cunoscut-o acolo şi pe Katiuska Hanohano - singura femeie 

impersonator - cu care aţi şi... colaborat! 

Pr. Antoniu PETRESCU: În 2006-2007 am vizitat locurile pe 

unde şi-a plimbat paşii adevăratul Elvis, participând şi la „Elvisweek”. 

Am cunoscut astfel mai multe persoane din staff-ul său, printre care 

şi pe designer-ul său... datorită cărui fapt mi s-a facilitat contactul cu 

societatea şi fabrica unde artistul îşi comanda costumele de scenă. În 

această perioadă am cunoscut-o pe Katiuska, o cântăreaţă americană 

de faimă internaţională, foarte talentată, cu care am colaborat. 

George ROCA: Vedetonimul „Don Elvis” a devenit faimos 

în Italia. Cine v-a „botezat” cu el? Sunteţi mai cunoscut sub acest 

nume decât sub cel real... 

Pr. Antoniu PETRESCU: Prima dată când am fost numit „Don 

Elvis”, sau „L’Elvis del Signore”, adică “Elvis al lui Dumnezeu”, a fost mai 

mult în joacă... Apoi m-a definit ca nume de artist şi aşa a rămas, „don” 

înseamnând „părinte - preot”, iar Elvis nu are nevoie de comentarii. Îmi 

place să fiu identificat cu numele „Don Elvis”, în fond este personajul pe 

care, cu modestie, dar cu mari eforturi, l-am creat şi cred ca este mult 

mai cunoscut in lume decât numele meu real. 


6833

NOTES 

Ioan Voaideş şi 

proza de analiză 

psiho-socială 

Mămosul – un mănunchi de proze scurte, naraţii 

savuroase apărute la Editura „Minerva” (Colecţia de „Literatură 

Română Contemporană”, 2010, cu o prefaţă semnată de 

Tudorel Urian şi câteva note însoţitoare oferite de Aurel Ion 

Brumaru), sub licenţa lui Ioan Voaideş – surprinde prin incizia 

desăvârşită, în proza românească contemporană, a tarelor 

comunismului. Sunt aduse în instanţa cititorului fenomene 

sociale, caractere, frustrări savuroase, absurdităţi ale cutumelor 

timpului nostru, marcate de o experienţă care a generat traume 

psiho-sociale greu de imaginat. Situaţii şi caractere, provocarea 

absurdului, intimităţi naufragiate în burlesc şi promiscuitate, 

personificări comportamentale, structurile psihice ale înstrăinării, 

caleidoscopizarea vieţii „consumatorului” de educaţie comunistă, 

toate acestea şi multe alte „predispoziţii” auctoriale stau la 

îndemâna unui scriitor cu pana travestită în spectacol scriptural. 

Şi dacă toate acestea ar fi, să zicem, doar un 

simplu epifenomen, generat de simbolismul 

entropic al ideologiei roşii, incizarea stărilor de 

confuzie şi beatitudine morală a personajelor 

trangresează dintr-un trecut abia încheiat într-un 

prezent care le desăvârşeşte proiecţia iniţială. 

Aşadar, o carte în care măiestria şi spiritul 

caragialesc conjugă abilitatea scripturală nativă 

cu cea a „consumatorului” de caractere umane, 

însemnul distinct al scriitorului de profundă 

acurateţe analitică. 

Pe suportul narativ sunt descărcate 

„caracterele” lui Voaideş (vezi Tudorel Urian, cu 

o trimitere la Caractere-le lui La Bruyère), iar în 

manifestarea acestora sunt ilustrate situaţii ale 

limitelor funciar-umane. 

Una dintre piesele forte ale cărţii, Prima 

zi de şcoală, îl „condamnă” pe autor la trăirea 

unui vis adevărat în care este revendicată chiar 

prima sa zi de şcoală, dar, de data aceasta, 

visul îi oferă o altă perspectivă, încât „copiii 

ne aduseseră la şcoală pe noi, cei maturi”. 

Evenimentul este presărat cu picanterii specifice 

şcolii de tip comunist. Pentru a participa, alături de nepoţel, la 

eveniment, îmbulzeala alcătuită din copii, părinţi, moşi, strămoşi, 

vecini şi toţi ceilalţi îl obligă să-şi stabilească, strategic, puncte de 

observare prielnice: mai întâi un corcoduş care-l lasă „cu haina 

scărmănată” şi doar „în grija unui nasture”, apoi spaţiul unei săli 

de clasă de la etajul şcolii unde pătrunde, cu ajutorul unei scări, 

printr-o fereastră deschisă. În această nouă locaţie este surprins 

de una dintre femeile de serviciu ale şcolii, care-şi alertează 

colega: „Marghioalooo!!! Fugi tu după administrator, c-am prins 

un golan care doarme în şcoală!”. Spectrul slugărniciei, în scopul 

Domnule redactor şef, 

În articolul „Arhitectura vrânceană” apărut în Oglinda 

Literară anul IX, nr.108, decembrie 2010 la pagina 6397, 

semnat de domnul Marius Andu Constantin, care afirma: 

„Îmi doresc ca portul, cântecul, într-un cuvânt tradiţiile, 

arta şi bunul simţ (să) fie acolo unde le este locul”, a 

apărut o eroare privind „desenul de pe ţigla acoperişului 

(primăriei vechi), realizat după un model de la mănăstirile 

din Suceava”. Acoperişul din ţiglă glazurată a fost realizat 

în genul acoperişului de la Mitropolia Timişoara sau de la 

biserica „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Pentru o 

asemenea clădire nu se putea realiza o copie „după un 

model”. Este o compoziţie decorativă care completează 

arhitectura clădirii, originală, cu motive populare, de 

inspiraţie vrânceană (atât ca formă, cât şi ca şi culori: 

galben şi verde), recunoscută de oamenii de artă. A fost 

realizată de o echipă de la I.J.C.M. Vrancea, asistată de 


unor interese personale, 

este surprins în prozele 

Neam de slugă şi 

Merele. 

Cei fără „cap, 

numai palme” , din care 

bat „până când mâinile 

prind culoarea steagului 

roşu” alcătuiesc 

căpătâiul omului 

îndoctrinat ideologic 

în proza Ucenicind la 

şcoala de activişti. Din 

acest lot semincer al 

doctrinei comuniste 

nu putea să lipsească 

tovarăşa Lenuţa, cea 

care va urca pe treptele 

profesiei de la rangul 

de „fruntaşă” la fabrica 

de conserve la cel de 

„elev eminent”, după un 

profitabil melanj sexual 

cu directorul. 

S t r e c u r a r e a Eugen Axinte 

pastei umoristice acide, 

până în straturile grotescului şi ale identităţilor 

precare, i-au îndemnat pe unii observatori, pe 

bună dreptate, la corespondenţe fertile între 

Ioan Voaideş şi autori precum Ilia Ilf, Evgheni 

Petrov şi chiar Jerome K. Jerome. Mai apropiat 

însă pare a fi de Mikhail Zoscenko, cunoscutul 

autor al prozelor Galoşul şi Aristocrata. 

De departe, cea mai plină de noime, 

„sarcasme” stilistice, „negocieri” lexicale, 

complexă prin abordarea sustenabilă a tematicii, 

dar şi a narării situaţiilor prezentate, cu un 

deosebit simţ al umorului caustic şi al rezolvării 

dificultăţilor de manifestare comportamentalumane, 

pare a fi proza Ospitalitate. Situaţiile 

succed caracterele, şi invers, pasta epică 

însoţeşte remarcabil succesiunea situaţiilor 

narate, iar toate acestea se suprapun peste 

dorinţa tovarăşului Enache, gazda estivală, 

a cărei avariţie şi poftă de înavuţire nu-şi mai 

găsesc limite. Similitudinile cu unele piese ale lui 

Molière, sau cu nuvela Hagi Tudose a lui Barbu 

Ştefănescu Delavrancea sunt evidente. Peste 

toate se aşterne spiritul caragialesc al extragerii 

„genomului” caracterial al fiecărui personaj. 

Întocmai gândirii epifenomenaliste, în care conştiinţa 

rămâne un simplu însoţitor al tarelor umane, precum „umbra 

drumeţului asupra paşilor lui”, Ioan Voaideş aduce în proza 

românească a momentului prosperitate şi un excelent simţ 

analitic al fenomenologiei sociale. 

(IOAN VOAIDEŞ – Mămosul, Ed. Minerva, Col. Literatură 

Română Contemporană, Buc., 2010) 

autoare, ale cărei schiţe au fost aprobate de Comitetul 

Judeţean Vrancea. Culorile ţiglei, provenite de la Mediaş, 

au fost alese tot de autoare. 

Cererea de a realiza lucrări de artă monumentală în 

Focşani a fost adresată plasticienilor vrânceni de către 

Preşedintele Comitetului Judeţean Vrancea Costică 

Costică şi de către arhitectul şef Simion Şerban – articolul 

„cele mai reuşite lucrări – „Cetăţeni de onoare” ai oraşului” 

– masă rotundă realizată de Florin Muscalu, apărut în 

revista „Milcovia” – mai 1976. plasticienii au prezentat 

proiecte de lucrări monumentale, dintre acestea pentru 

Primăria veche a fost selectată propunerea mea, care 

s-a materializat în 1977. Menţionez că nu am primit bani 

pentru proiect sau asistenţă în timpul lucrărilor. 

Anexez copii xerox (12 foi). 

Cu rugămintea de a primi răspuns la cele sesizate, 

Profesor Elena Stoiciu 

8 februarie 2011

Lev GUMILIOV (1912-1992). Fiul poeţilor Anna Ahmatova 

şi Nikolai Gumiliov (acesta executat de bolşevici în anul 1921). 

Savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. 

Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un 

termen propus de L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). 

Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în 

interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. 

[Ceva care nouă 

ne aminteşte 

(şi) de teoria 

alternanţei dealvale 

a lui Lucian 

Blaga, nu?] În 

anii 1930-1934 

a fost cercetător 

în expediţiile din 

munţii Saianului, 

Pamirului şi ai 

Crimeei. În 1935 

este exmatriculat 

din Universitatea 

din Leningrad şi 

arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat 

din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul 

Polar), munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se 

cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De 

ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou 

şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani 

mai târziu după ce moare Stalin. 

În august 2005, în oraşul Cazan, capitala Tatarstanului, i se 

înalţă un monument pe postamentul căruia e scris: „Omului rus 

care întreaga sa viaţă a apărat tătarii de clevetitori”. Numele său 

este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, 

funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”. 

Dramatismul anilor de teroare stalinistă prin care a trecut 

şi fiul său Lev Anna Ahmatova avea să-l reflecte în celebrul 

său poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: “În 

groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe 

la închisori. Odată cineva „m-a recunoscut”. Şi atunci o femeie 

cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, 

se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la 

ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă): „Puteţi descrie toate 

acestea?” Răspunsul meu: „Pot.” Şi atunci ceva ce amintea a 

zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.” 

(1 aprilie 1957, Leningrad.) 

Iată un fragment din cutremurătorul poem: 

* * * 

Când a fost? Când zâmbea numai iadul 

Spre-ale morţii cumplite splendori, 

Când netrebnic zăcea Leningradul 

Lângă multele lui închisori, 

Şi-osândiţii umpluseră firea 

De nagaică mânaţi şi ocări 

Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea 

Ca un bocet sirenele-n gări. 

Ne gonea steaua morţii prin hrube 

Şi sărmana Rusie gemea 

Pângărită de negrele dube 

Şi ciobota cu sânge pe ea... 

I 

ALTE CAZIERE GULAG 

Te-au luat când e rumenă zarea, 

Te-am condus ca un dus peste veac, 

La icoană scădea lumânarea 

Şi copiii plângeau în iatac. 

Rouă rece pe fruntea cu riduri, 

Şi pe buzele tale - îngheţ. 

Am să url la Kremlin lângă ziduri, 

Cum a fost de-au bocit pe streleţi... 

1935, toamna, Moscova 

Traducere de Aureliu Busuioc 


ATITUDINI 

V s e v o l o d 

MEYERHOLD (născut 

Karl Kazimir Theodor 

Meyerhold) (1874– 

1940), actor, regizor 

celebru, teoretician, 

director în teatrele 

de avangardă. Nu a 

acceptat aşa-numita 

metodă de creaţie a 

realismului socialist. În 

1938 este închis teatrul 

pe care îl fondase şi în 

care activa. Meyerhold 

este arestat, forţat 

să depună mărturisiri 

a u t o d e m a s c a t o a r e 

pe care avea să le 

Leo Butnaru 

retracteze în faţa 

judecătorilor, iar în ianuarie 1940 îi scria lui V. Molotov (da, acelaşi 

care, pe 23 august 1939, semnase cu Ribbentrop criminalul pact 

de împărţire a Europei): „…Aici pe mine m-au schingiuit – pe un 

bătrân de şaizeci de ani, bolnav, m-au culcat cu faţa la pământ, 

bătându-mă cu un garou de cauciuc la tălpi şi pe spate, iar când 

stăteam pe scaun – cu acelaşi cauciuc mă loveau peste picioare 

[…] durerea era atât de mare, încât mi se părea că pe picioare 

mi se toarnă uncrop 

clocotitor…” La 1 

februarie 1940 a 

fost condamnat 

la moarte prin 

împuşcare. Unele 

surse susţin că a 

fost executat a doua 

zi. Înmormântat la 

cimitirul Donskoi din 

Moscova în unul din 

cele trei morminte 

comune ale 

jertfelor represaliilor 

comuniste. 

Issak BABEL (1894-1940). Reputat prozator rus. În 

timpul războiului civil, în 1920, este ataşat de presă în armata 

de cavalerie condusă de mareşalul Budionnâi, văzând, „pe 

viu”, eşecul campaniei poloneze şi a tentativelor de export a 

bolşevismului peste hotarele Rusiei. Peste 2-3 ani, experienţa 

din acea campanie o converteşte în proza de o incontestabilă 

originalitate, care însă nu concorda cu viziunea romantică a 

bolşevismului. Reîntors la Odessa, Babel scrie despre viaţa 

evreilor din ghetoul Moldovanka de până şi de după Revoluţia 

din Octombrie. În 1930, călătorind prin Ucraina, este martorul 

brutalităţii bolşevice în colectivizarea satelor. Când, la începutul 

deceniului al IV-lea, se declanşează campania de condamnare 

a formalismului, Isaak Babel cade şi el în vizorul puterii, iar la 

primul congres al scriitorilor din URSS (1934) face remarca 

amară că a devenit „maestrul unui nou gen literar, genul tăcerii.” 

În 1935, după mai multe cereri depuse, i se permite să plece 

peste hotarele Rusiei bolşevice, să-şi viziteze familia stabilită 

în Franţa. La întoarcere, colaborează cu celebrul regizor S. 

Eisenstein la filmul „Lunca Berzih”. În 1939, în plină declanşate 

a represaliilor contra intelectualităţii, Babel notează: „Vor veni şi 

după mine”. În luna mai a aceluiaşi an este arestat, iar pe 27 

ianuarie – împuşcat în sinistra închisoare Butârka din Moscova. 

Însă, conform unei versiuni oficiale timpurii, Isaak Babel a murit în 

GULAG în martie 1941. Ca şi în cazul altor scriitori, manuscrisele 

şi arhiva personală i-au fost confiscate şi s-au pierdut. 

6835

NOTES 

Cristina Nicoleta Sprînceană 

Ştiinţa pierdută a lui Zalmoxis 

sau Steaua Tetrahedronică, octagonul şi cultura carpato-danubiană 

Deci este foarte clar cam ce fel de cunoştinţe aveau cei care 

au desenat cele două simboluri pe pereţii templului dacic... 

