Poeme pentru Alba Iulia de IOAN MOLDOVAN

l
l
J
Di scotro r.,r I

Scurtă proză
Poeme pentru Alba Iulia
de
IOAN MOLDOVAN
Draga mea îţi scriu ca un tânăr subofiţer sub spânzurătoare. Vârstele
sunt o problemă
a celor tineri. Acum însă trebuie să adormim toţi, nici o ieşire, nici o
aventură. Mişcări de bună voie: după măsuţă şi faţă de masă albă,
câteva e-mailuri, coroana pentru Anca (preoţii zic Ana), apoi în
cimitir, seara în Vezuviu până noaptea cu fiii şi fiicele. Iată forma de
nebunie la bătrâneţe: caligrafiez în Carnetul Sordid. Toată ziua nici
măcar o privire spre trotuar, unde-n bălţi petrec prieteni care nu mai
sunt sau nu ne mai ştiu.
Scurtă proză
Fata din tren era mai urâtă decât statuia lui Avram Iancu din Cluj.
Sora ei făcea experimente pe şobolani în Japonia, cadavrele din
Europa nu erau bune. Ehe, c’un ciubuc erau bune, zise maică-sa, şi
continuă să răsfoiască revista Avantage.

Scurtă proză (intercity Bucureşti-Oradea)
Cică-s 330 te tone de aur sub Roşia Montană
După ce termin cu dinţii îndată vin acolo
Iarnă seacă
Junghi în spate
E, dapă’ fomeia unge’i?
Ciau-ciau
Lumină dezvăluitoare zăpadă puţină pe culoar
I-a tăiat capu’ ş’o plecat în Spania
Duminică de ianuarie
Gură câlţoasă sărbătoarea unui viitor geniu pe care l-am obosit
l-am terminat
îndată dispare savoarea mentală a scrisului-de-ocazie
Ca ieri, comandantul Legiunii Felix s-a mirat cum poate umbla în
zdrenţe prin Forum poetul oficial şi a dat ordin
să fie îmbrăcat de Maestrul Ţesătorilor
Acum, că au trecut micile febre imaginatorii
aş bea un vin limpede şi blând
ca să mai respir
2

Un singur poem
S-a cam golit sacul cu motive
A sărăcit mama cu energii
S-a răcit limba cu bunătăţi de pomană
Trei pliuri noi pe burta zilei
Trei riduri noi pe lângă cele nouăsutenouăzecişişapte vechi
Mormolocii de ceară din urechi s-au făcut broaşte
Noroiul continuă să ne împroaşte
Boaşele vedetelor porno s-au învineţit
Zeul indic s-a învechit de tot şi mai tare s-a fâlfâit
Mânjii nu mai sunt decât carne de mânzat
Degeaba luptătorul de sumo împrăştie sare în arenă mai pe-nserat
Obrajii sfârcurile fondurile de deplasare s-au supt
Ticăie pe masa ondulatorie călimara umflată de vânt
Năstase Tănase şi alte alunecări de pământ
Alt singur poem
Un sac de piele plin cu apă călâie
Sunt. Un sac umblător apatic
Câte-un boschetar sugând lămâia pubelei
Mă înghionteşte cu cotul
De-mi sună apa-n sac. Dar nici eu nu pot şti totul.
Tocmai de-aceea vine-o elevă de la şcoala Normală
Şi se trânteşte nonşalant peste mine
Eu sunt salteaua ei cea mai odihnitoare
Sub soarele ce răsare şi astăzi din veşnicul verdele soare.
3

Sunt ascultătorul
De ce nu pot dialoga la telefon, de ce
Ascult mormăi îmhî, mmda, da-da, sigur, păi da, nu, daaaa, fireşte
Celălalt întotdeauna vorbeşte. El ştie, el poate
Are idei, le comunică, subiecte, viaţă, iubire, moarte
Eu ascult, sunt asculătorul şi
Mă gândesc că nu mai durează mult şi-o să-mi
Trântească în nas receptorul
Dar punându-l mereu uşor în furcă, nu izbindu-l
Pe când eu cu aerul meu de curcă plouată căreia îi tot plouă
Tac înainte, mormăi, şi printre picuri
Îmi dau seama totuşi că celălalt a şi început o conversaţie nouă
4

IONEL POPA
Agârbiceanu, Arhanghelii 1
Importanţa şi valoarea literară impun o recitire analitică a
romanului Arhanghelii.
Geneza romanului nu e complexă şi nici complicată, dar
prezintă cîteva aspecte care merită să fie punctate. Nesocotind un
posibil dezacord între vis şi realitate, tînărul prelat cere canonicului
Ion Micu Moldovan să fie numit preot în parohia Abrudului. Între
1906-1910 Agârbiceanu este preot în Ţara Moţilor, în Bucium Şasa.
Lumea de aici va fi punctul de plecare pentru o parte a prozei scurte.
În 1907 începe publicarea Fragmentelor în revista „Ramuri”. O parte
din ele vor trece în volumul În întuneric (1910). Schiţele şi
povestirile respective ilustrează şocul produs de contradicţia dintre
idealismul preotului-scriitor şi realitatea dură din Ţara de Piatră. Din
acest moment opera se încarcă de noi sensuri socio-morale, iar
scriitura se va îmbogăţi (M. Zaciu). Paralel scriitorul va citi marea
literatură realistă europeană a secolului al XIX-lea: Balzac, Zola,
Tolstoi, Dostoievski. E o lectură cu urmări catalitice. Scriitorul
devine conştient că povestirea şi schiţa nu mai sunt suficiente ca
structuri prozastice pentru oglindirea în totalitate şi profunzime a
lumii noi pe care a descoperit-o. Astfel se naşte ideea romanului.
Pentru început tentaţia se materializează prin rezultate modeste.
Neîmplinirea vine din disproporţia dintre înalta problematică şi
neajunsul scriiturii romaneşi, din neacoperirea ideologiei de către
ficţiune. Prima încercare este Povestea unei vieţi (1912), publicat în
1 din volumul in pregatire Recitiri din literatura română

Teme la alegere
foileton în „Luceafărul”, tipărit în volum în 1926 cu titlul Legea
trupului. În acelaşi an, 1912, „Consînzeana” din Orăştie îi publică în
serial Căsnicia lui Ludovic Petrescu, rămas îngropat în paginile
revistei. În 1915 scrie Legea minţii, tipărit în volum în 1927. În acest
interval, 1912-1915, de acumulări şi exerciţii are loc o adevărată
erupţie creatoare peste aşteptări chiar şi pentru scriitor. În 1913,
„Luceafărul” publică în serial Arhanghelii. În volum e imprimat în
1914. Agârbiceanu mai publică încă şapte romane, dar nici unul, în
afară de postumul Strigoii, nu se ridică la valoarea Arhanghelilor.
Viaţa artistică şi literară oferă numeroase coincidenţe care
generează apoi tot felul de speculaţii. Şi literatura noastră oferă astfel
de coincidenţe. Prima mare reuşită (e drept tîrzie în raport cu
literatura franceză sau rusă) a romanului românesc, devenită piesă
clasică, este Mara de Ioan Slavici din 1906. Capodopera de valoare
universală, Ion, de Liviu Rebreanu vede lumina tiparului în 1920. La
jumătatea drumului dintre cele două romane iese de sub tipar
Arhanghelii. Primul text care întruneşte parametrii ceruţi de roman
este Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon. El rămîne reper pentru
că ne-a învăţat cum nu se scrie un roman.
Roman realist, în tradiţia sec. al XIX-lea, Arhanghelii
prezintă mai multe straturi problematice, e drept cu denivelări.
Romanul abordează în spaţiul literaturii noastre, „o lume cu totul
inedită pînă la el, atît din punct de vedere geografic, cît şi social şi
psihologic”(M. Popa). În spiritul protocronismului pe care l-a
promovat, E. Papu, în Din clasicii noştri, afirmă că romanul lui
Agârbiceanu, ar fi o premieră universală: „(romanul Arhaghelii) se
înscrie printre primele romane din lume care au drept erou principal
nu o fiinţă umană, ci un material industrial ce dezlănţuie patimi şi
explozii dramatice cu vaste consecinţe sociale. Scrierile de acest tip
trec drept iniţiative venite de dincolo de Ocean, unde se bucură întradevăr
de o frecvenţă cu totul neobişnuită. Promotorul se consideră a
fi Upton Sinclair, al cărui roman, Regele cărbunelui, apare în 1917.
Iată însă că Aghanghelii lui Agârbiceanu vede lumina tiparului cu
trei ani înainte, 1914.”. Din păcate, E. Papu are un lapsus! Germinal,
celebrul roman al lui Zola vede lumina tiparului în … 1885. Mai
credibil este M. Popa cînd formulează ideea anticipaţiei
faulkneniene: „Rodeanu e pentru cei mai mulţi localnici o
«venitură», (…),un fel de Snops local”. Dar să revenim la realităţile
literaturii noastre.
5

Discobolul
Sub aspect social, romanul surprinde momentul tensionat de
trecere de la epoca meşteşugului la epoca industrială în exploatarea
minereului aurifer, pentru început, prin renunţarea la „munca
economică” în favoarea „epocii de aur”, în concepţia şi terminologia
originale ale scriitorului. Avînd drept pretext epic acest aspect social
romanul are caracter de frescă socială în care domină „legea
trupului”. Legea trupului nu se referă doar la „partea tăcută” a
animalului din „om”, ci în primul rînd la ispita şi căderea în păcat (C.
Regman). Legii trupului, în acest înţeles, nu i se opune o lege a
spiritului de nuanţă faustică, ci o idilă care rezistă păcatului. Această
reducere a posibilului faustianism al subiectului la confruntarea
idilic-creştină diminuează tensiunea tramei romanului favorizînd tezismul
etic. Marele păcat al vălenilor este identificarea în mintea, sufletul şi
simţurilor lor a minei cu biserica, a comorii diavoleşti din pămînt cu
smerenia credinţei: ei „simţeau parcă prezenţa aceleiaşi puteri şi în clipa
cînd coborau în măruntaiele pămîntului şi cînd intrau în mîndra lor
biserică”. Sub ispita aurului diavolesc toţi sunt cuprinşi de beţia
îmbogăţirii şi a puterii. Printre multe neajunsuri această beţie generează
inconştienţa care adoarme orice prudenţă şi cumpătare. Rezultatul va fi
dezastrul acelor personaje care se lasă smintite. Scriitorul imaginează
situaţii, gesturi etc. care ilustrează acţiunea de degradare a tradiţiilor şi
obiceiurilor moţilor. Aceştia dau tot mai puţină atenţie celor sufleteşti. Ei
mai bucuroşi frecventează crîşma. Birtul permanent geme de lume,
cîntece şi chiote; petrecerea tradiţională a satului unde se joaca ţarina se
transformă în petrecanie. De reţinut că niciodată scriitorul nu foloseşte
vreun sinonim pentru „petrecanie”. Astfel cuvîntul îşi depăşeşte statutul
de regionalism cîştigînd semnificaţii morale cu sens negativ. Datinile sunt
pervertite de dezlănţuirea bezmetică a băieşilor (bărbaţi, femei, feciori,
fete). Ţarina, jocul ancestral se desfăşoară numai în aburii băuturii.
Întreaga manifestare şi-a pierdut solemnitatea şi caracterul de ritual. Jocul
a devenit dans, iar participanţii nu mai sunt flăcăi şi fete, ci domnişori şi
domnişoare. Sărbătoarea cîmpenească de Paşti nu mai exprimă bucuria
vieţii, a reînnoirii, ci este doar o manifestare gălăgioasă, haotică; e o
învălmăşeală de grupuri umane, de vorbe şi strigăte, de urări bahice.
Participanţii nu mai prezintă o comunitate umană moral-psihologică.
Mulţimea e fragmentată: „societarii”, băieşii cu nevestele, tinerii – la
rîndul lor şi ei grupaţi, pe de o parte, odraslele „societarilor”, iar pe
de altă parte, tinerii: Vasile Mureşan, Gheorghe Rodean şi sora sa,
Elenuţa. Notînd fel şi fel de amănunte din viaţa de zi cu zi, scriitorul
6

Teme la alegere
surprinde mezalianţa dintre tradiţie şi apucăturile impuse de febra
aurului.
Sub aspect socio-moral e prezentă tema dezrădăcinării. Spre
deosebire de sămănătorism a cărui ideologie i-a influenţat opera,
Agârbiceanu are o altă optică asupra temei. Sămănătoriştii văd
dezrădăcinarea ca efect al părăsirii satului natal şi plecarea în străini
(la oraş). Motivul părăsirii e însoţit obligatoriu de motivul
inadaptabilului. Autorul Arhanghelilor e mai subtil şi nuanţat în
tratarea lor. Scriitorul surprinde şi latura istorică a fenomenului. În
terminologia autorului, e vorba de fenomenul confruntării dintre
„economia cîmpului” şi „economia aurului”. În lumea romanului
aurul dislocă lumea satului moţesc din tiparele lui arhaice şi
tradiţionale şi îl obligă să adopte forme, mentalităţi ce nu-i sunt proprii,
fireşti. Satul şi oamenii lui sunt smintiţi (Gh. Perian). În romanul lui
Agârbiceanu dezrădăcinarea are loc chiar în interiorul satului şi ea
înseamnă sminteală, adică pierderea simţului realităţii şi a bunului simţ.
Cum se manifestă această sminteală? Prin risipă de bani, „petrecanii”
repetate şi fără măsură, consum excesiv, comportamente ce contravin
moralei tradiţional-creştine, uitarea celor sufleteşti. „Aurul a răscolit
poftele trupeşti” (Gh. Perian). Scriitorul notează mereu guri pline şi largi,
gîtlejuri care înghit fără întrerupere mîncare şi mai ales băutură, plescăit
de plăcere, gesturi bahice cîntece şi urlete. Toc-toc-ul ciocanelor care
sfarmă piatra auriferă e însoţit în acelaşi ritm de ciocnitul paharelor şi de
zăngănitul veselei. Abundenţa de băutură şi mîncare şi „pofta” băieşilor
cu care le consumă nu mai au nimic din comicul şi ironia pe care le-am
întîlnit la Rabelais, Ion Budai-Deleanu, Creangă. Spectacolul
„petrecaniei” e burlesc, a devenit hidos.
În fresca realistă a romanului e prezentă iubirea, idila dintre
Vasile Mureşan şi Elenuţa. Scopul ei l-am menţionat mai devreme. Din
păcate dimensiunea erotică a idilei este firavă. În tezismului moralcreştin
scriitorul prezintă şi alte ipostaze ale iubirii. Astfel, iubirii
celor doi tineri îi este alăturată iubirea spontană curată dintre
Gheorghe şi Laura. În opoziţie cu această iubire care urmează calea
de la platonism la căsătorie apare iubirea pasiune (patimă), a lui
Cornean pentru Dochiţa, cu atît mai păcătoasă, cu cît e în afara
familiei. În acelaşi spirit moralizator apare şi scurta aventură a lui
Ungurean-fiul cu mediocra actriţă Irmuşca, o semiprostituată. Tema
iubirii e ilustrată prin opoziţii simetice. În cazul cuplurilor Mureşan-
7

Discobolul
Elenuţa şi Ghiţă-Laura există armonie între „legea trupului” şi „legea
minţii”. În cazul celorlalte două amoruri „legea minţii” a dispărut.
În cadrul „romanului iubirii” spaţiul cel mai mare, în mod
motivat, e acordat idilei dintre Elenuţa Rodean şi clericului Vasile
Mureşan. Povestea lor de iubire e impregnată de ecouri ale
romantismului minor peste care romancierul altoieşte un idealism creştin.
Cei doi tineri vor trăi fericiţi şi fără aurul lui Iosif Rodean. Sub aceleaşi
auspicii este aşezat şi cuplul Ghiţă-Laura.
Scriitorul a dorit ca problematica socială a romanului să fie
întregită şi de una ideatică. Această dorinţă încearcă să o realizeze, în
principal, prin „disertaţiile” din interiorul idilei. În acest scop, romancierul
orientează discuţiile şi dialogul epistolar dintre Vasile şi Elenuţa spre
reflecţii etico-filosofice. Frămîntările lor interioare nu au tensiunea
necesară şi repede cad în banalităţi şi discursivitate. Partea de analiză a
romanului rămîne anemică. Cauzele neîmplinirii acestei dimensiuni sunt
mai multe. În primul rând diferenţa socială şi opoziţia morală dintre tineri
şi Iosif Rodean sunt lipsite de vigoare, de dramatism. De exemplu, scena
în care Rodean refuză atît de mitocăneşte cererea în căsătorie a fiicei de
către Vasile Mureşan nu este deloc dramatică şi nu afectează în nici un fel
iubirea celor doi tineri; scena respectivă e semnificativă pentru alte
aspecte ale romanului. În al doilea rând, momentele de reflecţii sunt
lungite peste măsură şi încărcate cu prea multe banalităţi. În al treilea rând,
trenează prea mult mărturisirea directă a iubirii celor doi tineri. Aceste
cauze afectează şi ritmul naraţiunii care, într-un anumit scop, din
start înaintează în mersul căruţei care îl aduce pe seminaristul Vasile
acasă.
Unii dintre cei care au comentat romanul au avansat ideea
că Arhanghelii ar fi şi un roman pedagogic, interesat de problemele
educaţiei şi ale formării intelectuale. Cred că ideea lui Gh. Perian e
cam exagerată. Dacă voia să dea şi o astfel de dimensiune romanului
său, atunci autorul lui ar fi insistat şi asupra studenţiei lui Gheorghe
Rodean, viitorul inginer de drumuri şi poduri, ori asupra anilor de
şcoală petrecuţi de Elenuţa Rodean prin marile oraşe ale Imperiului.
Doar pentru a contura mai viguros portretul moral al lui Vasile
scriitorul apelează la imaginea hilar-comică a lui Ungurean şi
Pruncul, veşnici studenţi. Aceste aspecte „pedagogice” intră în
construcţia opoziţiei sacru/profan. Avînd în vedere „drumul” lui
Vasile Mureşan putem concede că în roman există cîteva aspecte de
bildungsroman.
8

Teme la alegere
Din tratarea monografică a problematicii etajate scriitorul
„extrage” următoarea cugetare retorică pe care o atribuie lui Vasile
Mureşan: „Ce folos că frăţietatea, egalitatea între oameni e
proclamată de atîtea veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căldură de
atîţia mari gînditori, dacă averea pune atîtea stavile între oameni!”. Astfel
de idei vin pe urma motoului romanului: „Unde e comoara ta, acolo e şi
inima ta” (Matei, VI, 23). Zicerea evanghelistului va fi parafrazată de
Vasile prin dedicaţia pe care o scrie pe cartea dăruită Elenuţei: „Adevărata
fericire e în noi înşine.”.
La nivelul discursului narativ problematica romanului e purtată
şi de o adevărată ţesătură de motive literare dintre care unele devin şi
componente „tari” ale structurii compoziţionale (drumul).
Romanul are două părţi egale ca număr de capitole (21), dar
diferite ca întindere şi ritm epic. Prima parte prezintă mărirea lui Iosif
Rodean iar partea a doua decăderea acestuia. Mai ales partea întîi are un
puternic caracter monografic. Cu răbdare scriitorul trasează spaţiul
epicului în cercuri concentrice de la mare şi general la mic şi particular:
ţinutul muntos al Ţării de Piatră, satul, biserica, crîşma, prăvălia.
Descrierea satului e realizată din mici panouri orînduite după aceleaşi
principii: satul cu drumul şi uliţele pe care circulă neîntrerupt căruţele cu
piatra scoasă din mină; casele cu ogrăzile pline de piatră şi din care răzbat
ritmic zgomotele instalaţiilor de sfărmat minereul şi, în fine, oamenii
surprinşi cu predilecţie în două locuri total diferite, opuse, biserica şi
cîrciuma. Firul descriptiv-narativ e împînzit de o serie de „disertaţii”
şi de „sentinţe” care rar depăşesc banalitatea. Rostul acestora este de
a asigura armătura ideologică a romanului. Tot ele, în parte, sunt
vinovate de momentele cînd ritmul e domolit peste măsură.
Evenimentul în care se adună firele epice şi din care apoi pornesc din
nou este „petrecania” din ziua de Paşti. Cu toate minusurile
semnalate, romanul are caracter de viguroasă frescă socială, prima de
acest fel din proza românească. Scriitorul a învăţat ceva din lecţia
oferită de Balzac, Zola, Tolstoi.
Prologul destul de amplu considerat de unii (M.Scarlat)
inutil este realizat în cea mai bună tradiţie a romanului realist-clasic.
Incipit-ul ne oferă cîteva imagini, fizionomii, sintagme relaţionate a
căror semnificaţii se desluşesc pe măsură ce lectura înaintează.
Reproducem un fragment ilustrativ. Sublinierile ne aparţin: „În
gangul lung şi rece al seminarului de clerici se deschiseră aproape
într-acelaşi timp patru uşi vopsite alb, cu cîte un triunghi negru în
9

Discobolul
jurul mînerelor, şi cei patru profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de
curs.[…]. Deşi vorbeau tare, nu se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma
lor, din sălile de curs creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care
umplea, c-un fel de clocot gangul boltit. Larma cea mare părea că aduce
nouri nevăzuţi de praf fin şi-I răspîndeşte[…]. Clericii, în lungile lor
reverende, ieşeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se
strigau pe nume, cîntau, alergau[…]. Dar orice chemare la ordine era
zadarnică. Larma creştea mereu. Profesorii ajunseră în curtea largă a
seminarului. Castani bătrîni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă,
fragedă de aprilie. O lumină dulce se cobora de sus din văzduhul
albastru”.
Primul termen al opoziţiei care stă la temelia romanului în trama
acestuia. Din vorbele celor patru profesori-preoţi, din gesturile şi gîndurile
lor se conturează chipul preotului-profesor Marina – „capul şi începătura”
dimensiunii moral-creştine a romanului. Acesta se adresează tînărului
seminarist, Vasile Mureşan, venit la chemarea sa: „-Of! Ticală, şi te-ai fi
dus fără să-mi spui ceva; nu ştiai că sînt dator popii din Văleni treizeci de
coroane? Nu ştii nici acum, după atîtea lecţii de morală, ce înseamnă dacăţi
apasă conştiinţa o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor
cazuri practice în lecţiile dumnitale de etică creştină, zise întorcîndu-se
spre profesorul cel tînăr.[…]”. În continuare, zice naratorul, „Ştia şi el
(Vasile Mureşan) că viaţa nu se termină cu cei patru ani de seminar, şi că
abia de aici încolo începe.[…] e foarte adevărat că se muncea aici pentru
luminarea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea
şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter
adevărat; pentru cîştigarea acelui reazim moral care nu prea obişnuieşte să
se clatine fiincă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea”.
Primele pagini fixează unul din elementele din structura de
adîncime a romanului: opoziţia sacrul (credinţa în Dumnezeu, morala
creştină care vor fi întruchipate de Vasile Mureşan)/profanul (ispitele de
tot felul care vor atinge punctul culminant în Iosif Rodean). În sensul
acestei opoziţii sunt sugestive rîndurile care îl prezintă pe tînărul
seminarist prin labirintul magazinelor căutînd daruri pentru cei dragi de
acasă şi mai ales pentru domnişoara Elenuţa Rodean. În urma
„deliberărilor pentru Elenuţa alege o carte pe care va scrie o dedicaţie. De
reţinut amănuntul că naratorul nu spune ce daruri a ales pentru ceilalţi.
În roman confruntarea spirit/materie, natură/civilizaţie se
manifestă sub diferite forme. Astfel, folosind tehnica simetriilor,
prozatorul pune faţă în faţă două descrieri panoramice: muntele cu
10

Teme la alegere
pădurile lui seculare, solemne şi măreţe. Descrierea drumului lui Vasile
Mureşan spre casă cu căruţa părintească prilejuieşte scriitorului unul din
tablourile de natură dintre cele mai realizate. Natura emană numai
sănătate trupească şi sufletească; şi satul surprins în plină activitate
lucrativă. În descrierea satului sunt reţinute amănunte care cumulate
degajă ideea că activitatea lucrativă a oamenilor nu e expresia hărniciei, a
spiritului gospodăresc, ci a goanei după aur. Acestei munci intense şi grele
de a strînge aur i se va adăuga lăcomia „(o plăcere şi bucurie nefireşti)” de
a risipi banii obţinuţi din schimbarea aurului. Cu cît se apropia de sat
Vasile Mureşan nu-şi mai încînta ochii cu frumuseţea măreaţă a muntelui
nu se mai îmbăta cu mireasma pădurii şi cu cîntecul păsărilor. Din sat vine
tot mai desluşit o larmă „toc,toc-toc-toc”, avînd drept trenă un huruit
ciudat: „[…] piule băteau asurzitor pretutindeni. Bărbaţi, femei, copii
furnicau în toate părţile pe drum, prin curţi, pe sub şoproane.
Alegătorii de aur stăteau frînţi deşale spălînd, clătărind. Care
încărcate cu piatră scîrţiau pe drum [la Coşbuc carele scîrţiau din
cauza poverii bucatelor]”. Satul Văleni e gura iadului: pădurile au
fost pustiite, unde şi unde dintre grămezile de piatră se iveau tufişuri
sărace; oamenii furnicau pe sus ca nişte pitici; mereu din măruntaiele
muntelui se auzeau detunături, iar gurile negre ale băilor răsuflau o
răcoare umedă.
Topografia satului imaginat de scriitor e una cu tîlc.
Sublinierile din următorul citat ne aparţine: „Aproape de biserică era
casa parohială, o casă (…) bătrînă, dar încă bine conservată. Cu
grădiniţă de flori, cu grădină de zarzavaturi. De cealaltă parte a
bisericii, spre răsărit(…) se înălţă o casă c-un etaj(…) ca o vilă,
zidită de curînd. Avea ferestre largi, cu geamuri largi luminoase, care
din trei părţi priveau dealurile împădurite. Era locuinţa notarului,
trecut la pensie, Iosif Rodean. În curtea lui largă piuele băteau mereu
vara-iarna.”. Între cele două case se află clădirea primăriei fără
personalitate. Tot în lumina „poeticii spaţiului” a lui Gaston
Bachelard, celor trei case trebuie să le asociem cele două case
construite de Rodean în oraş pentru fiicele sale, Eugenia şi Octavia.
O altă celulă spaţială tîlcuitoare de sensuri care trebuie
alăturată celor din Văleni este birtul. Drumul care uneşte aceste spaţii
delimitează centrul care concentrează simbolic existenţa comunităţii.
La simbolistica casei se adaugă încă doua obiecte
emblematice: căruţa cu care tânărul seminarist călătoreşte domol, cu
11

Discobolul
răbdare, parcă în ritmul cosmic spre casă, şi trăsura cu care în goană,
nerăbdător Iosif Rodean străbate satul şi oraşul.
Cîteva din toponimele din sat sunt alese cu mare atenţie, cu
intenţii clare din partea romancierului. Muntele în care se află mina
„Arhanghelii” poartă numele Corăbiuţa. În hotarul satului, în munte
se află Izvorul Precesteii şi Poiana Cerbului. Urcuşul lui Rodean şi a
„societarilor” la Poiana Cerbului e dificil, dar el duce doar spre
iniţiere bahică. Coborîrea în sat nu e o întoarcere, ci o prăvălire.
Aceste spaţii şi-au pierdut sacralitatea. Imediat după paginile cu
cheful din poiană urmează paginile cu lunga scrisoare a Elenuţei
către Vasile Mureşan, expresie a frămîntărilor şi gîndurilor celor doi
tineri.
Un spaţiu demonic este crîşma. În aşteptarea căruţei
părinteşti care trebuie să-l ducă acasă, Vasile Mureşan e nevoit să
înnopteze la birtul-hotel din oraş. În birt, în jurul meselor încărcate
cu băutură oamenii vorbesc în şoaptă, misterios, avînd „privirile
aprinse”, numai despre aurul de la „Arhanghelii”. Despre mină se
spun „adevărate minuni”. Folosindu-se de superstiţii şi legende
scriitorul introduce în textura narativă motivul norocului. Unul din
meseni zice: „sînt încredinţat că tot ce mi-a spus Vasile Roşu e
adevărat.[…] Venea Vasile […] în puterea nopţii de la „Corbul”.[…]
Se opreşte priveşte înfricoşat în sus: o flacără: «Norocul Vălenilor,
norocul Vălenilor!». Şi pe lîngă glasul ăsta mare se auzeau încă
multe […] flacăra s-a coborît pe muntele Corăbiuţa, unde e baia
Arhanghelii. Oamenii uită însă uşor vorba altuia: „- Da, roata
norocului se schimbă aşa de des”. Motivul norocului e ilustrat şi de
jocul de cărţi. E ilustrativă ultima partidă din „camera de 14 carate”
cînd Rodean primeşte vestea dezastrului de la mină. Pînă atunci
norocul a fost mereu de partea lui. De data aceasta pierde sistematic.
Cine are noroc acum? Tocmai noul notar Popescu.
O altă opoziţie funcţională este aceea construită pe motivul
familiei. Pe de o parte, familia tradiţional-creştină a preotului
Mureşan întemeiată pe iubirea cea adevărată; familie armonioasă
care trăieşte modest în cultul muncii. În drumul spre casă în ţăcănitul
ritmic al roţilor trenului tînărul seminarist, Vasile Mureşan trăieşte
intens bucuria întoarcerii în familie. Cu ochii minţii vede familia
(părinţii, fraţii) casa, ograda, grădina. În timp ce trăieşte acest
sentiment al fericirii, din cer „se coboară lumina dulce din cerul
albastru; în zare, departe, cerul se îmbrăţişa cu pămîntul.” (pe acest
12

Teme la alegere
model se vor întemeia familiile lui Vasile Mureşan şi Ghiţă
Rodean.), iar pe de altă parte, familia „păgînă” a lui Iosif Rodean (şi
acelea ale „societarilor” Cornean, Ungurean, Pruncul întemeiate pe
interesul material, pe iubirea mincinoasă).
Familia Rodean e un clan în care se confruntă concepţii şi
interese divergente. De o parte se află Iosif Rodean cu cele două
fiice, mai mari, Eugenia şi Octavia, de cealaltă parte ceilalţi fraţi
Rodeanu, Ghiţă şi Elenuţa. Maria căsătorită mai demult a plecat şi
aproape că s-a înstrăinat. Mama pendulează între cele două aripi ale
familiei.
Sunt în roman la intervale bine alese o succesiune de scene
emblematice pentru mărirea şi decăderea lui Iosif Rodean. Un
exemplu: Primind vestea cea rea despre mină, într-o stare de transă
aleargă călare pînă acolo şi coboară în galerie. Această coborîre ad
Inferos nu mai este una iniţiatică. La ieşire Rodean e altul;
„îmbătrînise”. Privind la grupul mut al băieşilor conştienţi de
dezastru, Iosif are o izbucnire de diavol—doar numai de cîteva clipe
s-a întors din iad! „- Pentru ce n-aţi murit cu toţii cîinilor? Cum de naţi
fost cu toţii acolo, să vă zdrobească puterea iadului? Ce mai voiţi?
Pentru ce mai trăiţi? Aveţi încă chef de viaţă? Of, of, am să vă arăt
eu vouă viaţă! — Tăcu o clipă, apoi, schimonosindu-şi îngrozitor
chipul, se înholbă şi mai tare la ei şi le zise: văzut-aţi pe dracu? Iaca
dracul! Şi el îşi scoase limba însîngerată, lungă. Mulţi din băieşi îşi
făcură cruce, întorcîndu-şi capetele.”. Scena ne trimite spre imagini
zugrăvite pe zidurile mănăstirilor şi bisericilor româneşti. Scena
ilustrează hybris-ul în care a decurs viaţa personajului.
În diferite momente ale bifurcărilor narative scriitorul
plasează petrecerile studenţeşti a căror iniţiatori, susţinători financiari
şi protagonişti sunt odraslele societarilor Ungurean şi Pruncul,
veşnici studenţi. În atmosfera bahică se cîntă troparul arhanghelilor
coborîndu-se sublimul şi frumosul cîntării creştine în cel mai sordid
profan. Aceste petreceri nu mai au absolut nimic din semnificaţia
ritualică a agapelor studenţeşti.
O altă pagină care ilustrează tehnica simetriilor şi a
opoziţiilor este aceea în care se succed sujba Prohodului şi
„petrecania” din zilele de Paşti.
În prima parte a romanului ritmul este lent, iar materia epică
bogată este riguros ordonată şi organizată. După vreo două sute de
pagini scriitorul opreşte timpul prezentării şi folosind o analepsă
13

Discobolul
introduce în materia romanului şi, apoi, îl menţine în prim planul lui,
pe Iosif Rodean acţionarul majoritar la mina de aur, „Arhanghelii”.
Folosind tehnica rezumatului, naratorul îi prezintă biografia pînă la
momentul prezent al naraţiunii.
Partea a doua are o derulare mai rapidă. E urmărită
precipitarea destinelor individuale utilizînd noi tehnici narative, dar
folosind în continuare tehnica simetriilor. Partea a doua începe sub
forma unui roman epistolar. Între Elenuţa şi Vasile are loc un schimb
de epistole. Depăşind momentul epistolar, ritmul se înteţeşte şi
naraţiunea curge ferm teleologic, în tradiţia romanului „doric”.
Afirmaţia lui Mircea Scarlat conform căreia Prologul prea
lung în prezentarea închiderii cursurilor la seminarul teologic unde e
student Vasile Mureşan şi Epilogul care rezumă la distanţă de opt ani
în patru capitole sfîrşitul personajelor, ar fi putut lipsi fără să afecteze
în nici un fel construcţia şi conţinutul romanului, este prea
absolutistă. Dincolo de unele stîngăcii [lungimea începutului şi
impresia de lipitură pe care o are finalul] incipit-ul şi sfîrşitul aşa
cum au fost concepute în semnificaţiile lor sunt necesare. Finalul
scoate la iveală schema de basm pe care se sprijină romanul: Binele
învinge Răul. Elenuţa şi Vasile, Gheorghe şi Laura se căsătoresc,
părăsesc satul cu mina blăstămată şi vor trăi fericiţi. Personajele
negative au un sfîrşit pe măsura faptelor săvîrşite: Rodean
înnebuneşte, fiicele, Octavia şi Eugenia vor ajunge nişte babecadavre
vii, Cornean, paralizat se, chinuie părăsit „cram”, părăsit de
nevastă. Şi totuşi, în tezismul său, preotul-scriitor nu e habotnic.
Părăsirea satului de către cele două cupluri nu înseamnă numai
victoria virtuţii la ispita aurului, ci şi o înfrîngere parţială deoarece
comportamentul şi gîndurile lor bune şi frumoase n-au reuşit să
îndrepte pe văleni. Finalul romanului lasă să întrezărim ideea că
preotul-scriitor acceptă ideea că viaţa curge mai departe împletind şi
amestecînd binele cu răul. După căderea lui Iosif Rodean nu urmează
sfîrşitul satului. În sat îşi face apariţia mesagerul lumii ce se arată la
orizont: Paulo Marino, iar bărbaţii din Văleni vor porni spre ale
exploatări, la minele din Moldova şi Lupeni. Pruncul, fostul societar
va deschide banca de credit „Arhanghelii”. Începe un nou ciclu de
viaţă: „Unul merge , altul vine! Aşa-i lumea asta , afirmă un
personaj.
Pe porţiuni mici construcţiei romanului i se pot găsi
neajunsuri: redutanţa nearmonizarea întru totul a firelor epice
14

Teme la alegere
secundare cu firul principal, discursivitatea, momente de slăbire a
tensiunii conflictelor (C. Regman) Cu toate acestea, în ansamblu
romanul lui Agârbiceanu se impune ca o construcţie masivă,
coerentă, cu o tipologie bogată. Dacă Ciocoii vechi şi noi (1863) ne-a
învăţat cum nu trebuie să se scrie un roman; dacă Mara (1906) şi
Viaţa la ţară (1898) şi Tănase Scatiu (1907) ne-a arătat ce este un
roman, Arhanghelii ne învaţă în ce părţi şi cum se poate perfecţiona
romanul
Importanţa şi valoarea romanului vin şi dinspre creaţia de
tipuri. Romanul realist-clasic îşi îndreaptă atenţia, observaţia atît spre
omul comun, cît şi spre cel de excepţie cărora le urmăreşte mărirea
şi decăderea făcînd din respectivele personaje tipuri sociale şi
morale. Romanul naturalist îşi fixează observaţia pe cazuri şi
mulţimea ca personaj. Prin tipologia socială şi morală pe care o
conţine, Arhanghelii se înscrie în tradiţia romanului realist din şcoala
Balzac-Tolstoi.
În basm anumite semne anunţă apariţia zmeului. Ceva
asemănător întîlnim şi în romanul lui Agârbiceanu. Prin diferite
stratageme narative, autorul amînă intrarea în scenă a eroului. De
abia în capitolul XIV-lea folosindu-se de analepsă aduce în scenă pe
Iosif Rodean, protagonistul romanului, făcîndu-i biografia pînă la
momentul prezent al naraţiunii.
Cu toate sursele şi modelele străine reale, totuşi eroul lui
Agârbiceanu coboară direct din Lică Sămădăul, memorabilul
personaj din Moara cu noroc, nuvela lui Ioan Slavici.
În arcul narativ mărire-decădere, personajul trece prin trei
ipostaze: de cuceritor al „vestului sălbatic”, de parvenit îmbogăţit, şi
cea de posedat. Ultimele două etape sunt interşarjabile. Romanul are
drept materie epică ultimele două faze, prima fiind conţinută de
analepsa amintită. Pentru o vreme pentru văleni, Iosif Rodean e „o
venitură”: „Venise înainte cu vreo treizeci de ani, dintr-un sat de pe
Mureş.” Şcoala a urmat-o tîrziu şi puţină. „Anii miliţiei l-au apucat
în clasa a cincea de liceu şi cu învăţătura asta rămase.” Cum prinse
ceva nemţeşte, după miliţie obţinuse un post de notar. „În Văleni a
venit călare pe o iapă albă, c-un vechi geamantan în şa. Vălenii mai
în vărstă îşi amintesc şi acum foarte bine de tînărul acela uriaş, ale
cărui picioare atingeau tina drumului cum venea călare pe iapa albă.”
Singuratic, trăia retras, nu vorbea decît despre lucruri care ţineau de
slujba sa. Era aspru cu toată lumea. Era un dur. Toate aceste trăsături
15

