2011, nr. 1 - Academia de Ştiinţe a Moldovei

88
unii cingulate a fost de asemenea, sugerată de studiile
cu RMNf iniţiat de spike-uri [49]. Totodată, corelaţiile
semnifi cativ pozitive la subiecţii de control, care
au devenit mai slabe sau au fost absente la pacienţi,
erau localizate în cortexurile limbice, în special temporopolar,
meziotemporal și în regiunile cingulate.
Această remodelare este, probabil, datorată deconectării
asociate cu leziunea axonală talamică, după cum
s-a sugerat în studiile de spectroscopie prin rezonanţă
magnetică [32, 35].
Studiile precedente la pacienţii cu EGI au arătat
o atrofi e a ganglionilor bazali [50]. Datele experimentale,
la fel ca și studiile EEG-RMNf, au demonstrat
schimbări funcţionale la nivelul nucleului caudat și
putamen [45, 51]. Putamenul părea să fi e afectat predominant
la pacienţii cu EGI și nu s-au determinat
modifi cări ale structurilor subcorticale la bolnavii cu
epilepsie extratemporală. Totuși, la pacienţii cu epilepsie
de lob temporal câteva structuri erau afectate
(nucleul caudat, putamen și talamusul), cu predominanţă
în emisfera ipsilaterală cu focarul [50, 52,
53]. În concordanţă cu aceste date, anterior au fost
raportate schimbări ale substanţei albe, cu afectarea
regiunii uncinate [54] și fornixului [55], în timp ce un
alt studiu ce a folosit o sarcină de codare a imaginii a
determinat o relaţie între conectivitatea funcţională și
fornix, dar fără coerenţa fi brelor uncinate [41].
Conectivitatea efectivă a determinat o abordare
mult mai dinamică, cu toate că avea o rezoluţie temporală
relativ înceată. Prin folosirea datelor RMNf–
EEG-corelate în timpul crizelor, grupul din Londra a
studiat interrelaţiile dinamice ale diferitelor arii cerebrale
în timpul crizelor parţiale și generalizate [56,
57]. La nivel global, rezultatele converg spre o creștere
a lungimii caracteristice a căii și o creștere sau o descreștere
a coefi cientului de clustering în timpul convulsiilor.
Concluzie. Studiul conectivităţii este o ramură
nouă în cadrul neuroștiinţelor, cu o importanţă tot
mai amplă, datorită faptului că studiul ei reprezintă
nivelul de bază al activităţii cerebrale. Activitatea conexiunilor
se supune, la fel, legilor de utilizare minimă
a energiei, astfel determinând amplifi carea conexiunilor
utilizate mai des, dar și inhibiţia și, ulterior, stoparea
conexiunilor ce nu sunt folosite. Conectomica are
capacitatea de a determina metodele și principiile de
formare a conexiunilor, astfel prezentând un potenţial
major pentru restabilirea conexiunilor pierdute
în urma unor leziuni de geneză diferită (de ex., accidentele
vasculare cerebrale) sau în urma unor blocări
sau suprasolicitări ale conexiunilor (de ex., epilepsia).
Exemplele grafi ce utilizate de Sporns și colab. ar putea
fi utilizate și pentru studierea conectivităţii la pacienţii
cu epilepsie.
Buletinul AŞM
Cercetarea conectivităţii structurale necesită studii
mai ample și o diferenţiere mai largă pentru tipurile
de epilepsie. Studierea conectivităţii funcţionale la
scară largă în epilepsie este difi cilă, deoarece maladia
este caracterizată prin alterări dinamice complexe.
Interdependenţele ariilor cerebrale implicate în crize
pot să se modifi ce dramatic de la starea interictală la
starea ictală și postictală [58-61]. Majoritatea studiilor
imagistice au fost efectuate în timpul stării interictale.
Sunt necesare studii ulterioare pentru evaluarea
stărilor individuale ce determină lezarea conectivităţii
funcţionale la pacienţi, fapt ce ar putea asigura
identifi carea pacienţilor cu risc de a dezvolta dereglări
cognitive, determinarea cauzalităţii și îmbunătăţirea
deciziilor terapeutice.
Bibliografi e
1. Fields R. D. White matter in learning, cognition
and psychiatric disorders. Trends in Neurosciences, 2008; 7:
361-370.
2. Scholz J. et al. Individual diff erences in white matter
microstructure in the healthy human brain, Diff usion MRI:
From quantitative measurement to in-vivo neuroanatomy.,
Johansen-Berg H., Behrens, T.E.J., Editor. London: Oxford:
Elsevier, 2009. p. 237-250.
3. Johansen-Berg H. Behavioural relevance of variation
in white matter microstructure. Curr. Opin. Neurol.,
2010; 4: 351-358.
4. Johansen-Berg H. ș. a., Relevance of structural brain
connectivity to learning and recovery from stroke. Front.
Syst. Neurosci, 2010; vol. 12.
5. White J. G. et al. Th e Structure of the Nervous System
of the Nematode Caenorhabditis elegans. Philos. Trans.
R. Soc. Lond. B. Biol. Sci., 1986; 1165: 1-340.
6. Sporns O. et al. Th e Human Connectome: A Structural
Description of the Human Brain. P. Lo. S. Comput.
Biol., 2005; 4: e42.
7. Hagmann P. From diff usion MRI to brain connectomics.
2005, Ecole Polytechnique Federal de Lausanne
(EPFL): Lausanne, p. 127.
8. Sakata S. et al. Local design principles of mammalian
cortical networks. Neuroscience Research, 2005; 3: 309-
315.
9. Sporns O. et al. Th eoretical Neuroanatomy: Relating
Anatomical and Functional Connectivity in Graphs and
Cortical Connection Matrices. Cereb. Cortex, 2000; 2: 127-
141.
10. Horwitz B. Th e elusive concept of brain connectivity.
Neuroimage, 2003; 2: 466-470.
11. Lee L. et al. A report of the functional connectivity
workshop, Dusseldorf 2002. Neuroimage, 2003; 2: 457-465.
12. Bullmore E.Sporns O. Complex brain networks:
graph theoretical analysis of structural and functional systems.
Nature Reviews Neuroscience, 2009; 3: 186-198.