În plus, simbolul Yin - Yang ne mai spune ceva. După cum 

am văzut, acesta reprezintă centrul Căii Lactee care transmite 

spre Pământ informaţia codului genetic care determină toate 

formele de viaţă pe Pământ. Alte culturi grandioase (cum ar fi cea 

mayană şi chineză) au păstrat simbolul Yin - Yang încorporat în 

centrul octagonului, figura geometrică care are una dintre laturi 

„ocupată” de steaua Vega. Deoarece Vega a fost steaua spre 

care se îndrepta polul magnetic al Pământului acum 12.000 de 

ani, când a avut loc scufundarea continentului Atlantida şi în plus, 

datorită faptului că Vega a jucat un rol benefic aparte în evoluţia 

speciei umane pe planeta Pământ, este logică concluzia că 

civilizaţia Carpato-Danubiană trebuie să fi avut cunoştinţe înalte 

despre această stea. 

Aş fi extraordinar de curioasă să aflu dacă în mitologia 

sau mistica dacilor, oriunde pe monumentele lăsate de aceştia, 

apare vreo denumire, un semn, un simbol, în sfârşit, orice fel de 

referire la această stea frumoasa din constelaţia Lyra, de asemeni 

dacă există vreo referire la grupul Pleiadelor. Aceste elemente în 

plus nu ar face decât să completeze teoria mea, conform căreia 

populaţia Carpato-Danubiană a fost o ramură descinsă direct din 

civilizaţia atlantidă, venită din Atlantis în Europa de Sud-Est cu 

mai bine de 12.000 de ani în urmă, cu scopul de a coloniza şi 

civiliza această parte a lumii. 

ÎN LOC DE CONCLUZIE 

Dacă mulţi dintre români ar citi cam ceea ce se scrie despre 

ei şi istoria lor, ar rămâne cu gurile căscate sau ar cădea de-a 

dreptul trăsniţi. Se spune însă că singurul motiv pentru care 

oamenii răi reuşesc să-şi ducă planurile la îndeplinire, este faptul 

că oamenii buni nu fac niciodată nimic ca să-i împiedice. 

Cu siguranţă că trebuie să existe în România oameni 

inteligenţi, pregătiţi, cu acces la arhive, documente şi informaţii 

care nu sunt la îndemâna oricui, cu alte cuvinte istorici şi minţi 

rafinate care ar putea să scrie câteva lucrări ca un intelectual, 

nu ca un patruped scăpat de la grădina zoologică - lucrări de 

valoare care să fie publicate şi în afară, bine argumentate, fără 

trivialităţi sau excese sentimentale, lucrări care să inspire respect 

şi să poată rezista oricăror controverse ulterioare. Nu am înţeles 

niciodată de ce nimeni nu face lucrul acesta, nu am înţeles 

niciodată de ce există atâta nepăsare şi delăsare din partea 

celor care au competenţă, în timp ce mercenarii coalizează cu 

oponenţii ideologici, contribuind la un fenomen de erodare înceată 

dar foarte sigură. 

Pe de altă parte, este o ironie a soartei că oamenii care au 

cele mai bune intenţii se lasă şi cel mai uşor cuprinşi de tendinţe 

extremiste şi exaltare, fiind aidoma unor copii mari şi gălăgioşi. 

Ori „pentru ţărişoara noastră scumpă” nu e un argument. Dacă 

la toate acestea se mai adaugă şi o doză de vanitate personală 

(care de obicei este mare), rezultatul e un produs vulnerabil, care 

nu poate aduce mari servicii interesului naţional. Şi astfel, cu 

mare dezolare... „cade” mai rău decât Troia, şi ultima variantă, 

în care cu singurii oameni cu care s-ar mai fi putut face ceva, 

până la urmă nu se mai face nimic. Este o mare tristeţe că în 

ciuda oricăror eforturi, nu poate fi găsit cineva care să stea în 

două picioare şi conform zicalei americane, să „walk like a man”. 

Şi uite aşa, ce bine era în Kalahari... De fapt, pe acest vid se şi 

mizează, nu-i aşa? Doar ştiţi proverbul, când pisica nu-i acasă... 

Vorbind de istorie, trebuie spus că în contextul acesteia 

mult mai rea şi mai dăunătoare decât crima este complicitatea. 

Dacă nu ar exista complicitate, crima nu ar putea avea loc. De 

fapt, cea mai mare racilă a istoriei nu sunt criminalii, ci complicii. 

Astfel, după ce că există atâtea categorii care devin complice prin 

indiferenţă şi tăcere (cei care ştiu cum stau lucrurile dar nu îşi bat 

capul să schimbe situaţia şi nu protestează niciodată indiferent 

dacă alţii le transformă capul într-o groapă de gunoi şi dejecţii), 

prin oportunism (cei care se folosesc de fondurile care eventual 

se mai alocă în România numai pentru a câştiga un capital politic 

efemer şi a-şi consolida poziţia personală pentru a putea fura cât 

mai mult, ei şi toate neamurile lor, inclusiv pisica), mai există şi 

categoria celor care devin complice prin servitudine. Este vorba 

de lacheii care pentru o aşchie de ciolan ‘zvârlită pe sub masă 

„mai închid şi ei ochii niţeluş” şi acceptă, de pe poziţiile pe care le 



au, să contribuie la publicarea în afară a unor adevărate gunoaie, 

a unor insulte la adresa României şi a poporului român, la adresa 

noastră, a tuturor - aruncând astfel, cu multă laşitate, o mână de 

paie la rugul pe care şi aşa sunt perpeliţi şi apăsaţi de necazuri 23 

de milioane de oameni. 

Totuşi, există o întrebare care se pune lacheilor şi lacheilor 

lacheilor care îşi petrec toată viaţă cu crema de ghete şi cârpă 

de lustruit în mână, şi care îşi schimbă ideologiile adoptate de 

formă în funcţie de cum bate vântul, jucând rând pe rând rolul 

marilor stalinişti, marilor comunişti, marilor revoluţionari, marilor 

democraţi şi reformişti: până la urmă şi până la urmă, dacă tot 

contribuie la asemenea murdării, de ce se mai încurcă cu cifre 

mari („prima menţiune a românilor apare în 1160 când valahii...”), 

când mai uşor de ţinut minte sunt cifrele mici? N-o fi oare mai bine 

să scriem cu toţii că românii a apărut şi ei acum vreo 200 de ani 

şi că tăbliţele de la Tartaria e nişte plastografii pe care le-o fi scris 

ăia care era cu propaganda?... 

Iar istoricilor bine intenţionaţi care scriu pentru că „aşa au 

apucat” şi că „aşa s-a scris şi mai ‘nainte”, cu toată consideraţia 

ce le-o acord, nu pot decât să le spun că istoria nu e dogmă 

bisericească - „crede şi nu cerceta”, ci istoria e ştiinţă - „cercetează 

şi demonstrează”. 

După ce v-am povestit ceea ce înseamnă, de unde vine 

şi ce demonstrează inscripţia de la Şinca Veche (practic, este 

simbolul unei navete spaţiale), gândiţi-vă numai cam ce fel de 

minte, ce fel de abilităţi şi ce cunoştinţe aveau cei care au desenat 

MerKaBa şi Yin - Yang / Hunab Ku (octagonul şi steaua Vega) pe 

pereţii templului dacic de lângă Braşov... Înainte de a scrie orice, 

aduceţi-vă aminte cine sunteţi şi de unde veniţi. 

Experienţa a confirmat faptul că de multe ori adevărul îl 

găseşti cu totul din întâmplare, acolo unde te aştepţi mai puţin 

(parcă Fleming se aştepta să descopere penicilina într-o grămadă 

de mucegai...) şi că adesea ceea ce pare o elucubraţie aberantă 

este de fapt până la urmă, purul şi singurul adevăr. 

„Sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horatio, 

decât ai visat tu vreodată în filozofia ta” 

Hamlet, William Shakespeare 

Intenţionez ca într-o bună zi să public o lucrare pe piaţa 

americană în care să dezbat contribuţia Carpato-Danubienilor şi 

a poporului român la patrimoniul culturii Universale. Dacă există 

persoane în România care au interesul să colaboreze şi să 

furnizeze informaţii din istoria românilor, le invit cu toată curtoazia 

să mă contacteze, să-mi scrie şi să-mi trimită materiale. Mă 

interesează în special calendarul dacic, monumentele, alfabetul, 

inscripţiile, simbolurile şi monedele dacice, tradiţiile religioase 

şi culturale, legende şi mituri, obiceiuri vestimentare şi culinare, 

etc. As fi curioasă să ştiu dacă există construcţii piramidale sau 

orice fel de obiecte piramidale lăsate de populaţia Carpato- 

Danubiană. Vreau să vă spun că există o ştiinţă aparte care 

studiază relaţia dintre unde şi materie, numită cimatică. Există un 

dispozitiv alcătuit dintr-un disc de metal acoperit cu un strat fin 

de nisip, numit tonoscop şi care transformă sunetul în imagine. 

Dacă cineva rosteşte „OM” de exemplu, imaginea redată de 

tonoscop este aceea a unui cerc cu multiple piramide în interiorul 

lui. Imaginea este aceeaşi cu centrul unei Mantra hinduse antice 

numita „Sri Yantra Mantra”. Această Mantra era şi este folosită 

pentru a medita şi se spune că prin meditaţie poate fi vizualizat 

Soarele central, nevăzut altfel, în jurul căruia sistemul nostru 

solar călătoreşte în decursul Marelui An Cosmic care are durata 

de 25.920 de ani pământeni. Cu siguranţă că populaţia Carpato- 

Danubiană trebuie să fi avut cunoştinţe despre proprietăţile 

deosebite ale formelor piramidale şi alte lucruri legate de acestea. 

Mă mai interesează sistemele de Astronomie - Astrologie, 

divinaţie şi geomancie ale dacilor. Cu siguranţă că aceştia trebuie 

să fi ştiut să „citească” curenţii telurici şi în funcţie de energia 

telurică, să descopere zăcăminte, să fie capabili să prezică 

anumite evenimente şi eventual, să le altereze desfăşurarea - 

ştiinţă extrem de interesantă practicată de mii de ani în China 

şi răspândită apoi în întregul Orient, cunoscută sub numele de 

Feng Shui. 


PETIŢIA LUI ANDREI 

Petitie: Cine suntem noi? 

Adevăruri ascunse de Academia Română 

După 2000 de ani de istorie dramatică numai 

prin examinare lucidă şi fără prejudecăţi şi prin 

solidaritate cu tot ceea ce însemnează informaţie 

verificată ne putem situa în locul nostru constituit 

şi vom putea, mâine, să nu ne pierdem în viitorul 

ce se proiectează şi se priveşte cu ingrijorare. 

Rostul nostru nu poate fi acela de a 

contempla fără atitudine şi de a ne lăsa în voia 

celor ce năzuiesc dispariţia totală a strămoşilor 

noştri adevăraţi, Dacii, prefăcând zilele vieţii 

noastre într-o apăsare grea şi creând „scaune 

de judecată” ale arbitrarului, acolo unde 

şedeau oameni cuminţi. Noi avem o istorie ce 

ne legitimează şi deasupra noastră – un singur 

Judecător. 

Aceasta petiţie este o acţiune 

de recucerire a istoriei noastre „pierdute”, 

a conştiinţei noastre naţionale, a respectului 

Discrete nostalgii pentru vechile 

structuri epice, pe-alocuri sporadice! 

Comportamentele vieţii se schimbă şi, 

odată cu ele, şi modul de percepere 

şi transfigurare la nivel ficţional. În 

actul creaţiei, apar noi forme de limbaj, 

marcate încă de poetici normative sau, 

în accepţiune modernă, debarasate de 

ele. Cert este însă faptul că întânim puţini 

prozatori novatori în plăsmuirile lor epice. 

Romanul, privit ca ,,metaforă a vieţii’’, 

rămâne însă o ispită pentru cei stăpâniţide 

un daimon socratic, şi nu numai în 

accepţia lui! 

Nicolae Bălaşa, doctor în Filosofie, 

face parte din puţinii romancieri, detaşaţi, 

ficţional şi conceptual, de canoanele 

epicii tradiţionale, unele crepusculare. 

În prezentarea unor teme, extrase 

din păienjenişul vieţii cotidiene, el se 

dovedeşte un subtil narator: intrigă, 

reflecţie filosofică, tipologie, logos 

încărcat de sensuri ce solicită prudenţă 

şi cumpăniri în zonele fiecărei meditaţii. 

Nu este un debutant! A mai publicat: 

Blesteme, Editura „Spirit Românesc“, 

1995, Craiova, Pe apa Sâmbetei, Editura 

„Horion“, 1998, Craiova, Organizarea şi 

funcţionarea mass-media în Oltenia, 

Editura „Spirit Românesc“, 2000, Craiova, 

Comunicare şi Înţelegere, Editura 

Newest, Târgu-Jiu, 2005, Puntea frântă 

şi căderea spre niciunde, Editura 

ILUZIE ŞI DESTIN 

George Sorescu 

Newest, Târgu-Jiu, 2007, Mătăniile 

Alexandrei, Editura Newest, Târgu- 

Jiu, 2008, Vămile apocalipsei, Editura 

Newest, Târgu-Jiu, 2009, Acvariul cu 

fâţe, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2010, 

romane şi lucrări cu evocări şi deschideri 

în orizontul cunoaşterii. 

Actualul roman Viaţa ca iluzie şi 

clipa ca destin are o viziune mai largă, 

chiar dacă în restu filonlui epic stăruie 

obsesiv povestea unei iubiri. O viziune 

neoromantică eternă, indiferent de 

orientări şi destine. Ea există succesiv în 

culturi. 

Eroii - Nick, tânăr profesor de 

filosofie, Olesya, fostă studentă în Cernăuţi 

şi Kiev, româncă prin ascendenţă paternă, 

Yanina, colegă de studii din Odesa, cu 

filon slav, Igor, Boerică, Tudosie şi Amer, 

întregesc personajul tipologic; provin din 

ţări şi zone geografice şi configurează 

mentalităţi diferite. Este de altfel şi 

intenţia autorului de a înmănunchea trăiri 

eterogene în derulări dincolo de doctrine 

şi conjuncturi istorice. 

Montpellier şi Lyon, toposuri de 

întâlnire temporară şi întoarceri spre 

zonele de obârşie, cu itinerarii şi popasuri 

în câteva ţări cu vechi tradiţii de cultură. 

Popasuri în parcuri, hoteluri şi catedrale 

– Complexul Brîncuşi din Tg. Jiu etc., 

toate dovedesc o reală capacitate de 

cunoaştere şi cuprindere. Istoria se repetă 


Napoleon Săvescu 


faţă de Dacia, acest organism ce sângerează 

de peste 2000 de ani, o petiţie de recucerire a 

memoriei. 

În final vă invit pe cei care încă mai cred în 

istoria neamul nostru încă bântuită de convulsiuni 

biruite, să-şi asume sentimentul datoriei faţă de 

ea şi să semneze 

PETIŢIA lui ANDREI: 

http://www.petitieonline.ro/petitie-p31067045. 

html 

pentru că autorul, ,,ab imiţio” (pp 2-3), 

schiţează imagini ale unor vechi civilizaţii. 

Deci, eroii noştri sunt, într-un fel, argonauţi 

moderni ai spiritului. Alte Colhide cu iluzii, 

alte destine!... 

Idila Nick - Olesya - odată cu 

plecarea din campusul universitar, din 

Montpellier - cu excursii în câteva zone din 

ţara noastră, evoluează într-un mariaj cu 

tonalităţi mistice şi cu recuperarea eroinei 

într-un spital din Tg. Mureş. (Este victimă 

a unui grup agresiv). Ne aflăm într-o zonă 

a tragicului intuit în momente de zbucuim 

şi căutări. Un complex tragic, tutelat 

imprevizibil de un mitic destin. Tragicii 

greci îl prezentau scenic în reprezentări 

nu lipsite de tâlc. 

Prozatorul excelează în arta 

portretului, conturat prin dialoguri vii, cu 

subtilităţi semantice şi încărcături afective. 

Olesya – spiritul feminin – inteligenţă, 

naivitate, puritate şi trăiri aparte, Nick, 

dimpotrivă – orizont, putere de deschidere, 

– oscilând între ispita erotică şi concept. 

Este obsedat de disjungeri – separă şi 

judecă fiecare trăire. Nu duplicitate în gest 

şi în logos, şi, dimpotrivă, o voluptate a 

trăirii sub semnul miticului eros. 