Discobolul
compuneau o mască: „Dar în schimb observa necurmat şi se gândea
cu atît mai mult.” Autoritar şi corect a devenit repede temut şi
respectat. Ca orice fiinţă robustă, voluntară, ruptă din coasta naturii,
Iosif Rodean nu avea idei înalte despre viaţă, preocupările lui
netrecînd dincolo de „viitorul de aur” întrupat de mina
„Arhanghelii”. După doi ani ceru de nevastă pe Marina, fiica lui Ion
Neagu cel mai avut om din sat. Pretinde drept zestre „o roată” şi
„zece părţi din cele douăsprezece pe care le avea la Arhanghelii”, cu
toate că mina era părăsită. Fire voluntară, ambiţioasă, tenace Iosif
Rodean nu renunţă la planul său. Rînd pe rînd ia în arendă băi mai
mici şi începe să muncească cu „patimă şi înfrigurare”. „După şase
ani fără cîştig ia un împrumut din bancă şi trece la Arhanghelii.
Curînd norocul a început să-I surîdă. Săptămîni la rînd din fiecare
„ladă” scotea pe puţin douăsprezece grame de aur”. Scriitorul
surprinde cu subtilitate schimbarea de statut social a personajului. Un
prim semn al acestei schimbări este plăcerea de a se hrăni din belşug.
Încrederea oarbă în mina lui şi dorinţa de a atrage admiraţia
celor din jur au devenit două patimi care „creşteau în el zi de zi”.
Visul de cuceritor a devenit realitate. Toate drumurile duc… în
curtea casei celei noi a lui Rodean: „El o luă (pe Marina) cu putere
de braţ şi o duse la fereastră; […] – Vezi satul ăsta? O întrebă? Iosif,
zguduind-o. E al meu întreg, îi bag în buzunar pe toţi vălenii, cu
băiţele lor cu tot! Vezi drumurile, potecile pe colnice? Toate trag,
toate se-ntîlnesc la mine în curte! Da, priveşte oriîncătrău vei voi!
Peste foarte puţin timp nimeni nu va putea trece între Corăbioara şi
muntele Vălenilor fără ca să fi călcat pragul curţii mele. Voi fi tot
mai temut, tot mai puternic.”
În dorinţa de poleire a noului său statut social Iosif Rodean
vrea să-şi „completeze” educaţia. În acest scop „îşi abonă gazete,
reviste româneşti şi nemţeşti şi, îndată ce avea un strop de timp liber,
citea cu sete de la articole prime pînă la cele mai neînsemnate
notiţe”. Vocabularul personajului s-a îmbogăţit şi vorbirea i-a
devenit mai fluentă. Acum putea discuta! Fără complexe cu avocatul
sau cu medicul întîlniţi la cafenea. Dar „cronicile ştiinţifice, artistice
erau şi acum pentru el, de cele mai multe ori, fără nici un înţeles…”.
Din cele relatate de narator se evidenţiază ambiţia nemăsurată a
personajului susţinută de spiritul pragmatic şi de puţină inteligenţă,
însuşiri necesare celui dornic de parvenire.
16

Teme la alegere
Prima înfăţişare „în carne şi oase” a stăpînului
„Arhanghelilor” are loc la „petrecania” din ziua de Paşti. În
zgomotul veseliei se aude glasul primarului Cornean, „societar” la
mină: „- Să trăiască Arhanghelii! Bîlbîindu-se întreabă: «- Pe domnul
notar nu l-am văzut azi. N-o fi venit? Pruncul, celălalt „societar” îi
răspunde: «- Ştii că dumnealui vine de obicei după prînz» „.Exact ca
zmeul din poveste îşi face apariţia şi Iosif Rodean: „Deodată pîlcuri
de oameni începură să se ferească repede deoparte. […]. Ca într-o
vijelie trecu trăsura […] – Merge ca prorocul Ilie, ziceau unii dintre
băieşii pe lîngă care sfîrîia trăsura”. Trece trăsura destinului!
În mulţime, trupul lui uriaş se ridică deasupra tuturor.
Dominînd mulţimea petrecăreţilor, „tună vocea lui grozavă” şi
„învîrtind în toate părţile ochii lui crunţi” strigă după cîrciumar
pentru a-i porunci să dea pe cheltuiala sa băutură la tot satul. Văzînd
chipul îngrozitor al stăpînului, Spiridon, birtaşul „crezuse c-a
înnebunit”. Cu cei din jurul său Rodean nu vorbeşte, nu comunică, ci
strigă, urlă, vociferează, răgneşte dînd porunci. Împotriva celor care
au nesăbuinţa să-i rănească orgoliul de zeu tună şi fulgeră la modul
mitocănesc. În acest sens sunt ilustrative cele două scene în care
tînărul avocat Crăciun şi, respectiv, tînărul seminarist Mureşan cer
mîna Elenuţei, mezina Rodean. Pe primul pur şi simplu îl alungă
pentru că a îndrăznit să fixeze el zestrea miresei. Pe Vasile Mureşan
îl umileşte din poziţia sa socială, şi din nesocotirea lui Dumnezeu. Să
ne amintim că în cadrul unei discuţii filozofice, într-o atmosferă
bahică, în postura arhanghelului răzvrătit, Iosif Rodean decretează:
„Nici o putere nu ne cîrmuieşte. Noi ne cîrmuim dacă ne pricepem şi
avem voinţă”.
Stăpînul „Arhanghelilor” crede orbeşte că reuşitele lui de-a
lungul anilor sunt rezultatul vredniciei sale, al curajului său de
întreprinzător. Ambiţia, tenacitatea, gestul, şi vorba energice sunt calităţi
ale cuceritorului. Dar ajuns „autocrat în principatul «aurului slobod» (C.
Regman) toate calităţile se metamorfozează, încet dar sigur, în reversul
lor.
Ca oricare parvenit ajuns bogat şi puternic, adulat şi temut,
Rodean ridiculizează şi batjocoreşte pe cei din jur şi sfidează lumea prin
gesturi de risipă, nu de dărnicie. Îşi creşte fiicele în lux, le poartă prin
lume, le satisface toate capriciile, le construieşte case mari la oraş, le
înzestrează mai mut decît generos. Orgoliul de învingător îi dezvoltă
vanitatea. Renunţă la funcţia de notar care înseamnă doar slujbaş dorind
17

Discobolul
să fie şi să i se spună director. Dinu Păturică şi Tănase Scatiu se opresc la
stadiul de îmbogăţiţi. Ideea de putere dacă nu le era străină în orice caz le
era nebuloasă. Lui Iosif Rodean lucrurile sunt clare. El e stăpînit de patima
puterii. Pentru el a avea înseamnă a stăpîni. Mai mult şi mai dramatic
decît pentru Mara sau Lică, pentru stăpînul „Arhanghelilor” banul
înseamnă putere.
Stăpînul de necontestat al ţinutului Iosif Rodean e imprevizibil,
cu treceri bruşce de la o stare la alta: cînd mohorît, aprig, cînd amabil şi
bine dispus; cînd înţelegător, cînd neiertător şi brutal; risipitor dar nu
darnic; plin de viaţă îi plac chefurile cu muzică, dar e lipsit de sensibilitate
umană; Lăiţă îi cîntă fiincă îl plăteşte bine, dar niciodată nu i-a văzut ochii
umeziţi de cîntecele lui nici cel puţin la beţie.
Treptat cel care posedă devine cel posedat. În partea a doua a
romanului sunt cîteva scene grăitoare în acest sens. În ciuda tuturor
evidenţelor şi opunîndu-se cu încăpăţînare tuturor sfaturilor (ale
societarilor, ale fiului) continuă lucrul la galeria cea nouă care se
încăpăţînează să rămînă stearpă în aur. În acelaşi timp nu mai rezistă
ispitei jocului de cărţi (jocul dracului). Acestea i-au înghiţit toţi banii.
Parcă trăia în transă, realitatea o ia drept vis şi visul drept realitate. În el
este diavolul, chiar el e diavolul. Dar cel călare pe noroc devine un laş şi
un smintit. Îngrozit de dezastrul de la mină şi nemaiavînd cu ce să-şi
plătească lucrătorii îi părăseşte în curte şi se ascunde în casă. Laşitatea e
însoţită de disperare. Prăbuşirea e bruscă. Ultimul act al decăderii zeului
este licitaţia din ziua de „25 februarie”. De dimineaţă, în oraş se licitează
cele două case ale fiicelor Eugenia şi Octavia, iar la prînz, în sat, casa şi
mina cu tot ce aparţine de ea. Stăpînul asistă într-o totală absenţă, într-o
linişte şi nepăsare nefireşti. La un moment dat, într-un calm înfiorător ia
arma şi trage asupra celuia care oferă ultima sumă strigată. Împuşcatul în
ochi nu este altul decît fostul societar, micul cămătar, Gheorghe Pruncul,
cel care, în sinele lui, permanent l-a urît. Un an şi jumătate petrece Iosif
Rodean într-o casă de sănătate. În bunătatea sa creştinească, scriitorul îl
aduce acasă pe smintitul Iosif sub înfăţişarea unui moş de poveste, blînd şi
cuminte: într-o seară intră tăcut în curte „un moş înalt, adus tare de spate,
cu o barbă lungă albă, c-un palton vechi pătat de tină alburie, încălţat cu
cizme mari înglodate” ţinînd în mîna stîngă „o batistă murdară, în care
ascundea ceva rotund” iar în dreapta „un ciocan şi un sfredel de băit”.
Zilnic moşul ciocănea în galeria de la „Arhanghelii”. Oamenii îi dădeau
bineţe, iar copii nu se temeau de el. Doar un singur om se umplea de
spaimă de cîte ori îl zărea pe moşul cu barbă albă: Gheorghe Pruncul,
18

Teme la alegere
directorul şi casierul băncii Arhanghelii. Iată un subiect pentru
psihocritică!
Mărirea şi decăderea stăpînului trag după ele şi destinul
celorlalte personaje.
Unul din motivele care coagulează materia socială şi afectivideatică
a romanului este cel al familiei. În prim planul romanului se
află familia lui Iosif Rodean. Construită pe simetrii contrastante
devine ilustrativă pentru ideologia romanului.
Dezicîndu-şi descendenţa, Iosif Rodean, în ideea de stăpîn,
se vrea şi întemeietor de clan numai că dorinţa îi rămîne neîmplinită.
În creionarea portretelor membrilor familiei, scriitorul dă dovadă de
ştiinţa observaţiei şi a reţinerii amănuntului caracterizator încărcat de
înţelesuri. Autorul nu este analitic, el dezvoltă şi rafinează fiziologia
literară.
Cu toate că are apariţii episodice, Marina, soţia lui Rodean, e
un personaj care rămîne în atenţia cititorului prin cîteva aspecte care
ilustrează metamorfozele sociale şi morale prin care trece
comunitatea vălenilor cuprinsă de febra aurului. Marina e fiica celui
mai înstărit om din Văleni. Măritată prin voinţa părinţilor, rămîne o
vreme cu nostalgia fecioarei după iubitul dorit, care dă tîrcoale
tinerei soţii, ca zburătorul din tradiţia populară. În el, fără sfială şi
reproşuri, soţul trage cu puşca. În timp vin copii, grijile. Cînd
norocul de îmbogăţire se arată ea se schimbă radical. Scriitorul e
destul de subtil în surprinderea schimbării. La început Marina e un
amestec de ţărancă şi de „boieroaică de oraş”. Ţăranca se scoală cu
noaptea în cap şi roboteşte toată ziua, merge la biserică, e stăpînită de
teama că într-o zi sau alta se poate întîmpla o nenorocire, după voia
lui Dumnezeu. Cîtă vreme munca şi cheltuielile soţului nu dau încă
rezultate ea se simte nenorocită. Acest amănunt reţinut de scriitor
dezvăluie punctul vulnerabil din caracterul personajului, care
facilitează schimbarea, înstrăinarea de origini. Cînd roata norocului
se opreşte la casa lor Marina descoperă plăcerea belşugului. Soţia
marelui acţionar de la „Arhanghelii” renunţă la portul naţional pentru
toaletele de la oraş pe care, alături de fiicele Octavia şi Eugenia, le
schimbă des. Orgoliul mîndriei dat de noul statut social pune
stăpînire pe ea. După faliment îmbătrîneşte prea devreme tîrîndu-şi
zilele amare prin casa pustie.
Fiica cea mare, Maria, părăseşte familia cînd belşugul abia
începuse să se arate. Nu e săracă, a primit zestre frumoasă, trăieşte
19

Discobolul
mulţumită alături de soţul ei, doctorul Vraciu. Personajul, aşa
episodic cum este, ilustrează, fără ostentaţie, morala scriitorului.
Dacă soţia şi fiica cea mare sunt nişte „prezenţe absente” în
schimb pe scena familiei, în prim plan se confruntă două tabere: pe
de o parte, fiicele Eugenia şi Octavia care ţin partea tatălui, iar de
cealaltă , Ghiţă şi Elenuţa. Sub aspectul relaţiilor din interiorul
familiei, Iosif Rodean se încadrează în matricea „Regele Lear”.
Eugenia şi Octavia, odraslele surori, au aceleaşi dorinţe,
aceleaşi gînduri, acelaşi comportament. Pentru împlinirea lor ele
adulează pe regele casei. Faţă de mama lor, de la o vreme, au o
anumită indiferenţă şi desconsiderare abil ascunsă. Mistificate de
iluzia libertăţii se simţeau fericite cînd în jurul lor roiau pretendenţii
la zestrea lor. Măritate şi înzestrate sunt de tatăl lor. Trăsătura de
caracter care le defineşte este invidia dusă pînă la ultimele ei
manifestări: ura. Eugenia şi Octavia nu puteau suporta sub nici un
motiv fericirea surorii lor mai mici, Elenuţa. Manifestarea cea mai
mîrşavă a caracterului celor două surori este furtul scrisorilor
Elenuţei primite de la Vasile Mureşan, şi aruncarea lor în foc. Apoi îi
ridică corespondenţa direct de la poştă din oraş distrugînd-o cu o ură
diabolică provocînd un hiatus de comunicare între cei doi tineri care
se iubesc. Prin firea lor egoistă şi plină de ură nu acceptă grija şi
ospitalitatea frăţească a Mariei, a lui Ghiţă, a Elenuţei. Părăsite de
soţi după falimentul „Arhanghelilor” sunt nevoite să se întoarcă la
Văleni în „casa morţilor”. Întoarse la Văleni, sufletul lor devine tot
mai pustiit şi mai îngheţat. Portretele celor două surori sunt deosebit
de expresive şi ilustrative pentru prăbuşirea biologică şi morală a
celor două fiinţe. Din cînd în cînd la fereastră se arătau „două
spectre”. Înbătrînirea şi decrepitudinea celor două fiinţe nu sunt
efectele timpului, ci ale sufletului lor meschin, în care s-a cuibărit
diavolul răutăţii şi al urii. Scriitorul cam neinspirat, este mult mai
necruţător cu destinul celor două fiice decît cu cel al tatălui. Cele
două personaje anticipează pe Aglaia şi Aurica, numai că G.
Călinescu foloseşte ironia pentru caricaturizare nu moralizarea.
Elenuţa, mezina familiei (Cordelia shakespeariană) este total
diferită faţă de surorile sale, Eugenia şi Octavia. Inocentă, Elenuţa
are tăria morală de a se opune miasmelor măririi deşarte. Iosif
Rodean îşi iubeşte fiica, dar nu atît din dragoste părintească, cît din
vanitate. Conştient că mezina lui diferă total, intelectual şi moral, de
surorile ei, tatăl încearcă să profite în favoarea mîndriei sale de
20

Teme la alegere
calităţile fiicei. Cînd Elenuţa a ajuns la vîrsta şcolarităţii, Rodean se
hotărî s-o poarte pe la toate şcolile vestite ale Imperiului. În faţa
soţiei, Iosif îşi motivează hotărîrea ca oricare parvenit: „Partide
strălucite fac fetele cu o cultură completă dacă mai au şi o zestre
frumoasă.” În hotărîrea sa putem vedea şi o reacţie a inconştientului
său la incultura sa.
Crescută pînă la şaptesprezece ani mai mult printre străini, în
Văleni şi în familie tînăra fată se simte străină.
Elenuţa e o fiinţă tăcută, blîndă. Sensibilitatea e una din
trăsăturile fundamentale care o caracterizează. Ea vorbeşte omeneşte,
chiar prieteneşte cu slugile din casă, cu oamenii din sat şi chiar
politicos cu cei pe care îi dezavua. Petrece multe ceasuri în grădină
în tovărăşia florilor, citeşte, merge la biserică. Timpul petrecut
printre străini i-a dezvoltat simţul observaţiei şi puterea de judecată.
E de reţinut intuiţia scriitorului: înstrăinarea personajului şi refugiu
în lectură şi iubire. Din păcate nefructificată în potenţele majore.
Dincolo de naivităţile şi entuziasmele tinereţii, Elenuţa se dovedeşte
mult mai matură şi cu personalitate decît surorile ei şi mai pregătită
pentru confruntarea cu viaţa decît ele. Între Elenuţa şi Vasile
Mureşan se înfiripă o idilă finalizată printr-o căsătorie. Din păcate,
opoziţia dintre cuplul celor doi tineri şi Iosif Rodean nu există o
confruntare dramatică. Dorind să facă din iubirea celor doi tineri
contrafortul ideologic al romanului, scriitorul o diluează abuzînd de
reflecţiile filosofico-morale şi prin mereu amînarea momentului de
trecere de stadiul platonic al iubirii.
În parte, imaginea lui Vasile Mureşan, un tînăr înalt, bine
legat, cu umerii largi, căruia lumina primăverii îi mîngîia fruntea
înaltă şi chipul cu ochi vioi, albaştri, e o copie a lui Făt-Frumos care
salvează pe Ileana Cosînzeana din ghearele zmeului. Prin urmare
scriitorul îşi înzestrează eroul cu toate calităţile: cinste, sinceritate,
moralitate, hotărîre, cu un ideal de viaţă ferm. În lumina acestui
portret situaţiile de existenţă in care personajul este pus, lipsite de
tensiunea necesară nu sunt suficient de convingătoare. Vorba lui
Rebreanu, în scenele respective nu pulsează viaţa. Scriitorul e mai
convingător atunci cînd surprinde zonele instinctuale ale fiinţei
erupţiile de energie. La Agârbiceanu ca şi la înaintaşul Slavici şi
urmaşul Rebreanu şi pînă tîrziu şi la alţi scriitori ardeleni surprinde
nu atît sărăcia ideaţiei, a intuiţilor etc. cît inhibiţia în faţa cuvîntului;
surprinde la ei discrepanţa dintre pofunzimea gîndirii şi a simţirii
21

Discobolul
care coboară pînă în zonele obscure ale inconştientului şi deficitul
verbalizări. Se pare că descoperind prăpastia din om au suferit un
adevărat şoc materializat într-un blocaj verbal.
Pînă să ajungă la momentul căsătoriei tînărul prelat va fi
supus unor probe. Mai întîi ispitei erotice din partea fiicei preotului
din satul în care Vasile îşi face ucenicia de învăţător. Ca învăţător
trece proba mesianismului cultural şi naţional. Prin trecerea probelor,
Vasile Mureşan se opune tendinţei de desacralizare şi de îndepărtare
de tradiţii şi morala creştină.
Alături de Elenuţa şi Vasile Mureşan se află Ghiţă Rodean,
„o Elenuţă mai bătrînă cu unsprezece ani”. Această „bătrîneţe” îi dă
un ascendent de maturitate pragmatică şi sufletească. Nu e lipsit de
semnificaţie faptul că el va fi inginer de poduri şi drumuri. De
timpuriu îşi dă seama că tatăl său poate foarte uşor să se prăbuşească
în prăpastie. Onest şi realist el îşi atenţionează tatăl asupra riscurilor
la care se supune nesocotind legile economice. Previziunile
sale…inginereşti se vor adeveri.
Frumuseţea morală şi intelectuală ale tînărului Rodean sunt
completate de bunătatea sufletească, iubirea frăţească şi de intuiţia
psihologică. El contribuie la „precipitarea”(finalizarea) idilei dintre
sora sa şi Vasile. Şi lui Ghiţă, era firesc, scriitorul îi rezervă un viitor
fericit alături de ingenua Laura.
În lumina ideologiei romanului demn de semnalat e că cele
două cupluri îşi creează un supraeu din învăţături creştine şi livreşti.
În final cei trei tineri părăsesc Vălenii, lumea aurului.
Plecarea lor are dublu sens, după cum am menţionat mai devreme.
Romancierul are inspiraţia de a nu tranşa soluţia, lăsînd cititorul să
judece şi să aleagă.
Urmărind destinul celor trei tineri în paralel cel al altor
personaje identificăm ceva din slăbiciunile romanului. Cînd scriitorul
îşi surprinde personajele în luptă cu viaţa animaţi de pofta
îmbogăţirii şi puterii naraţiunea are nerv, autorul dînd dovadă de
autentice intuiţi psihologice. De îndată ce autorul se aventurează în lumea
ideală a inocenţilor, a imunităţii la ispite şi patimi, nervul narativ şi de
analiză se diluează pagina devenind discursivă, iar tezismul evident. Este
prea mare discrepanţa de tensiune dintre patima ( individuală sau
colectivă) pentru aur şi puritatea caracterelor celor trei tineri şi cuminţenia
pasiunii lor erotice.(M. Zaciu)
22

Teme la alegere
În paginile consacrate „petrecaniei” autorul schiţează portretul
de grup al „societarilor” de la Arhanghelii: „[erau aici Vasile Cornean,
Ionuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul”. De-a lungul romanului, Gheorghe
Pruncul e un personaj şters. Pentru început reţine atenţia cititorului prin
statutul de „societar”, că e un tată care strînge punga fiului veşnic
„studinte” şi prin „prietenia” cu noul notar, tînărul Popescu. Agârbiceanu
dă dovadă de abilitate de romancier cînd, pornind de la aceste
insignifiante trăsături, face din micul cămătar cel mai răbdător duşman şi
apoi succesorul lui Rodean. Gheorghe Pruncul este cel care cîştigă licitaţia
minei pe care apoi o vinde cu cîştig; el este acela care va întemeia banca
„Arhanghelii”. Spre deosebire de Rodean care e risipitor şi nechibzuit,
Gheorghe Pruncul e strîngător şi foarte sever cu fiul risipitor şi
petrăcăreţ, dar această severitate nu vine din grijă părintească pentru
educaţia fiului, ci din avariţie. Cînd „Arhanghelii” nu mai dă aur
suficient şi se cheltuie în zadar cu galeria cea nouă, lui Pruncul îi
pare că banii cheltuie sunt rupţi din trupul său. Prin urmare renunţă la
calitatea de societar, iar ura, în parte inconştientă, împotriva lui
Rodean creşte mereu. Micul cămătar e mai ticălos decît Rodean. Este un
răbdător malefic care devine unealta prin care se împlineşte destinul lui
Iosif Rodean.
După opt ani de la licitaţie naratorul încheie şi destinul lui
Pruncul. El deschide „Arhanghelii” institut de credit şi economii, societate
pe acţiuni. Pagina în care naratorul relatează deschiderea băncii pentru o
nouă zi de activitate este un veritabil incipit pentru un nou roman.
Şi în privinţa noului notar, Popescu, stăpînul minei se înşeală,
fiind convins că-i simte puterea. Zîmbind din ochii lui verzi, Popescu e
răbdător şi îngăduitor pînă la slugărnicie. La el totul, mai ales rîsul, e o
mască pîndind din spatele ei lovitura de graţie.
Pruncul şi Popescu nu luptă cu diavolul, dar nici nu se lasă
supuşi lui, ci dimpotrivă îl pun la treabă ( C. Regman). Ei încheie pactul
cu diavolul.
Narativ, de o atenţie mai mare se bucură primarul Cornean. În
firul epic consacrat sunt urmărite tribulaţiile erotice. Însurat din interes cu
Salvina, fată înstărită, prin comportament brutal şi pasiunea pentru
Dochiţa, Cornean va cauza moartea soţiei. Pe măsura hybrisului erotic,
Cornean are un sfîrşit pe măsură. Din momentul cînd nu mai e de folos
nici ca bărbat, nici ca „societar” îl scoate din casă părăsindu-l în „cram”
unde zace paralizat vegheat de o slugă miloasă. Din păcate acest fir epic
23

Discobolul
nu se integrează întru totul în firul epic principal, iar personajul nu are
pregnanţa lui Pruncul şi Popescu.
Cu toate că apare doar episodic, Salvina are un loc bine precizat
în ideologia romanului. Salvina are un destin dramatic. S-a măritat
împotriva voinţei părinţilor cu un flăcău chipeş, dar sărac aducîndu-i
zestre „cinci funţi de aur”. După ani de căsnicie aparent fericită va fi
răpusă de …destinul ales. Prin soarta ei, Salvina anticipează pe Ana din
romanul lui Rebreanu.
Pentru a întregi fresca socială şi pentru a-şi susţine teza morală
scriitorul introduce în trama romanului încă două personaje: odraslele lui
Ungurean şi Pruncul. Acestea sunt vestite pentru vechile lor state în ale
studenţiei şi repetatele şi nesfîrşitele escapade bahice.
Dintre personajele episodice, dar importante în construcţia şi
ideologia romanului mai amintim pe Ilarie, hocmanul, care în esenţă
ilustrează destinul lucrătorilor de la mină, ante şi post „Arhanghelii”, şi pe
Nichifor, cel cu mintea „smintită”, oracol nebăgat în seamă de văleni.
Numele personajului nu e ales întîmplător. Vălenii „smintiţi” şi ei cred
numai în povestea lui Vasile Roşca. Viziunea lui am citat-o înainte în alt
context, acum reamintim doar finalul: „Norocul vălenilor, norocul
vălenilor!” Toată puterea unui oracol stă în ambiguitatea mesajului care dă
posibilitatea interpretării convenabile. Aşa că mai aproape de oracol sunt
vorbele lui Roşca decît cele profetice ale lui Nichifor.
În prezentarea personajelor domină portretul fizic. Scriitorul are
ştiinţa amănuntului (fizionomic, gestual, verbal) a cărui semnificaţie se
dezvăluie ulterior. În notarea amănuntelor autorul nu uită niciodată ochii
şi caracteristicile vocii.
Romancierul exersează bine şi creonarea scenelor de masă atît în
dimensiuni panoramice (slujba de la biserică, „petrecania”), cît şi cele de
dimensiuni mici, de grup. Scriitorul „ştie să zugrăvească mişcarea
mulţimii, aglomerînd un impresionant număr de personaje, din masa
cărora individualizează pe viitorii eroi ai dramei” (M. Zaciu). Scenele de
masă sunt realizate printr-un aliaj de vizual, auditiv şi cinetic, se pare cu
dominarea auditivului: „mulţimea asculta [pe lăutari] într-o imensă roată,
asculta tăcută.[…] cîteva clipe fu o tăcere de moarte. Apoi văzduhul
începu să se cutremure. –Trăiască directorul de la Arhanghelii. Vivat
Arhanghelii, trăiască Arhanghelii! Izbucni deodată din sute de piepturi.
De la o vreme nu se mai putea auzi nici strigătele de «director», nici «să
trăiască», nici «vivat», ci un nesfîrşit lanţ de Arhanghelii[…] tot mai mult
se ridica în văzduhuri[…]. Veselia începu acum să vuiască. Se auzeau
24

Teme la alegere
urale, chiote.” Asistăm la manifestarea în masă a unui hybris, care ne
aminteşte de procesiunile dyonisiace. Iată şi imaginea de grup a băieşilor
din birt: feţe palide de nesomn, dar şi de aburii băuturii, murdari, cu
izbucniri verbale violente.
Febra aurului a dus lumea Vălenilor la o trăire într-o fericire
bolnavă, intr-o stare de sminteală. Nu întîmplător scriitorul nu foloseşte
niciodată un sinonim pentru „petrecanie”.
Prin titlu şi prin foarte desele şi variatele modalităţi de
referire la mina de aur, scriitorul face din „Arhanghelii” personajul
simbolic al romanului. Mina îşi întinde umbra diavolească asupra
satului. În răsuflarea ei demonică înghite nu numai vieţile oamenilor,
ci şi iluziile acestora.
Cînd a ales titlu romanului în mod sigur Agârbiceanu a avut
în minte imaginea arhanghelilor din Apocalipsa sfîntului apostol şi
evanghelist Ioan. Romancierul i-a coborît pe pămînt rupîndu-i de
cele cereşti făcînd din ei demoni după modelul lui Lucifer.
Arhanghelul răzvrătit, demonul orgoliului se va întrupa în Iosif
Rodean, „stăpînul” minei de aur. Arhanghelii lui Agârbiceanu ţin
liturghia îmbogăţirii (M. Tomuş). Sensul şi menirea arhanghelului
biblic sunt luate în derîdere şi desacralizate pînă la blasfamie.
Arhanghelilor aurului „studintul” Ungurean le închină imnuri bahice pe
care petrecăreţii în prag de isterie le însoţesc cu strigăte de „vivat” şi
chiote.
Cu toate cusururile pe care le are, romanul părintelui
Agârbiceanu e „creaţie în înţelesul înalt al cuvîntului” (C. Regman). Prin
părţile lui bune, care nu sunt chiar puţine şi nici firave, e o adevărată
repetiţie generală pentru pregătirea apariţiei capodoperei - ION de Liviu
Rebreanu. Romanul scriitorului transilvan încheie procesul de asimilare a
marelui realist. Am fi nedrepţi şi am greşi dacă am reduce valoarea
romanului numai la cea istorică şi am nesocoti şi pe cea literară. Opera a
fost mereu acuzată de excesiva moralizare creştină neglijîndu-se că
scriitorul a reuşit să unifice morala cu creaţia autentică, ideologia
romanului fiind absorbită în fapte şi caractere. În legătură cu
influenţa sămănătorismului trebuie să precizăm că nu i-a afectat
opera mai mult decît pe cea a lui Sadoveanu, monstru sacru al epocii,
de pînă la Hanu Ancuţei. După cum am mai afirmat, preotul-scriitor
nu este habotnic din roman se desprinde ideea: viaţa curge mai
departe împletind şi amestecînd binele cu răul.
25

Discobolul
Bibliografia consultată:
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Ed. Minerva, 1972
Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, carte gîndită şi alcătuită
de Mircea Zaciu
Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, Ed.
Minerva, 1982
Mircea Tomuş, Romanul romanului românesc, I, Ed. Gramar,
1999
Cornel Regman, Agârbiceanu şi demonii, Ed. Paralela 45, 2001
26

VERONICA BUTA
Despre atitudini lirice ironice
Teme la alegere
I. Cea mai cunoscută definiţie a ironiei îi aparţine, fără urmă
de îndoială, lui Quintilian, care, în a sa Artă oratorică, o numea
„procedeul [...] de a spune contrariul a ceea ce vrei să se înţeleagă”
(„contrarium quod dicitur intelligendum est”) 1 . Tot de la Quintilian
porneşte moda de a lega ironia de disimulatio, de prefăcătorie şi
înşelăciune, susţine Linda Hutcheon, de unde şi „caracterul ei moral
suspect” 2 . Într-adevăr, ironia a fost în general asociată cu
negativitatea, fie axiologică, fie epistemologică, fie ontologică.
Ironistul e cel care-şi râde în barbă, sau cel care zeflemiseşte pe faţă
valorile călduţe ale respectabilităţii şi ale convenienţei. El
destabilizează edificiul comun al unui „cum se cuvine”, şarjând şi
bravând în peroraţii scandaloase sau în izbucniri vulcanice şi total
ireverenţioase. El arată că totul e arbitrar, că lumea nu e decât un joc
şi că fiinţa e iremediabil căzută. Ironistul îşi permite să încalce
regulile egalităţii, situându-se cu de la sine putere pe-o poziţie de
superioritate, de unde îşi ia în derâdere semenii, dezumflând oricare
din baloanele ontice care le construiesc identitatea. El dinamitează
sistemul comun de valori sau cunoştinţe, arătând că poate fi altfel sau
că poate exista ceva dincolo sau dedesubtul acestui sistem. Poate la
fel de bine să arate, din contră, că totul e la fel peste tot şi că nu se
poate ieşi din aporia limbajului, oricât de mult l-ar întinde şi
contorsiona el, iar omul e prizonierul limbajului.
1
Quntilian, Arta oratorică, vol. III, tr.ro., Editura Minerva, Bucureşti, 1974,
p. 36
2
Linda Hutcheon, The Theory and Politics of Irony, Routledge, New York,
1995, p. 118 - tr.n.
27

Discobolul
De la mizantropi cinici, la blazaţi şi sceptici oameni fini de
lume, la frondeuri impertinenţi şi teribilişti, toţi fac parte din
scandaloasa şi insolenta familie a ironiei, care a indignat oameni de
bună credinţă şi moravuri împământenite.
Luând în considerare faptul că ironia, însoţită de umor, apare
„mai pregnant în perioade istorice de criză, când individul uman
devine problematic, când persoana omenească scoasă din rosturi
până atunci fireşti caută o integrare pe un plan social-istoric
superior” 1 , apariţia unor mari ironişti de talia lui Geo Dumitrescu sau
Marin Sorescu apare ca fiind perfect motivată.
Geo Dumitrescu face parte din „generaţia pierdută”,
impunându-se ca lider al aceleaşi, botezată cu alt nume, „generaţii a
războiului”, ce-i cuprindea pe Constant Tonegaru, Ion Caraion,
Dimitrie Stelaru, sau, altfel spus, grupul de la Albatros. În 1941 (10
martie), Geo Dumitrescu scoate, împreună cu un grup de amici (Dinu
Pillat, Al. Cerna-Rădulescu, Tib. Tretinescu, Marin Sârbulescu,
printre alţii), revista „Albatros”. Deşi suprimată după doar 7 numere,
„e o revistă tinerească, bine scrisă, curajoasă” 2 . Poezia contestatară
promovată aici vizează două aspecte: pe de o parte, ea exprimă
oroarea faţă de război, pe de alta, neagă vechile tehnici poetice.
Caracteristică tuturor le va fi însă percepţia directă a unei
realităţi demitizate, înţelese polemic, în contradicţie cu tendinţa
eroizantă, patriotardă a poeziei acelor vremuri. Procesul de
refocalizare a realităţii este extins şi asupra subiectului liric, eroul
principal în poezia lui Geo Dumitrescu sau Ion Caraion. De altfel,
„lirica poeţilor de la Albatros mizează pe dominanta subiectivă” 3 .
Total diferită va apărea şi perspectiva discursivă, unde poetul
explorează tărâmuri noi ale lirismului, căutând temele considerate
nepoetice şi cuvintele impure, ignobile ale limbajului cotidian. Geo
Dumitrescu şi generaţia războiului nu se mulţumesc să facă poezie,
ci suspectează însuşi modul în care aceasta e creată, precum şi
fundamentele ei. Bănuită de filistinism, de capitulare şi afiliere la
burghezie – în înţelesul dat de Baudelaire şi simbolişti -, poezia va
1
Radu Enescu, Critică şi valoare, Editura Dacia, Cluj, 1973, p. 107
2
Eugen Simion, ,,Geo Dumitrescu sau refuzul «poeticului»“, în Geo
Dumitrescu, Poezii, Curtea Veche, Bucureşti, 2000, p.7
3
Coordonator Gheorghe Crăciun, Istoria literaturii române pentru elevi şi
profesori, Cartier, Chişinău, 2004, p. 733
28

Teme la alegere
suferi asaltul revoltei tinerilor poeţi: teme, formule, stiluri vor fi toate
dinamitate.
Generaţia lui Geo Dumitrescu este legată de o perioadă
frământată: trecând de anii chinuiţi ai războiului, urmează tranziţia
spre comunism, apoi anii duri şi arizi de realism socialist. Faptul că
această modernitate zbuciumată se regăseşte în poezia generaţiei
pierdute motivează o alipire a acesteia la avangardismul definit de
Nicolae Manolescu. Cu atât mai mult este posibilă această apropiere,
cu cât singura adevărată intoleranţă a acestui tip de avangardă este
academismul, arta instituţionalizată, împotriva căreia luptă şi
gruparea de la Albatros. De asemenea, eliberarea formelor
subiectivităţii este mai mult decât evidentă în poezia liderului de
generaţie Geo Dumitrescu, ca şi varietatea registrelor stilistice. În
sprijinul acestei înrudiri vine şi componenta etică a avangardismului
lui Manolescu, care se extinde nu numai asupra literaturii în genere şi
asupra poeziei în speţă, ci asupra întregii realităţi. „Substanţa poeziei
lui Geo Dumitrescu este una etică, va scrie Manolescu, dar în mai
mare măsură, şi socială, filosofică”. 1 Geo Dumitrescu resimte acut
realitatea „scoasă din încheieturi”. Ironia va acţiona de multe ori ca
un scut menit să apere sensibilitatea febrilă a unui sentimental
deghizat într-un teribilist nonconformist, ce suferă privind la
spectacolul lumesc „greşit” din juru-i. Poezia va deveni astfel o
încercare de îndreptare a lui. Mimând indiferenţa, poetul va atinge
problemele cele mai acute, încercând să scuture amorţeala, inerţia ce
împiedicau bunul mers al lucrurilor.
Avangardiştii pe linia descendenţei baudelairiene sunt poeţii
culturii citadine, „primii heralzi ai vieţii moderne” 2 . Aici poate fi
depistată o diferenţă între avangardismul istoric şi cel al grupării de
la Albatros. Cel din urmă cultivă biografismul şi realismul, primul, o
realitate pigmentată exotic cu un simţ al spectacolului şi
senzaţionalului. „Sensul în care realul va fi descoperit în poezia
noastră din ultimul deceniu [deceniul 9, n.n.] nu va fi cel de la Tzara
şi Bogza, ci cel de la Geo Dumitrescu” 3 . O altă diferenţă între poezia
1
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literartură,
Bucureşti, 1968, p.123
2
Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1987, p. 166
3 Ibidem, p. 232
29

Discobolul
lui Geo Dumitrescu şi avangarda istorică este mai clara implicare
politică a poetului. „Valorile - negate ori afirmate - erau rareori direct
politice în avangarda interbelică; erau, mult mai des, morale şi
sociale. Iar faţă de poezia de după a sa, aceea a lui Geo Dumitrescu
are în mai mult mai mare măsură spiritul furios, negator, al
avangardei istorice. De aceea spuneam că n-o putem situa nici în
modernitate, nici în postmodernitate, ci mai degrabă, în trecerea de la
una la alta” 1 .
O coordonată care îi apropie pe poeţii de la Albatros, oricât
de diferiţi ar fi ei, de prinşi între avangarda istorică şi modernitate,
între război şi comunism, este ironia, consideră Gheroghe Crăciun.
„Libertatea de a trage cu puşca (1946) opune temelor şi obiectelor
sacre ale poeziei teme noi, considerate nepoetice până atunci, şi un
limbaj poetic dominat de universul lucrurilor apropiate, desprinse din
cotidian. Aceeaşi deschidere către concret o arată şi Constantin
Tonegaru şi Ion Caraion” 2 .
Realitatea „greşită”, „stricată” va găsi larg deschise porţile
unei lumi considerate până atunci ca alternativă viabilă, o lume
ideală şi, evident, mai bună: lumea Poeziei. Sub năvala realului,
trebuind să poleiască poetic fiecare lucru mărunt, aceasta se va risipi,
se va sacrifica încercând să revitalizeze realitatea. E ca un fel de
„poetogonie”; prin sacrificarea unei divinităţi, Poezia, trebuie să se
nască o nouă lume. Astfel, mitul Poeziei e transformat în mitul
poeziei. Construirea acestei noi lumi, în acelaşi timp cu aceea a unei
noi biografii a poetului nu vor decât să atragă atenţia asupra celor
reale. Cotidianul şi biografismul poetic indică spre cotidianul şi
biografismul individual uman, care, aflate chiar în faţa potenţialilor
cititori, erau prea aproape pentru a fi văzute.
De ce apar însă biografismul şi simţul parodic din volumul
manifest Libertatea de a trage cu puşca - elemente ce ţin de un prim
val expresionist, consideră Eugen Simion - şi tocmai acele elemente
pe care le vom regăsi, după 20 de ani, în poezia lui Marin Sorescu,
surprinzătoare, noi, proaspete? Un posibil răspuns ar fi acela că acea
trecere de la o perioadă la alta de care vorbea Manolescu fusese
amânată şi suspendată de instaurarea abuzivă a realismului socialist.
În loc să urmeze o cale asemeni poeziei europene - faţă de care, în
1 Ibid., p. 228
2 Coordonator Gheorghe Crăciun, op. cit., p. 733
30

