şi prof.dr. W. Zwölfer - Revista Pădurilor

cial brad şi fag), „... pentru ca seminţişul deja instalat
sub masiv ... să se menţină până când este folosit”.
(Punctul de vedere al lui Boppe a fost adoptat
la noi de către prof. Marin Drăcea, pentru care,
la brad şi fag, „...la o deschidere mai tare şi mai îndelungată
a masivului decât cea obişnuită la răriturile
normale, se instalează seminţişul sub masiv
şi se câştigă timp şi creşteri” – Vlad, 1978). În acelaşi
timp, Boppe consideră complet nejustificată
aplicarea răriturii preparatorii la speciile de lumină
(gen cvercinee), opţiune explicată de Drăcea (în
Vlad, 1978) prin faptul că „... prin rărirea mai tare
şi de durată a masivului, se crează condiţii foarte
favorabile pentru instalarea seminţişului speciilor
de umbră. Ca urmare a regenerării acestora, sunt
eliminate speciile de cvercinee, adică tocmai speciile
de bază, din amestec”.
Mai mult decât contemporanii săi, un alt reprezentant
important al şcolii silvice franceze, profesorul
G. Bagneris (1878), a considerat că „... ultima
răritură, în general forte, indiferent de specie, nu e
doar o simplă tăiere de ameliorare, este o veritabilă
tăiere de însămânţare”.
Un punct de vedere similar legat de sistarea
aplicării răriturilor a fost exprimat mai târziu
(1954) şi de profesorul Henri Perrin de la aceeaşi
prestigioasă şcoală silvică. Pentru acesta, „... răriturile
se repetă până la punerea în regenerare a arboretului.
În cursul ultimilor 20-30 de ani ce preced
aceasta, este bine de vegheat, în particular, ca
arborii de viitor, viitorii purtători de sămânţă, să
aibă coroanele bine degajate, capabile să asigure la
momentul dorit buna însămânţare a unui sol menţinut
îngrijit în stare de receptivitate. Dar, dacă arboretele
sunt prea dese, datorită mai ales timidităţii
predecesorilor, cu arbori având coroane înguste
şi cu solul în stare mediocră sau rea, este de preferat
ca, pe durata a câteva zeci de ani care rămân, să
se remedieze defectele constatate cu ajutorul răriturilor
particulare (rărituri preparatorii pentru însămânţare),
care să înceapă mult timp înainte de a
întreprinde regenerarea”.
Un alt profesor al şcolii franceze, Pierre
Cochet, considera (1971) că „... răriturile încep în
stadiul de păriş (30-40 de ani pentru fag, brad şi
cvercinee) şi se aplică până aproape de punerea în
regenerare a arboretului “copt” (exploatabil –
n.n.) (120-150 ani la fag şi brad, 150-240 ani la
gorun).
În spaţiul franco-belgian se consideră că, începând
de la 120 de ani, cvercineele, respectiv stejarul
şi gorunul, reacţionează mult mai slab la rărituri
(Viney, 1954; Martinot-Lagarde, 1970, ambii
în Bary-Lenger şi Nebout, 1993). De aceea, la vârste
mari, „... răriturile se aplică la interval de 12-15
ani şi, când se apropie momentul realizării finale a
arboretului, trebuie favorizată (prin rărituri – n.n.)
producţia de seminţe prin punerea în lumină a coroanelor
celor mai frumoase exemplare” (Bary-
Lenger şi Nebout, 1993).
În emblematicul număr 31 din octombrie 1996
al Buletinului tehnic al Office National des Forêts
din Franţa, care include ghidurile silviculturale
(nu norme...) probabil cele mai moderne şi dinamice
din Europa în acel moment, în cazul brădetelor
(Demarq, 1996), stejăretelor de stejar pedunculat
(Duplat, 1996), gorunetelor (Jarret, 1996), făgetelor
(Duplat şi Roman-Amat, 1996) etc., ultima răritură
se recomandă a se aplica cu 10-15 ani înaintea
atingerii vârstei exploatabilităţii.
Astfel, în brădete situate pe staţiuni fertile, exploatabile
la 100 de ani (diametrul-ţel mediu = 60
cm), când desimea arboretului este de 160 arb/ha,
ultima răritură (a 7-a), cu o intensitate pe număr de
arbori de 20%, se recomandă a se aplica la 90 de
ani. În brădetele instalate pe staţiuni sărace, exploatabile
la 110 ani (desimea 200 arb/ha, diametrul-ţel
mediu 50 cm), cea de-a şasea şi ultima răritură
se recomanda să aibă aceeaşi intensitate pe
număr de arbori şi să se aplice la vârsta de 100 de
ani (Demarq, 1996).
În stejăretele de stejar pedunculat, situate în
condiţii staţionale foarte bune, vârsta exploatabilităţii
este de 100 de ani, când desimea este de 50
arb/ha şi se prelimină realizarea unui diametru
mediu de peste 80 cm. Ultima răritură (a 8-a) se
aplică la 85 de ani. La polul opus, în staţiunile de
bonitate inferioară, stejăretele se exploatează la
140 de ani, când desimea este de 70 arb/ha şi diametrul
mediu al arboretului atinge doar 70 cm.
Ultima răritură se recomandă să se aplice la vârsta
de 125 ani (Duplat, 1996). Toate aceste recomandări
au fost preluate integral în ONF (1997).
Făgetele, conduse într-o manieră dinamică,
sunt exploatabile între 100 de ani (staţiuni bogate)
şi 120 de ani (staţiuni sărace), când desimea arbo-
38 REVISTA PĂDURILOR • Anul 126 • 2011 • Nr. 2