Idila pare să amintească scenarii din 

poezia ,,Floare – Albastră” a nemuritorului 

poet din Ipoteşti (Eminescu) – poetul care, 

încă din tinereţe, evocase, fascinând, 

spiritul şi meleagurile de basm ale 

Bucovinei!. 

Cuplul - Nick - Olesya constituie 

însă un model de intuire a vieţii într-o 

perioadă când pasiunile vârstei, înaripate, 

caută noi contururi cu posibile realizări 

în arii ideatice. Nicolae Bălaşa, prin 

certă vocaţie epică, rămâne un autentic 

prozator. 

6837

Nicolae Labiş (1935-1956)-Poetul 

făgăduinţei geniale (Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga) 

„Paşii mei s-au încrucişat de câteva 

ori cu acei ai lui Labiş. Mă surprindea 

obrazul lui bucălat de copil, ochii 

cu umbre adânci, mustaţa bogată, 

ca a plutaşilor de pe Bistriţa. Era în 

înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp 

proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem 

niciodată pe figura unui tânăr... „ Tudor 

Vianu 

Mama 

N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi 

spune 

Un om ce de pe-acasă a venit 

Cum c-a-nflorit la noi mălinul 

Si c-ai albit, mămucă, ai albit. 

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă. 

Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti, 

Când din scrisori eu văd precum matale 

Din zi în zi mereu întinereşti. 

Mother 

I wasn’t in my village, it’s a long time 

and tells me 

A man who from his home has come 

That the bird cherry tree’s flourished in 

our place 

And that you’ve grown grey, my mum, 

you’ve grown grey. 

Another man said that you’d seriously 

fallen ill. 

I don’t know how to trust in such a story, 

‘ cause from your letters I can see 

That day after day you’re vigorous 

again, I feel. 

Confesiuni 

4. 

De ce-am crezut de-atâtea ori 

Că-mi place-o floare numai dintre 

atâtea flori, 

De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi 

Găseam o altă floare cu foile mai moi? 

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi 

răspunzând 

O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând, 

Fără să-ntreb vreodată de ce şi-a ivit 

doar mie 

Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie. 

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar 

o dată 

TRADUCERI 

Versiune engleză – Prof. Ionica I. STAVARACHE, Iaşi 

NICOLAE 

LABIS 

Gingaşa crizantemă să fie sărutată. 

Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu 

fiu ram, 

Ci alb noian de nour şi linişte să n-am. 

Confessions 

4. 

Why could I think so many times 

That I love only a single flower amongst 

so many flowers, 

Why could I think I do love her and later 

I used to find another with more appealing 

petal? 

Alas! How great the world is: adoring and 

returning 

I look for her caressing her petals, one by 

one, 

Not wandering for ever why only to me 

she offers 

The gentle chrysanthemum all her entire 

force. 

To find her all in me, it is sufficient once 

The gentle chrysanthemum to be kissed. 

That’ s why, in this world, for me to be a 

branch never appears, 

But white abyss of clouds and absent 

peace. 

Albatrosul ucis 

Când dintre pomi spre mare se răsucise 

vântul, 

Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea, 

L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l 

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. 

La marginea vieţii clocotitoare-a mării 

Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus. 

Priveşte încă parcă talazurile zării 

Cu gâtul galeş îndoit în sus. 

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise, 

Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod, 

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise 

Al căror miez căldurile îl rod. 

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare 

Murira fără luptă sclipind acum bogat. 

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare, 

Aripa lui cu mâl întunecat. 

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi 

bruşte, 

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş. 

Războinicul furtunii zvârlit între moluşte 

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş. 


Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară 

Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn, 

Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară, 

Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn. 

The Albatros Killed 

When amongst the trees down the sea the 

wind’ s turning 

And in the velvet shadow the sand was 

still, 

A wave drew him out and sat him with 

much care 

On a cemetery of shells which was shining. 

At the end of life the whirling of the seas 

Lying so lifeless, arrogant but destroyed. 

He still seems to look again at the skyline 

surges 

With his neck sadly upright bent. 

Dirty and salty are his open wings, 

The tempest that’ s dashed him sings a 

voiceless song, 

Shells in many colours are shining killed 

around 

Whose soul is harassed by heats. 

Rejected by the waves on the shore dry 

and strong 

Now shining wealthy fightless they died. 

Disturbed by their white, amazing light, 

His wing with dark mud. 

Up in the air crying, in sudden dancing 

jumping, 

Braving the infinite a seagull young. 

The fighter of the tempest thrown in the 

midst of shellfish 

Reflects in his dead eye a new ascent. 

When the breeze increases his wing’s 

frightened 

And, revived one moment by an unseen 

motive, 

To you he seems to fly again but for the 

last time, 

Towards a cemetery more sober and more 

solemn.

MEMORIALISTICA 

unui mare singuratic 

Cartea lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur (Editura 

Polirom, Iaşi, 2010) este o autobiografie culturală şi ideologică, a 

cărei valoare „strict documentară” despre şase decenii din viaţa sa, o 

mărturiseşte răspicat în Preambul. În cele 26 de capitole/ secţiuni ale 

cărţii, sesizăm, din partea unui cărturar autentic, un examen riguros 

de conştiinţă, care a avut parte de iluzii şi decepţii, dublate de revolte 

interioare, după decepţii dezarmante. 

Justificarea redactării unui astfel de document este lămurită 

în acelaşi Preambul: „Decenii întregi de adversităţi, de contrarietăţi 

au lăsat, observ, urme adânci şi din cauza unei sensibilităţi 

temperamentale, predispusă la interiorizare şi introspecţie.” (p. 18). 

La ora bilanţului, aceste motivaţii aveau nevoie de un act riguros 

de analiză şi autoanaliză: „Să-mi lămuresc cauzele profunde ale 

neadaptării şi singurătăţii (…) să mă judec critic. Să-mi dau semne că, 

de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt 

eu însumi (…) Şi dacă reţin o serie de fapte (…) o fac exclusiv din motive 

pur analitice: să-mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinţe.” 

(p. 10, 14). De altfel, tema acestei cărţi o constituie neadaptarea şi 

singurătatea. De asemenea, fragmentul reprodus relevă dorinţa de 

obiectivitate a autorului, subliniată în mai multe rânduri: „Amintirea unor 

întâmplări precise va dovedi că nu evoc decât situaţii obiective, riguros 

verificabile.” (p. 14). 

Trebuie spus că şi acest gen de confesiuni, chiar dacă autorul se 

fereşte să recunoască, are o doză de subiectivism, ceea ce nu e deloc 

rău, căci subiectivismul este dovadă certă a manifestării eu-lui 

autentic. Adrian Marino dezvăluie faptul că în această carte „intenţiile 

mele nu sunt câtuşi de puţin (…) Am făcut un adevărat 

. Am citit atâtea literaturizări trucate, simulări 

ale falsei modestii, minciuni , încât pur şi simplu refuz să 

mai particip (…) la astfel de ritualuri literare… „ (p. 10). 

Însă, faptul că a decis să dea o a doua versiune a acestor 

însemnări ne face să-l suspectăm pe autor tocmai de ceea ce el 

respinge – chipurile – categoric, şi anume subiectivismul: …această 

primă versiune se oprea înainte de 1989 (…) Am recitit textul anterior 

cu un sentiment de constrângere şi insatisfacţie. Nu numai că nu mă 

mai cu fidelitate, dar mi s-a părut şi prost scris. Prea 

explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic (…) Faptul de a fi, 

în definitiv, nu mă consolează. Am decis deci să renunţ 

la această primă versiune şi să rescriu întreaga .” (p.7). 

Având în vedere că avem de-a face cu o carte de memorialistică şi 

de gestul rescrierii vieţii sale de mare singuratic, credem că autorul, 

nemulţumit de oglinda prea subiectivă care ar fi dezvăluit-o aceste 

însemnări, a încercat să atenueze această imagine, cu gândul la cititorii 

săi postumi. Cine va citi această carte va sesiza, de la un capăt la altul 

al ei, atitudinea de veşnic nemulţumit, care se lamentează uneori a fi 

fost neînţeles de o lume refractară şi absurdă în egoismul ei. 

Orice carte de memorialistică are două coordonate ale 

temporalităţii: timpul pierdut şi timpul regăsit, ca să ne exprimăm în 

termenii lui Proust. Timpul pierdut are accepţia de timp 

consumat, care a fost, a trecut – e timpul fizic şi cel biologic, iar timpul 

regăsit este unul afectiv, pe care memorialistul îl recuperează, prin 

trăire, pe baza memoriei afective. În cartea sa Memorii… „ficţionale” 

(volumul I, Editura Comphys, Râmnicu Vâlcea, 2008), George Mirea 

discută, printre altele, felul cum memorialiştii înfăţişează adevărul vieţii 

(lor), care nu trebuie cosmetizat: „Ştim exact cum a fost. Dăm o formă, 

o interpretare actuală a ceea ce a fost şi când aşezăm în pagină, 

amintirea mai suportă, involuntar, o metamorfoză. Ea nu 

trebuie să se supună adevărului obiectiv (vieţii trăite!), ci doar să nu-l 

contrazică, să nu-l falsifice.” (George Mirea, op. cit., p. 189-190). Chiar 

dacă nu recunoaşte, Adrian Marino, prin a doua versiune a acestui op, 

face exact ceea ce opina George Mirea. 

De la bun început, Adrian Marino mărturiseşte că anumite 

perioade ale vieţii sale, încărcate de un dramatism care l-a afectat, 

ar fi vrut să le dea uitării, însă spiritul adevărului de care e animat l-a 

să le evoce totuşi: „Trebuie să fac un deosebit efort 

de rememorare şi obiectivare (…) Sunt perioade întregi pe care aş fi 

dorit pur şi simplu să le şterg din memorie, să le (…) Vreau să 

fug însă de orice dramatism, de orice melodramă autobiografică (…) 

Rămâne însă un semn de întrebare (…) cât din dramatismul acestei 

perioade dificile poate fi efectiv evocat. Cu decenţă şi, în acelaşi timp, 

în spiritul cel mai riguros al adevărului.” (p. 21). 

Adrian Marino are îndreptăţite rezerve faţă de jurnalele 

intelectualiste, care sunt departe de autenticitatea pe care o reclamă 

acest tip de scrieri: „A scrie jurnale livreşti, împănate de citate, eseistice, 

gen N. Steinhardt, reprezintă nu mai puţin un gen lipsit de orice 

autenticitate. Nu contest, de bun nivel intelectual. „ (p. 80). 

Afirmaţia categorică, prin excluziune de sorginte negativă, 


STUDIU 

pe care Adrian Marino o face în legătură cu memorialistica lipsită de 

portrete literare nu trebuie totuşi aboslutizată: „Cu excepţia Memoriilor 

lui E. Lovinescu, preocupate în mod esenţial de portretistică literară 

Constantin Miu 

şi anecdote, nu cunosc o încercare similară în 

română.” (p. 123). În cartea deja amintită a lui George Mirea, acesta 

aminteşte sau evocă personalităţi marcante ale vieţii cultural-literare: 

de pildă Al. Piru, Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea au trecut 

(cum se spune: cu arme şi bagaje) în tabăra celor care până mai 

ieri îi oprimaseră. Din lumea literară sunt evocaţi trei oportunişti: Zoe 

Dumitrescu-Buşulenga, Nina Cassian şi Nicolae Manolescu. Prima 

nu s-a sfiit să se afişeze alături de soţia dictatorului – „academiciana 

repetentă”, cum i se spunea imediat după Revoluţia din 1989 Elenei 

Ceauşescu –, iar la Congresul al XIV-lea PCR să-l ovaţioneze pe 

Întâiul Cârmaci al ţării, ca în momentele fierbinţi din decembrie ’89 „a 

dorit ori a acceptat să ia cuvântul la Televiziune şi să atace pe cel slăvit 

cu o lună mai înainte, atrăgându-şi nu aplauze, ci huiduieli.” (I, p. 48). A 

doua „personalitate” este o profitoare fără scrupule, căreia i se publică 

la Fundaţia Culturală Română (patronată de Institutul Cultural Român, 

al cărui director reconfirmat este nimeni altul decât H. R. Patapievici, cel 

care se văicărea ca o ţaţă în Piaţa Matache Măcelaru că-i e ruşine să 

scrie în limba română!) aventurile amoroase din tinereţe, evocate în alt 

fel de memorii. Reproducem câteva pasaje din cartea lui George Mirea, 

remarcând ironia în conturarea portretisticii: „Luasem la plecare din ţară, 

început de decembrie ’05, şi câteva publicaţii literare. Mă preocupau 

(…) memoriile Ninei Cassian. Le confruntam cu mele 

(…) nescrise (la acea dată – n. n.), dar foarte vii şi nepurificate de 

duhoarea roşie în care ne-a îndoctrinat 45 de ani, Ninocika. Apoi, ne-a 

lăsat/ părăsit, fără regrete, şi s-a dus la americani. 

Noi, bolşevizaţi până la sânge, nu putem s-o uităm. Avem nevoie de 

versul ei înaripat. De scrierile ei, ca de aer. O invităm vară de vară 

la Neptun [pe banii cui oare?! – n. n.] (…) O premiem. Îi tipărim cu 

fonduri de la FCR şi mai recent de la ICR. Să-l tot fi cântat pe Stalin 

(…) Voluptoasa Rosinantă (aluzie la faciesul cabalin al poetei! – n. n.) 

delirează poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul 

lubric în patul reginei, la Pelişor (Casă de creaţie şi… procreaţie!) cu 

Marin Preda (…) Am revăzut-o pe octogenara vicioasă (…), povestind 

doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, 

nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce 

se respectă în stil . Nu a fost întrebată şi nu a spus 

un cuvinţel despre soarta altor scriitori care nu au încasat premii .” (I, p. 117, 118, 119). 

Nicolae Manolescu – actualul Preşedinte al USR – este 

„judecat” pentru oportunismul său, concludent în trei situaţii: cursul 

universitar, care „la a XX-a aniversare a se transformă 

într-un volum intitulat chiar Literatura română de azi (în colaborare cu 

Dumitru Micu).” (I, p. 193), unde se vorbeşte despre literatura realistsocialistă 

(şi din care George Mirea va reproduce, spre ilustrare, ample 

fragmente); articolul infamant – Adio, domnule Goma! –, de care nu 

s-a dezis nici până în ziua de azi, şi în care îl „punea la zid” pe cel 

care a îndrăznit în 1977 să se opună făţiş regimului comunist; interviul 

publicat în România literară – al cărei proaspăt director devenise – cu 

Ion Iliescu – post mineriada din 13-15 iunie ’90 – intitulat (de pomină!) 

el, Iliescu .” (I, p. 193). 

Mai bine de jumătate din cartea lui Adrian Marino face referiri la 

relaţiile sale cu regimul represiv-comunist. Şi în acest caz, îşi propune 

„să le evoc fără nici un fel de scuze şi complezenţe. Doar cu maximă 

luciditate şi răceală şi cu toată demistificarea obiectivă posibilă.” (p. 

227). Autorul vorbeşte despre aşa-zisa adaptare a scriitorilor la sistem/ 

regimul comunist. „Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi 

(…) Or, imensa majoritate a , intelectualilor, (…) nu aveau nici pe departe această conştiinţă.” 

(p. 231). În acest sens, autorul distinge două categorii: cei oneşti 

şi oportuniştii: „La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt de ordine: 

. Şi nimic mai mult (…) A doua categorie, a 

scriitorilor care îl pe Ceauşescu, era a carieriştilor puri: 

cultului personalităţii.” (p. 113). Făcând referiri la această 

a doua categorie descriitori, Adrian Marino se opreşte la psihologia 

scriitorului oficial şi p ilustrează prin două „portrete”: „La Steaua 

(revistă literară – n. n.) trona un nomenclaturist feroce, o mediocritate 

proletcultistă (…), un anume vag poet de mâna a treia, un anume Aurel 

Rău. Parvenit etern, mare activist, deputat (la Congresul al XIV-lea 

PCR, din noiembrie 1989, pe postul naţional TV, acest redactor-şef de 

la revista clujeană Steaua îşi exprima cu nonşalanţă adeziunea pentru 

realegerea „celui mai iubit fiu al poporului” – n. n.), amator de (a şi cumpărat una), prototip de nomenclaturist cultural (…) 

Eugen Simion – un carierist implacabil, un parvenit…” (p. 113, 331). 