Teme la alegere
perioada interbelică, poezia noastră fusese sincronă -, ea se
împotmoleşte, fără a fi vina ei, în proletcultism. Trecerea prin furcile
caudine ale regimului comunist a reprezentat îndoctrinarea poeziei
până la negarea oricăror condiţii şi fundamente lirice ale acesteia.
Tocmai de aceea, o reformulare a lirismului (Marin Mincu)
în deceniul imediat următor era mai mult decât necesară. În acest
sens, Singur printre poeţi (1964) apare ca un binevenit demers de
asanare poetică. Această gură de aer proaspăt pe care o reprezintă
volumul de debut al lui Marin Sorescu a fost considerată de unii ca
fiind merituoasă doar prin raportarea la poezia perioadei anterioare,
proletcultiste. „Într-o măsură deloc neglijabilă, solicitudinea criticii
faţă de poezia lui Sorescu (...) s-a datorat raportării ei (...) mai ales în
faza debutului, la un anumit fel de poezie, predominant în momentul
apariţiei sale, poezie derivată dintr-o etică eterogenă şi conformistă,
nediferenţiată şi prozaică, ce şi-a pus amprenta pe creaţia poetică a
perioadei anterioare (...) În jubilaţia la unison au intervenit câteva
note discordante care au atras în mod favorabil atenţia. Dar de aici
până la însemnele marii poezii ce i-au fost conferite mi se pare un
salt greu de justificat, scuzabil, poate, doar prin entuziasmul trezit de
resurecţia unor speranţe mortificate” 1 .
Într-adevăr, noutatea discursului practicat de Sorescu,
parodic, plin de haz, de prospeţime, inventivitate şi curaj, în acelaşi
timp, apare ca izbitoare raportată la terna poezie proletcultistă. Însuşi
poetul insistă însă în a atrage atenţia asupra liniei poetice pe care se
situează prin volumul său de parodii aplicate poeziei anterioare.
Apropierea de Topârceanu a fost imediat făcută, cei doi ironici având
în comun viziunea asupra finalităţii parodiei: „pagini modeste de
critică literară în pilde” le numea Topârceanu. Nu altceva sunt
parodiile lui Sorescu. Surâzătoare sau usturătoare, senine sau
înveninate, ele se ridică împotriva mecanismului anchilozat al
poeziei şi chiar al criticii literare proletcultiste. Funcţia critică a
parodiei este evidentă, iar materialul pe care se exersează, deloc
sărac în clişee şi schematisme de o retorică goală. Ironia primeşte
aici funcţia de demascare axiologică.
Singur printre poeţi este un volum polifonic. Alături de
vocea poetului, mereu sclipitoare, plină de vervă, se aud, mai clar sau
1
M. Niţescu, Între Scylla şi Charibda, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1972, pp. 87-88
31

Discobolul
mai înfundat, vocile tuturor celor ai căror texte au fost prelucrate în
parodie şi pastişă. În fapt, întregul volum pendulează între cele două
tipuri de hipertext, cel imitativ ludic – pastişa - şi cel transformator
ludic - parodia (Gérard Genette). Marin Sorescu pastişează mult în
volumul său de debut. Mai toate poemele sunt scrise à la maniere
de..., specifică pastişei, creând din volumul de debut un adevărat
cameleon stilistic. Tânărul poet îmbracă dezinvolt, cu o uşurinţă de
invidiat, haina cu pretenţii a poeţilor vizaţi, arătându-i însă, sub
poleiala subţire, cusăturile uzate, de mântuială. Marin Sorescu nu se
mulţumeşte cu jonglarea stilurilor; jocul său are şi o funcţie critică.
Astfel, el trece la parodie. Un alt fenomen întâlnit des în Singur...
este cel remarcat de G. Călinescu la Topârceanu: „uitarea în model”.
Poetul îngroaşă şi subţiază caricatural modelul studiat, însă acesta se
dovedeşte nu de puţine ori un model activ, prilejuind un text autentic
şi nu doar un hipertext.
Întregul volum de debut stă sub zodia ironiei. Ea permite
distanţarea necesară unei perspective adecvate, obiective. Ea
intermediază contactul cu modelul vizat. E drept că uneori această
acută conştiinţă critico-ironică e trecută în plan secund de poetul
vrăjit de frumuseţea jocului poetic. Atunci, Sorescu uită să continue
parodia sau pastişa şi creează după propriile reguli. Cu toate acestea,
ironia e semn al unei conştiinţe a poeziei în primul rând, şi apoi doar
al unei conştiinţe critice.
Aici se găseşte noutatea formulei propuse de Marin Sorescu
şi de colegii săi poeţi. Ei vin după proletcultişti doar pentru a-i
contesta. Noua generaţie trece încă un prag în drumul poeziei
româneşti. Ea vădeşte o nouă viziune şi o nouă sensibilitate. Nu
numai manifestările tinerilor poeţi şaizecişti, ci şi conştiinţa lor e
radical diferită de cea a deceniului anterior. Continuarea tradiţiei se
face prin recuperarea unor modele antebelice, modele active însă,
filtrate prin sensibilitatea diferită a noilor poeţi. Sensul acestei
mişcări este acela al recuperării lirismului, zdrobit de ideologia
marxist-leninistă.
Marin Sorescu pare să scrie, în volumul de debut, ca răspuns
la poezia proletcultistă. Contestând un model, el impune un altul.
Negarea unui mod poetic implică afirmarea altuia, pe care îl doreşte
mai bun. Parodia trage un semnal de alarmă, ea reprezintă anticorpii
unui organism bolnav. Astfel se motivează entuziasmul criticii la
apariţia volumului lui Sorescu, inexplicabilă, în mare măsură, pentru
32

Teme la alegere
Niţescu. Singur... nu înseamnă doar contestarea şi refuzul unor
formule şi viziuni poetice, ci şi afirmarea şi impunerea unora noi.
Sub pavăza parodiilor se ascundea, in nuce, un mod ironic, inteligent,
lucid, comic, demistificator, sceptic, jovial, burlesc şi mai ales liric
de a concepe poezia.
II. Vor fi analizate, în continuare, patru atitudini ironice şi
mereu lirice identificabile în poezia lui Geo Dumitrescu şi Marin
Sorescu, atitudini prin care se prefigurează scheletul ce susţine
universul liric al acestora: mimetismul, bufoneria, subversiunea şi
refuzul.
Oarecum în continuarea tradiţiei avangardiste, Geo
Dumitrescu vine, împreună cu un D. Stelaru sau un Constant
Tonegaru, să se răfuiască, plin de avânt, cu literatura ,,trecută”, fadă,
cu ,,poezia ce moare de prea poezie” 1 . Una dintre cele mai bune
metode de a denunţa convenţiile şi clişeele poetice este, în
Literatură, falsa acceptare a acestora. Poetul pare să scrie în cheie
simbolistă în prima strofă, folosind motive predilecte ale poeziei
decadente: toamna, ploaia, somnul, timpul, tăcerea. Cea de-a doua
strofă continuă recuzita simbolistă, fiind însă dedicată unei ,,himerice
iubite”, alăturate morţii, ,,o mare ispită”. A-ţi face ,,din toate
nimicurile întrebări”, a ghici ,,în noapte/ chemările unui dincolo
nebănuit” aduce aminte de inefabilul romantic sau chiar de condiţia
poetului de geniu prin: ,,să plâng chinuit de înălţimea pereţilor/ sau
de nu ştiu ce vis neisprăvit...”. Elanurile romantice, încercările de
exprimare a inexprimabilului, de a da glas indicibilului se regăsesc
astfel în cea de-a treia strofă.
,,Din toate acestea nu se întâmplă nimic” însă, atenţionează
poetul în strofa a patra. Imaginarul poetic tradiţional de care făcuse
uz până acum era doar un bluf. Poetul mima poezia tradiţională doar
pentru a o expune. Tot acest univers poetic refăcut era doar imaginat,
pus sub semnul posibilului - prin condiţionalul ,,ar trebui” -, al
probabilului chiar, prin aşteptările cititorilor, alimentate de
disimularea lui Geo Dumitrescu. Poetul refuză însă, în final, să se
conformeze. El nu va scrie o astfel de poezie fadă, golită de orice
semnificaţie prin repetarea servilă a aceloraşi formule. Punând în
1
Geo Bogza, Gherasim Luca, Paul Păun, Poezia ce vrem să o facem, apud
Ion Pop, Jocul poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 195
33

Discobolul
scenă spectacolul Marii Literaturi, poetul nu face decât să o arate cu
degetul, transformând-o în exemplu negativ. De la teatrul sclifosit al
burghezilor snobi, Geo Dumitrescu se va întoarce spre lumea ca
teatru a omului comun: ,,sunt atâtea lucruri din care poţi să faci o
poezie!...”. Doar printr-o conştiinţă critică şi ironică se putea realiza
distanţarea de convenţii tot pe fundalul unei convenţii, pentru că
poetul se află în interiorul poeziei.
În al său Oracol manual, Baltasar Gracian dă maxima
strategului de curte: „Să te ascunzi în spatele interesului altuia pentru
ca apoi să-l găseşti pe al tău” 1 . Este tocmai ceea ce face şi Geo
Dumitrescu, care, ascuns în spatele poeziei tradiţionale, pare că îi
împărtăşeşte convingerile, când, de fapt, prin şiretlicuri şi disimulare,
nu face decât să o demaşte. „Culmea libertăţii [creatoare, am adăuga]
constă în (...) a vrea să faci un lucru şi a putea să faci contrariul, în a
acţiona în orice împrejurare prin contrarii” 2 . Geo Dumitrescu vrea să
scrie o poezie nouă, dar imaginează o poezie veche; creează iluzia
unei poezii vechi, lasă să se înţeleagă că poate scrie aşa, doar pentru
a sublinia că nu asta va scrie, ci cu totul altceva. „Lăsând impresia
contrariului, vom fi cu atât mai mult noi înşine” 3 . Negaţia retoricii,
ce doar pare acceptată pe parcursul primelor trei strofe, se va
transforma însă într-o retorică a negaţiei.
Şi la Marin Sorescu se pot întâlni cazuri de mimetism. Poetul
imaginează confesiunea unui ,,munte”, în poezia cu acelaşi nume,
care începe direct: ,,Ţin locul unei pietre din pavaj”. Aşadar, în acest
caz, mimetismul ,,personajului” e impus din afară: ,,Am ajuns aici/
Printr-o regretabilă confuzie” Deşi situaţia e inconformă cu natura
mult mai măreaţă, mai nobilă a muntelui, acesta e forţat să intre în
rolul domestic al pietrei din pavaj şi o face cu un talent cameleonic
de remarcat: ,,Au trecut peste mine/ Maşini mici,/ Autocamioane,/
Tancuri/ Şi tot felul de picioare”. Nu numai maşinile şi picioarele
pietonilor, dar şi elementele cosmice - soarele, luna, norii – şi mersul
evenimetelor, greu de suportat, constituie o rutină apăsătoare: ,,Am
făcut bătături”. Rodajul nu e numai fizic, ci şi psihic: ,,Câteodată mă
1 Apud Vladimir Jankélévitch, Ironia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.
67
2 Ibidem, p. 60
3 Ibid., p. 63
34

Teme la alegere
pomenesc urlând// Circulaţi numai pe partea carosabilă/ A sufletului
meu,/ Barbarilor!”. Vorbeşte aici exasperarea cotidianului.
Poate fi vorba aici de acea ,,capacitate excepţională de a
surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor
comune” 1 a lui Marin Sorescu, pe care i-o remarca, încă de la
început, G. Călinescu. Disimularea ,,personajului” este un semnal de
alarmă care atrage atenţia asupra faptului că există o latură nevăzută
a cotidianului. O umilă piatră din pavaj maschează de fapt un măreţ
munte. Prezentul, privit din perspectiva potrivită, îşi poate dezvălui
dimensiunile mitice. De fapt, întreaga stradă pavată ar putea fi un
munte pe orizontală. Aceeaşi atitudine trebuie adoptată şi faţă de
poezia de un prozaism voit a lui Marin Sorescu, unde realismul ce
mimează viaţa trăită şi cea lingvistică reprezintă o falsă acceptare a
lor. Poetul mimează îndeosebi obişnuinţele de limbaj, pare a face
poezie ,,vorbită”, folosind limbajul familiar, mărunt, cotidian, când
de fapt el luptă împotriva limbilor de lemn. Astfel se explică
numeroasele poante din poemele sale. Jocurile de cuvinte arată se
fapt spre structurile verbale convenţionalizate şi moarte, insuflândule,
prin duhul jucăuş al ironiei, o nouă şi proaspătă viaţă. Se scoate
astfel în evidenţă nu numai ,,latura imensă a temelor comune”, ci şi a
cuvintelor comune. Şi ele urlă ,,Circulaţi numai pe partea carosabilă/
A sufletului”, fiind vorba de o revoltă a limbajului ce simte nevoia
unei regenerări.
Deşi în ,,Furtună în Marea Serenităţii”, Perpessicius e de
părere că Geo Dumitrescu ,,adună laolaltă multe din cele mai
frumoase şi mai complexe poeme de iubire ale lirismului nostru” 2 ,
poetul scrie în Scrisoare nouă aproape o antipoezie de dragoste.
Atitudinea sa nu este aceea a unui îndrăgostit înflăcărat sau, din
contră, timid, ci aceea a unui bufon ce se joacă de-a dragostea,
ironizând toate convenţiile poeziei erotice.
Pentru început se creează cadrul, se montează scena: ,,înainte
de a ajunge om mare şi bogat” - adică acum, când e mic şi sărac,
poetul autoironic decide, modest, să scrie ,,câteva rânduri (...) pentru
1
G. Călinescu, ,,Un tânăr poet”, în ,,Contemporanul”, 1964, nr. 43, p.12,
apud Crenguţa Gânscă, Opera lui Marin Sorescu, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2002, p. 18
2
Perpessicius, „Lecturi intermitente XVII”, ,,Gazeta literară”, nr. 1 (740), 5
in 1967, apud Geo Dumitrescu, op. cit., p. 285
35

Discobolul
tine, draga mea”. Până acum, toate bune. Mulţi tineri visează la
viitorul ce va răscumpăra toate păcatele şi lipsurile prezentului şi mai
ales la fericirea împreună cu iubita lor. Visul acestui cuplu e însă,
nici mai mult, nici mai puţin, decât ,,o frumoasă maşină americană
aerodinamică de treierat”. Mai mult, imaginea iubitei îi inspiră mereu
acestui eu liric îmbătat de romantism mecanic frumoasa maşinărie.
Ca şi cum tehnica infiltrată în povestea lor de dragoste până la a
deveni finalitatea ei nu ajungea pentru demontarea idealului poeziei
erotice romantice, poetul face, gingaş şi sensibil, portretul obiectului
adoraţiei sale: ,,te văd sălbatică şi mare,/ cu picioarele groase, cu
ceva din ridicolul oamenilor blonzi,/ plină întotdeauna de
impertinenţă tăcută şi de mirare”. Tot ce se poate spune în apărarea
ei este că mirarea e considerată leagănul filosofiei. Altfel, după
portretul-caricatură, biata iubită a lui Geo Dumitrescu e la polul opus
iubitei idealizate din poezia de dragoste tradiţională. Departe sunt
sonetele petrarchiene sau shakespeariene. În locul lor, o ,,scrisoare
nouă”, cu personaje moderne ale cuplului, în pas cu vremurile noi.
Poetul are, în acest pamflet anti-păşunist, ,,o figură tipic
exhibiţionistă, de citadin” 1 pasionat de tehnică. Dar el afectează şi
anumite standarde elitiste. Iubita trebuie să se împărtăşească de la
izvorul vieţii citadine, al civilizaţiei moderne, al miracolelor tehnicii.
De aceea, abia ,,când vei pleca din humă (...) când vei ieşi din
pământul proprietar (...) atunci vei fi probabil nevasta mea şi te vei
plimba/ în sfârşit, în automobil” (subln. n.). Bineînţeles, fericirea
vizată aici nu e paradisul matrimonial alături de perechea-jumătate,
ci extazul şi onoarea plimbării în automobil. Iar posibilitatea acestei
bucurii nemăsurate, a împlinirii vieţii iubitei e echivalentă cu
moartea ei: dacă s-ar desprinde din pământul ,,care urcă (...) prin
vinele tale, în plămânii tăi, în sărutul şi ochii tăi”, iubita ar fi
asemenea unei ,,plante sinucigaşe”. Ea e o fiinţă telurică,
instinctuală, primară chiar, o săgeată deloc inocentă la adresa
iubitelor sămănătoriste. Iată însă că la Geo Dumitrescu, întâlnirea
celor două tipuri de sensibilitate nu e numai posibilă, ci are loc cu
frenezia întâlnirii dintre un bărbat şi iubita lui. Bărbat de oraş, ce ară
,,cu sete şi cu mult folos” şi femeie de ţară, voinică şi sănătoasă, cu o
,,pasiune” de ,,1000 de pogoane”. Retras la ţară, înconjurat de
1
Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1986, p. 49
36

Teme la alegere
miracole tehnice şi amoroase, eul liric va renunţa, fireşte, la
,,fleacurile astea rimate”, de dragul iubitei de pământ. Pentru ca acest
paradis matrimonialo-maşinist să nu fie tulburat de nimic, fostul poet
va abandona până şi ,,sămânţa cărţilor pe care nu le voi scrie
niciodată”. Astfel, traiul lor fericit va putea intra pe făgaşul normal:
,,Seara, în vatra caldă, cu buzele pline de mămăligă,/ năduşiţi, vom
face copii,/ ca să se împlinească Scriptura,/ vom face copii mari,
proşti şi frumoşi”. Soţul îşi va păzi, gelos, mândreţea de nevastă, de
un alde Mărin Mierleanu sau de Boier. Ceva însă va lipsi ca această
minunată viziune să devină perfectă: ,,oricât ar fi de nefiresc şi de
ruşinos-/ blestem de oraş-/ eu, draga mea, n-am să te pot bate
niciodată”.
Declaraţia de dragoste a poetului, plină de săgeţi otrăvite, de
persiflări, zeflemeli, de giumbuşlucuri şi bravade, e de un comic
aproape grotesc. Bufoneria sentimentală din Scrisoare nouă e doar
alta din măştile poetului, ce e capabil de poezie de dragoste de o
sensibilitate şi delicateţe a sentimentelor remarcabile.
,,Antisentimentalismul nu se explică altfel decât prin pudoare
sentimentală” 1 , iar mijlocul de a o ţine în frâu nu e altul decât parada
ironică.
Atât sensibilitatea ulcerată de artificial, cât şi imaginaţia
debordantă a lui Marin Sorescu contribuie la reprezentarea unui
,,univers-scenă” (Ion Pop) în care se instalează jocul lumii. Şi
manifestările eului poetic vor fi, ca atare, manipulate în aşa fel încât
să corespundă teatralităţii lumii. În acest sens, masca va deveni
instrumentul predilect al poetului ce va putea juca astfel orice rol în
teatrul vieţii. Prin urmare, îi va fi mult mai uşor poetului ascuns sub
chipul de bufon, de saltimbanc, de jongleur sau clovn să comunice
profunda sa nemulţumire faţă de inautenticitatea lumii. Tema era
familiară şi avangardiştilor noştri: Adrian Maniu, Tristan Tzara, Ion
Vinea, unde apărea ca semn al conştiinţei ,,moderniste” ce pipăia, cu
neîncredere, edificiul poeziei, dar şi al lumii.
Marin Sorescu e vrăjit de spectacol, iar un astfel de show
total, ce implică diverşi actori şi o largă gamă de modalităţi de
reprezentare, e circul. Pentru el însă, întreaga lume nu e decât câmpul
de operare al ,,jongleurului din circ” din Bile şi cercuri. Şi cum
1
Mircea Martin, ,,Viaţa românescă”, nr. 1, ian. 1990, apud Geo Dumitrescu,
op. cit., p. 301
37

Discobolul
acesta ,,mi-e tată”, nimic mai firesc decât ca fiul să-i ia locul când ,,A
fost chemat urgent până-n noapte”. Acesta ar putea fi un prim indiciu
că bufonul e, la Marin Sorescu, trist. Misterioasa retragere a tatălui
,,în noapte” este pentru Cornel Regman corespondentul
arghezianului ,,O să lipsească tata vro lună”, iar poezia Bile şi
cercuri, o De-a v-aţi ascuns soresciană. Cea mai importantă lecţie de
circ şi deci, de viaţă, pe care tatăl i-o dă fiului este: ,,Tot ce vezi în
jur/ Nu-s decât bile şi cercuri,/ Mi-a spus, ţine minte:/ Bile şi
cercuri”.
Drept urmare, lumea nu poate apărea decât ca spectacol
burlesc. Tânărul jongleur trebuie să mimeze şi să păstreze cadenţa
trecerii timpului din grijă pentru copaci, ale căror cercuri le învârte
pe mână; norii sunt menţinuţi în mişcare nu numai prin ,,vârful
piciorului”, ci şi prin impulsurile inimii. Inefabilul feminin, ,,între
nori şi fum”, se înscrie şi el în tagma rotunjimii.
Poetul e vrăjit de spectacol. E singura cauză ce atenuează
gravitatea acestuia. ,,Jocul e amuzant,/ Stăpânesc cum pot/ Lumea
mea de bile şi cercuri,/ Dar, uite, e foarte târziu/ Şi jongleurul tată/
Nu se mai întoarce”. Eul e abandonat mecanicii jocului lumii, care e
fără sfârşit. Şi din moment ce universul are nevoie de un ,,motor
prim”, care să menţină întregul mecanism în mişcare, pot apărea
întrebări asupra adevăratei identităţi a jongleurului-tată care se
retrage din lume, lăsând-o fiului, odată cu pachetul de instrucţiuni
atât de buf şi grav, în acelaşi timp. De altfel, jongleurul, ,,ca
reprezentant alegoric al poetului, conservă ambiguitatea tradiţională
[de-acum, n.n.], aliajul de amuzament şi melancolie cunoscut” 1 .
,,Măscăriciul trist”, ,,clovnul farsor” ascund, sub râs şi ingeniozitate,
o dramă: nu omul joacă un joc, ci el însuşi e cel jucat. Prin
mecanismul infernal de bile şi cercuri, jongleurul nu are altă soluţie
decât să continue a le învârti. Ceea ce-l salvează de la tragism e
însăşi convenţia jocului, masca strălucitoare şi veselă a bufonuluijongleur,
ce pare că se joacă atunci când de fapt e jucat. Cât timp
păstrează însă aparenţa degajării, cât timp crede în convenţia
străvezie a spectacolului pe care el însuşi îl dă, drama nu-l poate
afecta.
Mult mai senină pare poezia Matinală. Ceremonia primirii
luminii, şi deci a vieţii, cu semnificaţii ritualice altundeva, e la Marin
1 Ion Pop, op.cit., p. 308
38

Teme la alegere
Sorescu plină de exuberanţă şi frenezie. Aici bufonul e senin, îmbătat
de viaţă. Sugestia jocului: ,,O, ce veselie/ E pe pământ dimineaţa!/
Ca într-un spălător de internat,/ Când copiii iau apă în gură/ Şi se
stropesc unii pe alţii” e inocentă şi implică naivitatea şi gratuitatea
jocului copilăresc. Nu fără maliţie coboară bufonul prestigioasele
simboluri ale revenirii astrului, înfrângerii nopţii şi renaşterii
lucrurilor la agitaţia dintr-un spălător de internat. Relaţia cu
cosmosul pare una perfectă, ca în zorile fiinţei din Epoca de Aur: ,,ne
frecăm bine cu lumină/ de ne dor oasele de-atâta fericire”. Aici
zâmbetul clovnului pare să fi înţepenit; că frenezia trăirii dimineţii
fiinţei nu e autentică o demonstrează ultimele versuri: ,,Deocamdată
încă nu ştim de unde să luăm/ Şi cele mai bune prosoape -/ Şi ne
ştergem pe faţă cu moartea”. Încă o dată, se poate observa
,,introducerea în registrul gesticulaţiei cotidiene a câte unei sugestii
grave, ce schimbă surprinzător semnificaţia poemului, descoperind
dintr-odată tensiunea dramatică cu grijă mascată de ironia asociaţiilor
metaforice” 1 . Sub atitudinea candidă, familiară, se ascunde o
deznădejde calmă, deoarece ,,suferinţa şi moartea se semnalează ca
reguli ale jocundităţii acestei vieţi” 2 . Râsul alunecă în surâs, pentru
ca apoi să înţepenească în crispare. Însă tocmai asumarea rolului de
bufon, de jucător degajat şi ironic îl îndepărtează pe poet de
gravitatea sugestiei: aceea a fragilităţii şi instabilităţii fiinţei umane.
Cu scopul de a submina ordinea internă şi securitatea Poeziei
(tradiţionale) şi de a instaura un regim poetic, de această dată, Geo
Dumitrescu cultivă cu seriozitate, ba chiar cu drag, subversiunea.
Ieremia e o odă înălţată figurii autohtone a nepriceputului şi
neîndemânaticului, nimeni altul decât Ieremia. Asemeni ,,drumeţului
incendiar” al lui Gellu Naum, Ieremia se transformă pentru Geo
Dumitrescu într-un adevărat revoluţionar ce luptă să schimbe nu
mersul căruţei, ci pe acela al lumii. ,,De mult mi-era drag Ieremia”
declară poetul în volumul din 1960, Nevoia de cercuri. Şi întradevăr,
,,dispoziţia polemică, pornirea de a întoarce lucrurile şi pe
faţa cealaltă, sfidarea simţului «comun», oroarea de stabilitatea
filistină, persiflarea respectabilităţii burgheze şi gustul, în schimb, de
a lua în serios ce îndeobşte pare hilar” 3 sunt toate atribute ale lui Geo
1 Ion Pop, op.cit., p. 313
2 Vl. Streinu, op. cit., p. 426
3 Lucian Raicu, Structuri lirice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 186
39

Discobolul
Dumitrescu. ,,Drumul sigur ce merge la ţintă” ales de Ieremia e
însuşi drumul lipsit de podoabe retorice învechite pe care îl parcurge
şi poezia lui Geo Dumitrescu. Tocmai ,,în numele nevoii de a
schimba,/ de-a îmbunătăţi, de a înlătura/ încăpăţânatele vechituri” dă
şi poetul nostru cu oiştea-n garduri, pentru că ,,face, mă gândeam, să
strici o oişte sau mai multe,/ pentru a ajunge să bagi de seamă,/ să
dovedeşti/ că nu mai e nevoie de ele!”. Uneltele vechii poezii sunt
anacronice şi poncife, ca şi tărâmul ei, limitat de garduri. Ele nu mai
au însă ce căuta în noua lume care e toată ,,ograda” poeziei. Nu
numai ,,ceea ce îndeobşte pare hilar”, dar şi ceea ce pare mărunt,
neînsemnat, prozaic trebuie explorat de către poezie. Realismul şi
,,prozaismul” poeziei lui Geo Dumitrescu îşi găsesc aici motivaţia
programatică.
Poetul apare în postura unui luptător ce încearcă să răstoarne,
să submineze atât vechiul mod de a face poezie, cât şi pe practicanţii
acestuia: cei ,,ce stau pe margine, ori în cerdac/ ticăloasa spiţă a
moluştelor grave/ a celor ce nu dau cu nimic în nimic”, ,,cei greoi,
cei înceţi, cei prea adevăraţi” uniţi în poetul ce, prin burghezia lui
îngustă şi limitativă, îşi re-neagă însăşi condiţia de poet,
mulţumindu-se cu vechile forme poetice, de o respectabilitate cu o
poleială incertă, uzate şi tocite. În schimb, Geo Dumitrescu creşte
lângă el o pepinieră de ,,puşti”, ,,de norocoşi”, pe care-i îndeamnă:
,,jucaţi-vă «de-a Ieremia»“. Ecourile strigătului ,,Ah, Ieremia, iar
oiştea, iar gardul!... (...) nu-i nimic! Să fii sănătos, Ieremia!/ mai
încearcă încă o dată/ şi încă o dată,/ încă o dată şi încă o dată/ dragă
Ieremia!...” au ajuns nu doar la un Marin Sorescu, dar au înflăcărat o
întreagă generaţie de poeţi: aceea optzecistă, care se revendică de la
acest profet al noului. Fie disimulând -,,Bravo, (mă gândeam)
Ieremia!” (subln. n.)-, fie ,,negru de supărare, furios,/ mă apucam să
strig în gura mare” împotriva formulelor caduce, înţepenite în
autosuficienţa lor burgheză, puhavă şi buhăită.
În Fluierul lui Marin Sorescu întâlnim o atitudine subversivă
disimulată. ,,Un fluier ţipă deodată/ În spatele unui trecător (...)
Fluierul s-aude strident/ În spatele tuturor trecătorilor”. Bolnavi de
spaimă, ,,se fac vineţi, galbeni, verzi, roşii”, nu întorc capul, ,,merg
înainte ţepeni,/ Fără a întoarce capul”. ,,Destinul implacabil trimite,
40

Teme la alegere
ca în manifestările simboliştilor, semne fatale” 1 . Deşi ştie spre cine
arată degetul destinului, deloc surprinzător, nici un trecător nu-şi
asumă responsabilitatea faptelor comise: ,,Ce-am făcut eu/ Un
război, două războaie?”, preferând să o delege altora: ,,Poate e pentru
altcineva”. Nu e loc de confruntare cu propriul trecut, de amestecuri
ale transcendentului în viaţa acestor trecători ocupaţi cu viaţa:
,,mâine am nuntă,/ Poimâine-mi naşte soţia/ Răspoimâine-mi îngrop
părinţii”. Marile evenimente existenţiale le apar astfel ca nişte
corvezi: ,,Am atâtea treburi pe cap”.
Totul e însă o farsă. ,,Un copil/ Şi-a cumpărat un fluier,/ Şi-a
ieşit să-l încerce/ Pe bulevard,/ Fluierând ştrengăreşte la urechea
oamenilor”. ,,Ştrengăreşte” fluieră însă poetul. Fluieratul există în
continuare, deşi instrumentul destinului e doar un copil. Un prim
semn sau avertisment le-a fost dat oamenilor, care decid să-l ignore,
devalorizându-l.
Nu foarte diferită apare poezia lui Sorescu. Ea dă impresia
unei farse, a unui fluierat de copil, a unui giumbuşluc. Cu toate
acestea, ea ridică marile teme existenţiale, tratându-le în registru buf,
parodic. Sub pojghiţa de jovialitate, sub aparenţa neseriozităţii se
ascunde un ,,strat liric dens” 2 . Tonul e ,,amabil glumeţ”, dar şi
,,tulburător” 3 . Versurile sunt ,,mai degrabă triste”, iar dacă ,,nu e
vorba de o tristeţe ontologică, de o angoasă istorică sau socială” 4 , e
doar pentru că poetul nu îşi permite niciodată să se ia prea mult în
serios, mânat de un neobosit spirit autoironic.
,,Geo Dumitrescu a declanşat mecanismul unui fel de a
poetiza fără nici o inhibiţie în faţa ideii de metaforă” 5 . Singur-lună se
numără printre poeziile pe care Cristian Popescu le aşeza în arborele
său genealogic literar în dreptul numelui lui Geo Dumitrescu. Poezia,
aproape un antipoem prin continua autocenzură, se propune ca un
refuz categoric al unor reţete dinainte stabilite, al clişeizării poeziei.
Poetul simte că sinceritatea demersului său e ameninţată de
1
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Editura pentru
literartură, Bucureşti, 1965, p. 211
2
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, ed.cit., p. 204
3
Vl. Streinu, op. cit., p. 429
4
Eugen Simion, op. cit., p. 205
5
Ioan Buduca în ,,Amfiteatru” nr. 9, sept. 1989 apud Geo Dumitrescu, op.
cit., p. 299
41

Discobolul
literaturizare şi, nemilos, preferă să oprească discursul poetic. Luna
pare a fi motivul literar cel mai primejdios, pentru că de ea sunt
legate cele mai multe clişee din bagajul poetic al lui Geo Dumitrescu,
adunat din versurile poeziei tradiţionale. Decât să recurgă la acestea,
poetul preferă să-şi certe fără îndurare asociaţiile mentale ce-l aduc
în pragul stereotipiei: ,,Luna.../ (Dar mereu năvălesc venerabile
inerţii/ şi gândurile mi le-apucă de gât, lăsându-mi/ pe emoţii curate,
aproape neîncepute,/ urme groase de labe literare)”, ,,Mai ales seara,/
când luna, plutind printre nori.../ (O, mâzga livrescă, blestemata
încremenire/ a vorbelor tocite, îndobitocite în sensuri!...)”. La fel de
periculoase datorită gradului de diluare poetică este şi toamna: ,,acest
sentiment/ de toamnă, de Toamnă. De toamnă?.../ (Ah, ticălos,
nesuferit lustragiu de cuvinte, atelier de sorcove!)”. Presimţirea
postmodernă e cu adevărat remarcabilă la Geo Dumitrescu. Tocmai
de aceea, optzeciştii îl vor adopta, în baza afinităţilor de sensibilitate.
De fapt, poetul nu încearcă decât să exprime un sentiment
sincer: ,,Sufeream de alergia singurătăţii”. Refuzând exprimarea
,,oficială”, ce aproape gâtuie sinceritatea, poetul trece dincolo de
parantezele pamfletiste de apostrofare a cuvintelor clişeizate,
ajungând la invectivă şi apoi chiar la negarea propriilor trăiri, ca
înăbuşire din faşă a răului. ,,La dracu! Ei bine, nu sunt singur!/ Ei
bine, dacă vreţi să ştiţi cu tot dinadinsul,/ nu sufăr, nu e toamnă/ nu e
nici lună - nu-i nimic...” (s.n.). Gradul de iritare e atât de mare, încât
gesturile poetului devin de un grotesc aproape nestăpânit. El preferă
poeziei cântecul de lume: ,,toate trec,/ durere sau noroc,/ nimic nu
ţine viaţa-n loc”, reprezentaţie ieftină urmată de bătaia isterică a
tobelor: ,,pam-pam!...”. Poetul supralicitează, provocând conştient un
maxim de platitudine: ,,Şi mă numesc încă o dată Popescu, şi pot/ să
declar, într-un elan nestăvilit,/ punând la tâmplă două deşte:/ «prin
transcrieri succesive,/ nu încape îndoială,/ versul se
îmbunătăţeşte!...»“.
Epuizat de pericolul poetizării, exasperat până în pragul unei
crize de nervi bine jucate, Geo Dumitrescu face poezie telegrafic,
preferând exprimarea lacunară, dar sinceră, fără false podoabe, a
esenţialului: ,,O lacrimă. Stop. Totuşi, toamnă./ Mai lipsea cineva ca
să fim doi”. Lacrima indică starea sufletească; toamna ajunge pentru
sugerarea cadrului, iar ,,Mai lipsea cineva ca să fim doi” defineşte
superb, cu simplitate desăvârşită şi dezarmantă, sentimentele celui
,,singur-lună”.
42

Teme la alegere
Singur-lună e aproape un metapoem în care poetul se
dezlănţuie asupra formelor goale. ,,Dacă am trata această înverşunare
(când şireată, când serioasă) în limbaj ideologic, am spune că bucuria
lui Geo Dumitrescu este să facă, în versuri de o scânteietoare vervă,
procesul formelor fără fond” 1 .
Un alt refuz, la fel de explicit, e şi arta poetică Intrare în
atelier, refuz al unui mod romantic de a scrie, saturat de inefabil şi
diafan (,,un abur este poezia”): ,,O, nu-mi cereţi,/ nu pot şi nu vreau
să iubesc/ tristele flori, tristele frunze presărate-ntre file/ nemuritoare
schelete, mumii vegetale,/ galbene subţirimi străverzii,/ dar moarte,
moarte, neîngăduind/ amintirea dreaptă a freamătului...”. Poetul
preferă livrescului neînsufleţit şi ,,ciupercii de fetru a singurătăţii”,
,,temperatura firească a vieţii”. De aici îşi trage sevele poezia sa.
Însăşi cerneala cu care scrie e îmbibată cu bulgări de pământ, pentru
ca ceva din freamătul existenţei să intre şi în versuri, pentru ca ele să
nu mai fie o lume separată, îndepărtată în zări abstracte, ci
dimpotrivă, strâns legate de realitate. E o cerneală ce ,,lasă pe hârtie/
semne groase, mari, litere de tipar,/ adevărate strigăte grafice,/
asemenea literelor de afiş, de lozincă...”. ,,Caligrafia nu e fină, ca
desenele de pe mătăsurile japoneze, ci energică, cu semne îngroşate,
de foc” 2 . Realismul şi prozaismul poemelor lui Geo Dumitrescu îşi
au aici dezvăluit izvorul programatic.
,,Ineditul poeziei lui Marin Sorescu, scria Mihaela
Andreescu, stă în unghiul de percepţie estetică” 3 . Poetul vede şi
simte enorm lucrurile mărunte, iar cele mari, deşi nu degradate, sunt
relativizate. La fel se procedează şi în poezia Unghi. Poezia are cel
puţin trei chei de interpretare.
Prima ar consta în refuzul pesimismului; poezia ,,ironizează
o perspectivă sumbră asupra lumii” 4 . Soarele, marea, femeia şi
individul , toate cu o valoare ontologică însemnată, sunt identificate
cu noaptea. ,,Intervievatul” demonstrează astfel că întunericul nu se
află în celelalte lucruri, ci în propria sa fiinţă, ,,spiritul lui e de o
1
Eugen Simion, ,,Geo Dumitrescu sau refuzul «poeticului»“, în Geo
Dumitrescu, op. cit., p. 21
2
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, ed. cit., p. 101
3
Mihaela Andreescu, Marin Sorescu. Instantaneu critic, Editura Albatros,
Bucureşti, 1983, p. 213
4
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, ed. cit., p. 208
43

Discobolul
descurajantă opacitate” 1 . Tocmai de aceea e expediat simplu, fără
menajamente: ,,Următorul!”, exclamă eul liric anchetator, aşteptând
ca un altul să citească mai bine semnele existenţei.
Pe de altă parte, titlul poeziei e emblematic, atrăgând atenţia
asupra relativizării perspectivei. E de ajuns ca unghiul de percepţie să fie
schimbat - ,,I-a pus o mână la ochi” -, pentru ca lumea să apară altfel.
Noaptea poate avea raze, poate avea sâni şi poate chiar să învăluie fiinţa în
întuneric până la dispariţie, sau să elibereze întunericul din ea. Cu atât mai
mult cu cât toată perspectiva e rod al lecturii lumii ,,desenată mare/ Pe un
panou”. Nu e atât vorba despre subiectivismul fiecărei lecturi, cât de
libertatea pe care ea o oferă, prin sensurile multiple ale textului. Fiecare
poate vedea şi alcătui un anumit model în ţesătura de sensuri, în funcţie de
propria sa experienţă de lectură şi de viaţă. Iar cititorul în lume al lui
Sorescu se dovedeşte a fi un adevărat poet, el văzând legături metaforice
sau metonimice între întuneric şi soare, mare, femeie şi propria sa
identitate. Ceea ce face el, dând o nouă imagine a lumii, e pur şi simplu
poezie. Unghi prezintă aşadar două viziuni asupra aceluiaşi desen, ce nu
se suprapun însă: unul ,,realist”, ,,corect”, iar altul poetic. Iar refuzul scurt
al anchetatorului poate fi privit ca traducere a intoleranţei, a închistării
într-un singur punct de vedere, ca îngrădire a sensibilităţii creatoare.
În fine, la a treia cheie, textul poate deschide expresia unui
refuz al literaturizării lumii. Ba chiar îşi preschimbă chipul până la
nerecunoaştere. Soarele devine opusul său; marea, fiinţa,
incompatibile cu noţiunea de întuneric, se contaminează, semn că în
limbaj totul este posibil, până şi siluirea realităţii.
Mimetismul, bufoneria, subversiunea sau refuzul nu sunt
decât câteva atitudini care ţin de spectrul ironic, atitudini prin care se
încearcă o dublă asanare: a realităţii, lovite de război sau de regimuri
totalitare, dar şi a literaturii, închistate în imagini stereotipe,
moştenite de la vechi curente literare sau din ideologii partifice,
traduse în formule clişeizate, în limbaje de lemn. Ironia primeşte,
astfel, misiunea unei adevărate hygiènes des lettres, ea trebuind să
ducă o luptă nu foarte diferită de aceea împotriva „formelor fără
fond” din perioada maioresciană, fie ca e vorba de forme literare, fie
ca acestea sunt chiar formele - absurde – ale vieţii. Rolul său, negativ
în aparenţă, căci este unul de contrazicere, de luptă, de frondă, este
de fapt unul stimulator şi mai ales salvator.
1 Ibidem, p. 208
44

Referinţe bibliografice
45
Teme la alegere
Andreescu, Mihaela, Marin Sorescu. Instantaneu critic,
Editura Albatros, Bucureşti, 1983
Booth, Wayne C. Rhetoric of Irony, Chicago, The University
of Chicago Press, 1974
Cambi, Franco şi Epifania Giambalvo (coordonatori).
Formarsi nell‘ironia: un modello postmoderno, Selerio, Palermo,
2008
Cantemir, Dimitrie, Istoria ieroglifică, „Scară a numerelor şi
cuvintelor străine tâlcuitoare”, Editura Academiei, Bucureşti, 1973
Colebrook, Claire. Irony, (The New Critical Idiom).
Routledge, London, 2004
Crohmălniceanu, Ovid S., Pâinea noastră cea de toate zilele,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
Doinaş, Ştefan Augustin, Poeţi români, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1999
Enescu, Radu, Critică şi valoare, Editura Dacia, Cluj, 1973
Gânscă, Crenguţa, Opera lui Marin Sorescu, Editura Paralela
45, Piteşti, 2002
Grigurcu, Gheorghe, Existenţa poeziei, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1986
Grigurcu, Gheorghe, Poeţi români de azi, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1979
Grigurcu, Gheorghe, Teritoriu liric, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1972
Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei
europene, Traducere de Drăgan Vasile, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006
Holland, Glenn S., Divine Irony, Susquehanna University
Press, Selinsgrove, 2000
Hutcheon, Linda, The Theory and Politics of Irony,
Routledge, New York, 1995
Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Traducere din limba franceză
de Florica Drăgan şi V. Fanache, Postafţă de V. Fanache, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994
Jebeleanu, Eugen, Deasupra zilei, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981

Discobolul
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1968
Martin, Aurel, Poeţi contemporani II, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1971
Mincu, Marin, Poezie şi generaţie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1975
Muecke, D. C. Irony and the Ironic, Methuen, New York,
1982
Negrici, Eugen, Introducere în poezia contemporană,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
Niţescu, M., Între Scylla şi Charibda, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1972
Niţescu, M., Poeţi contemporani, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1978
Piru, Alexandru, Poezia românească contemporană, 1950-
1975, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
Poantă, Petru, Modalităţi lirice contemporane, Editura
Dacia, Cluj, 1973
Poantă, Petru, Scriitori contemporani, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1994
Pop, Ion, Jocul poeziei, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1985
Pop, Ion, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, Cluj, 1973
Quintilian, Arta oratorică, vol. III, Traducere de Maria
Hetco, Editura Minerva, Bucureşti, 1974
Raicu, Lucian, Structuri literare, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1973
Regman, Cornel, Explorări în actualitatea imediată, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1978
Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965
Stamatoiu, Cristian, Cariul din ,,limba de lemn” (eseu
asupra liricii soresciene), Editura Tipomur, Târgu.Mureş, 1995
Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983
46

MIHAELA BIJA
Îndrăgostit de dragoste
47
Teme la alegere
Cum altfel ar putea fi catalogat Octav Şuluţiu sau mai
degrabă eroul său din romanul Ambigen? E vreuna dintre iubirile lui
reală? Carnal da, însă din punctul de vedere al împlinirii
sentimentului, niciuna nu este ceea ce dragostea trebuia să fie, ceea
ce se visa să fie. Este un dor neîmplinit şi nedesluşit, o aspiraţie către
ceva necunoscut şi inform, vorba poetului, „sunt bolnav de ceva
între auz şi vedere/ de un fel de ochi, de un fel de ureche...”.
Romanul Ambigen este un roman al suferinţei din dragoste, însă a
unei suferinţe fără formă dar nu şi fără fond, un soi de conştienţă
dureroasă a faptului de a nu fi găsit dragostea adevărată şi de a o fi
căutat fără rost într-o lume prea urâtă şi „înarmat” cu arme prea
rudimentare şi grosolane pentru o asemenea expediţie delicată şi
sofisticată. Unde să-ţi cauţi dragostea într-o astfel de lume cum e cea
în care are loc căutarea? Probabil că îndrăgostitul ar fi trebuit să-şi
înceapă romanul cu aserţiunea (ghicită printre rânduri) că nu toţi
suntem făcuţi pentru marile iubiri. Ele sunt ceva prea suav, prea
delicat pentru a putea fi pângărite în medii sordide, printre indivizi
indiferenţi, murdari sufleteşte, mici la suflet sau înguşti la minte.
Rarele „raze de soare” (de felul lui Eveline) vin să ne ofere teme
dulci de visare şi meditaţie, dar nu şi dreptul de a trăi în plenitudinea
ei o poveste de dragoste. Nu că ar fi nevoie să ne câştigăm într-un
anume fel acest drept, ci este ceva ce nu ţine de condiţia noastră de
muritori. Este, mai degrabă, ca un dar divin, ca o împlinire a
existenţei (şi asta nu în scopul de a procrea, acest lucru venind ca un
firesc ulterior).
Ciudat, într-o carte, care este opera unui imaginar atât de
special, creaţie a unei inteligenţe reale şi a unui spirit filosofic

Discobolul
autentic, importanţa exteriorităţii devine paradoxală, dar nu de
neînţeles. Cum ar putea cineva să te iubească doar pentru că eşti un
spirit luminat, un individ creativ, valoros, o inteligenţă specială?
Poate în basme, unde oamenii iubesc întruchipări conceptuale, unde
puterea minţii exercită o influenţă atât de puternică încât este în stare
să transfigureze omul, să-l umple de cele mai alese calităţi şi să-l
facă să strălucească. Autorul se simte ca într-o versiune autohtonă a
celebrei poveşti de dragoste dintre frumoasă şi bestie. Pentru că ea
reuşeşte să treacă peste aspectul său fizic şi să vadă omul dinăuntru şi
să-l iubească, răsplata este transformarea bestiei în prinţ. Aici, din
nefericire, bestia este totalmente conştientă de propria valoare şi nu e
nici măcar o bestie, ci e o bestiuţă mică, sfrijită, cu o mutrişoară de
adolescent. Ea însăşi (adică el însuşi)i perorează dezamăgit că şi-ar fi
dorit să fie de-a dreptul urât, de-o urâţenie brutală, animalică dar
bărbătească.
El ar fi visul oricărei îndrăgostite dezamăgite, oricărei femei
însingurate şi avide de afecţiune şi gesturi romantice. Asta cu
condiţia ca ele să-i vadă felul acesta de a fi de la început, măcar să-i
citească cartea. E una dintre cărţile care ar putea produce cereri în
căsătorie. Sunt poate sute de femei care se regăsesc între paginile
acestei cărţi şi rezonează la suferinţele lui Di, gândindu-se cât de
fericite ar fi să întâlnească un bărbat capabil de asemenea gânduri
frumoase, de asemenea trăiri înalte. Iertate i-ar fi episoade precum
cele în care o pălmuieşte pe Nina sau în care se luptă cu Elina pentru
a o poseda cu forţa. Dar Di nu le vede pe acelea... În viziunea sa, el
nu e croit pentru o poveste de dragoste autentică. Are ceea ce-i
trebuie la nivel intelectual pentru a o trăi, dar nu are înfăţişarea
potrivită, gesturile, privirea, replicile, tot ceea ce ţine de exterioritate.
Şi acest lucru nu poate fi schimbat în viziunea lui. Şi, poate cel mai
frumos şi mai demn lucru, nici nu încearcă să-l inducă sau să-l
mimeze. Geniile se recunosc, nu se formează prin trudă şi migală.
Locul doi se premiază dar n-are coroniţă de lauri. Poate acest lucru
explică de ce singura „poveste de dragoste” împlinită este aceea
dintre el şi prostituata Elina. Ea are oarecum, de departe, atributele
unei iubiri mari: e o femeie atrăgătoare, are ceva din numele singurei
femei de care a fost Di vreodată îndrăgostit (Eveline) şi este la o
distanţă destul de mare de el pentru a-l putea vedea ca pe un prinţ.
Pentru ea, o prostituată, el, atât de inteligent şi de deschis la minte
este un prinţ, o şansă pe care el n-ar fi putut-o avea. Oricum, finalul
48

Teme la alegere
este cam derizoriu, însă oarecum fericit, cât de fericit putea fi în
condiţiile acelea. Elina nu este Sonia, pe care durerea şi suferinţa să o
înnobileze în aşteptarea lui Raskolnikov, ci Elina este coloana
vertebrală a viitoarei familii celor doi şi se va comporta ca atare. Pe
ea povestea de dragoste o ridică, o face să înflorească până la nivelul
la care ar fi fost posibil, însă el, care şi-a asumat rolul de îndrăgostit,
nu poate decât să-l joace până la capăt şi să rabde. Şi ei se vor
căsători... spune el cu resemnare şi tandreţe, iar ea cu mândria uneia
căreia soarta i-a dat şansa de a deveni „cineva” în afară de o
prostituată pricepută. Un fel inedit de a împlini o poveste de
dragoste, singurul posibil în situaţia dată.
În Practica criticii literare, I. A. Richards se foloseşte de un
experiment ingenios pentru a demonstra o teorie în aparenţă simplă,
ce-şi mai găseşte încă o dată utilitatea în cazul romanului Ambigen. I.
A. Richards scoate de sub imperiul valorii date de preconcepţii
anumite fragmente literare şi cere o jurizare a lor doar în funcţie de
valoarea dată de impresia pe loc. Rezultatele sunt uimitoare. La fel,
în cazul acestui roman, pentru un cititor necunoscător al biografiei
autorului, romanul pare foarte modern, actual în contextul evoluţiei
poveştii de dragoste contemporane. Sfârşitul manuscrisului aduce cu
sine precizarea datei de 4 noiembrie 1931 şi cititorul înţelege că nu e
doar o convenţie. Este o calitate admirabilă a unui roman, măcar şi
numai aceasta aducându-l în poziţia de roman important al literaturii
române (deşi există şi alte motive demne de subliniat): faptul că are
ceva nou de transmis şi altor generaţii decât cele pentru care a fost
scris. Descrierea sentimentului, tipologia celui bolnav de „lipsă de
voinţă”, povestea de dragoste curată contrapusă celei mânjite de tot
ordinarul lumii în care trăieşte sunt constante peste timp.
Descrierea dintru început, în care Di îşi plânge singurătatea
şi se dispreţuieşte pentru incapacitatea de a seduce, de a supune, de a
domina, de a fi un bărbat în toată puterea cuvântului ne îndreptăţeşte
să credem că avem de-a face cu cel mai nefericit om, care n-a
cunoscut dragostea şi n-a avut parte de atenţia niciunei femei.
Evoluţia ulterioară ne arată un alt tablou, al unui om constant
preocupat de câte o femeie, pe care o iubeşte în diferite moduri, cu
diverse intensităţi (pentru că prin uzură, sentimentul se diluează şi se
risipeşte). Un individ mai mărginit nici măcar nu i-ar înţelege
frustrarea. A avut şi omul eşecurile lui, dar, în cele din urmă, a găsit
o femeie care nu este nici cea mai frumoasă dar nici cea mai urâtă,
49

Discobolul
nici cea mai cinstită dar lasă că nici virtuţile nu te duc nicăieri.
Pentru Di eşecul este total. A căutat „povestea de dragoste” prin
excelenţă, a încercat să trăiască din plin măcar acest aspect al
existenţei sale. În van. Poate este o recunoaştere amară a faptului că
existenţele multora dintre noi nu sunt împliniri la cel mai înalt nivel
al visurilor noastre şi aspiraţiilor pentru care am luptat, ci
compromisuri cu destinul, care ne obligă să luăm hotărâri rapide,
convenabile şi utile nouă, nu neapărat bune, demne sau aducătoare de
împlinire.
Romanul se desfăşoară sub forma unei confesiuni aparţinând
unui tânăr inteligent dar urât, sau cel puţin acesta este portretul pe
care el însuşi îl schiţează despre sine. Nimeni nu-l suspectează de
încercare de distorsionare a realităţii; suferinţa sa este mult prea
adâncă şi chinuitoare pentru a crede că este o suferinţă de tip livresc,
inventată şi trăită doar pentru a umple golul existenţei şi a prilejui
confesiuni cu iz de literatură. În afară de sentimentul de autenticitate,
romanul este viu, dureros de real şi impresionează prin simplitate,
conjugată cu o poeticitate la nivelul descrierilor vieţii interioare cât şi
a celei exterioare, dar fără a căpăta acel are vechi, prăfuit al epocii în
care a fost scris. La începutul romanului pare nefirească explicaţia cu
privire la scenele de amor incluse în text, pentru că acesta pare atât
de actual şi modern, iar „durerea că în ţara mea mai e nevoie de
asemenea explicaţii” 1 este una la fel de acută şi în zilele noastre.
Parafrazându-l pe acelaşi I. A. Richards, atunci când nu se găseşte
nimic de spus despre o operă literară (din varii motive), moralitatea
oferă aproape întotdeauna o salvare.
Interpretarea care s-a făcut romanului a pus în centru lipsa de
voinţă bolnăvicioasă a lui Di, încercarea lui dureroasă de a „cârpi”
realitatea teoretizând-o, căutând explicaţii care să dea stilului acesta
de viaţă al lui o consistenţă, o fundamentare. Aceasta este o „vină”
majoră, pentru că Di nu face altceva decât să constate cât de
complicate sunt lucrurile şi cât de lipsit de mijloace este el. Este
conştient că nu are atitudinea potrivită şi că stilul acesta umil al său
le îndepărtează pe cele pe care ar vrea să le cucerească. De fapt, toate
femeile i se par frumoase lui Di, pentru că toate au atributele
feminine care prin excelenţă, care farmecă un bărbat: sunt graţioase,
1
Octav Şuluţiu . (1992). Ambigen. Bucureşti: Editura Jurnalul Literar,
coperta a 2-a
50

Teme la alegere
înalte, voinice, puternice sau, din contră, zvelte, delicate, fragile.
Poate că problema de atacat aici nu este relaţia cu o femeie, ci, cel
puţin îndrăzneala de a o cuceri, de a se dovedi suficient de masculin
şi impunător pentru a seduce, a subjuga o femeie. Dar când una
dintre sutele de femei pe care le-a urmărit se întoarce şi-i spune cu
dispreţ „- Ce doreşti, domnule?”, întrebarea conţine în ea atâta
siguranţă şi răceală, atâta intrigare încât îndrăgostitul veşnic se simte
strivit şi capitulează. Nu se ştie ce-ar face Di dacă ar găsi o femeie pe
placul lui care să-l iubească, nu este prea sigur că acest lucru ar fi
adevărata împlinire pentru el. Di şi-ar dori să fie un bărbat adevărat
în sensul cunoscut şi acceptat de toată lumea, fără a fi conştient de
faptul că este bărbat prin felul de a simţi şi a vedea lucrurile, prin
instinctele, pornirile sale, însă la baza problemei sale descoperim o
relaţie antagonică între ceea ce este şi ceea ce şi-ar dori să fie. Di ar
vrea să fie un bărbat perfect şi frustrarea lui vine dintr-un complex de
inferioritate pe care-l explică la un moment dat prin traumele din
copilărie. Absenţa tatălui, suplinită de mama puternică şi voluntară la
privat de modelul unui bărbat adevărat, iar mama sa, în încercarea
disperată de a fi şi mamă şi tată i-a subminat personalitatea
masculină şi i-a imprimat acest caracter „ambigen”.
Di explică numele romanului său (de altfel apare în roman şi
motivaţia pentru care scrie – scrisul suplineşte acţiunea, el putând fi
curajos şi sincer cu sine, tăios şi cinic în raport cu realitatea doar în
scris. Din nefericire uneori îi dispare şi voinţa de a scrie) prin
coexistenţa în structura personalităţii sale a atributelor feminine cu
cele masculine. Pe cele masculine le subliniază mai puţin, asta cu
atât mai mult cu cât nu prea crede în ele, însă consideră lipsa de
ambiţie, de fermitate, slăbiciunea, incapacitatea de a-şi învinge
lehamitea şi plictisul drept atribute ale unui om slab, mai degrabă ale
unei femei, nu în sensul în care desconsideră femeia, dar, prin
definiţie, ea este cea guvernată de sentimente, de inimă.
Într-o cronică din „Observatorul cultural” (ianuarie 2008),
Ana-Maria Popescu vorbeşte despre romanul Ambigen într-un
context mai amplu, al frământărilor proprii legate de tema
„dublului”. Nefiind tema centrală a articolului, Ambigen este
„măturat” sub preş de către autoare, care spune franc că „nu e un
roman nemaipomenit” din mai multe considerente, dar are şi părţile
lui bune. Octav Şuluţiu ar fi încercat să construiască, fără succes, un
personaj „ambigen” în cea mai pură accepţiune a cuvântului, un
51

Discobolul
personaj în care să se vadă pendularea între feminin şi masculin.
Faptul că frecventează bordelul sau că se îndrăgosteşte de femei este,
după părerea Anei-Maria Popescu o dovadă a ratării „ambigenului”.
Faptul că Di nu umblă travestit şi că nu s-a îndrăgostit de vreun coleg
de serviciu este, desigur, o ratare, în sensul în care romanul nu
trebuie să încalce legea verosimilităţii. Este, însă, necesară
înţelegerea corectă a sensului pe care l-a dat personajul principal Di
termenului. Di se simte şi este „ambigen”, pentru că îi lipsesc tăria de
caracter şi fermitatea necesare pentru a-şi hotărî viaţa, pentru că se
simte prins în plasa propriei incapacităţi de a acţiona în vreun fel în
rezolvarea problemelor sale. Ştie că le poate doar constata din nou,
nu este vorba de faptul că aceste atribute le-ar lipsi femeilor, ci de
faptul că ele sunt obligatorii pentru un bărbat, care va trebuie să îşi
construiască un viitor sigur şi să îşi protejeze şi susţină financiar
soţia. Căsătoria cu Elina este, poate, cel mai bun lucru care i se poate
întâmpla, pentru că perspectiva lui este că va sta acasă şi o va lăsa pe
soţia lui cea afaceristă şi descurcăreaţă să facă lucrurile de o mie de
ori mai bine decât el (cum şi face de altfel). Capacitatea de acţiune îi
lipseşte, dar nu şi cea de analiză şi ceea ce simte este ruşine,
resemnare, când furie oarbă şi dispreţ în faţa propriei slăbiciuni.
Şi dacă ştie că e aşa, s-ar întreba orice persoană cu iniţiativă,
de ce nu acţionează? De ce nu schimbă ceva? Pentru că, după cum
afirmă el însuşi, Di nu găseşte resurse decât pentru a scrie, singurul
lucru pentru care consideră că mai poate ieşi din depresia deghizată
pentru totdeauna în lene cronică. Ce e dat nu se poate schimba atât de
lesne. Nu suntem în era lui „Dacă vrei, poţi”.
Teoria bărbaţilor – femei şi a femeilor – bărbaţi, adică
existenţa tipului de femeie descurcăreaţă, stăpână pe sine, lipsită de
temeri şi inhibiţii (ca Elina) şi a bărbaţilor precum el însuşi mai oferă
încă o explicaţie pentru existenţa cuplului ciudat reprezentat de Elina
şi el – ea, o prostituată frumuşică, deşteptă, abilă în afaceri, nu prea
sentimentală, iar el, intelectualul blazat, incapabil de acţiune, de „a se
descurca” în viaţă şi care are nevoie de o astfel de femeie lână el,
care să-l completeze, să-l ghideze şi să-i accepte slăbiciunea în
aparenţă de neschimbat. După cum el însuşi spune: „sunt tras în două
părţi de două forţe egale care se anulează reciproc. ... În mine e un
menaj complet cu dominaţia femeii.” 1 Di nu duce o luptă cu sine
1 Ibidem. p. 161
52

Teme la alegere
pentru a se schimba, nu încearcă să-şi folosească inteligenţa pentru a
căpăta noi perspective şi noi forţe pentru a se împotrivi acestui
destin, ci, din contră, îl acceptă şi-şi spune că are nevoie de cineva
care să compenseze lipsa lui de acţiune, să contrabalanseze această
neputinţă a sa care este aproape un dat.
Deşi se dispreţuieşte profund, Di este conştient de inteligenţa
admirabilă pe care o posedă, însă în ea vede sămânţa tuturor
problemelor sale deoarece capacitatea de autoanaliză este cea care îl
înfrânează de multe ori de la a face ceva, a întreprinde o acţiune: „De
ce nu sunt un grădinar inconştient şi confuz? Cu potenţe, cu bucurii.
Să răsară planta sub degetul care pipăie lutul galben. Să mângâi
mustăţile albe ale cartofului pe care l-am născut eu! Bucurie curată a
inconştienţei!” 1 Concluzia nu este măgulitoare pentru tagma
masculină: ignoranţa este un ingredient necesar masculinităţii. Este,
evident, o exagerare, dar Di recunoaşte nu o dată că concluziile sale
sunt duse mult prea departe, că este prea aspru şi cu sine câteodată.
În acelaşi articol intitulat 1001 Semne. Ambigen, autoarea
Ana-Maria Popescu vorbeşte despre nevoia de a pune mai mult
semnul egalului între autor şi personaj, deoarece „pe alocuri ai
impresia că parcurgi ceea ce azi se numeşte autoficţiune. De multe
ori autoreferenţial, cred că Şuluţiu nu realiza cât de mult aluneca pe
panta asta, mai cu seamă fiindcă insista asupra faptului că romanul
nu este jurnal” 2 . Nu se poate nega că implicare autorului se simte şi
că romanul are o profundă notă biografică, însă putem spune că şi
biografia este „literaturizată”, estetizată. Dacă am porni de la
presupunerea că se poate pune semnul egal între Di şi autor, cum
putem explica transformarea eroinei unei poveşti de dragoste foarte
palpabilă şi carnală din viaţa autorului în Evelina, muza inocentă,
singura dragoste pură a lui Di?
Povestea spune (cel puţin cea din articolul din „Jurnalul
Naţional” din 17 aprilie 2008 semnat de Sidonia Silian) că originea
personajului Eveline, singura femeie fără cusur, pe care Di o va iubi
toată viaţa, este Lydia Manolovici, o evreică frumoasă şi bogată,
cochetă şi risipitoare, care va fi pricina de ceartă dintre Octav Şuluţiu
şi prietenul său bun Anton Holban. În vreme ce trăia o poveste de
1
Ibidem. p. 151
2
Popescu, Ana-Maria. (2006). „1001 de Semne. Ambigen”. Observatorul
cultural. nr. 406. p. 8
53

Discobolul
dragoste cu Şuluţiu, Lydia Manolovici începe o relaţie cu Anton
Holban, de care se simte foarte atrasă, o vreme cele două relaţii
mergând în paralel. Gurile rele ale vremii spun că cei doi scriitori şi
prieteni nu erau singurele legături ale frumoasei evreice, numele ei
fiind legat de cel al lui Zaharia Stanca. Le-a servit celor trei drept
inspiraţie pentru un câte un personaj: Dania din Jocurile Daniei
pentru Holban, un personaj din romanul Oameni cu joben al lui
Zaharia Stancu şi, evident, Eveline a lui Octav Şuluţiu din Ambigen.
Niciunul n-a iubit-o însă atât de frumos ca acesta din urmă, dovadă stând
romanul „autoficţional” al acestuia. Lydia nu va rămâne cu niciunul dintre
cei trei. Se va căsători cu un englez bogat, Sir Frank Houston Bowden
3rd, considerând momentul „muzei” unul amuzant: „Cît e de trist, de
îngrozitor. Lydia, cînd a auzit de nenorocire, a rîs, a pus radio, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întîmplat” notează sora ei într-o scrisoare adresată lui
Octav Şuluţiu. Poate că Lydia a dat personajul Elinei, un lucru însă prea
greu de recunoscut pentru „ambigenul” autor, care considera această frică
de a-şi asuma răspunderea ca fiind una dintre caracteristicile luate în
considerare în a-şi face autoportretul. Aceasta este, am putea spune, o
pagină autoreferenţială, fără temerea de a greşi.
Referindu-se la romanul de faţă, Eugen Lovinescu puncta un
lucru realmente important în legătură cu romanul şi anume că el urmăreşte
nu numai o poveste demnă de spus şi cu substrat psihologic şi filosofic,
dar care este şi bine scrisă: „Octav Şuluţiu a dovedit în romanul
‚Ambigen’ (mai ales în prima lui parte) nu numai discernământ analitic ci
şi o neaşteptată îndemânare stilistică.” Asta şi pentru că romanul este o
biografie sensibilă dar deloc romanţată a vieţii lui Di, cu accente
autobiografice din partea autorului. Sensibilitatea vine din intensitatea cu
care trăieşte Di experienţele acestea, intensitate ce le legitimează, le dă
consistenţă şi verosimilitate. Ele nu sunt numai nişte gânduri într-un
moment de însufleţire, pe care un tânăr exaltat le pune pe hârtie, ci însăşi
realitatea sa, modul său de a trăi. Experienţele sunt cele care creează şi
legitimează realitatea, ea nefiind un dat, o lume pe care o descoperă
speriat. Lumea sa este făcută din episoade care-i marchează caracterul şi-i
revelează din nou şi din nou acelaşi mod de a reacţiona pe care-l ştie şi-l
detestă.
Deşi găsim în economia romanului o seamă de teme şi motive ale
romanticului îndrăgostit (visarea urmărind forma norilor, enorma plăcere
a lui Di de a se cufunda în somn şi în visare, păstrarea cu sfinţenie a mici
amintiri care aparţin persoanei iubite, chiar felul sensibil şi profund
54

Teme la alegere
metaforic, încărcat de semnificaţii de a-şi construi discursul), Di nu este
niciodată nerealist, uneori devenind chiar pragmatic, cinic. Deşi consideră
dragostea ca fiind unul dintre cele mai frumoase lucruri care dau
semnificaţie existenţei, Di este conştient de faptul că ceea ce trăieşte nici
măcar nu se apropie de ceea ce ar trebui să fie ea.
Găsim confirmarea teoriei că dragostea este un proces de
autocunoaştere, teorie pe care Di o lărgeşte şi o reformulează. „Când
iubesc mă preocupă mai puţin faptul dacă sunt iubit, cât acela dacă iubesc
eu cu adevărat. E un fenomen atât de delicat acela al iubirii, încât nici o
precauţie nu e prea mare pentru a se feri de iluzia lui. ... N-am energia
necesară unei mari pasiuni. Asta mă înspăimântă şi mă face să mă
gândesc dacă sentimentul pe care-l încerc este real, sau o simplă
iluzionare. Dar am oare puterea de a mă iluziona măcar?” 1 Cu alte
cuvinte, intensitatea sentimentului ţine şi de structura interioară a
persoanei, în sensul în care dragostea pentru Di şi, am putea spune şi
pentru autorul romanului este un proces de autoiluzionare, aceasta însă pe
baza unor calităţi găsite în persoana iubită. Sunt laşi şi comozi cei care
susţin că este nevoie doar de un anumit profil al persoanei iubite pentru a
reuşi să păstrezi sentimentul de iubire şi că atunci când acesta dispare,
nimeni nu este de blamat. O viziune aproape postmodernă a dragostei,
care n îndreptăţeşte să mai afirmăm încă o dată modernitatea autorului. Di
nu crede că dragostea este relativă şi efemeră, ci consideră că interioritatea
celui care iubeşte este la fel de importantă ca cea a celui care este iubit:
dragostea este ca un tezaur ce trebuie păstrat. Supusă eroziunii timpurilor
noastre, dragostea se toceşte şi se uzează, pentru ca în cele din urmă să
devină plată şi previzibilă.
Critica literară a vremii a fost aproape unanimă în a saluta
apariţia romanului Ambigen, cel puţin toate marile nume ale acelei
perioade, cum ar fi Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu
Constantinescu, Eugen Lovinescu etc. A fost subliniată tehnica literară,
tipologia omului fără voinţă pe care îl întruchipează personajul, s-a
subliniat valoarea părţii de analiză, nu atât de frecvent prezentă în
literatura română a vremii. Însă, din punctul de vedere al criticului literar
(amator) contemporan, obişnuit cu teorii împrumutate din filosofie,
psihologie, sociologie, procesul prin care trece Di este unul de cunoaştere
de sine, experimentare a propriilor limite prin intermediul dragostei. Ea îi
1
, Octav Şuluţiu . (1992). Ambigen. Bucureşti: Editura Jurnalul Literar. p.
119
55

Discobolul
acordă prilejul de a se analiza, de a îşi cunoaşte mai mult limitările şi
frustrările şi mai puţin punctele forte, dar nu în vederea stabilirii unei
strategii care să-i permită o mai bună abordare a problemei pe viitor. Di
este cinstit cu sine şi deşi analizează şi gândeşte ca un fin psiholog, dotat
cu intuiţie şi inteligenţă, el nu schimbă desfăşurarea lucrurilor, nu încearcă
să le abată de la făgaşul lor firesc pentru că iubeşte adevărat, clasic, cinstit
numai o dată.
În continuarea acestei idei se poate face referire la o latură pe care
neluarea în seamă a acestei idei o afirmă. Vorbind despre Di şi implicit
despre autor, Şerban Cioculescu face observaţia că „eroinele d-sale, chiar
dacă au existat cu adevărat şi i-au oferit un material de observaţie
exterioară, nu sunt investite cu harul vieţii, rămânând pretexte trecătoare
pentru luminarea psihologiei valabile a lui Di.” 1 Oare dacă personajele nu
apar în carte în carne şi oase, ele nu există? Memoria, amintirea nu sunt
suficient de puternice pentru a le evoca? Oricum, fiecare dintre aceste
personaje trăieşte datorită minţii capabile să înglobeze în realitatea ei
oameni, lucruri, locuri, legându-le printr-o poveste coerentă. Lucrurile,
oamenii există în jurul nostru într-un fel anume, pe care îl percepem şi
acest lucru nu înseamnă că este ultimul şi singurul fel în care ele apar.
Oamenii pot fi reduşi la un gest, o privire, un chip sau un roman întreg, în
funcţie de cel ce îi evocă. Acest lucru le oferă credibilitate şi consistenţă,
cel puţin din punct de vedere spiritual. Este mai puţin important dacă Ata
era blondă, brunetă, grasă sau slabă (deşi avem un portret al ei – păr brun
cu reflexe roşu închis, ochii mari, trădând un defect de construcţie, nasul
neregulat, pieliţa albă, micuţă), ceea ce contează este că ea a distrus o
parte din vis prin nevoia de a-l chinui pe Di, de a-i cere dovezi, de a-l
hăitui ca pe un animăluţ mic şi neajutorat. Deznodământul paradoxal al
„relaţiei” lor, faptul că Di pune punct torturii pe care o suferă mai arată o
dată (dacă mai era nevoie) faptul că Di are o idee clară, o viziune coerentă
asupra a ceea ce înseamnă iubirea şi nu-şi doreşte să ajusteze o poveste
imperfectă, făcând-o să se potrivească câtuşi de puţin aspiraţiilor sale
(ceea ce probabil fac majoritatea oamenilor comuni şi blazaţi).
Întreaga problemă, amplă, complicată, monstruoasă, mutilantă
sufleteşte se petrece în mintea lui Di, ca de altfel o mare parte din dramele
umanităţii, dramele ei individuale. Şi pentru că este atât de conştient că e
aşa, Di nu vede soluţia decât în moarte, care este şi pentru el o prelungire a
somnului. Dreptul la somn şi acela de a visa sunt unele dintre lucrurile
1 Ibidem. p. 174
56

Teme la alegere
cele mai frumoase care i-au mai rămas, după cum el însuşi o declară:
„Simt că dacă un zeu perfid mi-ar fura somnul, viaţa mea întreagă s-ar
prăbuşi. N-aş mai avea de ce trăi.” 1 Aşa că moartea nu-l sperie, pentru că
e doar o alunecare mai adâncă în somn. Iar somnul înseamnă linişte,
uitare, resemnare, împăcare cu sine, lucruri de care are Di nevoie. Finalul
romanului conţine o referire la această alternativă, pe care tânărul a
păstrat-o ca ultimă soluţie. „Întins pe spate, cu mâinile pe piept, să alunec
lin cu picioarele înainte, pătrunzând în întuneric, în linişte, în Eternitate...”
E aici o ironie amară, pentru că atât realitatea lui Di, cât şi cea din mintea
sa au parte de un deznodământ fericit. Pe de o parte, se anunţă
posibilitatea unei prosperităţi materiale, o căsătorie şi intrarea în lumea
celor care „au un rost”, dar, pe de altă parte, toate acestea contravin
aspiraţiilor tânărului, care le vede ca pe o moarte spirituală, sau se poate
înţelege că moartea este alternativa pe care o alege. Oricum, nimeni n-ar
bănui nimic pentru că turnura pe care au luat-o lucrurile este de natură să-l
facă fericit.
Este lesne de bănuit că aspiraţiile pe care Di le are cu privire la
dragoste şi nu numai, precum şi profilul său intelectual îl condamnă la
nefericire şi neîmplinire în această lume. Astfel, s-ar putea spune că Di
este prototipul intelectualului nefericit, sătul de mizeria realităţii
cotidiene şi sortit eşecului şi neadaptării. Poate că este mult mai mult
decât atât: am putea să vedem în Di toate aspiraţiile, visurile şi
dorinţele noastre nutrite la modul ideal. Şi pe care el a avut
consecvenţa şi constanţa de a le păstra şi de a le nutri mai departe.
BIBLIOGRAFIE
Şuluţiu, Octav. (1992), Ambigen. Bucureşti, Editura Jurnalul
literar
Popescu, Ana-Maria, (2006), 1001 de Semne. Ambigen. In
„Observatorul cultural”, nr. 406
Silian, Sidonia, (2008), Holban şi prietenul, Lydia şi
mitraliera. In „Jurnalul Naţional”
1 Ibidem. p. 57
57

Discobolul
ADRIANA TEODORESCU
Regula de trei complicată.
Compagnon, Iser, Ricoeur şi Reprezentarea
(continuare din numărul 136-137-138/2009)
III. Ricoeur şi epistemologia istoriei
În Memoria, istoria, uitarea descoperim, din unghiul
filozofiei/epistemologiei istoriei şi al istoriografiei, o altă faţetă a
mimesis-ului, la fel de complexă şi controversată ca cea dezvăluită
de Compagnon. Forţa şi relevanţa multiplă a acestui concept îl
sustrage unei abordări exclusive, reprezentarea (în descendenţa
mimesis-ului) fiind înainte de toate un concept nevralgic, căci în el se
condensează întrebări ce ţin de însăşi fiinţa şi fiinţarea omului în
lume. Până la urmă, în toate sferele de existenţă (social-politică,
literară, artistică, filozofică etc.), omul este permanent supus
reprezentărilor, atât în calitate de agent (el (îşi) reprezintă), cât şi în
calitate de obiect (este permanent reprezentat de către ceilalţi, într-un
mental care tace, într-unul care se exprimă). Iar lucrurile devin cu
atât mai complicate cu cât încercăm să le gândim într-o dialectică
prezenţă/absenţă. Este reprezentarea o formă a morţii printr-o
împăiere subtilă a obiectului expus vizibilităţii sau din contră,
prelungire a lui prin faptul că, deşi netrăitor efectiv, este trăit? Sunt
întrebări care deschid mult evantaiul de posibilităţi semantice ale
reprezentării. Ne vom opri însă asupra importanţei acesteia pentru
istorie, aşa cum se prezintă ea în cartea lui Ricoeur.
58

Teme la alegere
1. Istoria ca re(construcţie)
Preluând terminologia lui Michel de Certeau, Ricoeur
consideră că există trei nivele ale operaţiunii istoriografice: faza
documentării (arhive şi martori oculari), faza explicaţiei şi a
comprehensiunii (unde se manifestă cu precădere interpretarea şi
presupune descoperirea cauzelor (a explica de ce-urile)) şi faza
reprezentării literare, scripturale a trecutului). În cea de-a doua faza
se face pregnant vizibilă autonomia istoriei în raport cu memoria.
Oricum, la toate cele trei nivele avem de-a face cu interpretarea, căci
inclusiv alegerea unei surse în dauna alteia e datorată unui proces de
decantare semantică, de punere în balanţă şi de judecare a talerelor
acesteia. Interpretarea este un fenomen la fel de amplu ca aplicare
precum cel de adevăr, afirmă, nietzscheean, Ricoeur * . Aşa-zisa
obiectivitate a istoriei este zguduită din temelii de acest accept al
inserţiei factorului subiectiv-evaluator în procesul de constituire a
istoriei ca ceea ce vorbeşte/dă seama de acele succesiuni de fapte
care sunt astfel convertite în istorie. Istoria este diferită de celelalte
ştiinţe prin faptul că încearcă să dea o formă schimbării înseşi, fiind
aşadar într-o continuă revizuire de sine (istoria în calitate de
cunoaştere istorică), căci nu i se oferă un spaţiu privilegiat în care
timpul, încremenit să poate fi stăpânit, străbătut asemeni unui
teritoriu cucerit. Ricoeur afirmă chiar că nu se poate gândi o istorie
înglobantă, căci orice istorie este relevabilă scărilor în funcţie de care
se alcătuieşte (ideea-forţă legată de cea a variaţiei scărilor afirmă ca
atunci când se schimbă scara nu mai sunt valabile aceleaşi
înlănţuiri, ci nişte conexiuni rămase neobservate la scară
macroistorică 1 ). Există istorie la scară mică, mult mai atentă la
detalii şi istorie la scară mare, ambele sunt neputincioase la a referi la
un tot perfect (ar însemna să se poată prezenta suma reprezentărilor
între un termen şi toţi ceilalţi care nu sunt el). În plus, vom vedea cât
de problematic în sine este referentul istoriei pentru Ricoeur. Şi
aceasta pornind de la mai sus menţionata idee de scară. Această
noţiune este împrumutată din cartografie, dar există şi în arhitectură
*
Pentru Gianni Vattimo (Dincolo de interpretare), locuirea în adevăr (în
sens hermeneutic) presupune apartenenţa interpretativă (p.114).
1
Ricoeur, Paul – Memoria, istoria, uitarea, traducerea de Ilie Gyurcsik şi
Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p.255.
59