Dincolo de spiritul vădit negativist faţă de regimul comunist şi, 

în unele locuri, aproape nihilist congenital – dar absolut îndreptăţit – în 

raport cu pseudovalorile vremii (înainte şi după 1989), slujitori aberanţi 

– şi unii şi alţii – ai regimurilor totalitar şi, respectiv, pseudodemocrat, 

cartea lui Adrian Marino reţine atenţia cititorilor prin rememorarea a 

şase decenii de existenţă a unui om, care a cunoscut, deopotrivă, iadul 

social şi cultural, dar şi purgatoriul, într-o Românie, la cumpăna a două 

milenii. 

6839

INEDIT 

Eveniment revuistic de excepţie 

A apărut numărul 2 (8) din 2010 al Revistei române de istorie 

a presei (212 pagini; director: prof. univ. dr. Ilie Rad, Universitatea 

“Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, preşedintele Asociaţiei Române de 

Istorie a Presei (ARIP); fondator şi redactor-şef: conf. univ. dr. 

Marian Petcu, Universitatea din Bucureşti, prim-vicepreşedinte 

al Asociaţiei Române de Istorie a Presei; responsabil de număr: 

lect. univ. dr. Romina Surugiu, Universitatea din Bucureşti. 

După editorialul semnat de Marian Petcu, Este atât de 

bine, când putea fi atât de rău..., se publică prelegerea acad. 

Eugen Simion, Publicistica românească. Modelul Eminescu, 

susţinută de fostul preşedinte al Academiei Române, la cel de-al 

III-lea Congres Naţional de Istorie a Presei din România, care a 

avut loc la Piteşti, în perioada 23-24 aprilie 2010. 

În secţiunea de “Studii şi eseuri”, una dintre cele mai 

consistente părţi ale revistei, sunt publicate nouă ample 

abordări ştiinţifice: prof. univ. dr. doc. Tatiana SLAMA-CAZACU, 

Inaugurarea unei noi teme : intoxicarea; lect. univ. dr. Radu 

Florian BRUJA, Presa extremei drepte în Bucovina; prof. 

Valerică G. CORDUNEANU, Evoluţia presei timişene în primii 

ani postbelici; conf. univ. dr. Ioan DAVID, “Banatul” (1926-1930) 

– o revistă multiculturală?; prof. Viorel FRÎNCU, George Pâslaru: 

un ziarist pe frontul de Est; conf. univ. dr. Silvia GROSSU, 

Presa minorităţilor din Basarabia; prof. univ. dr. Mircea POPA, 

Alexandru Bujor şi ziarul său, “Propaganda”, de la Veneţia; prof. 

univ. dr. Ilie RAD, O revistă din Australia: “Altarul străbun” (1972- 

1990; 2008-). 

Rubrica de recenzii include ample prezentări la cărţi 

semnate de Dan Ciachir, Ioan David, Emil Dumea, Valeriu 

Petrescu, Ilie Rad, Valeriu Râpeanu, Emil Şimăndan, la secţiunea 

„Cărţile colegilor noştri” fiind recenzate volume cu profil divers, 

semnate de Aurelia Lăpuşan şi Gabriela Rusu-Păsărin. 

Piesa de rezistenţa a numărului, ce reprezintă şi 

inaugurarea unei noi rubrici, “Mărturia unei generaţii”, îl constituie 

extrordinarul eseu inedit, semnat de regretatul Mitropolit al 

Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu Anania, 

intitulat Limba română – limbă sfântă, un text, repetăm, inedit, 

de 24 de pagini, urmat de un interviu nu mai puţin excepţional cu 

marele teolog şi om de cultură, interviu preluat deja de România 

Ilie Rad 

DARUL ADEVĂRAT DE PAŞTE 

POVESTE PENTRU EDWALD GILLICH 

Era ajunul Floriilor ortodoxe şi cel al Paştelui credincioşilor 

catolici evanghelici şi reformaţi. Tocmai când mă pregăteam 

să vopsesc şi să pictez câteva ouă în amintirea bunicii mele, 

omama, şi a mamei mele, a lui Mantzi şi Lenţi Nagler, m-am trezit 

cu… Nu o să vă vină să credeţi... cu Iepuraşul în persoană! Cam 

ciufulit şi şifonat... Aici nepotul meu Edwald o să deschidă ochii 

lui mari, frumoşi şi albaştri şi o să mă întrebe precis că de ce era 

aşa Iepuraşu?! 

Păi, dragul meu Edwald şi dragii mei cititori, Iepuraşul ăsta 

e cam obosit, a alergat să ia cadouri şi să pună peste tot ouă 

vopsite frumos! Vreau să previn o altă întrebare de-a nepotului 

meu cel mic şi să i-o iau înainte. Dacă doriţi să întrebaţi unde 

stă Iepuraşul, înseamnă că nu aţi citit povestea mea adevărată 

despre Moş Crăciun! Dar cum sunt o povestitoare bună, adică cu 

inimă tot de… copil, vă mai spun odată, acum..., iar Edwald, care 

a citit încă de anul trecut cărţile mele, mă va completa: „Iepuraşul 

stă cu Moş Crăciun şi cu Moş Nicolae chiar în căsuţa de pe Dealul 

Driglovăţ din oraşul nostru Reşiţa sau… Iepuraş-Sprintenaş din 

povestea ta, Crenguţa de Argint!” 

Dar trebuie să termin povestea pentru Edwald. Aşadar, 

când eram cuprinsă de hărnicie cu vopsitul ouălor, ascultând 

muzica plăcută urechii, Iepuraşul se pune în faţa mea, şoptind: 

- Vreau să te ajut să facem ouăle... 

- Bine, bine... cu mare plăcere, îi răspund eu bucuroasă, 

off doamne, am atâta treabă, trebuie să termin şi curăţenia şi 

cozonacul şi câte şi mai câte… Îl servesc cu suc de morcovi şi 

o prăjitură cu ţelină. Apoi vopsim împreună ouăle. Uite aşa, a 

trecut o oră, simţind sfinţenie şi linişte în suflet. Am făcut apoi 


literară şi Jurnalul naţional (în numărul următor, la aceeaşi 

rubrică, se va publica o incitatntă conferinţă inedită, susţinută la 

Cluj-Napoca, în 1997, de către Octavian Paler!). 

Rubrica „Miscellanea” include cinci articole omagiale: 

Ziaristul Nestor Ignat, nonagenar; Teodor Tanco la 85 de 

ani; Profesorul Cseke Péter la 65 de ani; Ion Şpac, decanul 

bibliotecarilor basarabeni, la 80 de ani; Adrian Păunescu (1943- 

2010), iar la rubrica „Din viaţa asociaţiei” găsim informaţii despre: 

Conferinţa internaţională “Cultura şi presa în spaţiul european”, 

desfăşurată la Galaţi, inclusiv sub auspiciile ARIP; Ecouri ale 

revistei editate de ARIP (este vorba de numărul 7 din 2010), 

la care se adaugă informaţii despre cel de-al III-lea Congres 

Naţional de Istorie a Presie, un reportaj despre inaugurarea 

Secţiei muzeale a presei dobrogene, colecţia Sever Cărpinişan, 

primul jurnalist român licenţiat la Sorbona, o listă cu diplomeele 

de onoare acordate de ARIP în cursul anului 2010, precum şi 

reportajul Amintiri de neuitat pentru 60 de studenţi jurnalişti 

clujeni, aflaţi în vizită la Mărţişor, “patria literaturii lui Tudor 

Arghezi”, la Jurnalul naţional (unde s-au întâlnit cu Marius Tucă), 

precum şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române. 

Ca de obicei, coperta aparţine unuia dintre cei mai 

valoroşi graficieni clujeni contemporani, Könczey Elemér, iar 

tehnoredactarea este semnată de Ionuţ Burcă, directorul Editurii 

Accent, care a editat şi tipărit şi acest număr al publicaţiei. Revista 

conţine peste 60 de ilustraţii (fotografii, portrete, frontispicii, 

manuscrise etc.), din care 16 fotografii sunt color, fiind una dintre 

puţinele publicaţii academice care publică şi astfel de ilustraţii, 

care fac revista şi mai atractivă. 

Coperta acestui număr reproduce o fotografie din Cabinetul 

de stampe al Academiei Române, reprezentând redacţia revistei 

Tribuna din Sibiu, în anul 1894. 

Ceea ce spunea Alex Ştefănescu despre numărul anterior 

al Revistei române de istorie a presei este cu atât mai valabil şi în 

privinţa acestui număr: “Revistele care cuprind asemenea texte 

trebuie păstrate după încheierea lecturii. Sunt reviste de colecţie. 

Pot fi aşezate şi în bibliotecă, pentru că au nu numai formatul, ci 

şi rezistenţa în timp a unor cărţi”. 

pacheţele pentru toţi 

nepoţii şi prietenii 

mei şi Iepuraşul, care 

mă ajuta atent, mă 

întreabă: 

- Sper să-ţi faci şi 

tu un cadou? 

- Care cadou? 

şoptesc eu, preocupată 

să pun în coş un 

ou pictat frumos de 

Iepuraş şi unul pictat 

neîndemânatic de 

mine, cu cariocă şi ojă 

de unghii. Dar totuşi, 

am reuşit măcar să scriu pe el Kyrie eleison, adică Doamne 

miluieşte pe greceşte. Când mi-am ridicat privirile, Iepuraşul 

dispăruse. I-am mulţumit în gînd, cu privirea amintirilor îndreptată 

spre Driglovăţ, dealul copilăriei mele. 

Aş fi vrut doar atât să-i spun Iepuraşului că nepoţii şi 

nepoatele mele înseamnă pentru mine, un adevărat dar de la 

bunul Dumnezeu! Deşi au crescut şi nu mai merg cu ei în parc, ori 

la film, sau nu mă mai joc cu ei prin grădină, îi ajut însă cu dragă 

inimă la şcoală ori la facultate. Vreau le mulţumesc că mi-au 

înseninat viaţa şi m-au făcut să scriu poveşti pentru copii. Laolaltă 

cu toate rudele mele minunate, am aflat, dragă Iepuraşule, că 

dacă ştii să dispreţuieşti avuţiile trecătoare, minciuna şi lenea, 

atunci, fiecare zi poate fi o sărbătoare de Paşte… 

Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Când ne vom întoarce 

Ioan Ţicalo 

Bucovineanul Radu Mareş, trăitor la Cluj, a publicat în 2010 

un nou roman intitulat Când ne vom întoarce (Ed. Limes, Cluj- 

Napoca). Titlul mi s-a părut provocator şi, înainte de a trece la lectură, 

contemplând imaginea de pe prima copertă, plină de sugestii, am fost 

tentat să-l aduc la forma de singular, ceea ce, de bună seamă, n-ar fi 

fost în consonanţă cu intenţiile autorului. 

Dincolo de glumă, important e că, în ciuda celor peste 450 

de pagini, romanul se citeşte cu interes, iar impresia ultimă te trimite 

să reflectezi asupra misterului ce leagă textul de copertă (şi reciproca 

fiind valabilă), mai ales că naraţiunea are drept moto versetele 18-20 

din capitolul 37 al Genesei. Iosif, cel ce avea să scape poporul lui 

Faraon de foamete, este aşteptat de fraţii săi cu gând să-l omoare, 

pricina avându-şi mobilul într-un vis al acestuia: Vom spune că l-a 

mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visurile lui. 

Trama romanului se ţese, aşadar, în jurul visătorului Gavril M. 

de 25 de ani, şcolit la Cernăuţi şi ajuns şef de fermă în ţinutul Soroca. 

Suntem în 1935 (sau 1936), adaugă autorul în paranteză, abuzând 

de procedeul acesta până la deznodământ, la aproape două decenii 

de la Unire. Tânărul, cu veston tocit la guler, pălărie care nu mai e 

nouă de mult şi o valiză de carton cu încuietorile stricate, legată peste 

mijloc cu o curea, face figură singulară în tot peisajul din zonă. El nu 

bea, nu fumează, nu glumeşte, nu drăcuieşte şi refuză categoric de 

a se prezenta o dată pe săptămână la o partidă de 

tarok. Definit în felul acesta, prin negativizare, va 

ieşi în evidenţă din primele zile, stârnind un interes 

pe potrivă. Omul nu numai că visează, precum 

personajul biblic, dar vrea să-şi pună în aplicare 

ideile, fiind produsul unui alt visător incurabil, 

care este profesorul cernăuţean Volcinschi. Cu o 

autoritate morală incontestabilă şi cu o nedisimulată 

admiraţie faţă de vremurile bătrâne, când se zideau 

cetăţi şi mănăstiri – înfăptuiri măreţe ale oamenilor 

de atunci – , trăind drama degradării ţăranului 

român, pe care l-au stricat până-n măduva oaselor 

arendaşii şi crâşmarii, profesorul, nemulţumit că la 

vremea lui puţine încep şi nimic nu se termină, îi 

sprijină cu un devotament ieşit din comun pe fiii de 

ţărani săraci să-şi facă studiile, visând să înfiinţeze 

în capitala Bucovinei o mare şcoală de agricultură, 

destinată norodului. Personajul e memorabil prin 

atitudine, idei, muncă neobosită şi un patriotism de 

o sinceritate cuceritoare care ar trebui să dea rod 

ca în parabola biblică a semănătorului. 

Gavril M. ştie de la acest „patriarh” că 

băieţii de ţărani care au făcut şcoli, avem o datorie 

mare faţă de neamul românesc, o datorie de care 

nu-i voie să uităm nici în somn. Şeful de fermă îi 

devine demn urmaş, având nişte calităţi frapante 

pentru cei din jur, mai ales pentru grupul format din preotul Posteucă, 

directorul şcolii Opaiţ, primarul Ghiţă Hojbotă, şeful de post şi, 

până la un punct, chiar şeful gării Octavian Vorobchievici, naratorul 

evenimentelor, după cum aflăm către finalul romanului. 

Gavril e un însetat de muncă, el visează cu ochii deschişi 

ca un adevărat cutezător şi aplică cele gândite cu rigurozitate 

(cazul livezii de piersici) organizează cultivarea pământului după 

cunoştinţele căpătate la cursuri şi îşi duce viaţa după reguli aproape 

spartane, uimind în primul rând lucrătorii de la fermă apoi şi pe cei din 

împrejurimi. Cu alte cuvinte, tânărul apare argint viu pe un fond de 

culoare cenuşie, indicatorul faptului că în jur nu se petrece nimic demn 

de luat în seamă. Totul pare să fie atins de o inerţie bolnăvicioasă ce va 

refuza orice impuls venit din afară, căci din interior nici vorbă: Ce-ţi dă 

ghes, ce naiba te face să n-ai astâmpăr? îi reproşează Vorobchievici. 

Sau cumva crezi că patria are nevoie expresă de şiroaiele tale de 

sudoare? 

Grupul amintit ceva mai devreme pare să fi căpătat o 

anumită lentoare specifică funcţionarului din literatura rusă, aici 

preocupările oprindu-se la limita bârfei şi a tarokului, fiecare individ 

având convingerea că, măcar în ochii superiorilor, vorba fabulistului 

preţuieşte ceva. Că se fură peste tot ca-n codru şi chiar din codru, 

meteahnă cel puţin tolerată, dacă nu cumva, în unele perioade, 

ridicată la rangul de politică de stat, îl deranjează doar pe Vorobchievici 

care e de părere că hoţia ar trebui pedepsită prin tăierea mâinii în 

piaţa publică, fenomen ce-l va face pe ucraineanul Suhoverschi săşi 

exprime o clară atitudine antiromânească: … la ce le-a trebuit lor, 

românilor, ţara asta, dacă nu se pricep şi nici nu le trece prin cap s-o 

administreze ca lumea? De ce nu se duc dracului să lase pământul 

acesta cui ştie ce să facă cu el? Izbucnirea e un fenomen izolat şi nu 

are darul să prevestească vreun conflict interetnic. 