Discobolul
şi în optică, şi presupune existenţa unui referent exterior, respectiv
teritoriul reprezentat de hartă. Scara instituie un anumit raport, unic,
neechivoc, între ceea ce există cu adevărat (terenul) şi ceea ce
vorbeşte despre acel ceva existent (harta). Transformarea pe care o
realizează scara cartografică ţine doar de un sistem de exprimare, de
un anumit limbaj. Ea face o echivalare între primul caz, în care avem
un limbaj al spaţiului, al lucrurilor ce sunt dispuse, constituite, întrun
anumit fel, şi între al doilea caz, în care avem un limbaj-copie,
care vorbeşte despre aceleaşi lucruri pe baza convenţiei care este
scara. Totuşi, spune Ricouer, există o diferenţă între scara
cartografică şi cea urbanistică sau arhitecturală.
Există şi aici raporturi între proporţii, compatibile cu cele din
cartografie, precum şi balanţa între câştigul şi pierderea de informaţie
în conformitate cu scara aleasă. Dar, spre deosebire de raportul dintre
hartă şi teritoriu, referentul planului arhitectural sau al urbanistului
este o clădire sau un oraş ce urmează a fi construite; mai mult,
clădirea şi oraşul au raporturi variabile cu contextele care includ
natura, peisajul, reţeaua de comunicaţii, părţile deja construite ale
oraşului etc. Aceste trăsături caracteristice proprii noţiunii de scară în
arhitectură şi în urbanism îl interesează pe istoric în măsura în care
operaţia istoriografică este într-un anumit sens o operaţie
arhitecturală 1 .
Practic, istoria ca discurs nu poate fi perfect superpozabilă
asupra istoriei ca vieţuire. Şi de fapt, este incert că există într-adevăr
un element în cadrul acestei vieţuiri, al acelui timp ce se transferă în
discursul istoric ca obiect, care să predispună efectiv la această
transformare. Până la urmă, unde se duc toate lucrurile care nu intră
în istorie, rămâne o întrebare spinoasă, cu atât mai mult cu cât uneori
nu dispar definitiv, ci revin luându-şi locul pe care nu l-au ocupat la
vreme. Ca şi cum ar fi o anumită vreme pentru a ocupa un loc în
istorie. Evadând din acest excurs, ne întoarcem însă la Ricoeur şi a sa
deloc comodă istorie. Pentru care o scară de tip cartografic e total
nelămuritoare. Istoria, ca discurs, nu începe niciodată de la un exnihilo,
ea trebuie să ţină cont de un trecut care este cu atât mai greu
de gestionat, cu cât nu e numai un trecut în cadrul discursului sau un
trecut în ordinea lucrurilor, a timpurilor lumii, ci simultan, ambele,
într-o legătură creată de menirea istoriei (ca disciplină, ca funcţie) în
1 Idem, p.256.
60

Teme la alegere
sine şi de diferitele scări utilizate. Mai trebuie de asemenea
menţionat că nu alegerea unei (unor) anumite scări contează, ci
principiul variaţiei lor. Astfel istoria este construcţie, de fapt mai
degrabă construire, prin aceasta sugerând condamnarea la un
dinamism perpetuu, la o veşnică re-investigare, reaşezare logică a
cuburilor precedente. Căci spre deosebire de artă, care îşi poate
permite cel puţin discursul futurist de renunţare completă la tradiţie,
la ceea ce i-a precedat, istoria care se face (care se adaugă, care
contribuie la creşterea a ceea ce este deja istorie) are o obligaţie mult
mai mare pentru ceea ce prelungeşte, fie şi doar în direcţia criticii şi
re-interpretării. Însă istoriei nu îi este permis decât arareori, şi
niciodată programatic, discursul excluderii, al rupturii absolute, prin
negarea necesităţii oricărui fel de raportare la cadrul în care îşi caută
loc. Într-o sintaxă cuminte însă, opera istorică se poate asemăna
operei literare.
Discursul istoric se construieşte în formă de operă; fiecare
operă se inserează într-un mediu deja construit; recitirile trecutului
reprezintă tot atâtea reconstrucţii, uneori cu preţul unor demolări
costisitoare: a construi, a deconstrui, a reconstrui sunt gesturi
familiare istoricului 1 .
Intuim încă de pe acum, că nici măcar în istorie, vechea
accepţiune a mimesis-ului ca imitare totală a realităţii, nu îşi va găsi
validarea. Pentru Paul Ricoeur, istoria nu are nimic în comun cu o
copie (A ce? Ce ar copia de fapt într-o accepţiune rudimentară,
îngustă, istoria?). Căci istoria este reconstruire, iar aceeaşi operaţie
de reconstruire a realului care îndepărtează de trăire îndepărtează
totodată şi de indiciar 2 . Referentul istoriei, mai precis al cunoaşterii
istorice (deci a istoriei citite, finalitate a competenţei istorice), este,
după spusele lui Ricoeur, trecutul ca fenomen social 3 . Însă trecutul
ca fenomen este desigur altceva decât o realitate accesibilă, facilă, o
realitate-urmă ce păstrează încă căldura lucrului care a fost, care s-a
dus (acel paradoxal nu mai e, dar care nu poate anula faptul că a
fost). E unul din motivele pentru care termenului de mentalitate
(istorie a mentalităţilor) îi este preferat cel de reprezentare (istorie a
reprezentărilor). Mentalitatea avea oricum inconvenientul de a fi o
1 Op.cit., p.257.
2 Idem, p.261.
3 Op.cit., p.274.
61

Discobolul
noţiune supradeterminată, aşadar ne-funcţională ca atare şi
vulnerabilă în faţa criticii. Pe de altă parte, faţă de reprezentare, ea
pare a se constitui mai mult în sensul de ergon, de structură finită,
când preferabil este perechea acestuia, energeia, structurarea,
reflexul viu în cărămida care există clădind. La toate acestea se
adaugă ideea, împărtăşită de Ricoeur, cum că reprezentările pot fi ele
însele considerate practici teoretice sau mai bine zis simbolice 1 .
Mai bine articulată cu practica sau cu practicile sociale, ideea
de reprezentare va dezvălui resurse dialectice pe care ideea de
mentalitate nu le lăsa să apară. 2
Şi:
Deci, contrar ideii unilaterale, nediferenţiate şi masive de
mentalitate, ideea de reprezentare exprimă mai bine plurivocitatea,
diferenţierea, temporalizarea multiplă a fenomenelor sociale 3 .
Este momentul pentru o analiză atentă a reprezentării, aşa
cum apare ea la Paul Ricoeur în contextul unui demers filozofic şi
critic deopotrivă aplicat istoriei, căci, precum am văzut, se găsesc
nenumărate lianturi între reprezentare şi istorie, pentru ambele
autorul operând o declişeizare puternică, bulversantă şi creatoare.
2. Reprezentarea-obiect şi reprezentarea-operaţie
Paul Ricouer asumă semantismul larg al reprezentării
(reprezentarea nu este o copie, o mimesis pasivă) şi recunoaşte că
acesta se manifestă din plin în propria-i lucrare. Există în general,
trei tipuri mari de mimesis, sau trei ipostaze majore de manifestare a
mimesis-ului, acestea fiind memoria (întreaga problematică
platoniciană a lui eikon în corelaţie cu phantasma sau phantasia * ),
literatura şi teoria istoriei. Reprezentarea istorică se situează între
1
Idem, p.265.
2
Ibidem.
3
Op.cit., p.277.
*
Memoria este prezentarea din nou, într-un cadru ne-natural, al minţii, sau
măcar prin intermediul acestuia a ceea ce a fost odată prezenţă. Fenomenul
mnemonic aduce la viaţă urma lucrului, absenţa sa, care pe de o parte
trimite la ea însăşi, la faptul că e lipsă, iar pe de altă parte, trimite la ceea ce
a fost şi care fără ea ar fi fost ca şi când nu ar fi fost. Preţul rememorării
este, în termenii fizicii moderne, o sporire a entropiei, astfel că, aducând
iluzia repetabiltăţii, a re-instituirii trecutului, a regăsirii pierdutului, ea
retrage şi mai mult momentul plin al acestora, momentul întâmplării lor.
62

Teme la alegere
celelalte două. La început este legată de reprezentarea mnemonică –
dorinţa de fidelitate a memoriei fiind un model, un anticipator pentru
dorinţa de adevăr a istoriei – iar la sfârşit de cea literară. Începutul şi
sfârşitul se referă la traseul operaţiei istoriografice. Pentru
cunoaşterea/munca istorică, reprezentarea se întrupează ca
reprezentare-obiect, privilegiată de nivelul
explicaţiei/comprehensiunii, şi în calitate de operaţiune istoriografică
ultimă, de punere în literă a ceea ce a constituit obiect de cercetare.
Reprezentarea-obiect:
joacă aşadar aici rolul de referent privilegiat, alături de
economic, de social, de politic; referentul e decupat în câmpul mai
vast al schimbărilor sociale, considerat obiectul total al discursului
istoric 1 .
Am văzut mai sus că, în concepţia lui Ricoeur, istoria nu
poate avea ca referent o stare nudă, timpul degradează stările nude, le
face intransferabile, incomunicabile. Reprezentarea poate fi însă
captare a esenţei schimbării (sau a schimbării ca esenţă).
Reprezentarea ca operaţie istoriografică este, după cum o
numeşte Ricoeur, faza reflexivă a reprezentării-obiect 2 . Practic, în
această fază are loc publicarea de articole sau de cărţi (pe baza a ceea
ce a început ca documentare, cercetare etc.) pentru a fi citite,
cunoscute de către public. În acest aspect istoria şi ficţiunea se
întâlnesc, se pot confunda, dar nu se contopesc totuşi în unul şi
acelaşi lucru. Până la urmă, spune Ricoeur, scriere avem nu doar în
ultima parte a operaţiunii istoriografice, căci istoria este scriere de la
un capăt la altul, de la arhive până la cărţile de istorie 3 , dar
reprezentarea-operaţiune conţine doar semnificaţia unui tranzit
dinspre nivelul de explicaţie-comprehensiune înspre cel al literei, al
punerii în scriitură, singura care poate asigura accesul, la cunoaşterea
istorică, unui public interesat. Oricum ar fi, chiar şi în acest caz, e de
prisos a spune că reprezentarea ca descindere în literă a intenţiei de
istorie (numită reprezentanţă) funcţionează altfel decât un simplu
recipient conţinutistic, pe modelul paharului ce nu modifică
substanţa lichidului găzduit. Totuşi, în cazul istoriei, lucrurile nu se
prezintă precum în literatură, unde, cum am văzut la Compagnon,
1 Op.cit., p.226.
2 Op.cit., p.324.
3 Idem, p.279.
63

Discobolul
mimesis-ul conta prin felul în care reuşea să stabilească un raport
creativ între realitate şi ficţiune, aducând atât cunoaşterea lumii prin
literatură (anagnorisis), cât şi a literaturii prin ceea ce păstra/aducea
din cunoaşterea generală asupra lumii. Reprezentarea-operaţiune
trebuie să fie mai degrabă transparentă decât opacă, fidelă obiectului
sau infidelă uşor, doar în măsura în care obiectul în sine este
opac(izat).
De primă importanţă pentru înţelegerea reprezentării şi a
funcţiilor sale pentru teoria istoriei şi istoriografie este aducerea în
discuţie a relaţiei dintre reprezentare şi naraţiune şi cea dintre istorie
(povestirea istorică) şi ficţiune (povestirea de ficţiune). Naraţiunea
acoperă evenimentul imediat ce se produce, aşa încât, înainte de a
deveni obiect pentru cunoaştere, evenimentul este obiect pentru
povestire. Ricoeur precizează că mai ales povestirile contemporanilor
ocupă un loc deosebit printre sursele documentare. De altfel, între
narativişti şi anti-narativişti, Ricoeur nu se eschivează în a-şi preciza
foarte clar poziţia, mediană şi critică. Autorul crede în ideea că
naraţiunea şi formele retoricii, tropii, pot adăuga valoare şi sunt chiar
necesare discursului istoric, articulându-l. Narativitatea, ca formă a
reprezentării literare are şi o funcţie cognitivă. Pe de altă parte,
acestea se pot converti, e drept, într-o capcană pentru cunoaşterea
istorică, în cazul în care sunt utilizate nu conform lui, ci contra lui,
când modalităţile literare nu se limitează la a forma convingeri
(imagini) asupra ceea ce a fost (conjuncturi, structuri de evenimente
etc.), ci abuzează de încrederea cititorului. Există, de asemenea, o
anumită tendinţă de închidere inerentă actului de punere în intrigă,
ce poate să se constituie ca un obstacol în calea pulsiunii
extralingvistice, extratextuale, referenţiale, prin care reprezentarea
se transformă în reprezentanţă 1 . Însă, cum spunea şi Antoine
Compagnon, în cele din urmă orice semn, orice limbaj este în mod
fatal transparenţă şi obstacol 2 . Tot Compagnon vorbeşte însă, în
Demonul teoriei, de o tendinţă contrară celei care a făcut din
literatură o copie a vieţii, a lumii, judecând-o prin grila de evaluare a
realităţii. Este vorba despre citirea istoriei ca literatură:
Astăzi, istoria este ea însăşi tot mai adesea citită ca şi cum ar
fi literatură, ca şi cum contextul ar fi şi el, în mod obligatoriu, tot
1
Op.cit., p.302.
2
Compagnon, Antoine – Op.cit., p.43.
64

Teme la alegere
text 1 .
Totuşi, o narativă degradată în sensul de dezertoare de la
rolul său, este mai uşor de combătut, aceasta deoarece există înainte
de toate un pact implicit între cititor şi scriitor, pact diferit de cel de
lectură, în sensul conţinutului, dar funcţional având acelaşi rol. El
reglementează orizontul de aşteptare, tipul de lectură cu care se va
opera asupra textului, miza sa. Apoi, există de asemenea
posibilitatea, în fapt, obligativitatea, ca referenţialitatea istorică să fie
probată nu doar la nivelul discursului istoric, ci şi la toate celelalte
nivele: documentare, explicaţie şi comprehensiune, punere în formă
literară. Această triplă articulare rămâne secretul cunoaşterii
istorice 2 . E unicul mod de înlăturare a suspiciunii de non-adevăr care
umbreşte discursul istoric. Cealaltă parte, a anti-narativiştilor
radicalişti este considerată de către Ricouer nocivă cu deosebire.
Structuralismul este contestat, căci a adus efecte dezastruoase asupra
povestirii de ficţiune. Interpretarea barthiană a lui Saussure
(arbitrariul semnului lingvistic extins, ruptura de referent) a procedat
la o implementare a sistemului structuralist de gândire în toate sferele
limbajului accesibile unui tratament semiotic. Istoria narativă este în
plin declin, căci în viziunea lui Barthes, nu atât spre real ar trebui să
se orienteze istoria, cât spre inteligibil. Numai că, dimensiunea
referenţială nu poate fi anulată, ea constituie o parte esenţială a
oricărei comunicări. La aceasta se adaugă ideea că nu există istorie în
afara unui anumit mod de a gândi şi reprezenta viaţa. Istoria este
rezultatul cumulat al unui fel specific de a reprezenta şi în acest mod
poate deveni prescriere a unei modalităţi de abordare, de situare în
raport cu lumea.
Putem oare afirma că viaţa, presupusă a avea forma unei
istorii, este aceea care conferă forţă adevărului povestirii ca atare?
Dar viaţa nu este o istorie şi nu îmbracă o astfel de formă decât dacă
i-o conferim. Cum să mai pretindem atunci că am găsit această formă
în viaţă, în a noastră şi, prin extensie, în cea a altora, a instituţiilor, a
grupurilor, a societăţilor, a naţiunilor 3 .
Ricoeur îşi încheie capitolul dedicat reprezentării în istorie în
lumina unei credinţe de influenţă gadameriană. Anume aceea a
1 Op.cit., p.267.
2 Ricoeur, Paul, p.306.
3 Idem, p.295.
65

Discobolul
sporirii de fiinţă, rod nu doar al mimesis-ului literar, al lecturii, ci şi
al totalităţii operaţiilor istoriografice. Reprezentanţa, afirmă el, este o
formă de a aduce un omagiu unui demers reconstructiv, singurul
disponibil pentru a sluji adevărul în istorie 1 .
IV. Iser şi efectele lecturii
Cu Iser şi al său Actul lecturii. O teorie a efectului estetic,
abordarea mimesis-ului se va realiza cu precădere din punctul de
vedere al lecturii, a ceea ce este textul pentru aceasta. Iser este
considerat, împreună cu Hans Robert Jauss, întemeietorul esteticii
receptării şi a efectului, ambii făcând parte din celebra şcoală de la
Konstanz. Pentru Iser, operele literare nu se integrează în categoria
obiectelor degradabile prin consum. Primatul artei în raport cu
realitatea nu cunoaşte radicalitatea şi opacitatea structuralistă, nu se
afirmă prin ruptură totală şi prin reciclarea cadrului exterior în
mediul lingvistic unde este curăţat de toată mizeria anteriorităţii sale
ca lume. La Iser primatul artei este un fapt cert, arta e întâlnire cu
celălalt, reconfigurare a lumii, creaţie trans-misă, îmbogăţire
fiinţială. Dar nu printr-o formă de închidere poate fi arta mai mult
decât e viaţa, chiar dimpotrivă. Arta este apertură, posibilitate de
locuire şi acest lucru doar prin lectură. Acesta este termenul
privilegiat de către Iser în triunghiul autor-text-lectură, în sensul că el
funcţionează ca un declanşator semantic al scriiturii, al trecerii ei de
la literă veştedă la literă vie. Ideea înţelegerii artei prin ceea ce
semnifică se transformă în ideea comprehensiunii şi descrierii
efectelor pe care arta le produce asupra cititorului. Unde se situează
însă realitatea în funcţie de acest nou model, cât şi cum (mai) este ea
inclusă în alcătuirea lui rămâne de văzut pe larg, în continuare.
1. Textul ca efect şi problema reprezentării
Iser ţine dintru-început să precizeze că estetica receptării nu
este un domeniu unitar, fiind divizibil în două părţi prin prisma
metodelor folosite în investigarea esteticii, a literaturii. Una dintre
orientări se centrează pe recepţie, servindu-se de metode istoricosociologice,
cealaltă vizează efectul de care se apropie cu metode
care ţin de teoria textului. Între cele două părţi este binevenit, ba
chiar necesar dacă se doreşte atingerea unui maxim de acurateţe a
1 Idem, p.347.
66

Teme la alegere
cercetării, o serioasă raportare reciprocă. Iser se situează în zona
esteticii efectului, care consideră textul un potenţial de efect,
actualizat, transformat prin fiecare lectură, în efect. Textul literar se
sustrage determinării totale, el nu este niciodată total prezent în
maniera lucrului a cărui degradare e inerentă posedării lui. El are un
caracter de survenire, explicat de Iser în termenii următori:
Fiecare text literar se comportă selectiv faţă de lumea dată, în
mijlocul căreia apărea şi care constituie realitatea sa de referinţă.
Dacă din această realitate de referinţă anumite elemente vor fi luate
pentru a fi încapsulate în text, atunci prin chiar aceasta ele ar suferi o
modificare a semnificaţiei lor. În acest sens selecţia prin care textul
se construieşte are caracter de survenire (Ereignischarakter), pentru
că textul, prin intruziunile sale într-o anume organizare a lucrurilor,
le-a retras referinţa. Caracter de survenire are orice străpungere a
referinţei, pentru că astfel elementele realităţii de referinţă sunt
demobilizate din atribuirile lor. Caracterul de survenire a textului se
intensifică prin aceea că, la rândul lor, elementele selectate din ceea
ce este contextul unui text sunt combinate în text unele cu altele. Ele
ajung astfel în constelaţii de atribuiri care încă odată vor depăşi
determinarea lor fermă semantică şi contextuală 1 .
Selecţia şi combinarea sunt operaţiile care modifică statutul
cuvintelor în literatură. Extras din mediul său natural de vieţuire – al
referinţei clare, comune – cuvântul îşi modifică nu atât referentul
(care nu rămâne însă intact, din contră), Iser nu insistă neapărat pe
acest aspect, cât semnificaţia. Aşadar, semnificatul se îmbogăţeşte,
primeşte noi teritorii mentale de populat, sau mai bine spus, primeşte
dreptul de a da naştere, de a crea noi spaţii semnificaţionale. Găsim
diferenţă, deci, faţă de Roland Barthes şi viziunea structuralistă, care
concepeau moartea referentului ca pe o preluare a acestuia nu atât
creativă, cât abuzivă, totalitară, de către limbajul literar şi re-naşterea
într-un corp lingvistic autist ce a expulzat din sine orice amintire a
trecutului său. Pentru Iser, semnificaţia nu este datoare cu renunţarea
deplină la realitate (dacă acest lucru se petrece, el se petrece întrucâtva,
şi numai ca o consecinţă), dar se îmbogăţeşte, se desprinde de
legăturile ce o încorsetau într-o semantică de tip dicţionar, migrând,
1
Iser, Wolfgang – Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, traducere din
limba germană, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu, Editura
Paralela 45, Colecţia „Studii literare”, 2006, p.38.
67

Discobolul
ar spune Eco, şi chiar Peirce, în felul său, spre o semantică de tip
enciclopedie (semantica de tip dicţionar a fost potenţată peste
marginile ei 1 ). Există o retragere a referinţei (referinţa este
străpunsă, nu abolită 2 ), dar aceasta este o etapă ulterioară celei de
creare a noilor semnificaţii. Ca şi Compagnon, Iser respinge aici, dar
şi cu alte ocazii, ideile structuraliste despre limbaj, literatură şi
realitate. Estetica lui Iser a fost considerată o depăşire a
structuralismului prin fenomenologie. O face însă într-un mod
unilateral-teoretic, spre deosebire de autorul francez, care se plasa
într-un univers meta-teoretic, având ambiţii de investigare a unor
concepte în ampla lor diacronie. Pe de altă parte, la Iser avem un
demers preponderent de construire, în timp ce la Compagnon
construcţia se realizează printr-o simultană (de/re)construire. Ceea ce
analizează Iser în citatul reprodus mai sus este mai degrabă
prezentarea textului ca survenire situată la nivelul poiesis-ului, a
laturii productive a experienţei estetice, în termenii lui Jauss. Prin
felul în care este configurat textul (ca strategie textuală ce prescrie în
primul rând legea procesualităţii) survenirea este transferabilă, prin
lectură, cititorului. Cum se întâmplă acest lucru este explicat de Iser
practic pe parcursul întregii cărţi, la nivelul modelului istoricofuncţional
care este textul literar şi la cel al fenomenologiei lecturii la
care i se adaugă consideraţii importante asupra interacţiunii dintre
text şi cititor. Caracterul de survenire al textului este în fapt aducere
la existenţă a ceva ce nu exista până atunci în lume. Reprezentarea
este pentru Iser non-imitativă, creativă, o reprezentare
reconfiguratoare, cum spunea Ricoeur. Autoreferenţialitatea nu îşi
poate găsi locul într-o estetică a efectelor, căci ar destina-o nonsensului:
s-ar închide orice cale de acces spre artă şi literatură 3 .
Sensul unui text nu este un obiect definit, preexistent. Ideea de
survenire presupune tocmai acest lucru, al naşterii defectuoase, care
trădează regulile unei geneticii simpliste, aparente poate. Aparentă
pentru că mai rămâne ceva, ceva greu cuantificabil, refractar
cuvintelor, care transformă lumea în arta. Există însă şi o recuperare,
un gest filial. Arta vorbeşte despre lume. În felul său, dar face asta.
1 Idem, p.39.
2 Vezi şi pp.176-177: valoarea estetică: reorganizarea realităţii textuale.
3 Op.cit., p.164.
68

Teme la alegere
Textul ca ceea ce este scris reprezintă însă doar punctul de
pornire al esteticii efectelor de lectură. Se impune aducerea în lumină
a ceea ce s-a nuanţat numai anterior. Textul devine obiect literar
autentic, operă literară, numai în câmpul care se formează între cei
doi poli ai săi, cel artistic, aparţinând autorului, şi cel estetic, patronat
de cititor, care presupune o concretizare efectivă din partea acestuia.
Textul e astfel funcţie, Iser debarasându-se de imaginea textului ca
recipient pentru un conţinut anume.
2. Fenomenologia lecturii şi reprezentarea
Trecerea textului din virtualitate se înfăptuieşte aşadar prin
lectură. Printre elementele fundamentele care fac să avansez lectura,
Dintre diversele categorii de cititor propuse de teoriile literare, nici
unul nu îl mulţumeşte perfect pe Iser, avansând, în consecinţă pe al
său cititor implicit, care nu trăieşte în realitate, fiind o structură de
text, mai precis:
cititorul implicit nu se bucură de o existenţă reală; pentru că
acesta întrupează suma orientărilor preliminarea oferite de textul de
ficţiune sub forma unor condiţii de receptarea cititorilor săi
potenţiali. Prin urmare, cititorul implicit nu se sprijină pe
fundamentele unui substrat empiric, ci se regăseşte în însăşi structura
textelor. (...) Astfel, conceptul cititorului implicit numeşte o structură
de text, prin care receptorul este mereu avut în vedere 1 .
Deşi Iser se desparte de ideea unui cititor-ideal, afirmând că
acesta constituie o imposibilitate structurală a sistemului de
comunicare, Compagnon formulează împotriva sa numeroase
obiecţii, care converg înspre a destrăma conceptul de cititor-implicit,
tocmai prin echivalarea lui cu cititorul ideal. Teoreticianul francez se
arată neîncrezător în libertatea pe care Iser i-o oferă cititorului său
(avem de-a face cu o libertate porţionată, orientată, atent drămuită) şi
sceptic vis-a-vis de capacitatea teoriei sale de a descrie altceva decât
o transformare dinspre necunoscut înspre cunoscut, o completare a
unei scheme narative incomplete într-o operă în stilul romanului
realist de secol XIX. Dincolo de dreptatea pe care o are Compagnon,
în ceea ce ne priveşte, acest model al cititorului implicit a adus
beneficii înţelegerii ideii de reprezentare. Chiar şi în format de cititor
critic, ideal, el reuşeşte să facă transferul localizării stricte a
1 Op.cit., p.109.
69

Discobolul
reprezentării dinspre o presupusă imanenţă textuală, înspre cea
procesuală, a interpretării (în sens benign, desigur). Cititorul lui Iser
alternează implicarea şi observarea, punctul de vedere itinerant
(desemnare a modului în care cititorul se face prezent în text)
implicând dialectica retenţiei şi a protenţiei. El este cel căruia îi sunt
hărăzite golurile şi nedeterminările prezente în text. Acestea nu sunt
simple suscitări ale producerii de conţinut, nu sunt forme care se cer
umplute, rezolvate – Iser doreşte o depăşire a modelului golurilor,
aşa cum apare el la Ingarden – ci sunt concepte comunicative,
funcţionale (aşadar ele sunt sintactice, nu doar semantice), deschise
nu unor căutări referenţiale verticale (cele ale lumii reale, opuse celor
orizontale ale convenţiilor textuale), ci activităţii imaginative a
cititorului. În ceea ce priveşte imaginarea, golurile o provoacă şi o
limitează în acelaşi timp, căci ele sunt o carenţă de asigurare şi de
orientare pentru cititor, dar în raport cu un tot, cu o globalitate de
sens şi imagine. Imaginea este socotită de Iser ca modul central al
sintezelor pasive. Imaginea face ca obiectul să fie prezent ca
reprezentat (cuvintele lui Mikel Dufrenne), dar această reprezentare
îl alterează în identitatea sa cu obiectul real, empiric, şi nu îl
suprapune perfect peste semnificaţia unui obiect reprezentat.
Imaginea se raportează la o absenţă, nefiind un ce, ci un cum al
conştiinţei, un mod al său de a fi înspre obiect (dezacordul faţă de
empiriştii care conceptualizau imaginea asemeni unui lucru).
Imaginea este, spune Iser, non-optică, ea nu vede, ci caută moduri de
a substitui vederea oculară cu un alt tip de vedere:
nu este o încercare optică în sensul propriu-zis, ci este tocmai
încercarea de a ne reprezenta ceea ce nu putem vedea niciodată ca
atare. Caracterul specific al unor astfel de imagini rezidă în faptul că
aceasta apare ca o ideaţie care nu s-ar fi putut produce în perceperea
directă a obiectului 1 .
Această vedere este cea prin şi a repezentării. O vedere
complicată, labirintică, căci niciodată sigură, unidirecţională, ci
compusă şi recompunsă de înaintarea în text prin lectură (înaintare se
referă mai mult la o temporalitate proprie lecturii, însă nu exclude
reîntoarcerile, recercetările, comparaţiile). Astfel, imaginea
imaginată se deosebeşte de imaginea percepută prin faptul că
obiectul celei dintâi este retractil, mai puţin încadrabil într-o formă a
1 Op.cit., p.301.
70

Teme la alegere
vizibilităţii, căci reprezentarea este în acest caz un bun conductor
către semnficatul lucrului reprezentat. Spre deosebire de simbol,
imaginea imaginată este procesuală, ambiguă. Simbolul, în schimb,
se clădeşte pe o imagine captată, posedată, în care reprezentarea ca
operaţiune este uscată, amintire mai degrabă, urmă întărită de timp,
vitalitatea trecând automat de la obiect la imagine, rupându-se între
acestea două. Efectul estetic înseamnă o creaţie inversă celei de tip
ex-nihilo. Nu o zonă fără timp şi spaţiu se fisurează pentru a produce
intrarea în istorie, pentru a secreta istoria, ci prea-plinul (al realităţii,
al culturii), ceea ce a fost de dinainte ca ceva nou să intre în lume.
Consideraţiile lui Iser vis-à-vis de reprezentare se referă în principal
la prima lectură. Adept al istoricităţii, acesta apreciază că orice
lectură este altfel, activitatea de semnificare diferă. Interesant de
văzut ar fi însă care este punctul în care reprezentarea se rupe pentru
a doua oară, de data asta nu dinspre realitate, nu dinspre pre-existent
înspre nou-existent, nu dinspre text ca strategie înspre întruparea lui
în act de lectură şi interpretare, ci dinspre interpretare înspre scriitura
originală. De la cea de a doua lectură, spunea Matei Călinescu,
începe pregătirea pentru creaţia originală. Cea de-a doua lectură este
mai mult decât interpretare, ea este re-scriere. Dar această problemă
trebuie mai întâi să crească pentru a se apropia de soluţie. Să
păstrăm, deocamdată, numai această felie din zbuciumată viaţă a
reprezentării.
V. Concluzie: Reprezentarea există!
Metodele literare se diferenţiază de cele matematice prin
aspectul pe care rezultatul obţinut din aplicarea lor îl îmbracă. În
cazul matematicii, oricâte rute ar implica aflarea rezultatului, acesta
se prezintă la final în simplitatea sa, ca produs logic şi singular al
unor operaţii, indiferent de număr. Rezultatul unui studiu literar este
regăsibil la nivelul concluziilor, al acelor sinteze cu rol de sporire a
vizibilităţii unor puncte oricum proeminente, dar este un rezultat
prescurtat, în care se manifestă nostalgia unei comunicări directe,
clare. Dincolo de această variantă rămâne însă cea anevoioasă, care
face ca rezultatul să fie oarecum coincident cu studiul în sine.
Cu toate acestea suntem datori cu ambele rezultate. Primul
este practic tot ceea ce am realizat în/prin acest studiu. Şi este cel mai
pertinent. Am încercat să dăm seama de un concept, o categorie
estetică, care a fost mult timp centrală, exilată ulterior înspre
71

Discobolul
periferiile literaturii şi a ştiinţelor literare, şi revenită, apoi, nu ca zeu
nemuritor al tărâmurilor de litere, ci ca zeu al finitudinii, atins el
însuşi de ceea ce reprezintă. Un zeu, totuşi. În plus, am pătruns în
modalităţile în care un asemenea zeu a putut fi gândit, explicat, iar de
la un anumit punct, creat. Antoine Compagon redă demnitatea
reprezentării prin încurajarea/întărirea acelor teorii care, în a treia
reinterpretare a Poeticii aristoteliene găsesc noi sensuri mimesis-ului.
El dezvăluie slăbiciunile teoriilor ce subordonează arta realităţii şi a
celor care se închid ei. Se dovedeşte că ambele prejudiciază sensului
reprezentării ca re-creare, instaurare de lume. Compagnon abordează
problema reprezentării dintr-o perspectivă care e preponderent cea a
teoriei literaturii (şi chiar a teoriei literaturii). Demersul său este
focalizat atât pe conceptul de mimesis (relaţia lume/literatură) ca
atare, cât şi pe raportul complex dintre literatură şi teoria literaturii şi
chiar estetică. La Paul Ricoeur, reprezentarea stă sub semnul unei
iminente hemoragii a sensului. Cel puţin acest lucru se petrece în
Memoria, istoria, uitarea, unde polisemia cuvântului reprezentare
este într-adevăr consistentă. Dar forţele de coeziune între posibilele
sensuri ale acestuia există şi sunt prudent şi inteligent gestionate de
către cel care răspunde de ele, mai precis, însuşi Ricoeur. Iminenţa
rămâne ceea ce e, anticipare a exploziei, a irumperii, şi nimic mai
mult. Înţelegem cum reprezentarea poate fi atât istorică, cât şi
literară, cum cele două feluri ale ei pot convieţui şi în ce mod.
Abordările ricoeureine stau cu predilecţie sub semnul istoriografiei şi
epistemologiei istoriei. La Iser reprezentarea e analizată în ceea ce
înseamnă ea pentru estetica receptării, cum se configurează la polul
artistic, dar şi la cel estetic al operei. Polemicile cu teoriile radicale
asupra reprezentării sunt mai puţin virulente, Iser fiind orientat mai
mult înspre construirea unei teorii estetici proprii, faţă de
Compagnon, care îşi propune o dărâmare a acelor idoli noi şi vechi
(care nu sunt niciodată concepte pure, ci idei, teorii asupra acestora).
Perspectivele diferite prin care am privit reprezentarea au avut însă în
comun faptul că au respins extremismele teoretice şi au căutat acea
linie de mijloc care este poate a bunului simţ (neimplicând necesar
simplitatea), dar nu a compromisului. Rezultatul prescurtat aşadar: o
construcţie multifaţetată a reprezentării pledând pentru dreptul
acesteia la viaţă.
72

VI. Bibliografie:
73
Teme la alegere
Aristotel – Poetica, Editura Academiei, 1965.
Auerbach, Erich – Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura
occidentală, Polirom, Colecţia „Collegium”,2000, 520 p.
Călinescu, Matei – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii,
traducere din limba engleză de Virgil Stanciu, Polirom, Iaşi,
2003, 405 p.
Barthes, Rolland – Plăcerea textului, Editura Echinox, Colecţia
„Theoria”, Cluj, 1994, 144 p.
Berger, Réne – Mutaţia semnelor, Editura Meridiane, traducere
şi cuvânt înainte de Marcel Petrişor, prefaţă de Dumitru
Matei, Bucureşti, 1978, 479 p.
Călinescu, Matei – Cinci feţe ale modernităţii – modernism,
avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, traducere din engleză de Tatiana
Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, traducerea textelor din
„Addenda” (2005) de Mona Antohi, postfaţă de Mircea
Martin, Polirom, Iaşi, 2005, 466 p.
Compagnon, Antoine – Demonul teoriei – literatură şi bun simţ,
traducere de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, Editura
Echinox, Colecţia „Săgetătorul”, Cluj, 2007, 347 p. [Le
Démon de la théorie, Seuil, 1998]
Cornea, Paul – Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva,
Bucureşti, 1988, 305 p.
Coşeriu, Eugeniu – Lecţii de lingvistică generală, traducere din
spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea
Borcilă, Editura Arc, 2000, 302 p.
Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie – Noul dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului, (cap. despre ficţiune),
Bucureşti, Editura Babel, 1996.
Eco, Umberto – Interpretare şi suprainterpretare (o dezbatere
cuRichard Rortry, Jonathan Culler şi Christine Brooke-
Rose), traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica,
Constanţa, 2004, 158 p.
Eco, Umberto – Lector in fabula – cooperarea interpretativă în
textele narative, în româneşte de Marina Spalas, prefaţă de
Cornel Mihai Ionescu, Editura Univers, Bucureşti, 1991, 307
p.

Discobolul
Eco,Umberto – Limitele interpretării, ediţia a II-a revăzută,
traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Crăciun, Polirom,
Iaşi, 2007, 388 p.
Eco, Umberto – Opera deschisă – formă şi indeterminare în
poeticile contemporane, ediţia a II-a, traducere şi prefaţă de
Cornel Mihai Ionescu, Editura Paralela 45, 2002, 277 p.
Foucault, Michel – Cuvintele şi lucrurile, Editura Rao, traducere
din franceză de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Iaşi, 2008,
544 p.
Iser, Wolfgang – Actul lecturii. O teorie a efectului estetic,
traducere din limba germană, note şi prefaţă de Romaniţa
Constantinescu, Editura Paralela 45, Colecţia „Studii
literare”, 2006, 467 p. [Der Akt des Lesens. Theorie
ästhetischer Wirkung, 1976]
Iser, Wolfgang (despre) – Dana Pirjan-Jenaru: Caracterul de
survenire al textului ficţional, în „Observator cultural”, nr
336-337, aprilie 2007.
Jauss, Hans Robert – Experienţă estetică şi hermeneutică
literară, traducere şi prefaţă de Andrei Corbea, Editura
Univers, Bucureşti, 1983, 502 p.
Muthu, Mircea – Studii de estetică românească, Editura Limes,
Colecţia „Paradigme”, Cluj-Napoca, 2005, 147 p.
Pavel, Toma – Lumi ficţionale, Editura Minerva, Colecţia
„Biblioteca pentru toţi”, traducere de Maria Mociorniţa,
prefaţa de Paul Corne, Bucureşti, 1992,
Ricoeur, Paul – Conflictul interpretărilor (eseuri de
hermeneutică), traducere şi postfaţă de Horea Lazăr, Editura
Echinox, Colecţia „Săgetătorul”, Cluj, 1999, 480 p.
Ricoeur, Paul – Memoria, istoria, uitarea, traducerea de Ilie
Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord,
Timişoara, 2001, 644 p.[La mémoire, l'histoire, l'oubli,
Seuil, 2000]
Ricoeur, Paul (despre) – Une refondation de la memoire (Luc
Vigier), http://www.fabula.org/revue/cr/76.php, 6 fev 2009.
Sontag, Susan – Boala ca metaforă. Sida şi metafore ei, Editura
Dacia, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Aurel Sasu,
Cluj-Napoca, 1995.
Sontag, Susan – Împotriva interpretării, traducere de Mircea
Ivănescu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Editura
74

Teme la alegere
Univers, Colecţia „Sinteze”, Bucureşti, 2000, 367 p.
Vattimo, Gianni şi Rovatti, Pier Aldo – Gândirea slabă,
traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa,
1998, 283 p., (cap. Dialectică, diferenţă, gândire slabă)
Vattimo, Gianni – Dincolo de interpretare, Editura Pontica,
Constanţa, 2003, 167 p.
75

Discobolul
Anexă
Exerciţiu de reprezentare literară: moartea (aspecte)
Moartea se prezintă, cum spunea Françoise Dastur în
Moartea. Eseu despre finitudine, la fel de fără măsură pentru
imaginaţie precum ideea de Dumnezeu. Totuşi, atât moartea (surplus
de lipsă, carenţă de fiinţă), cât şi Dumnezeu (surplus de fiinţă) au
găsit de-a lungul istoriei şi civilizaţiei modalităţi de a se translata
semantic în lucruri sau în imagini. Se pare că imaginaţia nu se
retrage la infinit din faţa a ceea ce o depăşeşte. Mecanismele sale, de
sinteză, aproximare şi conversie îi permit să înfrunte ceea ce
gândirea nudă (de văzut dacă există aşa ceva) nu poate aşeza în
forme raţionale.
Reprezentarea morţii în literatură este o chestiune dificilă la
nivel de detectare, de explicare/interpretare. Nu există plan,
perspectivă, în care moartea să fie un obiect docil, care să ne permită
un acces (înţelegere) sigur. În primul rând, moartea suferă în plan
lingvistic de o suprasaturaţie semantică. Referenţialitatea morţii este
multiplă: de la moarte ca unic moment ce încheie viaţa umană
(aşadar opus trăirii, element al timpului), la moartea ca mortalitate
constitutivă fiinţei, ca trăire a morţii (în sens heideggerian de fiinţăîntru-moarte),
sau la moartea ca absenţă, ca trăire incompletă a vieţii,
există nenumărate posibilităţi de a întrebuinţa cuvântul moarte în
limbajul comun, colocvial. Inflamarea sensului este bizară, căci, fără
să ştim ce este de fapt moartea, fără a avea un semnificat care să
tuteleze pleiada întreagă de alţi semnificaţi dispunându-i într-o
ierarhie a utilizării, folosim în exces acest cuvânt a cărui principal
semnificat nu se defineşte pozitiv, prin ceea ce este, ci prin ceea ce
nu este. Abuzul de referire prin moarte pare a fi o căutare a
semnificatului privilegiat. În plus, problematica se adânceşte, căci nu
avem pentru moarte nici măcar o scară de judecare, anumite tipuri de
operaţii (sintactice, gramaticale) care să fie doar într-un anumit
număr valabile, aplicabile morţii. De pildă, despre pisici putem spune
că sunt una, două, trei, dar nu putem spune că e multă pisică în jur,
că a intrat o spaimă de pisică în mine etc. Cât despre moarte... Putem
spune că e multă moarte în aer (moartea cantitate, moartea ca
energie, cum apare la Nietzsche şi la Schopenhauer), că au fost două
morţi într-o seară. Moartea poate fi agent sau poate fi asemeni unui
lucru, unei materii non-investigabile. Lingvistica nu opune nici o
76

Teme la alegere
rezistenţă, dimpotrivă (pare lipsită de autoînfrânare în raport cu uzul
morţii). Aşadar nu putem fi siguri nici măcar pe prima intrare în
semn a lucrului, pe ce intră în acel semn. La aceasta se adaugă chiar
contaminarea limbajului cu moartea, care de fapt îi este fiinţă. O
spun în felul lor Hegel, Blanchot, Kojève. Limbajul este cunoaştere,
sunt ultimele postulări ale ştiinţelor limbajului (reinterpretându-l pe
Humboldt), dar pe de altă parte, în anumite viziuni, moartea este
singura cunoaştere certă, totală, căci complet absorbantă, devorândul
pe cel care intră în ea. În această accepţiune, limbajul n-ar fi decât
vestirea incompletă a ceea va să vină ca finitudine acaparantă şi
separatoare. Căci nimeni nu moare împreună cu altul. Închidem în
noi încă de la naştere sămânţa noastră din care nu viaţă rodeşte, ci
moarte. Iar dacă am cuteza totuşi să spunem că omul se prelungeşte
prin celălalt, n-am fi decât în acelaşi loc din care am plecat. Nu viaţă
dăm, nu existenţă prelungim, ci moarte, murire – în cel mai bun caz
(ca să sporim lingvistic iluzia amânării). De fapt, viziunea asupra
lumii ar putea fi exprimată în sintagma sfârşitului continuu (Caraion,
despre Bacovia). Entropia nu oboseşte să crească. În acest punct am
ajuns însă într-un blocaj. Am început a vorbi despre problemele
(ideii, noţiunii, conceptului, realităţii, structurii de??) pe care le pune
moartea în raport cu lingvistica şi am ajuns în plin plan filozofic.
Scurt-circuit care, întâmplător sau poate doar voit astfel, arată ceea
ce se petrece atunci când încercăm să vorbim despre moarte. Sub
acest semn, discursul devine deschis până la intolerabil, nestatornic,
infidel unui anumit punct de vedere. Semnificaţiile se călăresc, se
hibridizează, filozofia, îmblânzită pătrunde în înţelesurile cele mai
banale ale cuvântului. Neoplasm şi deviaţie pe de o parte (în sensul
derivei hermeneutice, în felul explicat de Eco), iar pe de alta sporire
de sens (a ce? Poate avea sens ceva precum moartea? Iar dacă da, cui
foloseşte), creştere semnificaţională (nu a morţii, ci a binomului aflat
în dezechilibru moarte-fiinţă murind).
Aşadar, concluzia pe care o putem trage din cele de mai sus
este că, înainte de a intra într-o formă de codificare cum e literatura,
moartea ca obiect suferă un proces de captare a diverse interpretări
venite din diferite zone culturale (filozofie (metafizică,
fenomenologie), religie). Un obiect nud moarte nu există. Dar,
desigur, există grade de puritate, însă în principiu, avem de-a face cu
un magnetism semantic. În plus, acumularea este cu atât mai bizară,
cu cât moartea ar putea fi cuvântul în care absenţa se manifestă cel
77

Discobolul
mai puternic. De fapt, nici măcar de manifestare n-ar fi vorba, ci de o
anumită stare ca absenţă, o fiinţare (şi aici cuvintele trădează) a
absenţei. Reprezentarea morţii ar fi deci re-producere a unei absenţe.
O întrebare interesantă: cum am reprezenta mimetic – sensul îngust
al termenului (aplicat plasticii) – absenţa. Desigur nu prin goluri în
text, o spune Iser, ele sunt pline funcţional, mediază, orientează,
trimit mai departe. Cum ar arăta absenţa în cuvânt. Sunt întrebări
care deschid la rândul lor căi de interpretare şi abordare diferite.
Revenind, nu ne interesează acele forme de reprezentări materiale
(obiecte funerare, ritualuri chiar etc.), ci doar reprezentarea literară.
Potrivit cu cele afirmate şi de către cei trei teoreticieni, reprezentarea
este re-facere, sporire de fiinţă (mult uzitata sintagmă gadameriană).
Vom asista la felul în care, păşind pragurile literaturii, moartea se
preface în altceva decât ceea ce este în realitatea reală. Valenţele ei
estetice sunt semnificative nu numai pentru ideea de moarte în sine
(am observat şi în analiza conceptului de reprezentare cum literatura
se întoarce asupra vieţii spre a răspândi noutate sau doar spre a
comunica ceva despre aceasta), proteică cum am văzut, dar şi pentru
opera literară în care locuiesc. Lucrurile nu stau simplu însă. Şi aici
ne pândesc capcanele anulării de sens prin suprasemnificare sau
celelalte capcane, a încremenirii în simbol, a adânciri într-o imagine
ce nu vorbeşte decât despre acelaşi lucru, la infinit, fără variaţie,
autist. Acestea nu sunt încă decât începutul. Poate nici măcar atât.
78

EMILIA IVANCU
79
Teme la alegere
Şansa unei literaturi între specificul naţional şi
provocările globalizării.
Scriitori români în secolul XXI
La şase ani după Revoluţia din 1989, aşadar în 1995,
intelectualul român, Adrian Marino, publica un volum de
eseuri critice adunate sub titlul foarte sugestiv Pentru Europa!
Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, volum în
care se făcea o radiografie minuţioasă a relaţiei culturale a
României cu Europa (Europa în toate formele şi accepţiunile
termenului), a (non-)prezenţei literelor româneşti în curtea
selectă a Europei, dar se arătau şi posibilele traiectorii culturalliterare
ale României după desprinderea de comunism şi de
evidenta orientare de stânga a culturii româneşti în perioada
respectivă. Drept urmare, în capitolul Literatura română
„intră” în Europa, Adrian Marino prezintă un proiect literar
european de pionierat, finalizat cu trei ani înaintea apariţiei
volumului său, în 1992, şi anume masiva Histoire de la
littérature européenne. Lettres européennes, „operă realizată
de o echipă de 150 de universitari din întreaga Europă
geografică, sub direcţia lui Annik Benoit-Dusausoy şi Guy
Fontaine (Bruxelles-Paris, De Boeck, 1992)”, o lucrare ce şi-a
propus să fie o sinteză a fenomenelor şi curentelor literare
europene şi să depăşească caracterul eurocentrist al altor
proiecte precursoare şi care a fosta realizată, aşa cum spune

Discobolul
Adrian Marino, „în spiritul şi ambianţa comunitară de la
Bruxelles”. Ceea ce semnalează mai departe Adrian Marino,
dar fără a critica autorii proiectului sau a se revolta, este
numărul foarte redus de prezenţe româneşti înregistrate în
lucrarea respectivă, doar 26 de nume, în capitolul final, Figures
contemporaines, figurând doar un singur nume, Titus
Bărbulescu. De prisos să mai spunem că aproape toate cele 26
de nume sunt menţionate fugitiv şi sumar, fără ca potenţialii
cititori să poată să îşi facă o imagine cât de cât clară cu privire
la conturul şi consistenţa literaturii române. Dar, aşa cum
spuneam mai devreme, Adrian Marino nu se revoltă, din
contră, afirmă că, în condiţiile în care statul român (totalitarist
până în 1989), nu a făcut nimic pentru ca situaţia să stea altfel,
nu avem cum să ne plângem, ci, mai curând să vedem cum
această situaţie se poate schimba.
Adrian Marino, semnalând această apariţie editorială,
atrage atenţia şi asupra unei alte realităţi a literaturii româneşti
în perioada comunistă în relaţie cu literatura europeană, şi
anume izolarea aproape totală (exceptând activitatea scriitorilor
şi intelectualilor români aflaţi în exil, precum Mircea Eliade,
Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Emil Cioran etc.) de lumea
culturală europeană şi de ideile acesteia, care ajungeau în
spaţiul românesc vag, fluidizate şi estompate de numeroasele
pavilioane ale Securităţii. Cu adevărat, legătura României cu
Europa, timp de 50 ani a fost una virtuală, întreţinută doar de
ecouri firave şi de trăirea interioară a celor care, în ciuda
tuturor absurdităţilor, cenzurilor şi mutilărilor spirituale şi
trupeşti efectuate de către aparatul represiv comunist, au
continuat să creadă într-un viitor în care şi scriitorii români vor
putea să fie citiţi în diverse limbi europene şi să întreţină un
dialog al ideilor în interiorul spaţiului românesc, dar mai ales în
afara lui. Spiritul ideilor şi al literaturii a supravieţuit astfel
pentru români sub două forme: una a fost cea propagată, aşa
cum spuneam mai devreme, de către scriitorii şi intelectualii
români din exil, care încercau o contracarare a regimului
80

Teme la alegere
comunist de pe meterezele străinătăţilor şi cea cultivată într-un
spirit aproape metafizic şi având forma unui model paideic de
cei ce au rămas acasă, pentru care, într-o perioadă de sărăcie
materială, Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu,
circula, într-o formă ilicită, în schimbul a nici mai mult, nici
mai puţin decât patru pachete de unt. Aşa a apărut şi clivajul
dintre cele două forme de opoziţie faţă de regimul comunist:
una care credea într-o luptă directă şi deschisă, dar dusă de
departe, şi cealaltă, de acasă, care credea, conform teoriei
filosofului român, Constantin Noica, în lupta subteranelor
minţii, de a găsi şi educa, în spiritului ideilor şi al gândirii
critice, tineri care, prin forţa gândului, să schimbe în bine
situaţia de atunci a României. Evident, acestea erau cele două
forme de opoziţie, destul de firave în manifestarea lor directă,
de partea cealaltă aflându-se cei care îşi dedicau condeiul
regimului comunist şi care formau, din nefericire, majoritatea.
Aşa arăta situaţia înainte de 1989, când orice formă de artă era
contaminată până la dezintegrare.
Ceea ce s-a întâmplat după 1990 în spaţiul culturalliterar
românesc, însă, nu este un proces finit şi terminat, în
sensul în care literatura română în particular şi cultura română
în general se află încă în plin proces de redefinire şi
emancipare, şi aceasta din două motive: în primul rând, ruperea
de un regim, de un stil de viaţă care a paralizat gândirea
românească pentru o jumătate de secol, a reprezentat o falie.
După o paralizie atât de îndelungată, care a presupus reprimare
şi (auto)cenzură, libertatea de exprimare totală a creat în primii
ani de după 1989 o stare de fapt asemănătoare unui haos, un
haos care reprezintă un alt tip de paralizie creat de lipsa unei
orientări şi a unei ierarhii a valorilor. Comunismul a lăsat în
urmă (iar menţionarea fostului regim comunist destul de des în
această prezentare nu reprezintă o scuză, ci o explicaţie) un
teren sec şi o gândire naţională golită de direcţie. Pe de altă
parte, al doilea motiv al actualei încă în proces de autodefinire
situaţii literar-culturale româneşti este procesul european, dacă
81

Discobolul
nu mondial, de redefinire a propriilor ierarhii, a canonului, a
conceptelor, cu alte cuvinte criza epistemologică ce se
manifestă la toate nivelele şi care evident creează valuri de
unde propagatoare şi contaminatoare. În aceste condiţii, aşa
cum spunea nu demult un critic literar român, Dumitru Micu,
„Feluritele modernisme, ultramodernisme, postmodernisme,
avangardisme, pot camufla mai uşor impostura decât formulele
tradiţionale. Cum deosebim, în această situaţie, talentele reale
de simplele virtuozităţi?” În avalanşa de terminologii, curente,
idei, imagini care populează întregul spaţiu al teoriilor
cunoaşterii ştiinţifice, implicit pe cel european, valorile şi
canoanele sunt ele însele în plină redefinire, şi atunci
redefinirea din spaţiul ideatic şi creativ românesc este cu atât
mai accentuată.
Însă înainte de a trece propriu-zis la ceea ce se scrie şi
se citeşte în România astăzi şi cum se propagă produsul literar
românesc în afara graniţelor în comparaţie cu perioada anilor
1990, credem că este nevoie de încă o referire. În nr. 43/31,
octombrie 2008 al revistei Uniunii Scriitorilor din România,
România literară, s-a publicat un dosar al Securităţii cu privire
la un scriitor român de mare valoare din perioada comunistă,
Marin Preda, a cărui moarte a rămas învăluită într-un mare
mister, presupunându-se a fi fost asasinat de către Securitate
(Marin Preda se afla între cele 26 de nume din Istoria
literaturii europene discutată de Adrian Marino). Dosarul
Marin Preda publicat în România literară arată parţial procesul
de urmărire, şicanare şi terorizare psihică la care a fost supus
scriitorul în perioada în care a activat ca director al Editurii
Cartea Românească (destin avut de către toţi cei care se
împotriveau regimului într-un fel sau altul) şi modul cum o
viaţă de om poate să devină hăituire fizică şi psihică:
În ultimii ani de viaţă, tot mai suspicios, timorat sub
ameninţarea unor telefoane anonime ce-l ameninţau cu
moartea, scriitorul asimila primejdia ca pe o boală. Eu cred că
această perpetuă nesiguranţă, odată cu certitudinea ameninţării
82

Teme la alegere
din umbră i-au surpat sănătatea şi siguranţa de sine. Trăia ca
într-o cursă de dimineaţă până seara ca şi cum pe urmele lui
gonea cineva ce vroia să-l suprime. S-a stins de teamă, de
oboseală, de sila unei vieţi ce n-o mai putea stăpâni.
Acelaşi Marin Preda a scris unul dintre cele mai
valoroase romane româneşti, Cel mai iubit dintre pământeni,
primind valenţele de roman total din partea criticilor – roman
psihologic, social, erotic, politic, filosofic – un roman al
adâncurilor şi al tenebrelor, al existenţei umane dusă la
extremă, pentru care nu există decât un singur verdict, cel
paulin, cum că „[…] această carte va mărturisi oricînd:
...Dacă dragoste nu e, nimic nu e!...”. Romanul lui Preda
reuşeşte să fie publicat adesea spunându-se că dintr-o eroare a
cenzorilor, fiind apoi retras din librării şi republicat mult mai
târziu, în acelaşi an (1980) survenind moartea autorului.
Imediat după 1989, în acelaşi an 1993 în care Adrian Marino
publica Pentru Europa!, unul dintre filmele realizate în
România a fost ecranizarea romanului lui Marin Preda, Cel mai
iubit dintre pământeni, în regia lui Răzvan Marinescu, poate
tocmai pentru că romanul conţinea anume esenţe ale
transfigurării umane sub suferinţă. Mare a fost uimirea
majorităţii publicului când produsul cinematografic era un cu
totul altceva decât cartea: limbaj vulgar, scene de viol în
penitenciare, tonuri de umbră şi o închidere a oricărui orizont
pentru fiinţa umană, care rămâne fără nicio scăpare în faţa unui
destin care se strânge în juru-i fără echivoc. Mesajul paulin
dispare cu desăvârşire, iar ceea ce rămâne este un destin înfrânt
şi o luptă inutilă.
Mult mai târziu numai am înţeles acest film în
integralitatea sa, complexul de factori şi contextul în care
fusese realizat: filmul Cel mai iubit dintre pământeni nu putea
să fie ecranizarea fidelă a romanului lui Marin Preda: romanul
se născuse într-o epocă a cenzurii şi a oricărei lipse de
exprimare, suferinţa şi conflictul cu regimul comunist se
întrezăresc doar, ca printr-un văl, iar în faţa libertăţii de
83

Discobolul
exprimare câştigate în 1989, mesajul şi limbajul trebuia să fie
explicite, oroarea totală, contururile accentuate şi salvarea
imposibilă. Dacă printre rândurile romanului, în ciuda a tot şi a
toate rămâne, totuşi, ideea că dacă dragoste nu e, nimic nu e
(putem citi în acest caz invers: dacă dragoste e, atunci totul e),
filmul se încheie cu Victor Petrini, personajul principal,
răzvrătindu-se împotriva divinităţii, într-o biserică goală, unde
îşi strigă disperarea în faţa icoanelor. Filmul Cel mai iubit
dintre pământeni reprezintă exemplul clar cum că aproape
toate producţiile cinematografice de după 1989 au însemnat
până în anii 2004-2005, prima şi cea mai directă modalitate de
refulare, ca urmare a perioadei mult prea îndelungate de
represiune şi reprimare. Se poate vorbi astfel de o demonizare–
exorcizare cu scop regenerativ a cinematografiei româneşti,
care a avut nevoie de cel puţin 15 ani de scuturare de toate
angoasele şi ororile reprimate şi ascunse în spatele filmelor
care vorbeau despre bucuria constructorului român pe schelele
patriei, precum în faimosul cântec comunist românesc – Zeci
de blocuri râd în soare argintii, zeci de blocuri, în zori de zi.
Suie-agale pe albastrele cărări macarale, suie în zări… –
pentru a ajunge la culorile unuia dintre ultimele filme
româneşti prezentate de curând în faţa publicului polonez,
Totul e tăcere, regia Nae Caranfil, 2007. În aceste condiţii,
putem spune acelaşi lucru despre literatura română de după
1989?
Aş putea începe cu ce spunea la un moment dat Gabriel
Liiceanu într-un interviu de televiziune: un popor care se naşte
într-o cultură mică va avea totuşi avantajul de a nu-şi permite
niciodată să-şi oprească motoarele culturii, ba mai mult decât
atât, ele vor fi turate de două ori mai mult pentru a putea
recupera timpul şi spaţiul care îl despart de ceilalţi. Se poate
afirma că acest lucru se întâmplă azi în spaţiul culturii şi
literaturii româneşti contemporane. Se scrie şi se scrie foarte
mult, şi acest lucru a început imediat după 1989. Mai mult
decât atât, ca un fel de reacţie psihologică similară cu cea din
84

Teme la alegere
filmografia românească de după 1989, cel mai productiv şi, de
altfel, cel mai valoros domeniu, am spune, este cel al
jurnalelor, al memorialisticii, al eseurilor cu caracter
memorialistic, iniţiat chiar în plin regim ceauşist de Jurnalul de
la Păltiniş, urmat în ultimii 16 ani de numeroase asemenea
scrieri memorialistice: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii –
un jurnal al convertirii la creştinism în adâncurile închisorii de
la Jilava, Horia-Roman Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii –
un jurnal al devenirii de sine şi al pulsului dezvoltării spirituale
a autorului, Paul Goma – Jurnale – toate pagini ale suferinţelor
din timpul regimului comunist, Gabriel Liiceanu – Uşa
interzisă, Declaraţie de iubire, primul un jurnal al unei etape
din viaţa recentă a autorului, al doilea – eseuri biografice,
portrete ale prietenilor precum: Emil Cioran, Constantin Noica,
Monica Lovinescu, Andrei Pleşu, Octavian Paler – Deşertul
pentru totdeauna, Aventuri solitare, Mircea Cărtărescu –
Jurnal, Adrian Oprescu, Vărul Alexandru şi alte povestiri
adevărate (Humanitas, 2008), Dinu şi Nelli Pillat, Biruinţa
unei iubiri. Pagini de corespondenţă (Humanitas, 2008) sau
Jurnalul lui Mihail Sebastian recent tradus în limba polonă,
alături de multe altele. Toate aceste scrieri memorialistice au
devenit din ce în ce mai prezente pe piaţa literară românească,
ele aducând la suprafaţă aspecte uneori tenebroase, întunecate
ale perioadei comuniste, istorii personale sau de familie,
suferinţe sau orori ale micro-istoriei sau ale istoriei mari a
României, care fac parte din acel tip de scriere care nu doar
comunică, dar se şi comunică pe sine şi care, poate mai mult
decât orice altă formă de cultură, poate să creeze o continuitate
şi o legătură între cele două fracţiuni temporale, cea de dinainte
de 1989 şi cea de după. Criticul român Daniel Cristea-Enache
făcea următoarea afirmaţie cu privire la apariţia acestor scrieri
mărturisitoare:
Memorialistica, jurnalele, paginile de corespondenţă şi
convorbirile tipărite după decembrie 1989 au nu doar o miză
comună, ci şi o aceeaşi problemă de fond, pe care o
85

Discobolul
soluţionează diferit. Ele au fost proiectate si scrise pe o axa a
recuperării unor adevăruri si traume puse la index în regimul
trecut.
Acesta este punctul pe care o parte a literaturii
româneşti publicate azi o are în comun cu filmografia
românească post-decembristă: ea explorează şi abordează acel
domeniu al vieţii private despre care nu se putea vorbi în
comunism; comunicarea chiar şi între prieteni era imposibilă,
orice cuvânt de confesiune faţă de cineva putea fi fatal, de unde
nevoia de a se deshuma umbrele trecutului, cu acelaşi scop de
exorcizare a unui trecut ce trebuie cunoscut şi expiat la nivel
colectiv. Aceste scrieri memorialistice completează identitatea
ciuntită, deformată, brutalizată a spiritualităţii şi intelectualităţii
româneşti din perioada comunistă, demonstrând pentru sine,
dar şi pentru Celălalt faptul că Memini ergo sum.
Scriitorii care abordează acest domeniu sunt acei
scriitori cu directă ascendenţă formativ-educativă a inter- şi
post-belicilor, cei care au reuşit să continue linia intelectuală şi
culturală din perioada interbelică românească. La aceştia,
putem adăuga grupul scriitorilor emigraţi în perioada
comunistă şi care scriu în afara graniţelor României, fiecare
fiind realizat deja din punct de vedere literar sau critic. Putem
menţiona aici nume precum Norman Manea, Andrei Codrescu,
Matei Călinescu, Virgil Nemoianu – descendenţi ai
huliganismului sebastianesc. Spre deosebire de situaţia de
dinainte de 1989, aceşti scriitori români care trăiesc şi
activează departe de ţară sunt mai integraţi literaturii române de
astăzi decât fuseseră înaintaşii lor: Mircea Eliade, Emil Cioran,
Vintilă Horia sau Eugen Ionesco, cărţile celor dintâi fiind
publicate şi receptate bine atât de critici, cât şi de publicul larg.
Alături de memorialistică, jurnal, corespondenţă, un alt
gen foarte prolific şi apreciat este eseul (critic, jurnalistic,
filosofic), unde intelectualul român de azi încearcă să creeze un
dialog al ideilor atât în interiorul cât şi în afara spaţiului
românesc. Probabil eseul românesc se ancorează cel mai bine
86

Teme la alegere
realităţilor culturale europene, în acelaşi timp reprezentând o
permanentă radiografie a pulsului culturii româneşti în sine.
Este de menţionat că majoritatea eseiştilor români de azi scriu
fie dintr-o descendenţă noiciană, fie dintr-una interbelică.
Printre cele mai importante cărţi produse în ultimii ani am
menţiona: Andrei Pleşu – Despre îngeri, Minima moralia,
Horia-Roman Patapievici – Omul recent, Politice,
Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de
fapt, Idei şi blocaje, Alexandru Paleologu – Despre lucrurile
cu adevărat importante etc. Probabil acest dialog al ideilor vine
atât din dorinţa de recuperare a unui spaţiu de dialog care le-a
fost complet interzis intelectualilor în perioada comunistă, cât
şi din dorinţa de auto-reflexie şi conturare a propriei identităţi
(personale) şi care construieşte o identitate narativă în sens
ricoeurian. Scriitura românească de factură eseistică de acest
gen este, precum scriitura memorialistică, o scriitură care se
întoarce spre sine, auto-reflexivă, dar şi afirmarea unui spirit
critic intelectual şi a unei atitudini în care singurele criterii sunt
ideea şi valoarea. Această atitudine faţă de cetate, dar şi faţă de
spaţiul interior a primit numele, în critica românească de
boierime a minţii, aceasta însemnând tocmai dezvoltarea
capacităţii eului de a crea un echilibru între sine şi lume, prin
intermediul Ideii, argumentului şi al dialogului.
Dacă atitudinea de boierime a minţii caracterizează
scriitura românească de tip eseu, practicată de pe flancurile
unui mod de viaţă a minţii precum „Trăiesc atâta vreme cât
mă indignez.”, ficţiunea, poezia, teatrul şi critica literară sunt
reprezentate de două valuri de scriitori. Primul val este cel al
optzeciştilor sau nouăzeciştilor, precum bine-cunoscuţii
Mircea Cărtărescu (al treilea volum din masivul Orbitor, 2007,
este singura carte de ficţiune care încearcă să abordeze teme
grele ale istoriei româneşti recente, precum regimul ceauşist şi
perioada post-comunistă), Florin Iaru, Gabriela Adameşteanu,
Marta Petreu, Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Horia Ursu,
Ioan T. Morar etc., ale căror subiecte şi stil răzbat o forţă a
87

Discobolul
ideilor poate undeva hrănită şi de pura experienţă a scriiturii
exersate de-a lungul timpului. Acest val de scriitori, neomogeni
la rândul lor, propun o scriitură a fragmentarismului şi a
realităţilor suprapuse, a ironiei ca formă de abordare şi
reprezentare a realităţii, a cosmopolitismului şi deschiderii
culturale, ca în romanul Asediul Vienei al lui Horia Ursu,
revista „Lampa” în numărul din luna august 2008, publicând un
fragment din acesta, în traducerea lui Tomasz Klimkowski.
Valul de literatură nouă, tânără, este literatura de după
anul 2000, descrisă ca fiind o literatură hiperrealistă,
fabulatorie, neo-expresionistă, necuminte, egoficţională
(neobiografică), adesea cu exces de exerciţii de stil şi nefondate
abisuri explicit deocheate, precum în romanul Ceciliei
Ştefănescu, Legături bolnăvicioase sau în cel al lui Kiki
Vasilescu, Romanul românesc pervers. Dacă postmodernismul
la nivel global şi-a propus şi a şi reuşit ruperea de orice
canoane, şi dacă Optzecismul românesc s-a refugiat în
abordarea şi reinventarea realităţii, atât sub presiunea necesităţii
impuse de cenzură, dar şi sub presiunea reevaluării propuse de
postmodernism, valul de literatură tânără română este o literatură
cu totul non-conformistă. Printre scriitori tineri care au trecut pragul
lansării, o menţionăm pe Florina Ilis cu romanele Cruciada
copiilor, Cinci nori coloraţi la răsărit (unde autoarea creează nişte
personaje puternic conturate şi care respiră a forţă de idei, însă
trebuie să remarcăm caracterul oarecum elitist al textului şi totodată
experimental – romanul este scris doar cu virgule şi semne de
exclamare sau de întrebare, fără alte mărci de punctuaţie), sau Filip
Florian cu romanul Degete mici şi cel scris în colaborare cu fratele
său, Matei Florian, Băiuţeii – ultimele două fiind genul de poveste
biografică, cu episoade bine realizate stilistic, dar care se poate
pierde tocmai în adâncul unei prea pregnante egoficţionalizări. De
remarcat este romanul lui T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa
de vară – un roman cu ecouri de copilărie şi miros de amintire,
unde stilul experimental abordat de scriitor (un copil de şcoală
primară scrie pur şi simplu o compunere cu titlul Cum mi-am
88

Teme la alegere
petrecut vacanţa de vară, cu toate stângăciile şi naivitatea
vârstei, şi care creează o realitate a copilăriei, una a scriiturii în
sine şi una a lumii înconjurătoare, toate contopindu-se într-o
scriitură uşor de citit, care îşi găseşte ecou în experienţa
cititorului) reuşeşte să dea un suflu cât se poate de viu şi de
original textului: În cazul lui Bobe, rămâne de văzut cum va
arăta un al doilea roman.
Poezia şi teatrul se află în aceeaşi situaţie ca proza.
Stilurile şi autorii (Marius Ianoşi – poezie sau Geanina
Cărbunariu – teatru) sunt în permanentă căutare, a formei, a
conţinutului – ambele menite să şocheze şi să provoace şi, ceea
ce este foarte interesant cu privire la întreaga literatură tânără,
este faptul că aceşti scriitori tineri nu scriu pentru
contemporaneitate sau pentru a-şi găsi un loc în spaţiul literar
românesc, ci pur şi simplu pentru a se exprima. Nu putem
spune dacă este bine sau rău, putem să-l cităm pe criticul Paul
Cernat care caracteriza literatura tânără astfel:
O problemă reală a literaturii tinere este autosuficienţa
şi incapacitatea de a se adresa altui public decât celui tînăr şi
„alternativ”. Istoria se reduce, de regulă, la mica istorie
personală a auctorelui, iar memoria bate rareori dincolo de
amintirile din copilăria comunistă.
Poate fi această nevoie de exprimare şi mai ales de a
afirmare a unui non-conformism o angrenare şi o solidarizare
(conştientă sau nu) cu literatura globului, care promovează astăzi
literatura marginilor? - iar când spunem margini, ne referim nu
neapărat la marginile geografice ale fostelor centre culturale
europene, dar şi la marginile societăţii care au avut mereu rolul de a
revigora structura în sine a centrului. Rămâne de văzut, atât în ceea
ce priveşte literatura română, cât şi pe celelalte literaturi europene şi
rămâne de văzut traiectoria evoluţiei formelor pe care le vor lua
romanul, poezia, teatrul din punctul de vedere al contaminării
genurilor. Ceea ce se poate spune despre literatura română tânără,
în concluzie, este că ea creează atât o continuitate cât şi o ruptură cu
tot ceea ce s-a scris înainte de anul 2000 (o continuitate, pentru că
89

Discobolul
vrând-nevrând, ea se revendică uneori din nişte valori sau stiluri
precum cel optezecist, şi ruptură, pentru că neagă orice formă de
tradiţionalism şi canon), că este, ca de altfel aproape toate marile
compartimente ale literaturii române de azi, auto-referenţială şi
auto-reflexivă, iar nevoia de exprimare este poate un motiv dintre
cele mai importante în atitudinea unui scriitor, mai ales pentru
un spaţiu în care acest lucru atât de simplu şi de comun a fost
suprimată aproape în totalitate.
Dacă însă revenim la rândurile lui Adrian Marino,
putem să observăm că lucrurile s-au schimbat, dovadă fiind, cel
puţin în Polonia, titlurile traduse până acum şi cele în curs de
traducere, alături de numerele speciale de literatură română ale
prestigioaselor reviste „Lampa” şi „Literatura na świecie” din
anul 2008 apărute cu sprijinul Institutului Cultural Român de la
Varşovia şi, de ce nu, chiar prezenţa acestei lucrări în faţa
Domniilor voastre.
Drept urmare, putem să spunem că literatura română de
după 1989 este o literatură care se întoarce spre sine, fie că
vorbim despre memorialistică sau eseuri, fie despre proză,
poezie sau teatru. Mai mult decât atât, acolo unde pentru
scriitorii primului val este importantă ideea şi dialogul ideilor,
pentru literatura tânără, este importantă comunicarea, povestea
sinelui, dar într-o formă non-convenţională şi care rupe aparent
legătura cu orice înseamnă canon, formă fixă, tradiţie, fiind în
esenţă o literatură care provoacă. Ceea ce este important în
acest peisaj literar este actul de a (se) comunica, conştient
valorificat şi asumat de toţi scriitorii români actuali, fie că sunt
optzecişti sau douămiişti, eseişti, poeţi sau prozatori, cu toţii
dorind şi demonstrând ceea ce Mircea Cărtărescu susţinea în
volumul Nostalgia, citându-l pe Thomas Mann, idee care
exprimă atât esenţa creaţiei în genere, dar şi a Scriitorului
însuşi: „În definitiv, în lume nu este decât o singură problemă:
cum să răzbaţi? cum să ajungi la larg? cum să sfărâmi
crisalida şi să devii fluture?”
90

Referinţe bibliografice
91
Teme la alegere
� Bobe, T. O., Cum mi-am petrecut vacanţa de vară,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
� Cărtărescu, Mircea, Nostalgia, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993.
� Cernat, Paul, Puncte din oficiu pentru literatura tânără
- Numărul 437 - August - 2008 - Arhiva -
Observatorcultural_ro.mht- 2008-10.
� Cristea-Enache, Daniel, Toate-s bune în Idei în dialog,
octombrie 2008, www.ideiindialog.ro- 2008-10.
� Diaconescu, Ioana, Scriitori în arhiva CNSAS. Marin
Preda „Un scriitor cu atitudine ostilă” în Dosarul
Editorul, România literară, nr. 43/31, octombrie 2008.
� Ilis, Florina, Cruciada copiilor, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2005.
� Liiceanu, Gabriel, Şimonca, Ovidiu, «„Trăiesc atîta
vreme cît mă indignez.” Interviu cu Gabriel Liiceanu»,
Observator cultural, no. 302, 302, 304,
http://observatorcultural.ro/, 10.03.2005.
� Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniş, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1983.
� Mihăilescu, Dan C., În contra sărăciei narative în „Idei
în dialog”, octombrie 2008,
//www.ideiindialog.ro/2008-10.
� Micu, Dumitru în Cristea-Enache Daniel în Sertarul
scriitorului român. Dialoguri pe hârtie, Editura
Polirom, Iaşi, 2005.
� Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura
Cartex Serv, Bucureşti, 2004.
� Marino, Adrian, Pentru Europa! Integrarea României.
Aspecte ideologice şi culturale, Editura Polirom, Iaşi,
1995.