EVALUĂRI CRITICE 

Îl contrazice (prin faptă!) viitorul ginere, Gavril, exemplu 

bărbătesc singular, necuviincios de cuminte, cu principii clare formate 

prin credinţă şi nu numai. Uneori îi apar imagini semnificative ale 

devenirii, cum ar fi cele de la hramul de la Sfântul Ioan cel Nou din 

Suceava, când, alături de mamă, înconjoară biserica de treizeci de 

ori în genunchi, sau de la Adormirea Maicii Domnului din Cacica, 

unde, îşi aminteşte Gavril, văzuse omenire adunată ca pe vremea 

Mântuitorului, aşteptând miracolul tămăduirii la fântâna cu apă sfinţită. 

Altădată îi revine o durere suferită la întoarcerea acasă, constatând 

schimbări neaşteptate (familia lui trecuse la aşa-zişii pocăiţi): 

Dispăruse icoana cea veche dintre ferestre (…) şi privind locul golit 

ceva se clatină în el. Mai lipsea şi candela pe care de la moartea tatei, 

chiar ea, stăpâna, o veghease să nu se stingă nici ziua, nici noaptea. 

Internatul îi va fi treaptă intermediară între copilărie, cu repere 

puternice de credinţă, şi bărbăţie, aici funcţionând legea pumnului 

şi unde viitorul agronom capătă prin antrenament impus de colegi 

priceperea de a lovi fără să şovăie şi fără cruţare, mai ales atunci când 

e limpede că n-are nici o şansă, dar să şi îndure şi să nu cerşească 

milă, orice ar fi. Se formează în felul acesta un caracter extrem de 

puternic şi voluntar, căruia nu-i va lipsi nici smerenia creştină. Astfel, 

atunci când se află în vizită la viitorii socri, încalcă legile politeţii şi nu 

se atinge de carne, cerându-şi iertare şi prezentându-şi argumentul 

imbatabil: …eu am făcut un legământ şi postesc. Trecând ca orice om 

printr-un moment de îndoială (M-am rugat din tot sufletul, părinte, şi 

într-o bună zi a venit ploaia cea mare, îndestulătoare şi izbăvitoare şi 

ar trebui să fiu fericit. Nu sunt. De atunci mă chinuie grozav temerea 

că nu de la Cel de Sus am primit ploaia şi nu pentru rugăciunile 

mele, tânărul având în vedere vorbele ţigăncii de la fermă ce-şi dă 

aere de vrăjitoare: Ai văzut că ţi-am adus ploaia, 

domnişorule?), personajul rămâne statornic în 

planul său de a reface biserica arsă cândva de ruşi, 

ca semn exterior al construcţiei sale sufleteşti. Şi, 

ca de obicei, integritatea unui caracter are darul de 

a speria şi de a produce la semeni reacţii adverse, 

iar prima treaptă e cea a insinuărilor, un teren al 

nisipurilor mişcătoare, pe care se învârte leneş 

o cutie a Pandorei şi de care Gavril, foarte băţos 

şi hotărât, cumva milităros, aspru, după zicerea 

contabilului Onofrei, n-are habar. Cel venit la fermă 

în calitate de şef ar putea fi legionar, slujitorii de la 

Siguranţa Statului având informaţii precum că ar 

fi prieten cu părinţelul de la Calafindeşti, călugărul 

Iliuţă, cu oarecare aură de sfinţenie. Pe acesta nu-l 

latră câinii. Chiar şi cei mai fioroşi şi mai răi, câinii 

de stână, se cuminţesc când îl simt şi vin spre el 

scheunând şi-i ling picioarele goale, implicat totuşi 

în cele lumeşti, căci părerea lui e că doar Garda ar 

putea să cureţe România de putregaiuri. 

În aceste condiţii şi pe acest fond, romanul 

dezvoltă o inocentă poveste de iubire între Gavril 

şi Katria, învăţătoarea Ecaterina Suhoverschi, doi 

visători şi o realitate incontestabilă, vie, cu sevă 

clocotitoare, înconjurată totuşi de o ceaţă cu totul 

neprielnică. Prima întâlnire are loc într-un câmp 

nesfârşit, de un alb pur, precum întreaga lor fiinţă, însă într-o pustietate 

îngheţată. Sunt făcuţi unul pentru celălalt, ceea ce face ca în scurt 

timp să se stabilească între ei o legătură subtilă de apropiere decentă 

dintre două persoane care au un drum foarte lung de făcut împreună 

şi-şi pot permite să stea tăcuţi minute în şir. Terenul pe care păşesc 

devine, din păcate, destul de repede nesigur, fără ca ei, trăindu-şi 

visul de iubire, să-şi dea seama de ostilitatea ce se ţese în jurul lor. 

Poate pentru că şi această atitudine capătă contururi imprecise, 

prezentând o formă gelatinoasă, imposibil de surprins într-un tipar. 

Katria umblă într-o rochie neagră, ca semn prelungit, zice ea, pentru 

moartea unei bunici, în vreme ce parohul are altă variantă posibilă: 

doi legionari români, plecaţi de bună voie să lupte cu comuniştii 

în Spania, au căzut pe front, iar în ţară o sută de fecioare au făcut 

legământ să umble, în amintirea acelora, cernite. Una din ele ar fi 

şvabo-ucraineanca Suhoverschi învăţătoarea, pe care gazda Hriţcu 

o înzestrează pentru drumul pustiu până la şcoală cu o armă şi tot el 

o va pârâ celor de la siguranţă. 

Iubirea e şi ea un vis, cel mai frumos al pământenilor. Se 

spune că, în candoarea ei, este oarbă şi cum să nu fie când îşi e 

suficientă sieşi? De aceea, cei doi, căsătoriţi între timp, trăiesc doar 

unul pentru altul şi pentru munca lor. Când livada de piersici a înflorit 

şi biserica îşi înalţă turla spre cer a rugă, semnul unirii celor două 

destine în absolut, ei, recunoaşte Vorobchievici, erau atât de fericiţi, 

încât scuipam în sân de fiecare dată când îi vedeam, ca o babă 

proastă, să nu-i deochi., autorul vrând parcă să ilustreze şi ideea că 

nu contează cât trăieşti, cât intensitatea şi focalizarea vieţii spre trăire 

autentică. Iubirii, fiind învăluită de şi scăldându-se în lumină, nu-i pasă 

de întuneric, greu de priceput pentru ceilalţi, „suflete moarte” întru 

eternitate. 

Victoria le aparţine acestora din urmă? La scară umană, 

î 

6841

ÎNSEMNĂRI 

Simona Popescu: Rosturile 

realităţii imediate ale existenţei 

„Simona Popescu urmăreşte 

ca poezia să aibă - un fir invizibil 

– unificator, o structură mentală 

de adâncime”. (Florin Manolescu) 

sau: „Încercările Simonei Popescu 

de a crea o expresie – albă – de a 

dobândi o puritate de patetism a 

scriiturii, de a obţine o limpezime şi o 

direcţie imperceptibil infuzate” (Caius 

Dobrescu) – ambele citate pe coperta 

a patra a volumului: Noapte sau zi, 

editura Paralela 45 din Piteşti, în care 

imaginaţia poetei ridică sentimentul 

Victor Sterom de cunoaştere la proporţii cosmice: zinoapte, 

noapte zi, dar nu prin tensiunea 

trăirii livreşti ci, prin conceptul uimirii. 

Iată o vitalitate când neliniştită, când exuberantă, o tendinţă de a 

se integra în rosturile realităţii imediate ale existenţei. 

„Eram într-o sală de operaţii parcă / mă făcuseră harceaparcea 

şi peste tot o vraişte / de carne şi de sânge / cum eram 

încă sub anestezie nu sufeream deloc / poate doar un soi de / 

melancolie. / Simţeam cumva / că nu-i nimic adevărat / şi m-am 

întors cu spatele atunci la tot: / în faţa mea un stadion pustiu/ 

gazonul verde uriaş şi-o minge galbenă la mijloc/ cu-un imprimeu 

baroc în pielea ei / şi … brusc o bucurie tâmpă” (Noapte). 

Sau: 

„Fotografii … cu chipul meu… / În visul meu eu nu am faţă / 

şi nu am vârstă / şi nici nume. / Mai mult aşa se-ntâmplă. / şi nu e 

azi şi nu e ieri nu e mâine / dar parcă tocmai spaţiul dintre „mine” 

care văd / şi lucruri oameni alte fiinţe / tocmai spaţiul acela trist şi 

chinuit şi interpretator / sunt Eu” (Zi). 

Discreţia, relativul se îmbină armonios cu profunzimea, cu 

absolutul. Cu alte cuvinte, poezia interioară se interferează cu 

diurnul, cu nocturnul, creează atmosferă, devine vădit expresia 

unui mod de a exista. Rafinamentul şi eleganţa „traduc” nevoia 

de identitate, de ordine, de stabilitate. 

Dezlănţuirea inspiraţiei laxă, este deseori înlocuită de 

„construcţia” disciplinată, riguroasă, precisă, calculată minuţios. 

„Cum leneveam / pe zeci de perne / privind un zid / un blitz 

îmi rase faţa şi croşetă apoi în jurul meu / dantele-albastre roz şi 

galbene şi violet / Pare-se cineva se încăpăţâna să-mi facă poze 

/ dar nu ştiu cum arăta / căci mă vedeam numai pe mine / ca-n 

ceaţă: / ochi măriţi şi mâna peste gură” /… (Noapte). 

Sau: 

„Soarele tânăr revărsat e în oglindă / şi-acolo în apa 

portocalie / dintre sloiuri roşcate / mă ridic – Aceeaşi – de când 

mă ştiu. / E linişte şi recunosc încet tot ce e-n jur / perna cea albă 

şi umflată o iau acum în braţe / mă simt uşoară legănându-mă 

ca pe-o saltea la mare. / Deasupra e oceanul de răcoare / prin 

tremurul de pleoape sunt vedenii / de catifea: / casa bunicilor 

este mai moale ca frunza peliniţei / şi gri / şi mama strigând după 

mine prin grădină. / Cum stau ascunsă aici la peste cinşpe ani 

distanţă / îmi place gândul / că nu mă va găsi” (Zi). 

da. Jandarmii şi şeful de post, aflaţi în urmărirea călugăraşului Ilie 

Motrescu, venit la fermă, fac patru victime. Cel despre care se face 

vorbire, băiatul cu un singur ochi, sărindu-i în apărarea primului, Gavril, 

apărut, se pare, din greşeală pe traiectoria unui glonţ (Soarta lui Gavril 

M. a fost să ajungă în bătaia glonţului ca pe front, unde nevinovăţia 

nu cântăreşte nimic) şi Katria, antrenată în răzbunare, fiind încă în 

posesia armei cu ţeava retezată de Hriţcu. Asupra celor trei maturi 

planează o cumplită vinovăţie de a fi fost legionari, ori măcar de a fi 

simpatizat cu ei, nimic şi nicăieri dovedit, decât doar dacă se iau în 

consideraţie cuvintele de altădată ale lui Onofrei şi acestea aşezate 

pe o bază instabilă: Cineva spunea că în ziua de azi tinerii de vârsta 

matale, cei mai buni dintre ei, sunt toţi legionari. (…)… eşti cumva 

legionar? 

Nu, e un visător cu o imensă şansă de a-şi fi găsit jumătatea 

– titlul ultimului capitol se intitulează Curaţi şi luminaţi –, iar soarta 

nu mai contează în cazul perechii intrate în legendă. 

Din grup se salvează într-o anunită măsură Tavi Vorobchievici, 


Putem spune că poeta 

şi eseista Simona Popescu în 

confesiunile sale meditative 

este o bună „regizoare”, o 

fantezistă disimulată, părând 

să încerce instituirea unei 

noi ordini poetice. De fapt, ea 

implicându-se într-o exclusivă 

acţiune de re-definire lirică a 

realului. Paul Valery accepta 

că ideea unor „versuri făcute” 

care le declanşează pe altele 

cu un caracter spontan. 

Deşi nu spontaneitatea e 

caracteristică Simonei Popescu, ci, mai degrabă, elaborarea pe 

spaţii largi. 

„Îmi repetam în disperare în timp ce-alături altcineva era 

mâncat de-un Tigru / ce mie îmi fusese destinat. / O disperare 

atât de mare încât / o Huruială a venit să mă ajute / şi-acolo în 

miezul zgomotului o voce / ce îmi strigă-n ureche / - poate că 

vocea mea - / Adevăr înseamnă o avea o viziune a propriei vieţi” 

(Noapte) şi: „Un tigru şi o pompoşenie în ureche – ce nici măcar 

nu cred / c-aşa sună! / Ce e cu tigrul?/ Şi cine-n locul meu a fost 

mâncat? / Şi ce era cu Huruiala? / şi vocea? / stau în mine şi mă 

leagăn / e ziua tigru / şi noaptea tigru e” (Zi). Obiectul şi lumea 

de reprezentări deschisă de materialele difuze – scrie Hegel – 

sunt reţinute de multe limite. Poezia în general sparge această 

preponderenţă a materialelor. Ceea ce ştim este faptul că lumea 

există independent de senzaţiile noastre, de conştiinţa noastră, 

aceasta nefiind decât o imagine a lumii exterioare, înţelegând că 

o „imagine” nu poate exista fără „elementul” reflectat. Aşa se face 

că poeta Simona Popescu, cunoaşte bine cum se re-constituie 

atmosfera poetică dându-i valoare simbolică şi folosind parabola 

metaforică precum un detaliu ambiguu dar semnificativ. 

„Eram câţiva copii acolo: / ai fumului ai ceţii ai ierbii ai 

aerului pur / şi eu. / O pasăre schimbă costumul / se înveli cu 

o blăniţă moale şi curată / un alb spre roz / pe plaja răcoroasă / 

o pernă de brocart verde-aurie / se odihnea uman / şi un căluţ 

foarte pitic / - un fel de chiuahua al cailor - / se arginta prin jur. / 

O haită vegetală mă obosea / cu-n verde întunecat şi otrăvit / tot 

mai puternic şi mai sonor?! / Atunci / am început / să strălucesc. 

/ Eram în adâncul pământului / mi-era dor / şi nu mai ştiam să 

vorbesc” (Noapte). 

Şi: 

E-aproape seară / şi încă tot nu m-am trezit. / Nu-i tocmai 

natural / o zi întreagă să mergi dormind prin urbe / să te prefaci 

c-asculţi şi că vorbeşti/ să stai în faţa lor precum o sită / la doar 

un metru şi aşa departe / că nici nu-i mai auzi / să nu mai ştii ce 

vor / să faci confuzii să nu mai recunoşti o stradă / pe unde zilnic 

treci / nu-i tocmai natural / să te trezeşti o clipă / şi iar şi iar şi iar 

ca şi cum ai dormi în straturi / fără să ştii… / Dar e trezirea de 

mai multe feluri? / Şi-n fulguraţii scurte / când vezi / de unde e … 

ce vezi?” (ZI). 

naratorul, singurul care încearcă să se regăsească în iubirea şi 

fericirea protagoniştilor. El va reveni în gară la jumătate de pas în urma 

armatei care trecuse Prutul din prima bejenie, în 1941, şi, înaintea 

celei de a doua, când a început să se audă geamătul surd al tunurilor 

ruseşti, va repeta gestul de smerenie al lui Gavriluţ, îngenunchind la 

pragul bisericii, primitoare ca întotdeauna, fiind însă cu ochii uscaţi şi 

cu sufletul îngheţat. Viforniţa roşie, pornită cu patru ani în urmă, se 

apropia cu paşi repezi şi cine ştie când avea să se ostoiască. Trăind 

o îndoială răscolitoare şi călcând parcă pe urmele celei avute cândva 

de Gavril, când pământul a primit ploaie binefăcătoare, şeful de gară 

e asaltat acum de două întrebări tulburătoare prin încărcătura lor 

păgână: Ce vrăji să fac? Cărui zeu să mă închin? şi nu sunt singurele. 