Discobolul
OANA DRAIA-FODOR
Anton Holban. Polifonia geloziei
Premiat la un an după apariţie de către Societatea Scriitorilor
Români, şi al doilea roman din interesanta „trilogie” a lui Anton
Holban (O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei)
se înscrie caracteristicilor literaturii de analiză psihologică. Publicat
în decembrie 1934, la Editura Pantheon din Brad, la trei ani după O
moarte care nu dovedeşte nimic, romanul Ioana are în centru acelaşi
personaj principal – Sandu, iar prototipul pentru personajul feminin –
Ioana – este Maria Dumitrescu, soţia scriitorului. Ştim că la Anton
Holban viaţa şi literatura sunt două coordonate care se intersectează,
se completează, chiar se presupun reciproc. Opera are acelaşi punct
de pornire – realitatea –, dar suprapunerile nu sunt totale, căci autorul
nu uită nici o clipă să pună scrisului său pecetea creaţiei artistice. El
însuşi declară că „nu trebuie găsită sub intrigă neapărat
corespondenţa unei aventuri, ci numai un climat autentic.” 1
Romanul debutează prin încadrarea acţiunii într-un spaţiu
geografic neales la întâmplare de către scriitorul atent la detalii: „Aş
vrea să se reţie în această carte miraculoasa atmosferă de la Cavarna,
pe care m-am căznit s-o redau cât mai bine.” 2 Este vorba despre
Cavarna, micuţul târg de la malul mării: „[...] automobilul o porni pe
pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând şi
schimbând culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci,
urme de sânge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută în vreun ungher
1 Anton Holban, Pseudojurnal, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, pag. 185
2 Idem, pag. 193
92

Teme la alegere
dosnic al acestei pustietăţi. Apoi ne-am oprit pentru câteva clipe la o
moară arsă...”. Cititorul va descoperi dimensiunea simbolistică a
acestui loc în cadrul operei, odată cu înaintarea lecturii. „Cavarna
port, localitate aproape pustie, dar care departe de a-i narcotiza,
alătură identificând, furia mării de furia pasiunii amoroase.” 1 Aşa
cum observă şi Gheorghe Glodeanu în monografia sa (Anton Holban
sau „transcrierea” biografiei în operă, Ed. Limes, Cluj-Napoca,
2006), micuţa localitate de lângă Balcic devine metapersonaj.
Naratorul face unele divagaţii de la firul epic propriu-zis şi îşi
îndreaptă atenţia asupra decorului, ceea ce este atipic
pentru Anton Holban. Scopul este acela de a crea atmosfera locală,
care dă contur menajului Ioana-Sandu, făcându-l mai real, mai
autentic. „În cadrul de azur al Balcicului, scene de dramă
psihologică, de conflict sentimental, se desfăşoară calm. Căci
dinamica literaturii lui Holban n-avea elanul vitezei.” 2 Întâlnim în
romanul Ioana descrieri ale mediului exterior – străzi, prăvălii,
unghere, oameni. Nu lipsesc descrierile naturii. Imaginea gâştelor şi
a raţelor care se agită pe un râuleţ din faţa casei îi oferă încântare
naratorului şi obiect de observaţie. Un rol foarte important, simbolic,
îl are marea. Imaginea mării este o proiecţie a stării interioare a
personajelor principale. În manieră romantică, naratorul găseşte în
zbuciumul mării, în valurile care se formează şi se sparg de maluri,
mereu altele şi parcă aceleaşi, propriile lui zbateri interioare,
niciodată sfârşite. Analizând romanul, Perpessicius sublinia valoarea
laitmotivului mării: „[...] cadrul de natură austeră al Cavarnei, pe
fundalul căreia se proiectează povestea asta dureroasă, aşa cum
povestea lui Tristan şi Isolda tot în perspectiva mării se desfăşoară.
Paralelismul dintre zbuciumul mării şi al eroului imprimă romanului
ceva din trăsăturile dominante ale poemelor tragice.” 3 De fapt,
personajele legendei medievale celtice sunt nu o dată amintite în
paginile romanului. Aurel Sasu consideră că „romanele lui Anton
Holban refac din perspectivă modernă mitul lui Tristan şi al
1
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. II, Ed. Pentru Literatură,
Bucureşti, 1968, pag. 258
2
Alexandru Robot, Publicistică, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2003,
pag. 381
3
Perpessicius, 12 prozatori interbelici, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, pag.
360
93

Discobolul
Isoldei.” 1 Prin aceste trimiteri într-o astfel de scriere modernă de
factură analitică, se încearcă plasarea trăirilor într-un registru grav.
Frământările eroilor moderni preiau ceva din grandoarea nefericirii
eroilor antici, doar arhitectura lumii interioare a protagoniştilor este
diferită. Gândul la caracteristicile tragediei antice nu a fost străin de
scriitor. Când i se reproşează abundenţa unor termeni bombastici ca
dezastru, cataclism, catastrofă, tragedie, nefericire etc., el
mărturiseşte: „cu luciditate am preparat aceşti termeni de-a lungul
romanului. Voiam să redau sunetul unei dezolări care plana pe
întreaga carte ca într-o tragedie greacă.” 2
În acest peisaj se consumă povestea sau, mai bine spus, o
parte din povestea lui Sandu şi Ioana, căci romanul surprinde
reluarea relaţiei celor doi după o despărţire de trei ani de zile. Ajunsă
înaintea lui la Cavarna, Ioana îl întâmpină „transfigurată de
aşteptare”, cuprinsă de bucuria revederii. Prin adjectivul folosit,
scriitorul sugerează metafizica sentimentului puternic care pune
stăpânire pe femeie. Fenomenul i se pare lui Sandu „supranatural”,
dincolo de capacităţile sale, căci imediat se întreabă dacă el ar fi în
stare „de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit şi
pe cel de unde porneşte şi pe cel către care porneşte”. Este
momentul care determină şi confesiunea naratorului, din care
străbate şi o firavă nuanţă de reproş adus firii sale: „Întotdeauna, sub
orice iniţiativă de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi
instinctul de a mă analiza” şi, am continua noi, de a analiza pe cei
din jur. În romanul Ioana „voluptatea analizei, a introspecţiei, a
devenit aproape obsesie.” 3 Dar în loc să lumineze, să clarifice,
această analiză diversifică la infinit concluziile, devenind epuizantă.
Încă din primele rânduri, Sandu se dovedeşte un om al contrariilor:
„O priveam acum cu dragoste, milă, duioşie, dar şi cu reflexia: «Ce
rochie urâtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost
îmbrăcată cu gust»”.
1
Aurel Sasu, în De la N. Filimon la G. Călinescu; Studii de sociologie a
romanului românesc, Studiu introductiv de Paul Cornea, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1982, pag. 259
2
Anton Holban, Testament literar, în Romane, Jocurile Daniei, vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 15-16
3
Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972, pag.
45
94

Teme la alegere
Aşa cum spuneam, mai mult ca în celelalte romane, Anton
Holban nu neglijează atmosfera, deşi nu-i dă nici acum foarte multă
importanţă („de la clasicii francezi am învăţat că decorul este ceva
suplimentar, şi deci el trebuie cât mai mult simplificat” 1 ). Apar
câteva elemente de tip balzacian care vizează aspectul fizic,
îmbrăcămintea sau accesoriile personajelor: „arsă de soare, pe
frunte cu câţiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în
pantofi. Rochia şi-a lucrat-o singură, fără gust [...] Câteva zorzoane
inutile, şi la spate chiar un început de trenă”; sau oraşul, străzile,
locuinţele: „Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate
ţinute de bulgari şi câteva cafenele umile [...] Câteva magazii,
câteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piaţă la mijloc, pe o
latură cu o casă pătrată, restaurantul «Mihali», şi el, cu toată
neînsemnătatea lui, deschis numai vara.” Pentru pitorescul
atmosferei, scriitorul pune în scenă oamenii locului. Personajele sunt
introduse printr-o scurtă caracterizare extraordinar de sugestivă:
„doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropiţe în obraz, cu
gesturi mărunte, cu vocea subţire şi vorbele îngrămădite. [...] Face
parte din mai multe comitete, care n-au decât păcatul că nu sunt de
nici un folos”, „Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu
mustăţile atârnate”, Viky, sora Ioanei, „era expresia cea mai
perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără creţ, cu ochii
luminoşi, cu zâmbetul lilial”, Roza, verişoara fetelor, „fugea de lume
şi nu se înţelegea cu nimeni [...] era mică, grasă, cu părul roşu, şi
toată faţa acoperită cu pistrui”, vameşul „e un flăcău bătrân, cu
zâmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic şi incapabil să pună o
întrebare, de o timiditate cumplită...” etc.
Ioana se construieşte în jurul încercării de a reînvia o relaţie
imposibilă şi, în acelaşi timp, necesară pentru ambii parteneri.
Cititorul află mai multe despre originea nefericirii celor doi abia
după câteva zeci de pagini, căci firul cronologic al epicului holbanian
se rupe mereu, iar părţile sunt înnodate, se pare, la întâmplare de
către naratorul care urmăreşte autenticitatea relatărilor sale. După o
despărţire de trei ani cei doi se întâlnesc din greşeală (poate împinşi
de mâna destinului) şi nu se mai pot împotrivi sentimentelor care nu
s-au atenuat în tot acest timp. Ioana a fost cea care a încercat atunci
1
Anton Holban, Romane, Jocurile Daniei, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti,
1982, pag. 14
95

Discobolul
să lase în urmă relaţia cu Sandu, determinată de convingerea că nu
este iubită şi tot ea este cea care propune împăcarea – „De ce atâţia
ani voinţa ei n-a avut nici o ezitare, dar s-a destrămat deodată într-o
zi – părându-i-se că orice luptă este de prisos – n-o să poată înţelege
nimeni niciodată.” În momentul reîntâlnirii, amândoi se comportă
ciudat: „a început între noi o scenă artificială, căci vorbeam
amândoi la întâmplare, în prada emoţiei, ne puneam întrebări
neînsemnate, fără să înţelegem bine răspunsuri, mergeam fără sens,
spre Şosea.” Dar în conversaţia lor, oarecum dezarticulată, Ioana îi
mărturiseşte relaţia ei cu celălalt. Acesta era un prieten, pe care chiar
Sandu i-l prezentase, într-un moment când simţea cu exasperare că
scenele dintre el şi Ioana deveniseră insuportabile. Prea slab ca să
fugă şi prea nenorocit ca să rămână, cum însuşi mărturiseşte, i-l
prezintă Ioanei „ca diversiune [...] căci era inteligent, putea să o
înveţe o mulţime de lucruri şi să aibă o înrâurire asupra ei, punând
puţină ordine într-o minte aşa de chinuită.” Sandu devine astfel
sursa propriei drame afective, deoarece el îşi aruncă iubita în braţele
altuia.
Perioada marcată de chinuri interioare se dovedeşte a fi fost
în van. Ioana încearcă să-şi aline suferinţa şi să umple golul cu un alt
bărbat, cum procedase şi Irina din romanul O moarte care nu
dovedeşte nimic, dar, nereuşind, nu trăieşte slăbiciunea gestului ultim
– acela al sinuciderii. Dimpotrivă, ştie să-i găsească şi celuilalt
calităţi, afirmând chiar că „amândoi îmi sunteţi necesari.” Sursa
chinurilor este hotărârea femeii de a se da altui bărbat, ceea ce naşte
în sufletul eroului sentimentul geloziei. Unul dintre motivele
dialogurilor polemice cu Ioana este faptul că Sandu încearcă mereu
să-şi dovedească superioritatea faţă de celălalt. „Gelozia mă face să
pun mereu întrebări”, afirmă Sandu, dar cunoscând firea lui, putem
spune că adevărata sursă a tragediei lor este apetitul lui pentru
analiză. Mania (auto)analizei este calificată, pe bună dreptate, de Ion
Negoiţescu drept viciu. 1 Gestul Ioanei nu constituie decât un pretext
întemeiat pentru satisfacerea acestui apetit, dar şi pentru încercarea
de a cunoaşte sufletul femeii. Pentru aceasta va decurge adesea la
unele comparaţii între bărbat şi femeie: „Cu noi bărbaţii nu se pot
produce surprize, chiar dacă am trăi viaţa cea mai aventuroasă. [...]
1
Conf. Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976,
pag. 239
96

Teme la alegere
ne luăm răspunderea pentru tot ce a fost, pentru noi înşine. De aceea
suntem mai puţin proaspeţi, purtăm totdeauna după noi întreg
trecutul. Femeile trec prin toate transformările, renăscând de fiecare
dată. Par, în momentul trăirii că pun toată frenezia corpului şi a
sufletului, şi totuşi, după un timp, constaţi că pentru ele n-a fost
decât o închipuire...” Aceste comparaţii, uneori ample, au caracter
de generalitate şi trădează un oarecare misoginism. Şi cu alte ocazii
am arătat că eroului holbanian nu-i este deloc străină atitudinea de
superioritate faţă de femeie. La Ioana aprecia „inteligenţa virilă, fără
memoria facilă a femeilor” sau i se părea formidabil pentru o fată să
prefere lectura clasicilor francezi, dovedind un spirit critic
argumentat, pe care nu-l mai întâlnise la nici o femeie.
Meticulos şi „atent la înregistrarea comportamentului
eroinei, personajul masculin e mai degrabă interesat de personalitatea
ei ascunsă, de secretul feminităţii ei, de adevărul său unic, original.” 1
Însă, oricât ar sonda Sandu interiorul femeii, nu va ajunge la o
cunoaştere totală, eternul feminin rămânând un mister până la
sfârşitul romanului. Dimpotrivă chiar, încercând să elucideze, se va
afunda mai mult în necunoscut şi îndoială. Se pare că, în romanele
sale, „Anton Holban mizează exclusiv pe actul cunoaşterii fără a se
preocupa de rezultatele ei.” 2
Acelaşi drum îl parcurge protagonistul şi spre cunoaşterea de
sine. Simţul observaţiei este atât de marcant, încât gesturile lui nu pot
fi lipsite de premeditare, spontane: „Întotdeauna, sub orice iniţiativă
de a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă
analiză.” Apare în roman chiar ideea dedublării eului personajului:
„nu-mi pierd pe tovarăşul meu interior, care controlează toate
gesturile.” Situaţia este determinată de nevoia-încercare de
cunoaştere absolută a sinelui. Dar aceasta se refuză constant, iar
personajul-narator simte că nu va putea niciodată să încadreze omul
în tipare exacte. Structura umană este imprevizibilă şi ascunde mereu
secrete: „Sunt secrete pe care nu le poţi niciodată afla, şi fiecare om
e un sfinx (oricât ar avea mania confidenţelor) atunci când te
interesezi de el.”
1 Cornel Căpuşan, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coord.
Ion Pop, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999, pag. 178
2 Irina Petraş, Ştiinţa morţii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag. 149
97

Discobolul
Cornel Căpuşan vorbeşte despre „voinţa de luciditate” a lui
Sandu. Noi am spune mai
degrabă nevoia de luciditate, căci structura sa nu îi îngăduie altă
atitudine. El este conştient de aceasta şi adesea tânjeşte după o trăire
simplă, autentică: „Mă întreb dacă eu aş fi în stare de o asemenea
dăruire totală, fermecătoare...”, „pentru oamenii simpli orice cuvânt
are o semnificaţie exactă, nu sunt în stare să bănuiască nimic
îndărătul lui. Ce admirabili sunt aceşti oameni şi ce reconfortanţi!”
În acelaşi timp realizează că nici dacă ar descoperi unele răspunsuri
clare şi definitive, nu ar găsi liniştea interioară: „Aceeaşi iluzie a
mea, de totdeauna, că dacă aş clarifica, aş fi fericit.”
Citând cuvintele naratorului am spune că este povestea a
„doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună” sau „doi
oameni care nu pot trăi unul fără celălalt şi totuşi se chinuiesc.”
Drama „rezultă din confruntarea a două sensibilităţi excesive,
tragice, care se pândesc, se caută, se sprijină şi se exasperează
reciproc.” 1 În acest roman problemele lui Sandu îşi găsesc o
explicaţie mai concretă: femeia pe care o iubeşte l-a trădat. De fapt,
între cei doi este o continuă acuzare mutuală: Sandu o acuză că l-a
înşelat („îmi dau seama că nu voi ierta-o niciodată, că chinul va fi
etern”), Ioana îl învinovăţeşte că nu a iubit-o, determinând-o să-şi
caute alinare în altă parte („exclamaţia Ioanei, «nu m-ai iubit», nu o
voi putea rezolva niciodată”). Nu are importanţă care este mai
îndreptăţit să condamne, căci, oricum, firea lor îi expune mereu
nesiguranţei, interogaţiei, nefericirii. Stăpânit de demonul analizei
psihologice, mai ales Sandu este supus incapacităţii de a se putea
raporta senin la o clipă de fericire şi de a o pute trăi ca atare.
În ceea ce o priveşte pe Ioana, explicaţiile pe care i le dă lui
Sandu pentru faptele sale vizează şi liniştea ei. Scuzele o ajută să-şi
suporte mai uşor trecutul. El realizează acest lucru şi, spunându-i,
femeia recunoaşte că altfel ar înnebuni. „În esenţa tragediei – spune
Ion Negoiţescu – intră necesitatea absolută a personajelor de «a se
explica» între ele, această explicaţie luând forma de luptă
psihologică, de acerbă dialectică poetică. Nu duc lipsă de explicaţie
între dânsele personajele lui Anton Holban, care se luptă cu veşnica
veleitate de a învinge, cu suprema energie de a-şi satisface orgoliul,
1
Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, Ed. Minerva, Bucureşti,
1972, pag. 306
98

Teme la alegere
dar şi cu mai multă sau mai puţină inumanitate distructivă; se luptă
când se iubesc şi se urăsc (mai mult sau mai puţin conştient) fiindcă
se luptă.” 1 Liviu Petrescu vede în cele două personaje nişte „fiinţe
slabe, care nu suportă povara unei culpe; de unde şi tendinţa
accentuată de a se disculpa şi de a găsi pe alţii vinovaţi, eliberânduse
pe sine de o asemenea bănuială.” 2
După titlu, ne-am aştepta ca personajul principal al
romanului să fie Ioana, dar, ca şi în celelalte romane (O moarte care
nu dovedeşte nimic şi Jocurile Daniei), personajele feminine nu sunt
decât pretexte pentru tiradele analitice ale adevăratului personaj
principal – Sandu. Însă în acest roman, naratorul introduce şi alte
existenţe pe lângă cea personală: soţii Axente, Viky, domnul Jianu şi
doamna Pitpalac, Hacik, Charles, Arabella etc. Chiar dacă nu sunt
complet conturaţi, aceştia au parte de caracterizări sugestive şi sunt
implicaţi în acţiune; unii chiar au povestea lor, dincolo de cea a lui
Sandu şi a Ioanei. Domnul Jianu şi doamna Pitpalac îşi trăiesc
aventura lor, binevoitorul Hacik se complace în „dragostea lui fără
speranţă pentru o fată tuberculoasă”, amuzantaViky este măcinată
în cele din urmă de o boală drastică. Astfel, acel „mit personal”, de
care vorbea Silvia Udrea în analiza romanului O moarte care nu
dovedeşte nimic, este acum mai ponderat.
O altă diferenţă faţă de celelalte două romane de analiză este
şi faptul că în Ioana dialogul este mult mai frecvent, aspectul de
jurnal fiind atenuat. Din această modalitate de expunere cititorul are
posibilitatea să cunoască mai bine (în mod direct!) personajul
feminin. Dacă Irina a fost un personaj absent, Ioana este personaj în
sensul adevărat al cuvântului – acţionează, ia decizii, are păreri,
participă la dialog. Probabil că aceasta se întâmplă şi datorită faptului
că Ioana are mult mai multă personalitate şi este apreciată de Sandu
ca o femeie foarte inteligentă, ceea ce nu spunea despre Irina. În
acest sens, Alexandru George menţionează faptul că „Ioana
constituie o frumoasă excepţie şi în acelaşi timp punctul culminant al
puterii sale de creaţie. Spre deosebire de năpăstuita şi [...] strivita
Irină [...] sau de inconsistenta Dania, Ioana este o creaţie sigură şi
viguroasă, una din singurele femei care trăiesc realmente în literatura
1 Ion Negoiţescu, Analize şi sinteze, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, pag. 240
2 Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Ed Tineretului, Cluj, 1969, pag. 214
99

Discobolul
lui Anton Holban şi altminteri decât un pretext sau un punct de
confruntare a ideilor autorului.” 1
Această calitate intelectuală comună este unul dintre
motivele pentru care critica literară afirmă că Ioana nu este decât un
alter ego feminin al lui Sandu. Cei doi recunosc acest lucru: „Cred
că suntem identici!” Afirmaţia este cu atât mai justă cu cât Sandu a
fost cel care
a format-o pe Ioana. Când s-au cunoscut, ea era o tânără fată care
abia terminase şcoala secundară de provincie, iar el îşi putuse
exercita veşnica lui „veleitate de pedagog”, cum însuşi mărturiseşte:
„Nu-i place decât literatura clasică [...]. Pare neverosimil ca o fată
să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi
totuşi aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am
transmis eu. Când i-am fost recomandat, abia terminase şcoala
secundară de provincie...” De remarcat este puterea ei de asimilare,
de înţelegere, marcă a inteligenţei sale: „Am lăsat-o mai târziu să
interpreteze singură, şi eu numai îmi dam părerea, profesor şi elevă.
Dar curând elucida perfect orice, fără ajutorul meu, şi vedeam cu
stupefacţie că eu nu mai aveam nici un rol. Am trecut la Racine [...]
Curând toate piesele lui Racine îi erau familiare, şi eu nu mai
puteam contribui cu nimic [...] mai târziu multe înţelesuri mi le-a
explicat ea mie.” 2 Spiritul critic dovedit de Ioana îl uimeşte,
părându-i-se surprinzător la o femeie. „Pentru Ioana, Sandu este un
veritabil mentor spiritual, care o formează după chipul şi asemănarea
sa.” 3 Dar o găsim şi pe Ioana în poziţia de „pedagog” în relaţia ei cu
celălalt. Chiar ea îi mărturiseşte lui Sandu: „eram educatoare”.
Altă asemănare între cei doi este nevoia/mândria/fatalitatea
nefericirii: „Ioana este deosebită de celelalte femei prin inteligenţa
1
Alexandru George, La sfârşitul lecturii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
pag. 131
2
Dacă luăm în considerare parţiala identitate a lui Sandu cu Anton Holban,
nu trebuie să neglijăm aptitudinile de pedagog ale scriitorului. Valeriu
Anania, fost elev al lui Anton Holban vorbeşte despre el ca despre un
profesor de vocaţie: „el a reuşit cu prisosinţă să împlânte în sufletul nostru
dragostea de muncă, dragostea de literatură românească şi franţuzească.”
Vezi Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Ed. Cartea Românească,
1983
3
Gheorghe Glodeanu, Anton Holban sau „transcrierea” biografiei în
operă, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006, pag. 111
100

Teme la alegere
virilă, dar şi prin ravagiul care îi tulbură tot timpul fiinţa, prin
necesitatea de a fi nefericită”, iar Sandu se simte legat de Ioana
datorită chiar greşelilor acesteia: „sunt un temperament oribil, şi
numai tristeţile mă leagă de oameni, de lucruri.” În plus, el
mărturiseşte: „Bucuriile (spre deosebire de nenorociri n.n.) nu ştiu să
le preţuiesc şi nici să le întreţiu.” În general personajele lui Anton
Holban trăiesc „o adevărată voluptate a suferinţei”, cum spune
Gheorghe Glodeanu. 1 „Dacă în dragoste mă găsesc neînsemnat,
depăşit de toată omenirea, în nefericire din pricina dragostei mă
consider unic, căci nu sunt în stare să mă refac, să lupt contra acelei
stări, şi chiar mă complac, astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi
sunt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur care se
înspăimântă de atâta singurătate funebră.” Sau, în altă parte
recunoaşte că: „din pesimismul meu temperamental trag satisfacţii.”
Personajul secundar masculin, Celălalt, nu are importanţă ca
identitate, de aceea, intenţionat, scriitorul nu îi dă nici un nume.
Personajul are şi un rol comparativ, dar contează
în primul rând ca idee, căci prin el eroul poate găsi suport
frământărilor, geloziei. Datorită existenţei celuilalt în viaţa Ioanei,
Sandu are un motiv permanent de chin. Ea îi mărturisise tot adevărul
lui Sandu pentru că altfel „l-aş fi simţit tot timpul inferior, un
bicisnic pe care trebuie să-l menajez şi n-am vrut asta”. În plus,
iubirea ce i-o poartă nu ar fi lăsat-o să-l mintă: „S-ar fi putut să
păstrez de el un secret aşa de important când sunt obişnuită să-i
spun cel mai mic gând al meu?” Stăpânit de gelozie, încearcă să afle
mereu cât mai multe detalii pentru a şti exact ce s-a petrecut între ei.
Această curiozitate bolnavă este întreţinută şi de umilinţa pe care o
simte bărbatul trădat, dar şi înclinaţia lui de a nu escamota nici o
ocazie de suferinţă. Cunoscând temperamentul lui Sandu, acest
proces interogativ nu se va încheia niciodată. Concluziile trase aveau
la bază o observaţie psihologică atentă, dar nu alungau neliniştea:
„am o mulţime de adevăruri şi de presupuneri pe care nu le pot
îmbina, sau îmbinându-le dau naştere la o construcţie arbitrară,
ridicolă pentru orice om normal.” Pentru a afla cât mai multe şi
pentru a avea certitudinea adevărului, el recurge la tot felul de
tertipuri psihologice, de „stratageme”. Chiar el mărturiseşte că nu
punea întrebările niciodată direct, ci le preceda de introduceri
1 Idem, pag. 112
101

Discobolul
crispate şi obositoare, sau când ea singură începea să se destăinuie nu
o întrerupea, arătându-se cel mai bun prieten. Dar, din destăinuirile
celor doi, aflăm că şi relaţia dinaintea plecării Ioanei la Celălalt
fusese una dezastruoasă. Prezentul nu oferă decât noi motive pentru
chin. Dacă la început Ioana afirmă că ea nu poate să ascundă nimic,
încet mărturisirile devin mai neclare sau se contrazic între ele: „în
viaţa noastră comună, ştiind că totul s-a terminat cu celălalt, adică
punând o limită păcatelor ei, am început să o iscodesc, să mă chinui,
să interpretez. Şi abia la urmă, din pricina mea, Ioana, aşa de
sinceră, a început să-mi atenueze adevărul.” Tot după principiul lui
„sau...sau...”, motivele acestei transformări ar putea fi mai multe:
„fie că mă vedea chinuindu-mă şi voia să mă consoleze, fie că ea
însăşi îndrăgostită în braţele mele şi îngrozită de ceea ce făcuse, nu
îndrăznea să privească acest adevăr în faţă şi căuta să şi-l facă mai
acceptabil.”
În comportamentul lui Sandu un rol important îl joacă şi
orgoliul său – orgoliul de a fi singurul bărbat din viaţa iubitei şi apoi
orgoliul de a se şti superior celuilalt. Hotărârea Ioanei de a pleca de
lângă el o pune într-o poziţie superioară faţă de el: „Toată povestea
m-a umilit adânc, mi-a demonstrat ce nevolnic sunt şi ce puternică
este Ioana”. Tot datorită orgoliului său exacerbat nu a făcut nimic
pentru a o opri pe Ioana, considerând că s-ar înjosi sau ar
deveni ridicol: „Orgoliul meu e mai presus de dragoste, căci
observam odinioară perfect îndepărtarea Ioanei, importanţa ce o
căpăta celălalt în ochii ei şi nu făcusem nici un gest de apărare.[...]
Şi frica de ridicol e mai presus de dragoste.” Ioana nu l-a iubit pe
celălalt, defectele lui îi apăreau astfel şi mai mari decât erau în
realitate, dar l-a apreciat pentru inteligenţa lui. În plus, nu l-a părăsit
mai repede ca să nu pară totul doar o aventură, iar firea ei nu este
compatibilă cu astfel de escapade. Liviu Petrescu detectează însă la
Ioana o „slăbiciune morală” dovedită prin alegerea ei de a deveni
„metresa” celuilalt, chiar dacă „îl detestă pentru vulgaritate, pentru
lipsă de delicateţe în scenele intime”. 1 În plus, „ea uită aversiunea
iniţială pentru «celălalt» [...] printr-o familiarizare treptată cu
imaginea defectelor, faţă de care, dacă ar fi rămas sinceră cu sine, nu
1
Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Ed. Tineretului, Cluj, 1969, pag.
181
102

Teme la alegere
ar fi trebuit să arate îngăduinţă.” 1 Alegerea celuilalt în defavoarea lui
Sandu îl umileşte pe erou, dându-i sentimentul de inferioritate. Deşi
odată cu revenirea Ioanei are certitudinea iubirii ei, el nu poate
reprima trecutul. Orgolios şi răzbunător, Sandu urmăreşte să-l
descalifice pe celălalt bărbat, profitând de situaţia favorabilă: „pe
măsură ce redevenea îndrăgostită ca odinioară, îl săpam pe celălalt
şi-mi era uşor, căci găseam destule pretexte ca să o dezgust. Şi apoi
ea nu-l iubea, îi fusese numai un motiv.” Sunt toate şansele ca, „în
momentul când Sandu va considera că prestigiul său a fost în
întregime refăcut şi că a primit toate reparaţiile morale la care
aspirase, interesul lui pentru Ioana va descreşte din nou, până când
vechea saturaţie va reapare.” 2
Toată această luptă psihologică nu putea oferi linişte
cuplului. Trecutul macină prezentul şi implicit viitorul: „trecutul şi
prezentul se suprapun în viaţa noastră, iar gândul la viitor vine
foarte rar”. Suferinţa pare a fi egală pentru cei doi şi dacă sunt
despărţiţi şi dacă sunt împreună. Peste Sandu apasă, ca o fatalitate,
nevoia de a scormoni continuu în sufletul şi mintea iubitei, până la
epuizare. Holban a acordat elementului temporal o importanţă
deosebită în opera sa, iar situaţia acesta din romanul Ioana oferă
scriitorului ocazia de a suprapune timpurile de-a lungul scrierii.
„Rarele momente în care armonia se împlineşte se întrerup curând şi
căderea în timpul imperfect şi impur se petrece abrupt şi crispat.
Trecutul Ioanei, chinuitor şi enigmatic, îşi proiectează conturul incert
în prezentul suferinţei.” 3
Trecutul se intercalează în permanenţă cu prezentul.
Observăm însă că prezentul se scindează – pe de o parte prezentul
scrierii, pe de altă parte prezentul întâmplărilor. „A amesteca trecutul
cu prezentul, iată un nou mijloc de poezie. În practică, a alterna
timpul trecut cu timpul prezent. În Ioana se găseşte acest joc
răspândit pretutindeni. Gândul la Ioana de altădată, aventura Ioanei
cu celălalt (anume ales fără nume), prezentul vieţii de la Cavarna, şi
1
Idem, ibidem
2
Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Ed. Tineretului, Cluj, 1969, pag.
219-220
3
Alina Pamfil, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul
românesc interbelic, Ed. Dacopress, 1993, pag. 146
103

Discobolul
momentul când Sandu scrie toată povestea.” 1 Este conştient că
povara de care nu poate scăpa o transferă, inevitabil, şi asupra femeii.
De multe ori îi este milă, o compătimeşte sincer şi încearcă să-i
alunge neliniştea, să o facă să uite, dar ştie că schimbarea este doar
de moment. „Dragostea şi ura se succed cu repeziciune” între ei, iar
confortul afectiv şi psihic se anulează.
Pentru Sandu, Ioana se ipostazia pe rând în trădătoare şi
nefericită. Astfel, în sufletul lui alternau sentimente contradictorii –
de la umilinţă şi răzbunare, până la milă şi afecţiune. Simfonia
stărilor sufleteşti cuprinde la eroul holbanian note foarte nuanţate.
Sentimentele lui variază uneori subtil, aproape insesizabil, alteori
diferă fundamental, până la opoziţie. Pus în această situaţie,
personajul-scriitor se confruntă cu dificultăţile scrisului: „Şi ce
reduse sunt mijloacele noastre de exprimare faţă de stările
sufleteşti.” Afirmaţia contribuie şi la dimensiunea autenticistă a
cărţii.
Se remarcă faptul că personajul principal al lui Anton
Holban nu poate trăi în afara femeii, oricare ar fi – Irina, Ioana sau,
mai târziu, Dania. Prin implicare intensă şi amplă, confruntarea cu
femeia pare a fi sursa cea mai prolifică pentru un proces psihologic
inextricabil. În fiecare dintre cele trei romane de analiză conturul
personajului feminin se schimbă, primeşte alte caracteristici. Dacă pe
Irina, Sandu o vedea net inferioară, Ioana îi este necesară datorită
sentimentelor mai profunde pe care le mărturiseşte, dar şi pentru
asemănarea cu el, pentru inteligenţa ei, iar cu Dania, inaccesibilă şi
superficială, se va afla în imposibilitatea de a stabili o relaţie în
sensul propriu al cuvântului. Primele două au experienţe comune
alături de Sandu (pe amândouă le educă, amândouă vor trăi lângă el
iubirea absolută), dar Ioana este superioară Irinei. În romanul O
moarte care nu dovedeşte nimic Sandu nu cunoaşte sentimentul
iubirii, dar acum îşi mărturiseşte dragostea pentru Ioana şi chiar are
momente de extaz: „Te iubesc, Ioana! Nu trebuie să crezi că vorbesc
numai din pricina unui entuziasm momentan [...] Ce fericit sunt! Ce
rar i se întâmplă unui om să aibă o astfel de superbă ocazie în
viaţă!” În plus, dacă pe Irina a putut-o înlocui imediat cu o altă
1
Anton Holban, Testament literar, în Romane, Jocurile Daniei, vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 13
104

Teme la alegere
femeie, pe Ioana o vede unică, iar la sfârşit prevede un viitor frumos
doar alături de ea.
Sandu şi Ioana îşi sunt reciproc necesari. El îşi apreciază de
această dată femeia, îi recunoaşte calităţile, dar cu toate acestea nu se
gândeşte la căsătorie. De fapt, această nehotărâre a determinat-o pe
Ioana să-l părăsească, deoarece, pentru ea, atitudinea lui echivala cu
lipsa iubirii. Şi nu o dată el se comportă cu indiferenţă faţă de Ioana,
mărturisind că „în clipele scurte de potolire a geloziei [...] redevin
cel pe care îl cunoscuse odinioară Ioana, uşuratec în ceea ce o
priveşte, plictisit...” George Călinescu a punctat foarte bine diferenţa
dintre cei doi din acest punct de vedere: „Dragostea lui Sandu pentru
Ioana pare un sentiment titanic, de un mare patetism, care îl face «să
sufere îngrozitor» de gelozie, îi dă «dureri imense», dar totul în
limitele (sic) unui concubinaj comod. [...] dar dragostea femeii este
prin definiţie practică, adică etică; ea cere o abnegaţie, o răspundere
socială, şi asta se cheamă, în termeni comuni, căsătorie.” 1 În aceeaşi
recenzie la roman, criticul spune că această carte s-ar fi putut numi
„Romanul omului care n-a înţeles că trebuia să ia pe eroină în
căsătorie”.
Personalitatea puternică a Ioanei determină, în viziunea
bărbatului, schimbul de rol faţă de romanul anterior – femeia este
acum cea care deţine controlul, iar orgoliul lui este inevitabil rănit:
„Cu infinită ciudă îi simt despotismul, şi mi-e scârbă de mine că nu
am avut curajul să mă degajez, să plec.” În plus, mai trăieşte şi
umilinţa că doar ea a înşelat: „Ea încerca o nouă viaţă şi eu,
bărbatul, aşteptam! Ce umilinţă!” În încercarea de a-şi satisface
orgoliul recurge şi el la gestul Ioanei: o înşeală cu o femeie care i se
oferă la întâmplare, deşi nu simte decât „scârbă” faţă de „încăperea
murdară” şi de „trupul dizgraţios şi impudic”. Face aceasta ca să se
răzbune, dar şi datorită nevoii de libertate: „De ce am intrat? Din
perversitatea de a o înşela pe Ioana şi de a mă simţi, astfel, mai
liber?” Interesant este că el trece foarte uşor peste acest moment, ca
şi când nu ar avea nici o importanţă. Cu siguranţă că, dacă ar fi făcut
ea gestul acesta, alta ar fi fost atitudinea lui. Sandu îşi reproşează
mereu că nu are tăria să o părăsească (chiar dacă nu definitiv, ea a
1
G. Călinescu, apud Anton Holban, Opere, Ediţie note şi comentarii de
Elena Beram, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag. 1045
105

Discobolul
putut face asta!): „singur pe plajă, mă gândesc care ar fi mijlocul să
scap de Ioana [...] Invidiez temperamentul acelora ce pot lua
hotărâri precise.” Mai mult, face planuri de despărţire, dar se
dovedeşte a fi meschin: „Voi minţi-o că este o despărţire de scurtă
durată [...] şi dacă voi vedea că nu mă pot vindeca singur, cu toate
că de data aceasta voi fi sigur că Ioana mă aşteaptă fidelă, iar
celălalt a dispărut definitiv din viaţa ei (prea îi e scârbă de el), mă
voi întoarce din nou.” În legătură cu acest aspect, George Călinescu
vorbeşte de „acea oboseală în iubire, acea dorinţă de a fugi”, întâlnită
la Adolphe de Benjamin Constant. 1
Inevitabilă la Anton Holban este îmbinarea temelor sale
preferate: iubirea, literatura, călătoriile, muzica şi, bineînţeles,
moartea. Pasiunea lui pentru muzică acţionează ca un balsam pentru
chinul interior, iar peisajul Cavarnei oferă spaţii prielnice satisfacerii
acestei
nevoi: „când muzica te ameţeşte, când eşti unul dintre rarii fericiţi
care are un astfel de narcotic preţios la dispoziţie pentru necazuri,
când ai nevoie de sunete zilnic şi asculţi fără să observi trecerea
orelor, atunci spiritul critic nu-ţi mai împovărează emoţiile.” Şi
Ioanei i-a dezvoltat acest gust pentru muzică, iar momentele de
audiţie sunt adesea împărtăşite cu ea. De la Sandu aflăm că: „muzica
a jucat un mare rol între noi. Eram pasionat pentru sunete şi am voit
să o învăţ pe Ioana tot ce ştiam şi tot ce mai aflam. Cum educaţia
mea începuse de mult, ea a învăţat deodată numai operele bune ...”
Sandu a reuşit să-i transfere iubitei sale desfătarea muzicii,
dar niciodată nu îi va transmite obsesia morţii, care pe el îl urmărea
mereu şi o aducea în discuţie tot timpul. Întâlnim aceeaşi obsesie şi
la autorul lui Sandu. Holban le vorbea despre moarte până şi elevilor
săi. Valeriu Anania – elevul de atunci – îşi aminteşte că, deşi la clasă
era de cele mai multe ori voios, de moarte „era veşnic îngrozit. Nu se
putea împăca cu ideea că, odată, va trebui să dispară din lumea
prietenilor săi.” 2 Proiecţia acestei obsesii se regăseşte în toată opera
lui, sub diferite forme. În timpul unei plimbări cu barca pe mare,
1
G. Călinescu apud Anton Holban, Opere, Ediţie note şi comentarii de
Elena Beram, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag. 1045
2
Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Ed. Cartea Românească, 1983,
pag. 95
106

Teme la alegere
Sandu vorbeşte cu barcagiul Ali despre moarte. Cu ocazia bolii
incerte a lui Viky, îşi imaginează înmormântarea acesteia şi rolul pe
care l-ar avea fiecare dintre ei. Îi împărtăşeşte această preocupare
esenţială iubitei sale, exasperând-o: „Mi-ai distrus viaţa cu gândurile
tale negre: nu se vorbeşte unei iubite despre moarte”, îi reproşează
eroina. La început ea credea că îl poate schimba, dar acum îşi
mărturiseşte deznădejdea neputinţei de a-i alunga această nelinişte
existenţială. Fiinţa lui este atât de marcată de moarte, încât afirmă: „
Ideea morţii a devenit la mine un tic.”
Dacă am face o comparaţie între cei doi, am observa cât de
mult a influenţat-o Sandu pe Ioana, şi cât de puţin (am putea spune
chiar deloc) s-a întâmplat fenomenul invers. Probabil aceasta şi
datorită diferenţei de vârstă dintre ei, căci, aşa cum am mai spus,
când s-au cunoscut, ea era la vârsta la care caracterul şi
personalitatea omului pot fi uşor modelate. Reuşita lui a fost cu atât
mai mare cu cât ea avea şi fondul necesar, pentru că Irinei, de
exemplu, nu a putut să-i inoculeze pasiunile sale intelectuale şi
artistice.
Spuneam că literatura era altă pasiune a scriitorului şi astfel
şi a eroului său, dar neavând acelaşi rol vindecător ca muzica. În
roman apare atracţia lecturii, mai ales a clasicilor francezi. Erudiţia
lui Sandu se evidenţiază în special prin referirile pe care le face la
anumiţi scriitori: André Gide, Proust, Racine, La Fontaine; sau prin
paralele cu unele legende şi mituri în care se regăseşte: mitul regelui
Midas, legenda lui Tristan şi Isolda. Bineînţeles, inteligenţa lui
Sandu se manifestă şi în capacitatea de a urmări şi de a reda stările
contradictorii ale sufletului şi minţii, frământările vieţii interioare.
Aceasta se răsfrânge atât asupra lui, cât şi a celor din jur (de exemplu
momentele când analizează mecanismele interioare ale doamnei
Axente în perioada când ea singură fusese însărcinată să aibă grijă de
bolnava Viky).
Semnele de punctuaţie care caracterizează opera lui Anton
Holban sunt punctele de suspensie şi parantezele. Primele produc
„poezie”, marchează existenţa unui subtext, care duce analiza
dincolo de cuvintele naratorului, iar următoarele ramifică incursiunea
psihologică, fiind caracteristice pentru gândirea personajului
principal, care face mereu divagaţii şi dă mai multe variante unei
interpretări. Uneori acestea sunt adresate cititorului: „când Ioana a
insistat după obicei asupra vieţii lor comune de ordin intelectual, i-
107

Discobolul
am replicat (cu o neînţelegere perfectă a vieţii, dar gelozia era de
vină): atunci de ce mai trăiaţi împreună?”, „Am urcat cu Viky pe
Caracman [...] cu satisfacţia unui bărbat însurat făcând o escapadă
inofensivă (căci consideram legătura dintre mine şi Ioana ca ceva
oficial)”, „Am asistat de la distanţă la amândouă scenele (nu i-am
spus Ioanei niciodată, chiar când am devenit intimi) ...” etc. Cititorul
poate observa că unele din aceste paranteze seamănă cu indicaţiile
scenice intercalate în textul unei piese de teatru. În legătură cu acest
aspect dramatic, Mariana Vartic insistă pe dimensiunea de actor a
personajului principal, explicabilă prin nevoia lui de public şi
spectator. Chinurile lui nu sunt interiorizate. Multe personaje
primesc, pe rând, această calitate de confidenţi: Viky, Arabela, Radu,
domnul Theodoroiu, chiar şi celălalt amant al Ioanei sau, în ultimă
instanţă, marea („Câteodată mă duc în lungul mării, pe unde nu vine
nimeni, şi strig să întrec zgomotul valurilor: «Ioana m-a înşelat! Fievă
milă de mine!»“). Şi, în cazul în care cei din jur nu îi împărtăşeşte
durerea, „eroul şi-o clamează nu numai – ca un nou rege Midas –
către imensitatea valurilor , dar, concomitent, şi în auzul cititorului
spectator.” 1
Remarcăm faptul că această latură teatrală a personalităţii lui
Sandu este dublată de unele trăsături romantice. Un exemplu în acest
sens ar fi atitudinile sale extreme – când e prea gelos şi răzbunător,
când e plictisit şi indiferent; sau are unele ieşiri exagerate: când
merge cu Viky într-o excursie, iar la întoarcere nu o găseşte pe Ioana,
începe să ţipe dezarticulat: „Cum poţi să fii aşa de liniştită? Ştii ce
poate să însemne dispariţia Ioanei?” şi apoi şocul îi provoacă
leşinul.
Descrierile de natură şi admiraţia faţă de peisajul oferit de
mare ar putea duce cu gândul la romantism. Mai mult decât atât, în
spirit pur romantic (ca la Eminescu), natura se află în concordanţă cu
stările personajului. Cel mai fidel element este marea: „Feţele mării.
Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş
face o epopee [...] Aş înşira o mie de emoţii, şi aici emoţiile sunt
suprapuse.” Critica literară a observat, de asemenea acest aspect:
1
Mariana Vartic, Anton Holban şi personajul ca actor, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1983, pag. 172
108