Speranţa îi alunecă printre degete şi cu această indefinire se încheie 

bucla temporală a romanului: …de la cine să fi sperat că ne va veni 

totuşi salvarea? Dar va veni? În loc de răspuns, înapoi la titlul plin 

de promisiuni, cu un adaos nesemnificativ: şi totuşi, Când ne vom 

întoarce?...

Tărâmul canceros 


– fragment – 

Încălzit, am aţipit cu termometrul subţioară. Sau mi se păru că aţipisem. Simţeam 

iar starea de confuzie. Lumina scursă din afară, părea de un roşu nefiresc. Iar pe lângă 

draperii părea că se mişcă o umbră. Era reală? Era o iluzie? Am tras plapuma peste 

cap, dar respiraţia fierbinte încingea imediat aerul şi simţeam că mă sufoc. Ridicam 

uşor plapuma ca să intre aerul rece, dar mi se părea că prin deschizătura aceea va 

intra mâna umbrei şi mă va duce… Imaginea unei lumi de dincolo, jocul de umbre din 

mintea mea înfierbântată mă speria. Voiam să o chem, dar nu cutezam să deschid gura. 

Am simţit aerul rece al camerei peste faţă. Era mama care mi-a dat jos plapuma 

şi-mi întindea o pastilă în palmă. Îmi dădu şi paharul cu apă. Lichidul rece se scurse 

dureros pe gât. Pastila rămase undeva blocată prin trahee. Dar nu mai conta. Important 

că era mama lângă mine. Vru să se ridice, dar i-am prins mâna:”Nu pleca, te rog!”. Se 

aşeză din nou pe marginea patului. Mă mângâie pe cap. Era gestul pe care îl iubeam 

atât de mult. Deseori adormeam cu mâna mamei în păr. Când nu era băută, venea la 

căpătâiul meu. Îmi punea mâna pe cap şi mă mângâia până adormeam. „Încearcă să 

dormi. Te va ajuta.” Puteam să dorm. Acum chiar puteam să dorm. Ştiam că nu mai 

sunt singur… 

Mi se păru că visasem toate astea. Elena dormea respirând liniştit. Nu, nu le 

visasem. Nu mai ştiu câţi ani aveam. Eram copil. Eram speriat. Mult timp după, mi-a fost 

frică de camera mea. Mi se părea că umbra aceea pe care o văzusem în delirul meu se 

mai ascundea printre draperii. Dar mult timp după acest episod purtam o mulţumire în 

suflet că mama nu m-ar fi lăsat atunci singur în cameră. 

Respiraţia Elenei mă linişteşte. Ascult cum respiră. Abia auzit. O privesc. Aş vrea 

uneori să sufăr o amnezie şi să mă trezesc aşa lângă femeia aceasta de care m-aş 

putea îndrăgosti de fiecare dată. Ea reprezintă un fel de a fi total străin mie, diferit de 

ce învăţasem eu. Iniţial mă lăsase indiferent pentru că nu vedeam cum cele două lumi 

ar fi putut să devină compatibile. Ea casnică, feminină, supusă. Eu…eu o ciupercă ce 

a crescut în aburii otrăviţi de ţuică. Eu stafidit de viaţă şi, mai ales, de propriile gânduri. 

Îi vedeam umărul dezgolit. Formele moi se conturau sub cearşaful care-i acoperea 

corpul adormit. Piciorul ieşise neruşinat din ascunziş, scoţând la iveală nudul pe care-l 

admiram lacom. Fără să vreau îl comparam cu acel picior care mă fascinase cândva… 

Era linişte în apartament. Intrasem tiptil ca să pot să-mi arunc ghiozdanul în 

cameră şi să pot fugi iar afară la băieţi. Nu voiam să o supăr pe mama, aşa că încercam 

să nu apar în ochii ei foarte des. Rar ne vedeam, rar ne vorbeam. Rar o contraziceam. 

Poate pentru că-mi era frică să nu dispară şi ea din viaţa mea. Era singura constantă, 

indiferent sub ce formă apărea în viaţă, indiferent cât de mult mă rănea uneori. Oare aşa 

se ataşează victima de călăul ei? Tâmpenii. Ea călău. Mai degrabă este propriul său 

călău. Şi mi se face milă de proasta care, după plecarea idiotului de tată, a decăzut în 

halul ăsta. Sau el a fugit din cauza asta? Nu mai ţineam minte. Fusese demult când am 

observat lipsa lui şi întrebarea mea unde e tata a rămas suspendată în aer. Şi singurul 

adevăr palpabil în lumea asta era ea. Dar unde o fi acum? Mi-am dat seama că zădarnic 

mă furişam, pentru că mama nu era în casă. Ori… şi iar am simţit înjunghierea din 

stomac. Acelaşi clişeu: bucătăria – era goală. Miroseam prin casă şi realizam prezenţa 

mirosului otrăvitor. M-am indispus din nou. Îmi pierise cheful de joacă, de prieteni, de 

viaţa de dincolo. Am deschis înfrigurat uşa dormitorului şi m-am oprit înţepenit. Dormea 

într-adevăr aruncată pe pat. Dar imaginea asta îmi era destul de familiară. Altceva mă 

speriase şi mă incitase. Se culcase atât de neglijent, încât halatul se adunase în jurul 

brâului şi partea de jos apărea dezgolită în totalitate. Îi vedeam picioarele, dincolo de 

limita permisului. Iar la îmbinarea picioarelor se vedea părul pubian. Nu avea chiloţi. Am 

vrut să fug. Dar mă uitam fascinat la formele feminine. Nu erau încă urâte. Nu era încă 

bătrână. Puteau să trezească la viaţă un bărbat. Era prima dată când priveam atât de 

aproape o femeie în nuditatea ei. O mângâiam cu privirea. Iar şi iar parcurgeam piciorul 

de la gleznă în sus, până când pulpa căpăta o culoare palidă a nudităţii. Zărisem ce 

e mai sus, dar încercam să lungesc aşteptarea de a îi privi şi partea atât de intimă. 

Uitasem că e mama mea. Uitasem că sunt copilul ei. Jena dispăruse. Lumea dispăruse. 

Eram doar eu, bărbatul şi femeia asta. Fascinaţie şi dezgust. Se mişcă. M-am trezit 

brusc din nebunia în care mă aflasem. „Târfo!”, am scuipat sec şi am mers ca să o 

învelesc. M-am apropiat de patul în care dormea şi, uşor, fără să o trezesc, am tras 

plapuma peste nuditatea ei. Am ieşit. Voiam să fiu departe. Să mă răcoresc. Să uit. Să 

şterg imaginea din capul meu. Dar ştiam că nu voi putea să o fac. 

Mă simţeam bine în ziua aceea. Am stat, ca de atâtea ori, cu băieţii sub scara 

blocului. Bancuri, glume, povestirea experienţelor de amor. Mi-ar fi plăcut să stăm până 

dimineaţă. Nu voiam să mă întorc acasă. Dar gaşca se destrămă şi trebuia să merg şi 

eu în universul meu. Fluierând uşor, am deschis cu precauţie uşa. Nu ştiam ce voi găsi 

dincolo. Niciodată nu ştiam ce, cât şi cum sunt schimbate lucrurile în casă. 

De data aceasta era ceva diferit. Plutea o nelinişte in aer. Am simţit o apăsare în 

piept. Uşa s-a închis cu zgomot în urmă. Nu înţelegeam cauza neliniştii. Nu puteam 

să-mi explic de unde atâta fior. Bucătăria era goală. Pe aragaz nu era nici o cratiţă, 

aşa că trebuia să caut singur ceva de mâncare. Găsind în frigider o bucată de brânză, 

mi-am înjghebat o gustare. Cu bucata în mână, intenţionam să citesc înainte de somn. 

Dar am intrat, după obicei, în camera mamei să văd dacă doarme sau nu. Trebuia 

să ştiu ce face. Neliniştea crescu şi am înţeles ce mă nelinişti atât de mult. Persista 

un miros nou, unul necunoscut, care aici, în camera mamei, devenea insuportabil. 

* 

* 


Ala Murafa 

PROZA 

Mirosea înţepător a vomă, a excremente. 

Lângă pat era o sticlă cu dopul căzut. 

Am privit în penumbra camerei. Mama 

zăcea pe pat. Avea chipul răvăşit, morbid. 

Pe cearşaf se vedea pata de vomă care 

mirosea îngrozitor. Am atins-o uşor de 

umăr. Nimic. Am scuturat-o mai puternic. 

Voiam să o văd că deschide ochii, să se 

ridice, schimbând lenjeria, să o ajut sa-şi 

aerisească dormitorul. „Mamă!” Urletul 

meu se pierdea undeva pentru că nu-l 

auzeam. Desfăşurarea lentă a mişcărilor 

mele, mă ducea cu gândul spre un vis 

urât când încerci să fugi, trebuie să fugi 

şi picioarele sunt grele şi te împiedici. De 

ce nu se ridică, aşa beată să schimbăm 

cearşaful? De ce nu vrea să împrospătăm 

aerul? Gânduri, frânturi de întrebări şi 

mai presus de orice era frica. O simţeam 

în aer. O simţeam dureroasă, lipicioasă şi 

mlăştinoasă. Mă zbăteam să pot ieşi, să 

mă pot rupe din stările de confuzie. Nu 

ştiam ce să fac. Era un comportament 

nou, unul neobişnuit pentru mine. 

Începusem să mă agit, mergând, fără 

rost, din dormitorul mamei în camera mea, 

în bucătărie şi iar în dormitor. Speram 

să găsesc situaţia schimbată, să fi fost 

un coşmar de o fracţiune de secundă. 

Speram ca mişcarea să mă ajute să iau 

decizia cea mai potrivită. Ce să fac? Ce 

i s-a întâmplat? Să chem ajutor! Dar pe 

cine să chem? Îmi era jenă ca un ochi 

străin să o vadă pe ea în starea aceasta. 

Îmi era jenă ca cineva să simtă mirosul 

acesta oribil. Am deschis geamul. Aerul 

serii mă lovi puternic în piept. Să chem pe 

cineva. Să chem pe cineva! M-am repezit 

spre uşă şi, desculţ, am alergat la vecina, 

bătând disperat în uşă. Odată luată 

decizia, puterile îmi reveniră şi băteam în 

disperare ca să văd un chip viu, să ştiu că 

moartea nu a cuprins tot universul. Femeia 

citi pe chipul meu că ni s-a întâmplat ceva 

că imediat mă urmă, fără să întrebe nimic. 

Sau, poate, vecinii ştiau mult mai multe 

decât îmi imaginam eu, vedeau mult mai 

multe decât aş fi vrut… Intră în dormitorul 

mamei, pe mine mă împinse afară. Ieşită 

în câteva clipe, poruncindu-mi să nu 

intru. Fugi spre apartamentul ei, iar eu 

mă agitam în hol. Aş fi vrut să intru, aş fi 

vrut să fug, aş fi vrut să urlu, să lovesc... 

simţeam o furie împotriva a tot şi toate. 

Îmi venea să o pocnesc pe mama pentru 

că am deranjat vecina. Pentru că a trebuit 

să inspire şi alţii mirosul acesta. Pentru că 

au văzut-o şi alţii în halul acesta. Îmi era 

ruşine. Îmi era teamă. 

6843

PROZA 

Peştera celor veşnic osândiţi 


Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat în braţe. 

– Iartă-mă Tudorelul mamii de ce-am făcut, dar aşa am crezut atunci că vă pot creşte 

pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi 

nu credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să suport groaza uciderii lui şi 

a reproşurilor pe care mi le face mereu că nu mi-a păsat de el. 

– Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă duc mai jos după 

cineva. 

– Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te paralizează câte-o sută de ani 

numai cum le vezi. Nu mai coborî fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi. 

Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a fratelui nenăscut cu haina lui. 

S-au apropiat de scară şi au coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri. A 

apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi oameni, a văzut trupuri mutilate, 

date pradă fiarelor, a privit linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de statui 

cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina altora sau în lacuri de sânge, a privit 

carnagiile cele mai greu imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele torturate 

îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele – pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, 

Bogdan, Paul, Roxana, Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume. 

Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale infernului, a ajuns la capătul 

scării şi acolo era un râu. S-au suit toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau 

mai mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea de duhovnic, nepăstrarea 

sfintelor taine, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care 

stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin orificii un lichid alb-gălbui, care 

se scurgea în lac. Iar ei se făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în pasta 

vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi gurile implorau iertarea până când 

erau inevitabil lovite de vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind uneori 

la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde definitiv. 

– Unde sunt călugării de pe Athos? – întreba Tudor pe cei din jurul lui. 

– Mai departe – i-a răspuns un suflet. Acolo unde începe râul. Să nu puneţi piciorul pe 

pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail. Şi pentru 

părintele Teofil – a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-l implore: Sofronie, Daniel, 

Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore, Leon, Teofan. 

A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a trupurilor topite ale călugărilor, 

într-o atmosferă tot mai încinsă şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei 

patru călugări. 

– Urcaţi în barcă – le-a strigat el. 

– N-are rost – i-a răspuns cel vârstnic. Cine poate să ierte nişte suflete născute strâmb, 

încărcate de dispreţul şi hula tuturor credincioşilor? Cum putem să apărem în faţa Fecioarei 

când suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu putem ieşi de-aici decât 

prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încetîncet, 

ne vom apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine în faţa Maicii 

Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea ei. 

– Urcaţi în barcă acum – le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i tragă spre el cu toată 

împotrivirea lor. 

În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite ale călugărilor, ei se opreau 

şi mângâiau suprafaţa ei, spunând: ”Iartă-mă Veniamine! Iartă-mă Dionisie!”. Urcarea celor 

patru călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor. Căldura dogoritoare îl epuiza iar 

privirile pline de groază ale celor din jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze 

numele ca să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-l ţinea aproape de el îl 

trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere la scară tot mai anevoios. Voia să se oprească să 

se odihnească, dar şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage 

Fecioarei Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad. A simţit că forţele i se refac şi a vâslit 

cu toată energia până la scară. Împingând cele şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după 

el, a început un urcuş greoi. La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea de departe 

sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu el, dar nu mai putea să facă un efort 

suplimentar şi nici nu mai putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o vede la 

capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să vină la ea. A început să urce treptele 

mai repede, fără să mai privească în jur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale celor 

patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude apropiate. Lumina de la capătul scării 

se făcea tot mai mare, iar vederea ei îi umplea inima de bucurie. 

Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre icoană să mulţumească 

Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude. A 

pus din nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum Maica Sfântă îi pune 

iarăşi mâna pe păr şi îi dăruieşte o crenguţă cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără 

să mai apuce să privească sufletele lăsate la gura iadului. 

N-a ştiut cât a dormit – câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult. Când s-a trezit, 

intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat. Privind spre trupurile călugărilor de lângă el 

a văzut că erau descărnate – simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau lichid albgălbui. 

Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de sufletele chinuite şi a început să se roage 

pentru toate numele pe care le reţinuse. 

În această stare de rugăciune era când pustnicul Gorgonie a început să dea bolovanii la 

o parte şi să intre în peşteră. Schimbarea văzută l-a cutremurat şi a luat-o la fugă fără să spună 

nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, 

pustnici şi muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de oameni. Câţiva muncitori au 

început să vorbească destul de tare, acuzându-l că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai mulţi 

călugări se închinau, murmurând speriaţi: ”Doamne fereşte!”. Pustnicul Gorgonie le spunea 

câtorva feţe monahale cum l-a lăsat şi cum l-a găsit, spunând adesea: ”Uitaţi-vă la ochii lui. A 


Bruno Ştefan 

fost dincolo.” 

Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă 

icoană, cu crenguţa cu flori în mână, în faţa 

câtorva zeci de oameni care nu îndrăzneau 

să înainteze spre el şi nici să-l întrebe ceva. 

Stareţul mânăstirii a fost primul care s-a 

apropiat de el şi a întins mâna după crenguţă. 

A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o si 

apoi s-a întors spre călugări spunând: 

– E iasomie de Nazareth. Sfântul 

Siluan a descris-o în amănunt, spunând că 

Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria 

această plantă nemaiîntâlnită până atunci în 

lume. A plantat-o în curtea casei ei şi a avut 

mereu cu ea în toate călătoriile pe care le-a 

făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. 

A dăruit sfântului Antonie o crenguţă ca 

mulţumire pentru întemeierea monahală a 

muntelui. A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama 

şi Vasile cel Mare o crenguţă similară 

care nu s-a ofilit decât după adormirea 

lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica 

Domnului o crenguţă identică şi i-a descris-o 

arhimandritului Sofronie în toate detaliile. E o 

minune dumnezeiască! – a exclamat stareţul 

cu voce puternică. 

Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor – 

unii au început să-l îmbrăţişeze, alţii au căzut 

în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au mulţumit 

doar să-i atingă hainele. Alţii mai sceptici – 

muncitori şi pelerini – s-au apropiat de cele 

patru schelete şi le-au privit cu atenţie. Erau 

uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu 

toate astea ei văzuse recent trupurile buhăite 

şi purulente. 

– E ceva necurat la mijloc – îşi spuneau 

unii altora. O fi vreun vrăjitor care ştie nişte 

trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor. 

Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea. 

Nici un murmur şi nici o vorbă nu se mai 

auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea 

în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau 

de Tudor. 

– Sunt marii pustnici ai muntelui – i-a 

şoptit Gorgonie. Sunt singurii tunşi în Marea 

Schimă şi sunt sfetnicii de taină a Fecioarei 

Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei 

mondiale. Nu i-a văzut lumea de-aici pe toţi la 

un loc decât la moartea stareţului mânăstirii 

Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor. 

Cel mai vârstnic dintre cei şapte 

monahi, un om de 96 de ani, foarte slab 

şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de 

ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de 

Tudor sprijinindu-se în toiag. L-a privit deaproape 

şi a început să-i pipăie faţa cu 

mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat 

picioarele. Tulburat, Tudor l-a ajutat să se 

ridice. Bătrânul l-a îmbrăţişat cu atâta emoţie 

încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi 

de gestul lui. Făcându-şi cu greu loc prin 

î

Lichefierea solidelor - viciul 

postmodernismului 

Postmodernismul in stare lichida- realitatea timpului 

nostru sau „ topirea solidelor”- metafora ce evoca dezagregarea, 

disolutia elementelor si a structurilor specifice modernitatii. 

„Topirea” structurilor sociale, a valorilor, a reperelor axiologice, o 

reala metamorfoza produsa de ‘’modernitatea lichida”, sesizabila 

in cinci segmente distincte: emancipare, individualitate, timp 

si spatiu, munca si comunitate.Viciile epocii postmoderne 

sesizate de T. Bauman, in cartea sa „Modernitatea lichida” 

(2000) isi exercita simultan presiunea asupra civilizatiei si 

culturii. Relativismul cvasi excesiv si atotcuprinzator se erijeaza 

nervos la nivel moral, estetic, cognitiv, social si religios. 

Disolutia legaturilor sociale si a reperelor valorice, delimitarea 

individului din comunitatile destramate si tendinta de afirmare 

furibunda si orgolioasa a propriei libertati si autonomii. Tendinta 

accerba de izolare, retragerea individului din „agora” in spatiul 

privat, destabilizarea angajamentelor sociale, a frontierelor 

politice, provocand ‘’deteritorializarea’’ noilor elite economice, 

manageriale si culturale. Proces intensiv sustinut de globalizare 

si binecuvantarea ei: supra tehnologizarea mass-mediei. Asa 

descrie Bauman „topirea solidelor”- mobilitatea, inconsecventa, 

fluiditatea ce irumpe din toate madularele civilizatiei 

contemporane. 

Bauman vorbeste despre insingurarea si nesiguranta 

individului, deriva, presiunea, lipsa de perspectiva si de repere. 

Astfel individul este coplesit, prefera retragerea din spatiul public, „in 

spatele zidurilor puternice ale particularului”; „ manifesta tendinta 

de autoizolare si de satisfacere a intereselor private incercand 

sa scape de povara responsabilitatii individuale, lasand „ marea 

societate” in voia propriei sorti. In postmodernismul destructurat, 

individul descatusat, eliberat din constrangerile de ieri, cauta 

noi forme de comunitate care sa-i ofere adapost si singuranta. 

Scapati de gratiile vechilor institutii si structuri rigide, indivizi 

manifesta o frenetica mobilitate, un fel de nomadism avansat, 

reusind sa-si construiasca comunitati surogat, asa numitele 

„comunitati - garderoba”, comunitati virtuale, caracterizate de 

instabilitate si superficialitate, oaze pasagere ale vietii private. 

Aceasta tentatie a retragerii catre particular, a evitarii spatiului 

public este in fapt acel impuls al autoconservarii in fata presiunii 

resimtite din partea structurilor destructuralizate. Individul cauta 

si experimenteaza acum „ fuga de responsabilitate” tot asa cum 

abaterea si revolta erau ( altadata) o fuga de supunere. 

In postmodernismul descris de Bauman, cautarea asa 

mulţimea de călugări care voiau să-i atingă şi să-i binecuvânteze, 

ceilalţi şase mari pustnici l-au îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor 

ca pe un frate de-al lor. 

– Vino cu noi – i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ: 

Puneţi scheletele în osuar şi făceţi-le o slujbă creştinească. 

A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi 

a coborât la mânăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte sihaştri 

şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată de stareţ, 

iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de călugărie. În 

lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa albă a curăţeniei, 

a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în patru părţi ale capului în 

semn de cruce. A primit numele Migdonie, în cinstirea sfântului care 

a fost băgat de viu într-o groapă la ordinul împăratului Maximian. Dar 

toţi i-au spus Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă 

pe Maica Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul 

îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale ”arme”: cămaşa (haina veseliei), 

paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea duhului), 

potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilavca (vălul care-l împiedică 

să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica lungă, mantia şi rasa 

(hainele mântuirii), sandalele (pentru vestirea Evangheliei păcii), 

metaniile (sabia Duhului), crucea (cu care-l urmează pe Mântuitor) 

şi lumânarea (ca să aducă lumină înaintea oamenilor şi să vegheze 

păstrarea credinţei). A fost pentru prima oară în ultimele secole când 

un om a primit călugăria fără să petreacă trei ani în mânăstire ca 

novice purtând scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasa cu mâneci 

largi, dar mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în 

monahism biserica se umpluse de îngeri. 

În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de pustnici care 

s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii Domnului la paraclisul 

Metamorfosi – cel mai înalt loc de rugăciune aflat în vârful muntelui 


PROZA 

numitului „adapost 

primordial” a ajuns 

sa inlocuiasaca 

revolta -altadata o 

optiune rezonabila 

- pentru ca „ nu mai 

exista o autoritate 

de comanda care 

sa poate fi daramata 

si inlocuita”( Pierre 

R o s a n v a l l o n ) . 

Puterea nu mai Alina Maria Radu 

este concentrata 

unitar , intr-un 

simbol central, ea s-a disipat , s-a lichefiat , s-a atmosferizat 

odata cu iuresul globalizarii. In aceasta noua conjuctura , 

puterea manifesta noi forme de control si se exercita in mod 

„deteritorializat” eliberata de angajamente si loialitati locale. 

Detinatorii puterii politice, economice sau mediaticeaceste 

noi elite nomade- adopta o noua tehnica de putere: „ fuga, 

scaparea, omisiunea si evitarea” - respingerea efectiva a oricarei 

constructii teritoriale. 

„Modernitatea lichida” descrie „ natura prezentului, de 

multe ori neobisnuita, ca faza in istoria modernitatii” , „topirea 

solidelor” este trasatura societatii ce se autodirectioneaza 

catre o noua tinta- dizolvarea tuturor frontierelor avand efecte 

bine conturate in sfera individuala prin amprenta autoizolarii, 

nesigurantei si depersonalizarii. 

Posmodernismul in acceptiunea lui Zygmunt Bauman 

tranziteaza un amplu proces de disolutie si dezintegrare a tuturor 

structurilor specifice modernitatii: topirea, fuidizarea elementelor 

„grele” , a lucrurilor si structurilor sociale , a institutiilor si valorilor 

care au avut odata durabilitate si prestigiu in favoarea celor 

trecatoare, volatile, instabile. „ Instrumente desavarsite dar 

teluri vagi- iata trasatura timpului nostru”.Afirmatia facuta de 

Einstein surprinde esenta crizei pe care o traverseaza lumea 

postmoderna. Ea pune in balanta mijloacele - domeniul tehnic 

al civilizatiei- si scopurile- domeniul ideal si ideatic al culturii. In 

aceasta afirmatie rasuna un ecou al avertismentului formulat de 

umanistul Francois Rabelais in pragul epocii moderne: „ stiinta 

fara constiinta nu este decat ruina sufletului”.Iata o alta lectie a 

secolului nostrum! 

Athon, la peste 2.000 metri. Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu 

pustnici şi călugări de la toate mânăstirile şi schiturile, în aşa fel încât 

atunci când au ajuns la Panaghia – puţin mai jos de vârful Athonului – 

Biserica Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare 

de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş atâtea 

mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai emoţionante 

slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a impresionat pe toţi cu harul 

său. Au coborât muntele bucuroşi, discutând despre viitorul fratelui 

Migdonie Imploratorul. Dar bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa 

mânăstirii Iviru a fost arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul 

Daphne, pe drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale 

muntelui, şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul 

volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul 

accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de fiarele 

maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie. Pentru găsirea lui 

au suplimentat forţele de ordine, dar toate căutările au fost în zadar. 

Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile 

sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii. 

Pustnicul Gorgonie – duhovnicul lui – a spus celor din jur că Migdonie 

îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub atentă observaţie 

şi au văzut că mergea uneori vorbind singur, dar nu în acelaşi mod 

în care merg toţi părinţii muntelui, murmurând neîncetat rugăciunea 

inimii, ci vorbind cu cineva nevăzut. În jurul lui era în acele momente 

un miros puternic de iasomie. La scurt timp, indicatorul ”Afurismeno” 

de lângă schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul 

pe care e scris ”Peştera Implorării”. În faţa peşterii a fost plantată 

crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum de 

la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se roage nu 

doar pentru cei buni, ci şi pentru cei de neiertat. 

6845

VITRINA REVISTELOR 

Actualitatea literară, nr. 5 februarie 2011 

Aş rezona cu Nicolae Silade şi al său editorial La ce bun 

filozofia, mai ales când ne invită: „să primim în gazdă un fulg 

de zăpadă, să mergem în vizită la un fulg de iarbă, la o floare 

de cireş…” dacă nu mi-ar fi teamă nu de filozofie ci de … 

tehnologie. Tehnologia viitorului aşa cum se prefigurează n-ar 

fi oare tot o „filozofie aplicată” nu la un grup limitat geografic 

ci întregii planete? Recunosc, sunt sub impresia unui reportaj 

televizat recent din care aflu că oglinda de la baie, platoul mesei 

de bucătărie şi nu mai ştiu câte suprafeţe plane pe stradă, în 

maşină, vor fi înlocuite cu ecrane aducătoare de informaţii gata 

servite, de imagini sintetice, menite să păcălească simţurile. 

Alex Ştefănescu este îngrijorat de fenomenul „sindicatul 

succesului” în care dacă nu eşti nu exişti şi se teme că, dacă 

ar descoperi un tânăr genial undeva în provincie şi ar vrea să-l 

prezinte, nu ar avea nicio şansă să se facă auzit. 

Descoperiţi domnule Alex tinerele talente şi prezentaţi-le 

fără teamă, chiar dacă nu se face gaură în cer. Ar fi mai trist dacă 

am arunca şi copiii odată cu apa. 

Poezia lui Mircea Cărtărescu din volumul Nimic publicat 

în 2010 la editura Humanitas dovedeşte „că Mircea Cărtărescu 

scria prin 1988 – 1992, ceea ce scriu acum cei mai noi poeţi 

români” potrivit spuselor domnului Constantin Buiciuc. Poezia 

tinerei Iarina Copuzara vine parcă să confirme părerea domniei 

sale. Paul Aretzu face onorurile de invitat al revistei printr-un 

lung fragment din Cântarea cântărilor sau Amantul universal. 

Magda Ursache ia pulsul editurilor postdecembriste 

amintind că „editorii de vocaţie (ca Rosetti) sunt rari”. Casa 

editorială Demiurg din Iaşi este de data aceasta „putreziciunea 

«mărului» editorial. Bine venită rubrica Şcoala de poezie. 

Aflată doar la numărul 5 de la apariţie, revista a prins deja 

culoare în tabloul revistelor literare. 

Argeş, ianuarie 2011 

Nu cred că dorinţa lui Adrian Alui Gheorghe s-a materializat 

în fractura mâinii drepte a poetului Liviu Ioan Stoiciu. Cred 

că fostul grup de la Durău rămâne legat dincolo de elegante 

schimburi de replici. Continuăm să-l urmărim pe LIS în drum spre 

„izvorul energetic” din vârful Omu şi deocamdată ne mulţumim cu 

promisiunea sa că va mai reveni. 

„Spre deosebire de majoritatea confraţilor poeţi din 

generaţia optzecistă care se orientează (după consacrarea 

poetică) spre proză, Cassian Maria Spiridon înclină vădit către 

genul eseistic. Aşa începe Nicolae Oprea cronica sa la cartea 

de eseuri Vieţi controlate apărută la editura Junimea în 2009. 

Paginile Poesis cuprind poeme în proză de Florentin Sorescu, 

poeme de Sorin Durdun care îşi „conturează problematica 

existenţei”, Lucian Scurtu cel care a „spălat urechile măgarului 

lui Avesalon, Dumitru Chioaru cel „licenţiat în melancolie de 

cabinet” după spusele lui Al. Cistelecan. 

Leo Butnaru oferă o pagină cu traduceri lui René Chare. 

În „Solilocvii câşe, solilocvii perpendiculare” Ioan Ursu 

propune un „joc”, în care piesele sunt citate din autori preocupaţi 

de opţiunile politice ale filosofului Constantin Noica. Piesa de 

bază ar fi cartea lui Sorin Lavric - Noica şi Mişcarea Legionară, 

Humanitas, Ed. a 2-a, rev., 2008, „tocmai pentru că are ca 

substanţă un efort de a înţelege cauza răului, din perspectiva lui 

«cum a fost cu putinţă?»” 

Despre cum a fost Liviu Rebreanu interzis, împuţinat, 

estropiat… de comunism aminteşte Nicolae Mecu: „Impresia, la 

lectura presei din primele săptămâni de după 23 august 1944 

este aceea a unui consens, în această privinţă între dreapta 

democratică (PNT,PNL,PSD) şi stânga comunistă (PCR şi 

sateliţii lui apăruţi peste noapte). 

Dumitru Augustin Doman reaminteşte ceea ce am spus 

şi noi: „Sunt autori care-şi trimit acelaşi text la două, trei, la cinci 

reviste. E, desigur, dorinţa lor de a-şi face cunoscut textul cât mai 

bine având în vedere tirajele şi problemele de difuzare a presei 

culturale la nivel naţional… fenomenul acesta extins ar duce la 

nivelarea până la confuzie a revistelor… Apoi, există o mentalitate 

pernicioasă a autorilor că trebuie scris pe spaţii mari, probabil 

pentru a impresiona”. Da, aşa este, sunt autori nemulţumiţi că 

textul trimis apare fragmentat în mai multe numere. Nu spun că 

acest lucru e chiar corect, Dar cum să faci să împaci politica 

editorială cu lungimea textului? Mai mult, descoperim că aceleaşi 

...cu Ştefania Oproescu 


texte sunt uneori postate şi pe internet. 

Cafeneaua literară, ianuarie 2011 

Tocmai anunţa D.A.Doman în Argeş că „întrerupe 

pe termen nelimitat ancheta (să zicem până la intrarea în 

normalitate) despre’generaţia 80” când Virgil Diaconu deschide 

revista Cafeneaua Literară cu proiectul domnului Doman legat 

de generaţia optzecistă văzută „din interior, cu convingerile 

protagoniştilor” sub titlul Trădarea optzecismului – scriitori 

optzecişti împotriva canonului optzecist”. Dar cum cartea de 

interviuri se presupune a apărea în cursul anului acesta sau chiar 

în cursul anului celălalt, să sperăm că proiectul domnului Doman 

va reuşi să cuprindă întreaga informaţie pe care şi-a propus-o. 

Adrian Dinu Rachieru face un portret poetului Ştefan Foarţă 

sub întrebarea Un poet ludic? iar Radu Voinescu prezintă cele 

trei volume ale Feliciei Sprânceană Anghel (Eroul umile eseuri, 

2008,Eroul sensul întregului, 2009, Eroul spiritul timului 2010, 

ed. Printech Bucureşti). Versuri „… legate în modul cel mai intim 

de versuri şi motive din elegiile de la Duino”, urmând aceeaşi cale 

pe care a urmat-o în volumul Magia ecoului. 11 elegii,(2007), 

„volum rezultat dintr-un gen sui-generis de pastişare a operei 

nichitastănisciene” şi care i-a adus premiul Asociaţiei Scriitorilor 

din Bucureşti. Mai citim în revistă poeme de Cristina Onofre, 

Silvia Grigore şi Florian Stancu. 

Despre „o scriitoare care confirmă Valeria Manta Tăicuţu”, 

se pronunţă Florentin Popescu. Revista se păstrează vie şi 

ancorată în realitate. 

Convorbiri literare, ianuarie 2011 

Cassian Maria-Spiridon ne readuce în memorie publicistica 

eminesciană cu caracter politic: „… Judeţele sunt abandonate 

cu desăvârşire în exploatarea a vreo câţiva deputaţi, sateliţi ai 

guvernului care şi ei la rândul lor permit guvernului a exploata ţara 

pe o scară mai mare. Dă-mi să-ţi dau – iată morala guvernanţilor 

de astăzi” (ziarul Timpul, 29 martie 1880). În finalul articolului 

spune Cassian: „Actualitatea observaţiilor publicistului de la 

Timpul, nu sunt un merit al poetului ci o tristă dovadă a neîmplinirii 

noastre.” Trist, e adevărat, dar mai tristă este perenitatea noastră 

în morala resemnării şi în a sufoca orice ocazie de schimbare. 

Fragmentul din volumul Postmodernismul şi identităţile 

culturale: conflicte şi coexistenţă (în curs de apariţie la Iaşi, editura 

universităţii A.I.Cuza 2011) al domnului Virgil Nemoianu deschide 

apetitul spre căutarea textului în totalitatea şi complexitatea lui. 

„Cineva s-a trezit! A redescoperit că are cultura română 

o întemeiere în opera unor mari personalităţi geniale, care 

trebuie evocate, actualizate.” Aşa începe Elvira Sorohan textul 

Revirimentul Cantemir şi continuă : „Nu am cunoştinţă ca vreo 

operă a unui cărturar din estul european să fie tradusă în trei 

limbi europene la începutul secolului luminilor cum a fost Istoria 

imperiului Otoman a lui Cantemir. 

Gheorghe Popa analizează feţele tragicului în viziunea 

lui Eminescu:Tragicul ontologic: naşterea, condamnarea la 

moarte, Tragicul axiologic:răul, nimicnicia, Iubirea şi tragicul, 

Tragicul suprem: spaima eternei întoarceri. 

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu de la debutul editorial până în 

prezent, este trecută prin filtrul lui Ion Holban cu popasuri în toate 

etapele construcţiei sale poetice. Toate textele alese de critic 

sunt esenţe tari, dar poemul O biserică mergătoare din volumul 

Post-ospicii (1977) necesită cu siguranţă o pauză de respiraţie. 

Biografia lui Geo Bogza „destul de spiralată, cu luxaţii 

existenţiale şi răzleţiri în tăcere” face obiectul cronicii lui Cristian 

Livescu la ediţia operei de început a poetului, publicată de criticul 

Paul Cernat în 2010 sub titlul Poemul invectivă şi alte poeme 

(Litera & Jurnalul Naţional, 2010). 

Daniel Cristea-Enache continuă Salonul deschis cu analiza 

volumului Gabrielei Adameşteanu Dimineaţă pierdută, ed. V 

revăzută,(editura Polirom 2008). 

Dacă „Mai e împărţită omenirea” se întreabă Nicolae Creţu 

urmând gândul eminescian iar Mihai Daniel Gheorghe, preocupat 

de măştile lui Mihai Eminescu îl invocă pe criticul Petru Creţia, 

cel care „resimte acut nevoia unui nou val de cercetători serioşi 

şi dedicaţi, cu inteligenţă şi pasiune, studierii lui Eminescu şi care 

să spună la un moment dat ceva încă nespus şi mirific despre 

poet, dar cu un glas normal”. 

Şi Liviu Papuc face vorbire de cartea Săluc Horvath 

de la Baia Mare cu titlul De la Titu Maiorescu la Petru Creţia 

(Fundaţia Culturală Libra 2010), evidenţiind părţile bune şi

scăpările autorului. Titlul sub care apare textul domnului Papuc 

nedumereşte oarecum: Pe lângă Eminescu mâncăm şi noi o 

pâine. Mircea Platon argumentează că în România economia de 

piaţă se bazează pe minciuna de subzistenţă şi că: „modelul 

pe care îşi dau ghes comis-voiajorii neoliberali români să ni-l 

vândă e depăşit tocmai pentru că genul de capitalism pe care 

se sprijinea nu are nimic de a face cu piaţa liberă”. Supărat pe 

un „subgânditor iresponsabil” în persoana domnului Bogdan C. 

Enache, i-ar da acestuia câteva indicaţii de lectură. 

Un material amplu şi aplicat prezintă Alexandru Racu în 

Creştinism, contrarevoluţie şi fascism: eseu despre virtuţile, 

dinamica istorică şi limitele dreptei . 

Cu „vinul mistic” al lui Salah Stétié ne delectează Marius 

Chelaru în Cartea străină. 

Ne atrage atenţia Ervin Laszlo că ne aflăm în Punctul 

haosului (volum apărut la editura Pro Editură şi Tipografie 

Bucureşti, 2008). Aflat între „scenariul colapsului şi scenariul 

salvării, Tiberiu Brăileanu lecturând cartea, apreciază cumva 

optimist că: „Suntem într-o fereastră a haosului iar viitorul se 

află în capetele noastre”. Să sperăm că vom găsi calea. 

Tomis, ianuarie 2011 

Daniel Clinci vine în acest număr cu trei subiecte de 

actualitate. Primul, se referă la legea iniţiată de academicianul 

Eugen Simion, prin care data de 15 ianuarie se transformă în 

Ziua culturii naţionale. Mai mult, noua lege obligă instituţiile 

publice să reflecte evenimentul… iar Ministerul va publica anual 

un soi de îndreptar pentru organizarea manifestărilor. 

Al doilea, sub titlul Metafizica mâinii invizibile tratează 

credinţa capitalismului liberal în „Mâna invizibilă” a lui Adam 

Smith pe care „Heidegger ar numi-o „metafizică împlinită” şi ar 

avea dreptate… La nivelul discursurilor predominante în media, 

este cert că liberalismul nu mai poate fi susţinut exclusiv pe baza 

mâinii invizibile şi că se remarcă necesitatea stringentă de a-i da 

o dimensiune umană”. 

În al treilea subiect vorbeşte cu amărăciune despre sensul 

doctoratului: „Sensul doctoratului s-a degradat, iar cei care au 

impresia că ai noştri colegi de la Vest o duc mai roz, se înşală. 

Sisteme întregi de educaţie nu reprezintă decât afaceri unor 

persoane…” 

Alice Drogoreanu ne delectează cu un text impresionant 

anno domini 2010. decembrie. duamna, de ce mă trageţi în 

poză? Cartea de caricaturi politice Bestiar este atractiv prezentată 

de Raluca Şerban Naclad. Din Poemul Lunii al lui Mugur Grosu 

reţinem finalul: Totul vine din China / Până şi moartea / la cât e 

de migăloasă şi ieftină / cred că e o chinezărie. 

Aura Cumita lecturează Cronica Ideilor Tulburătoare a lui 

Matei Vişniec (ed. Polirom 2010) şi ataşează un inspirat motto, 

poemul Corabia publicat de autor în România anului 1984. 

Cartea Aer cu diamante reeditată la editura Humanitas 

după 29 de ani îl determină pe Yigru Zeltil să treacă pe la fiecare 

din semnatari (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, 

Ion Stratan ) cu ochiul cititorului din 2010. 

Despre acel Cioran care declara în 1990 „M-am plictisit să 

calomniez Universul!” se ocupă George Mucianu. 

Cred că astfel de proză „prinde” în actualitate ca cea 

semnată de Costel Baboş Pe şeful meu îl cheamă James . 

Traducerea lui Mădălin Roşioru din Jean-Marie Gustave Le 

Clézio surprinde prin drama cu care se confruntă zilnic în sala de 

judecată un judecător pentru copii. 

Caligraf, decembrie 2010 

„Nu ştiu cum se face, nu ştim prin ce miracol, când poetul 

Florea Burtan atinge cuvântul, el începe să cânte” spune Liviu 

Comşia despre volumul acestuia Partea mea de târziu (editura 

E9 Nouă , Bucureşti 2010). Despre acelaşi poet Horea Gârbea 

afirmă că „… este o reconfortantă certitudine a peisajului liric 

cotidian”. Dar ce spune poetul: „Îngerul meu are palmele supărate 

/ Nu mă mai mângâie, s-a plictisit / îşi ţine aripile strânse pe spate 

/ Mă învinovăţeşte că am amurgit”. 

Premiantul revistei Caligraf pentru proză Liviu Nanu este 

prezent cu un fragment din volumul în pregătire Cârciuma lui 

Bicuţă (seria a II-a) iar lui Anghel Gâdea, beneficiarul premiului 

pentru poezie îi este rezervată o pagină de poeme. 

Proza lui Gheorghe Stroe Vacheron Constantin captivează 

şi lasă în urmă gustul amar al mecanismului de ceas care, 

trezit la viaţă după cincizeci de ani, bate un timp străin în casa 

bătrânului ceasornicar. Cu colindele Înger, Îngerel din cer (Iulian 

Palade Popescu) înfrumuseţează sărbătorile de iarnă. 


VITRINA REVISTELOR 

Spaţii culturale, anul IV nr. 14 

Poetul Virgil Diaconu răspunde indirect unei întrebări din 

interviul realizat de Valeria Manta Tăicuţu. Întrebare: Ce poeţi 

contemporani crezi că vor figura în manualele de literatură ale 

nepoţilor noştri? V.D.: „Ce poeţi vor figura în manualele nepoţilor 

noştri ne vor spune cei care fac manualele, aşadar cei care 

împart literatura română manualelor, antologiilor, dicţionarelor, 

televiziunii şi străinătăţii. Din comisia care a stabilit, acum câţiva 

ani, scriitorii care merită să intre în manuale a făcut parte, dacă 

nu cumva era chiar în capul ei, criticul Nicolae Manolescu, aşa 

că nu m-a uimit să aflu că un poet optzecist mediocru ca Mircea 

Cărtărescu este în manualele de liceu şi figurează în programa 

Facultăţii de Litere”. 

Două vârste, doi aniversaţi sunt prezenţi în paginile acestui 

număr: Radu Cârneci şi Nicolai Tăicuţu. 

De poezia lui Răzvan Ionescu, din volumul Obiecte pierdute 

şi a Nadiei Cella Pop Naufragii amânate se ocupă Mihaela 

Malea-Stroe. Iar Tudor Cicu îl prezintă pe Nicolae Pogonaru cel 

din volumul Amintiri din prezent (ed. Editgraph 2010). 

Vorbind despre Cioran într-o investigaţie de excepţie, 

concluzionează Ionel Necula: „Despre Cioran s-a scris mult şi 

în multe registre dar nu este nici pe departe epuizat exegetic 

şi eseistic. Va continua să intereseze multă vreme luciditatea 

umană, traversată de neliniştile acestui veac pe care Cioran l-a 

anticipat în culori atât de sumbre şi dezolante.”. 

Prospeţimea poemelor lui Marin Sorescu este reamintită 

de Camelia Manuela Sava. 

„Camus a câştigat pariul – nu mai este persoana non grata” 

spune Florin Dochia la cincizeci de ani de la dispariţia scriitorului. 

Mai onorează revista cu semnăturile lor Florentin Popescu, 

Petru Ursache, Leo Butnaru, Artemiza Delia Asănache, Diana 

Vrabie, Marius Chelaru, Mioara Bahnă, Valeriu Sofronie. 

Ateneu, februarie 2011 

Adrian Jicu prezintă volumul Tozgrec a lui Ioan Petru 

Culianu apărut la editura Polirom 2010: Sub enigmaticul nume 

Tozgrec, scriitorul ascunde, dar şi revelează, o serie de idei 

prezente şi-n lucrările sale despre magie, ocultism sau mitologie. 

„Scurt eseu despre autobiografia lui M. Leiris” prezintă 

Corina Romila sub titlul Punctul zero al sincerităţii în scriitură. 

Violeta Savu comentează poezia Ofeliei Prodan din volumul 

În trei zile lumea va fi devorată(Ed. Paralela 45 2010 şi a lui Radu 

Vancu Sebastian în vis (ed. Tracus Arte, 2010). 

În rubrica Autor şi cărţi Cornel Galben se referă la volumul 

În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foleitonistică 

a lui Marius Vasileanu (editura Paralela 2006), Irina Jijie se 

ocupă de cartea Porcilator a lui Andrei Mocuţa (editura Brumar 

2009),Marin Manta salută reuşita profesorului băcăuan Grigore 

Codrescu cel care a publicat în 2010 Spectacolul istoriei critice … 

manolesciene , Ramona Vârlan anunţă volumul Gânduri despre 

Nae Ionescu al lui Dan Ciachir şi Andreea Barcan îl critică în 

adevăratul sens al cuvântului pe Mihail Dragru-Caina, autorul 

volumului Flavian şi Rozalina (ed. Timpul 2009). 

C.D. Zeletin mai face o „gaură-n cer” cu feţele sărutului: 

„sărutul e paradoxalul sensor al unor concentrate de lume divină 

şi de lume lumească”. 

Eseul lui Viorel Cernica se referă la Titu Maiorescu, Emil 

Cioran şi ideologiile culturale de astăzi. 

Gabriela Gârmacea află din interviul cu Ion Pop că: 

„Sinceritate şi spontaneitate lirică absolută nu există”. 

La douăzeci de ani de postumitate este omagiat profesorul 

băcăuan Iulian Antonescu, rubrica Evocări fiind semnată de Ioan 

Mitrea. 

Constantin Călin continuă jurnalul despre Bacovia (partea 

III) şi Leo Butnaru se află în perioada 1-29 aprilie 2010 din al său 

Jurnal Yes-eu. 

Lecturând cartea Elenei Văcărescu Regi şi regine pe care 

i-am cunoscut (ed. Compania 2007, Ionel Savitescu spune 

în final: „cu o singură afirmaţie a Elenei Văcărescu nu suntem 

de acord, atâta vreme cât avem Principele lui Machiavelli şi 

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie «s-au 

scris multe cărţi pe aproape toate temele dar o carte într-adevăr 

care să trateze educaţia unui prinţ nu există şi nici n-ar putea 

exista căci situaţiile diferă în funcţie de popor şi de mediu». 

Un model de pledoarie în favoarea filozofiei româneşti, aşa 

îl prezintă Ştefan Munteanu pe academicianul Alexandru Surdu 

la ceas aniversar. 

Tot de filozofie face vorbire Ion Fercu în partea a doua a 

eseului Dostoievski, filozofia şi filozofii . 

Mai citim în revistă poeme de Cecilia Moldovan şi George 

Chiriac. 

6847

GEORGE BACIU – PURTĂTOR DE TAINICE - Oglinda literara

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?