Teme la alegere
„Holban iubeşte natura exterioară întrucâtva romantic, pentru
corespondenţele posibile cu neliniştile morale ale momentului.” 1
Altă dimensiune a romanului ar fi cea realistă evidenţiată de
Ion Negoiţescu: „Prevăzut cu cel mai ostentativ vocabular «tragic»,
Ioana este un roman realist.” Această idee este susţinută de
personajele secundare pitoreşti (iar pitorescul nu e compatibil cu
tragedia) sau de evenimentele fără legătură cu conflictul principal. 2
Trebuie adăugate aici şi elementele de tehnică balzaciană despre care
am discutat la începutul lucrării. Prin toate acestea se încearcă
crearea unei atmosfere specifice. Introducerea altor personaje decât
cele două principale prilejuieşte raportarea la alte suflete, alte
psihologii.
Alexandru Călinescu remarcă faptul că, temperamental,
Holban este „un romantic prin obsesia singurătăţii, a morţii, prin
vocaţia nefericirii; ca romancier, este însă un modern.” 3 Ca
reprezentant de bază al noii literaturi a secolului XX, Anton Holban
introduce în opera sa elemente de metaroman. „Mai mult decât în O
moarte care nu dovedeşte nimic, Sandu este acum înfăţişat în postura
de scriitor. De data aceasta apare la el clar formulată conştiinţa
scrisului [...]” 4 Proiectându-se în această ipostază, îşi pune unele
întrebări legate de condiţia sa, dar se transpune oarecum şi în situaţia
cititorului care simte nevoia unor explicaţii: „De ce scriu această
carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor,
care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să
aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai
ales e un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece.” Şi
Ioana se chinuie, dar se pare că ea are ceva mai multă demnitate în
suferinţă (să nu uităm totuşi că are şi ea tarele ei, căci încercase să-şi
uite suferinţa lângă alt bărbat pe care nu-l iubea). Doar el este cel
care ţipă cu disperare după ajutor. Primordială pentru zbaterile lui
Sandu este întrebarea „cine e cel mai vinovat?” şi aici intervine iarăşi
dimensiunea de actor a personajului. El expune toate aspectele
1
Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1972, pag. 284
2
Ion Negoiţescu, op. cit., pag. 240-241
3
Alexandru Călinescu în Mic dicţionar de scriitori români, coord. Mircea
Zaciu, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 262
4
Gheorghe Glodeanu, op. cit., pag. 112
109

Discobolul
experienţelor şi trăirilor sale spectatorului-cititor care, prin
obiectivitate, poate da o sentinţă: „Să-mi desluşească ce s-a
întâmplat cu mine şi de partea cui e greşeala.” Dar, în acelaşi timp,
îşi dă seama că „orice sentinţă ar da ei, nu m-ar mulţumi. Aş găsi-o
prea simplă pentru crisparea din mine.” Iar
faptul că o terţă persoană are acces doar la pledoaria unei părţi, care
este inevitabil subiectivă, poate da greş: „Nimeni n-ar putea să
răspundă precis nici măcar cine a fost MAI vinovat. Aceste rânduri
sunt complet nedrepte. Ar trebui să-şi scrie şi ea romanul ei, aşa cum
îl vede ea şi nu cum îl transform eu, căci consider pe Ioana egală cu
mine şi capabilă să-şi noteze cele mai impalpabile stări sufleteşti.
Din lectura celor scrise de amândoi un al treilea ar putea să-şi facă
o convingere.” Prin acest gen de afirmaţii autorul urmăreşte şi o
implicare vie, activă a cititorului în procesul literar propus de el.
Urmărind aceste aspecte ale romanului Ioana critica literară
vorbeşte de valoarea de document a operei. „Fiecare carte a d-sale
este un document subiectiv deosebit de valabil, într-o ţară a cărei
proaspătă epică pluteşte la suprafaţa fenomenelor sociale.” 1 Nu
vorbim de document în sensul propriu al cuvântului, ci o înregistrare
a unei conştiinţe complexe, atât de profunde şi iscoditoare încât
ajunge până la anularea unui sens unic, general valabil. Ioana
„constituie, prin numeroase fişe, dosarul alambicat şi divers al unui
proces deschis, fără sentinţă, mereu judecat şi rejudecat, în
perspectiva senină sau tulbure, de sensibilitatea maladivă şi
hiperlucidă a veşnic neîmpăcatului Sandu.” 2 Cum ne-am obişnuit
deja la Anton Holban, opera nu este de mari dimensiuni, dar zbaterea
eroului continuă – aceeaşi! – dincolo de ultima pagină a romanului,
căci unul dintre dezideratele artistice ale scriitorului este finalul
deschis, încercarea de a-şi lăsa creaţia la îndemâna imaginaţiei
cititorului, de a o lăsa, oarecum, în viaţă. Acest „poem în proză”, nu
este decât „o îmbinare de emoţii”, în care „subiectul este redus la
maxim.” 3
1
Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1972, pag. 284
2
Nicolae Florescu apud Anton Holban, Opere, Ediţie note şi comentarii de
Elena Beram, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag. 1103
3
Anton Holban, Pseudojurnal, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, pag. 193
110

Teme la alegere
Sfârşitul romanului susţine această idee, scriitorul însuşi
declarându-se în Testament literar un adept al finalurilor deschise.
„Romanul care se încheie, – spune el – se desface de cititor cu
ultimul rând. Deci nu trebuie să facă impresia de terminat. Acel ultim
rând trebuie să fie uşor confuz, să lase impresia că acţiunea continuă
şi mai departe, să obsedeze şi după lectura cărţii. Reprezentativă în
acest sens este ultima propoziţie a romanului O moarte care nu
dovedeşte nimic – „Poate a lunecat...” – care elimină orice supoziţie
unică şi definitivă. Deşi mărturiseşte că s-a temut să recurgă la
acelaşi procedeu şi în romanul Ioana, „căci mi
s-ar fi putut surprinde şi n-aş mai fi impresionat”, îl foloseşte şi
acum, „cu orice risc” 1 , deoarece îi aparţine temperamental. Aici, mai
ales, intervine rolul pisoiului Ahmed. Scriitorul a subliniat (tot în
Testament literar) rolul simbolic al acestuia – un simbol pentru viaţa
lor chinuită -, reproşându-le celor care l-au văzut doar ca pe un
decor. În paginile romanului Ahmed apare la diferite intervale, fiind
animalul de casă al celor doi. Foarte îndrăgit la început, cu timpul nu
va mai avea aceeaşi importanţă pentru ei. Aceasta se va întâmpla
odată cu declanşarea bolii lui Viky şi va duce la moartea pisoiului.
Observăm cum împleteşte Anton Holban Erosul cu Thanatosul,
aspect pe care insistă Gheorghe Glodeanu în monografia sa. Abia în
final cititorul descoperă adevărata importanţă a pisoiului Ahmed în
construcţia romanului. Ahmed moare purtând în el „atâtea mistere”
şi, după ce îl „îngroapă” în mare, cei doi se hotărăsc să plece la
Bucureşti. Fără să îndrăznească să o spună tare, Sandu întrevede un
nou început pentru ei odată cu schimbarea mediului: „O fericire
imensă mă invadase şi vorbesc Ioanei, însă numai cu ochii, căci nu
vreau s-o trezesc şi mi-e frică să-mi aud vorbele. Ioana, frumoasa
mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o
viaţă nouă.”
Noţiunea de fericire este relativă pentru erou, exprimându-şi
părerea încă de la începutul romanului: „niciodată n-o să pricep
exact ce se numeşte fericire, aşa aspectul ei variază după om şi după
clipă. Parcă e valul superb care se întinde până la mine şi se
destramă înainte de a detalia toate farmecile din el. Pot numi fericire
aceste extaze şi torturi ce se succed mereu şi aceste potoliri, pentru
1
Anton Holban, Testament literar, în Romane, Jocurile Daniei, vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 15
111

Discobolul
un scurt timp, în faţa mării?” Dar romanul Ioana începe şi se
sfârşeşte sub semnul speranţei – Sandu vine la Cavarna cu încrederea
fericirii unui nou început şi va pleca de aici cu aceeaşi nădejde. Acest
lucru dă operei o construcţie circulară şi, totodată, la suprafaţă, o
oarecare notă de optimism. Este, de fapt, un optimism iluzoriu –
speranţele de la începutul acestui nou menaj vor fi repede şterse şi tot
textul susţine temperamentul imposibil al protagonistului. În timpul
extazului senin declarat de Sandu la sfârşitul romanului, ca o
previziune a altor posibile suferinţe, Ioana visează pisicul mort:
„nimic nu se poate schimba – spune scriitorul –, chiar dacă
înlocuiesc decorul.” 1 Schimbarea nu mai poate interveni. Finalul nu
este decât un punct oarecare în şirul fenomenelor psihologice
urmărite cu interes şi vigilenţă de către narator.
„D. Holban este un analist, fără să fie un scriitor epic.
Faptele nu-l interesează decât cu totul incidental, în măsura în care îi
alimentează soliloquiile. Foarte rar va duce d-sa până la capăt, până
la «deznodământ», o situaţie. Nu că nu ar putea. [...] dar povestea în
sine i se pare exterioară şi numai semnificaţiile interesante.” 2 Trama
propriu-zisă lipseşte, romanul fiind unul „static” cum l-a numit
autorul însuşi. Această formulă romanescă a stârnit aprecieri sau,
dimpotrivă, dezaprobări, atât din partea cititorilor de rând, pentru
care o astfel de lectură nu atrage, ci plictiseşte, cât şi a criticii. Octav
Şuluţiu, de exemplu, vede romanul ca pe unul „interesant, pentru
ardoarea sentimentelor care-şi găsesc expresia în el, prin frământarea
interioară a eroilor şi prin justeţea remarcilor psihologice”, dar îl
consideră „inferior primului roman, O moarte care nu dovedeşte
nimic, deoarece e static, fără evoluţie”. 3 Pe bună dreptate observă
acelaşi exeget că „analiza nu creşte, nu are culme, nu are un mers, ci
e o întoarcere asupra ei însăşi, o zvârcolire pe loc, a unei aceleiaşi
teme.” 4 Dar, chiar şi aşa, credem că Ioana nu este decât o altă faţă a
aceleiaşi drame trăite de personajul holbanian, poate cu atât mai
accentuată, cu cât nu se sfârşeşte niciodată, ca într-un cerc vicios.
Menţionam la începutul acestui studiu că opera surprinde o parte a
1 Anton Holban, Testament literar, în Romane, Jocurile Daniei, vol. II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 15
2 Mihail Sebastian, Eseuri. Cronici. Memorial, Bucureşti, 1972, pag. 309
3 Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, pag. 229
4 Idem, ibidem
112

Teme la alegere
poveştii amoroase dintre Sandu şi Ioana. Nu numai că romanul este o
continuare sau o urmare a unei întâmplări pe care o cunoaştem în
mod indirect – trădarea Ioanei –, dar şi finalul rămâne deschis spre
ceea ce ar trebui să urmeze, însă este lăsat în suspans. Artificiul
narativ contribuie la lipsa dezvoltării dinamice a relatărilor.
Neabătut de la drumul său, Holban a continuat să scrie în
aceeaşi manieră, deoarece pentru el conta cu adevărat doar „trupul
sufletesc”, cum spunea o colegă de generaţie, Hortensia Papadat-
Bengescu. Însetat de cunoaştere el îşi îndreaptă atenţia, cu acribie,
spre lumea interioară a omului, în toată complexitatea ei. Relaţia de
cuplu descrisă în romanul Ioana se înscrie între iubire, dorinţa de
cunoaştere reciprocă şi gelozie. Toate acestea le găsim în unul dintre
cele mai luminoase fragmente ale romanului: „Ioana mea este o
fiinţă complexă, deci cu atât mai greu de descifrat. De ce mă tot
întreb, din moment ce se strânge lângă mine, şi mă priveşte, şi
ameţeşte când o dezmierd?... Ioana frumoasă şi deşteaptă, cea mai
deşteaptă din toate fetele pe care le-am cunoscut vreodată. Ioana
mea!” Ioana este o prezenţă unică în proza lui Holban – personajul
feminin pe măsura celui masculin. Citatul cuprinde o subtilă
declaraţie de dragoste, dar şi regretul că nu poate trăi fericirea de a fi
iubit de o femeie specială. Mania analitică anamorfozează realitatea
imediată provocând îndoială, interogaţie, chin. Eroul holbanian nu
poate lua nimic ca atare, ci caută necontenit ceea ce este dincolo de
cuvânt, de privire, dincolo de orice gest. Acest instinct îl trăieşte ca
pe o fascinaţie irezistibilă, o fatalitate, şi cu luciditate observă că
psihologismul acesta, sondarea continuă îi dă o nelinişte
transfigurantă. Ion Vlad consideră că acest aspect al portretului
protagonistului este „completat până la epuizarea tuturor
alternativelor psihice” 1 în Ioana. Scriitorul se consideră o „victimă a
tuturor oscilaţiilor interioare.” 2 Foarte sugestivă şi reprezentativă mai
ales pentru romanul Ioana este comparaţia pe care o face
Perpessicius: „Imaginea scoicii de sidef, în circonvoluţiunile căreia
stăruie, în surdină dacă voiţi, zvonul mărilor imense, este imaginea
de rigoare şi simbolizând, cât se poate de plastic, caracterul şi
calitatea romanelor d-lui Holban.” 3 .
1 Ion Vlad, Convergenţe, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pag. 247
2 Anton Holban, Pseudojurnal, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, pag. 194
3 Perpessicius, Opere, vol. VII, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, pag. 95
113

Discobolul
MARIA-DANIELA PĂNĂZAN
Nicolae Ionel şi poetica psalmodierii divine
Pentru Nicolae Ionel (n. 4 februarie 1944), autor al
volumelor Cuvânt în cuvânt (1972), Calea vie (1983), Scara de raze
(1990), Carul mare (1991), Rugăciunea (1996), Prezenţa (1996),
Dor din dor (1999), Crinul deschis (1999), Cântece de leagăn
(2000), Marginea singurătăţii (2001), Cuvânt în cuvânt (2004,
antologie), „entuziasmul mistic obiectivează un paradis al
comunicării prin înlăturarea tuturor limitelor; poemul însă e o formă
de koan” 1 (adică, „veche povestioară”, „zicere” folosită în unele şcoli
Zen).
În volumul „Scara de raze”, „fascinant e modul de a institui
ca mit poetic sâmburele unor doctrine teofanice izomorfe din timpuri
şi spaţii culturale diferite. Sunt încurajat să cred că modelul spiritual
cel mai apropiat structurii acestei cărţi provine din spaţiul hindus” 2 .
De aceea, putem aprecia că N. Ionel reuşeşte să scrie câteva dintre
cele mai originale imne de inspiraţie orientală (şi nu numai) din
literatura română. Urmărind sintaxa poetică fluentă, însă uimitor de
simplă, constatăm că această formă de poem, numită koan, se
manifestă prin utilizarea unor propoziţii paradoxale, care duc la „o
descoperire”, la „o revelaţie” a eului liric prin care „vorbirea însăşi
vorbeşte” („die Sprache spricht” este moto-ul ales de poet din
Heidegger).
1 Aurel Pantea, Nicolae Ionel. Vorbirea care vede, în vol. Sacrul în poezia
românească. Studii şi articole, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p.
234
2 Ibidem, p. 234
114

Teme la alegere
Nicolae Ionel s-a bucurat de aprecierea pozitivă a unor
importanţi istorici şi critici literari, Ion Negoiţescu (care are îndoieli
în privinţa religiozităţii lui Arghezi, Blaga sau Voiculescu)
considerându-l ca un autor de poezie mistică: „La Blaga, vibrează
mai mult coarda metafizică decât cea religioasă – de aceea, el e mai
aproape de gnosticii eretici decât de sfinţii părinţi; La Arghezi,
elementele de credinţă sunt extrem de discutabile; la V. Voiculescu
natura senzuală e mai frapantă decât cea spirituală. Iată de ce,
puternicele impulsiuni mistice la unii tineri poeţi de astăzi apar ca o
interesantă noutate pe tărâmul sensibilităţii româneşti” 1 .
De asemenea, Gheorghe Grigurcu crede că „exaltarea fiinţei
constituie punctul convergent al producţiei sale, puse sub egida unei
aspiraţii puternice spre o puritate care devine fabuloasă prin sacral” 2 :
„Cald şi sfânt e-n fiinţă / De floare şi graiuri / nu mă mai ştie / nici
un destin.” Nicolae Ionel îşi asumă fiinţial arta sa poetică lăsându-se
fascinat de armonia muzicii divine, percepute liric prin abundenţa
aliteraţiilor. Leitmotivul cântării este nevoia de-a psalmodia
divinitatea „fericirii din cer”, imnele sale poetice suprapunându-se
peste trăirile incandescente ale firii contopindu-se în infinit: „Zeul
zeilor cânt / În transa de trâmbiţi / pe nări şi pe zări / trag prana de
tronuri / un lan de lamuri / clătinând sub vastele / fastele / văi
carpice. Cornu-l / ridic din râpi / de cer şi sânge şi sunt / cu-un poem
cu-un pom / de nervi vuind în puterea / inimii imnice-o / turlă de
tunet / puls punte / pur sunet / fericirii din cer.”
Imagini paradisiace, asociate sfinţeniei fiinţei şi cadrului
fiinţial, care dau fior trăirii lirice, regăsim în versurile: „Ca-n raiuri /
tărâmul e cald / Totul / fiinţă şi piatră / mi-e sfânt / şi aproape / Sunt
curat / până-n umbrirea / unei vestiri / care vine pe ape.”
Imaginea biblică a muntelui Sinai, axis mundi în concepţia
lui N. Ionel, încarcă ţesătura poetică nuanţând-o, spiritualizând-o în
cuvântul celui ce este metafora fiinţei / a existenţei create, a unui „a
fi” pulsând într-un prezent etern. Imnul poetic se metamorfozează în
trăiri plenare ale unui mysterium fascinans, mysterium tremendum de
esenţă sacră: „Un suflu un imn / stăpâneşte din centrul / cerului
1
Ion Negoiţescu, Nicolae Ionel – Calea vie, în vol. Scriitori contemporani,
Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj, 1994, p. 220
2
Gheorghe Grigurcu, Lauda existenţei: Nicolae Ionel, în Existenţa poeziei,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 462
115

Discobolul
însuşi / popor şi destin / Arca craniului / meu s-a oprit / pe crestele
carpice / şi vuind în sinteze / ca-n Sinai de sunet / şi flăcări în /
bubuitul din temelii al / muntelui – lege / strig şi ridic / a bucuriei un
singur / din sufluri suflet făcând / Sunt! Surp în mânie / din soare cu
mâinile! / Văd vămile-n verb / vă ţin cât sunt ţipăt / vii în esenţă! / În
inima mea şi-n / imn se deschid / izvoarele spaţiului.”
Din opera lui Nicolae Ionel răzbate imaginea unui
„autoexilat cristic împrumutând vocea poetului” 1 , autoexilarea sa
fiind de natură interioară. El „urcă spre creştet / Creşte / Se umflă /
în fluxul furiei / Tot ce-i fulger / în turla furtunii / ţipă-n ţărmii”. De
aceea, putem spune că influenţa mistică se resimte în versurile sale.
Nicolae Ionel caută un spaţiu ceresc al trăirilor fiinţei sfâşiate de
vuiete în care să se regăsească pe sine însuşi prezent: „Când am citit
manuscrisul volumului de versuri Prezenţa, mi s-a părut că descopăr
un autentic poet mistic, deşi aşa cum spune Alexandru Paleologu,
trebuie să ne ferim de “un comentariu imprudent” care poate “să
rănească poezia” prin exagerări involuntare în diagnosticarea critică.
Totuşi se poate afirma că, prin Prezenţa, Nicolae Ionel depăşeşte
tipurile de discurs religios cunoscute. Nu mai este vorba nici de o
prelucrare gnostică a dogmei creştine în conformitate cu o mitologie
proprie (Lucian Blaga), nici de căutarea îndârjită a identificării cu
transcendenţa în direcţia acelei apostazii ortodoxiste răsăritene
(Tudor Arghezi) şi nici de îmblânzirea panteistică a atributelor
îngereşti (Vasile Voiculescu). Autorul prezenţei, precum un
Girolamo Savonarola sau un Juan de la Cruz, tinde către o asumare
extatică a misterului cristic, în măsura în care acesta poate fi asumat
individual.” 2
Respiraţia prezenţei este puternic resimţită la nivel senzorial,
în aer („din cer”, „de aer de aur”) sau în focul lăuntric şi al luminii
scânteietoare („sub tunet”). Adresările directe sunt expresii ale
viului, ale unei intense emoţii tânjind după libertatea spiritului.
Predomină alegorii vetero-testamentare amintind despre trecerea
Mării Roşii şi eliberarea din robia egipteană. Referinţele intertextuale
sunt o trăsătură definitorie a poeticii lui Nicolae Ionel în ritmul
1 Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XXlea
(de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu), Editura Pontica,
Constanţa, 2007, p. 888
2 Ibidem, p. 887
116

Teme la alegere
respiraţiei divine: „Mă despic / mă deschid / mă despart ca-n / varga
vie-a lui Moise / apele roşii! / Valvă vă vin / unui din cer puls / cu
care sunteţi legaţi / legilor veşnice! / Şi-n rapt din dreapta / năvălită
pe nori / a lui Jupiter Tonans / nu spire respir / de aer de aur / ci can
orcane / oraculare / legiuirea sub tunet / respir spargerea / focului
formi - / dabilei furii / - dabilei furii / ordonatoare / ce ţine ţâţânile-a
toate ce sunt”.
Obsesia temei existenţei / respiraţiei apare în corelaţie cu
obsesia scrierii unui pean. Cifra „unu” este simbolică, deseori apare
în sintagme nominale („cu-un pean”, „cu-un pom”, „un cânt”, „un
vânt”, „un triumf al ordinii”, „un pean azurului”, „un vas un gals”
etc.) Peanul este un imn cântat pe mai multe voci pentru implorarea
unui zeu (îndeosebi a lui Apollo) sau un cântec de luptă, de biruinţă
după o victorie. De aceea, putem vorbi despre obsesia poetului de-a
scrie un pean iar de ce este asociată ea strigătului zadarnic putem afla
dintr-un poem al înălţării spiritului omenesc: „Mă ridic peste fulger /
gol în mânia / mâinii lui Indra / şi de sus până jos / ca un munte / de
populi / strigând peste vasta / marmură-a mării - / cu-un pean / ţin
puterea şi punţile / -ntregului cer.”
Trăirea psaltică este aşadar reazemul existenţei şi unica
posibilitate de transcendere a existenţei vremelnice: „sorb slavă de
salvii / sorb absolutul / de psalmi ai sporilor / sparţi peste spaţii”.
Imaginea apolinică a luminii, sub semnul protector al zeului Apollo,
domină întregul peisaj liric îmbinând neaşteptat tema sacră şi
motivul emblematic al lui „unu” în acord deplin cu respiraţia cerului
îmbrăţişând cuvântul: „şi dintre tronuri cu flacără / imn legiuind /
peste transe şi trib - / aspir respir în orgia / ordine dând, a /
entuziasmului unu / cuvinte vii proferate / de spaţiul întreg.”
Nu lipseşte din universul sacral o vibraţie a trăirii lirice, o
bucurie unică, pe care eul liric o resimte în întregul „templul trupului
tantric”, în care „bucuria mea-n gnoza / peanului panic / ţine-n ţipăt
/ puterea ce / zguduie triburi de / zei în eter.” Poemele converg astfel
înspre mistica însăşi a cuvântului creator mai ales că, în textele din
volumul Calea vie. Dacă „misticismul înseamnă despuiere de orice
natură” 1 , atunci la Nicolae Ionel „singurătatea, pustiul, adierea morţii
abia – creează mediul mistic, ambianţa mistică (...) Dispare însuşi
cuvântul, inexprimabilul însuşi dispare „şi ca o rugă - a făpturilor
1 Ion Negoiţescu, op.cit., p. 222
117

Discobolul
toate / respir în senin”, rugăciunea echivalând aici cu starea de graţie
mistică” 1 . Metaforele Fiinţei se regăsesc la toate nivelurile operei
poetului. Ele se amestecă, conglomerat de esenţe, fie în metafora
scării spre cer (emblematică pentru fiinţa arzând de dragoste de
întâlnire cu divinitatea în care speră să se regăsească), fie în metafora
Carului Mare (ce străluceşte în noaptea lirică a rugăciunii şi a
trăirilor mistice, implicat afectiv în stările de revelaţie şi de
contemplaţie extatică) fie în metaforele florale specifice unui univers
dominat de Unul (divin) şi Multiplul (uman) în care „fiecare făptură,
fiecare lucru e o încifrare a tuturor celorlalte, / un con pururi
deschis în care orice / vibrare, orice gând şi simţire, / oricare lucru
în moarte se înscriu...”
Fiinţa, metaforă obsesivă şi dramatică uneori, se regăseşte în
structura de profunzime a poemelor – pean, având conotaţii
simbolice complexe: văzduh sau mir, foc sau verb, vedere sau sunet
sau cer. Omniprezent, eul fiinţial îşi face simţită sorbirea în spaţiul
liric dominând şi umplând etern acest imaginar univers sacru
transpus psaltic: „Văd! Sunt văzduhul!”, „mir văd / mir sunt!”, „foc
peste voi / vorbind şi fiinţă / verb sunt”, „Văd! Nu! Sunt hrana / unei
vederi care-şi sparge / praguri în mine, nu / de raze, de fulger!”,
„Sunt! Sunt sunet! Sorb sorţile / voastre-ntr-un singur / sintetic imn”,
„cer umplu / cer sunt”, „verb sorb / verb sunt”.
„La Nicolae Ionel e vorba de un elan mistic real trăit direct
de subiect în modul cel mai personal. Ca şi la poetul spaniol Juan de
la Cruz, extaza pură se propune ca unica modalitate de comunicare
într-un avânt ascendent către transcendere. Poezia mistică devine
astfel o cale de autocunoaştere printr-o contopire extatică a eului
individual cu dumnezeirea. Versurile tăiate eliptic se transformă în
enunţuri criptice, sugerând oracularitatea versetelor biblice care au o
timbrare canonică inconfundabilă.” 2 De aceea, nu am putea spune că
în poezia lui Nicolae Ionel este invocată o divinitate anume, el
inspirându-se atât din scrierile Vechiului Testament, cât şi din scrieri
imnice apollinice sau hinduse. Mi-aş permite să mai spun că ideea
esenţială a poeticii sale este de a evoca Divinitatea însăşi, una,
indiferent de miturile şi simboluri creştine sau ne-creştine. Prin
aceasta, poetul se detaşează de ceilalţi autori prin faptul că încearcă
1 Ibidem, p. 223
2 Marin Mincu, op.cit., p. 888
118

Teme la alegere
să surprindă în imagini mitico-simbolico-mistice esenţa însăşi a
existenţei tuturor care este una, aceeaşi, unică, Divinitatea: „orice
poem se asociază ideii de furtună mistică şi deschide trasee în care
grozave canonade, deopotrivă ale sunetului şi luminii, şi prăbuşiri ale
tuturor formelor pregătesc transfigurări beatificatoare. [...] Orfic
duduitor, pătruns de misia sacră a distrugerii oricărei limite pentru
regăsirea Fiinţei, Nicolae Ionel e un relief pregnant al liricii
contemporane.” 1
1 Aurel Pantea, op.cit., p. 238
119

Poeme de
CONSTANTIN STANCU
Din volumul în manuscris Poemul care se scrie singur
FACEREA
Încerc să mă rup de ceea ce am fost,
mă sprijin cu mâinile de marginea stâncii,
sunt deja jumătate mineral, jumătate om,
simt durerea despărţirii şi îmbrăţişării …
Încerc să mă smulg dar tăcerea stâncii,
lipsa ei de vorbire,
mă ţine legat încă de-nceput,
carnea şi mineralul nu se amestecă,
dar va veni vremea apoi
când piatra va vorbi într-o limbă veche
pe care a învăţat-o cândva, demult,
când litere i-au fost săpate în carnea ei de piatră
chiar de mine,
cel ce va fi …

SCRIEREA POEMEULUI
…cum să scrii poemul în miezul zilei
când unii oameni mănâncă bucate gustoase,
le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă, pe piept,
când unii transpiră şi stropi de sudoare picură
pe bucata de lemn mirosind a pădure şi a iarnă …
… cum să scrii poemul când telefonul plânge
în tăcerea lui albastră şi
rândunele îşi fac cuib la colţul ferestrei
între zidul care leagă nordul de sud şi
zidul care leagă estul de vest,
cum să–l scrii,
mai bine îl trăieşti,
dar nici nu ştii că deja poemul te-a pătruns
ca o sabie în mijlocul zilei
care nu ştii dacă a fost, este,
sau va fi, fiind …
POEMUL
Poemul care nu vine să dea bună dimineaţa,
s-a pierdut pe drum …
Un om şi un poem : omul hrăneşte poemul cu pâinea cuvintelor,
poemul păzeşte omul de boală, de moarte, de uitare …
Aşa a fost cândva,
acum poemul s-a rătăcit:
latră în faţa magazinului unde se vând acordeoane …
121
Poezie

Discobolul
COLIVIA DE AUR
Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,
jumătatea pierdută la naştere,
fii răbdător,
nu provoca ninsoarea,
nici albul până când vine el în ochiul tău neînvăţat cu lumina,
eliberat din tăcere …
O, anotimp, ca o cuşcă de aur
în care l-ai prins,
anotimp în care locuieşte
bărbatul fără de trup ….
GÂND STRĂIN
Nu pot scrie pe umbra ta cu lacrimi,
poate locuim într-o clepsidră,
poate ne vom regăsi într-o stâncă pe o planetă străină …
Nu pot scrie pe umbra ta cu sânge,
uneori simt că nu exist, dar această iluzie îmi dă consistenţă,
îmi pipăi umărul, fruntea,
e şi o rană undeva, un gând străin m-a străbătut ca o săgeată,
cuvintele mă străbat, norul vorbelor spuse şi nespuse,
dar existând
în sine dureros de real …
Nu mă urî, nu mă blestema,
strig către aproapele meu
atât de depărtat,
nu vezi că locuiesc într-o altă viaţă …
122

ŢIPĂT
Ţipăt tăcut,
ca imaginea sfântului
pe cuvintele sale …
SENSUL
Aş putea să le strig adevărul,
să repet adevărul cum se repetă pasărea în aer,
când zboară,
dar tac,
ei nu pot înţelege că la marginea oraşului
începe o altă lume …
Acolo nu rămân vorbele ca umbrele pe ziduri …
Aici – drumuri care duc niciunde,
nu este o cale aici,
e doar un circuit împotriva apei …
Dar e cald
şi aerul se face ondulat,
ca un vas de Cucuteni …
123
Poezie

Discobolul
Din volumul Ţipătul înfloririi
Mai mult decât un cântec
Poeme de
MIRON ŢIC
Mai mult decât un cântec
Şi o livadă cu pruni înfloriţi
Mai mult,decât,,Mirabila sămânţă''
Mai mult,decât,un Socrate
Ce-şi împarte somnul
Pe un vârf de munte
Şi câmpiile Elizee fără de margini.
Mai mult,decât,veşnicia şi apa fără de
moarte
Câtă taină.
Câtă visare.
Câtă poezie.
Vecia curge prin „Zăvoaiele şi pripoarele
Din lumina nepătrunsului ascuns”
Stau lângă acest foc al vieţii
Şi aud versurile poetului
,,La Lancrăm,sub răzor
Rămas-a veşnic un izvor”
124

Fără aripi
Lumea curge în voia ei
Durerea se apropie de trupurile noastre
Unica dorinţă ar putea să existe
Dar mândria niciodată
Fără aripi nu ne putem întoarce de pe unde am ajuns
Dimineaţa înflorită într-un nou anotimp
Ne ademeneşte să mergem până la capăt
Şi să ne întoarcem
Sub ştraşinile caselor
Ca atunci când încep ploile
Să le putem privi în tăcere
Ca un cântec în dor
Lumea în care trăim
Miroase a apă de mare
Valurile vin şi trec peste
Noi
Cei aflaţi la fereastra dimineţii
Surprinşi cum adunăm miresmele de Mai
In privirile vieţii
Ni se face dor de măturătorii de străzi
De cei uitaţi în miezul nopţii
De cei ce priveau ca şi noi
Ninsorile de stele
Scuturându-şi truprile de frigul iernii
Prin această lume cu păsări în zbor
Se face seară,tot mai devreme
Şi noi,ne-ntoarcem în noi
Cum se-ntoarce un cântec în dor.
125
Poezie

Discobolul
Ne amintim
Ne amintim de lumea
In care aşteaptă Fregata
Şi unde cântă fanfara înţelepţilor
Ne amintim de lumea de la începuturi
Aşa cum a fost făcută de Dumnezeu
Privirea pătrunde până unde
Se-ntâmplă înflorirea
Unde calibrăm cuvinte tinere
Ale fiilor noştri
Imbătrâniţi peste un număr de ani
Ploile spală spinările viermilor de mătase
Luna mai
Aduce iarba până-n ţinţirinul satului.
Lecţia pietrei
Gândeşte
Veghează
Fă-ţi rugăciunea
Şi însuşeste-ţi
Lecţia pietrei.
Cu semnul crucii
Devine altar.
126

Poeme de
MONICA STĂNILĂ
127
Poezie
n. 09.februarie.1978, Facultatea de litere şi teologie,
Timişoara, Master Biblice-Sistematice, Sibiu.
A publicat în revistele „Tribuna”, „Vatra”, „Orizont”, „Stare
de urgenţă”, etc.
A debutat cu volumul Iconostas, Editura Graphe, 2007.
Prezenta în antologiile: Antologia Pavel Dan 50, Editura
Marineasa, 2008, Nasturi în lanul de porumb, Editura Brumar, 2008.
Membră a cenaclului Pavel Dan
strigătul cocoşului
1.
unde am crescut fiecare vecin din bloc
ascundea în pădure un cocoş sau doi
aceştia se strigau între ei
bătrânii ciuleau urechile în nopţile geroase
ca să ştie când se va îmblânzi potopul
astăzi – la momentul cel mai adânc
din noapte – strivesc sita ferestrei
înaintea ochilor văd Karsul înzăpezit
în oraşul acesta
pe strada Frunzei
aud un cocoş cu ţipăt puternic
mâinile mele înţepenesc pe carte
mă întorc într-o casă cu duzi în curte
cu miros de foc şi lapte proaspăt muls

Discobolul
2.
bulevardul victoriei lucea ca o piele de şarpe
sub atingerea ploii
în dreapta căminului parcul sub arin
era un aluat negru ameninţător
tăceam în pervazul ferestrei
citind prin fum de ţigară
somnul meu atârna strangulat de frică
precum fata aia de 12 ani care-mi transforma
pielea în vârfuri de degete
eram simţ tactil şi îmi pipăiam oasele
lumea lui feodor mihailovici mă săpa adânc
până noaptea devenea albă
anii s-au înghiţit ca o matrioşcă
iar acum îmi fumez ţigara în bucătărie
la ceasul cel mai întunecat
sunt numai degete în lumea lui pamuk
o secundă îngheaţă la strigătul cocoşului
şi îmi revăd copilăria
în nopţile în care cocoşii tac
se judecă lumea
128

3.
în inima de zăpadă cresc cocoşi albi
dimineaţa deschizi fereastra şi îi cauţi din priviri
nu spui nimic stai ca o statuie cu ochii în alb
te urmăresc din pat
nici tu nu ştii de ce suntem legaţi de strigătul lor
când ţi-ai lipit protector palma de pântecul meu
lacrimile mele arătau ca porumbul de la masa
cocoşilor albi
când vor amuţi vom îngropa pământul
ne vom lua adio unii de la alţii
noaptea ciulim urechile să auzim
cum aerul de zapadă e penetrat
de strigătul lor
aşternem pe foaie – ascuns –
povestea cocoşilor
129
Poezie

Discobolul
copiii lor fac lumea mai mică
vecinii nasc în fiecare sâmbătă fetiţe
cu ochii lucioşi le aşază pe pervaz
şi le cântă de leagăn
e acelaşi cântec în fiecare sâmbătă noaptea
când plină de furie îmi acopăr urechile şi strig
trebuia să îţi scriu o carte
una despre noi – fiindcă tu nu ai aflat
că în timp ce lumea e tot mai plină de fete lucioase
eu iţi cresc băiatul
noaptea să nu afle nimeni
sting becul bat ferestrele în scânduri
şi îl învăţ să vorbească
(eşti singurul băiat din cartier
singurul copil cu un singur părinte)
când va veni tata îl voi pune bine
în dosul canapelei
iar ţie îţi voi scrie o carte despre cum
băiatul nostru va creşte de atâtea ori
noapte de noapte prin casă
şi ziua în mine
până când lumea cu fete în pervaz
mi-l va smulge din pântec
130

Adelina
am înţeles că privirea mea electrocutează
că sapă în carnea ta autostrăzi
spre capitală
mi-am dat seama că în buricele degetelor
senzorii lucrează mai repede mai ucigaş
că oamenii sunt decorativi ca o noapte de iarnă
şi niciodată nu o să spui
ce bine că eşti ce mirare că încă mai eşti
.................................
în mânecile tale fierb nori destinaţi să mă
ascundă de tine la capătul pământului
vrăjitorul din Oz n-o să mă
poată aduce în lumea din care am fugit
chitul n-o să mă scoată la mal
................................
am înţeles toate astea de când m-ai
plesnit peste mâini să nu mai scriu
să nu mai fac iepuraşi din umbră pe perete
seara când ne taie curentul
131
Poezie

Discobolul
Poeme de
PUŞCAŞU ANA MARIA
Studentă la Facultatea de Litere, Secţia Română-Franceză,
Universitatea de Vest
În prezent membră a cenaclului literar Pavel Dan, Timişoara
Membră pe site-uri literare precum ROcultura,
cenaclulpaveldan
Premiul revistei „Transilvania”, Sibiu, 2008
Premiul III la concursul Pavel Dan, 2008
Debut în „Ardealul Literar”
Texte publicate în reviste precum „Orizont”, „Luceafărul”,
„Stare de urgenţă”.
graniţe vechi
din mai multe motive o să-ţi spui
fără să închizi ochii şi să pretinzi că lumea asta
e doar un rămăşag
care te primeşte chiar aşa
izvor de jad răscolit de spinările
stropite cu must ale ţiganilor
din mai multe motive
o să ţi se pară apoi
că ăia doi unguri care stau în poarta depoului
nu ţi-ar da nicicând cu împrumut
vreo haină veche
132

oricum tu te strecori
ca un păcătos cu picioare lungi
prin mlaştina deasă de guri
care din greşeală sau fără măcar să-şi dea seama
te-ar fi putut atinge şi
pentru o clipă chiar invidia
aici nu eşti tu insecta de nisip
aici tot ce speri tu neîndoielnic de serios
nu depăşeşte gratiile de la geam
împletituri argintate şi stranii
prin care mâini moi îţi pregătesc aşternutul
aici tu plângi din neputinţă
sau pentru că nu poţi să înveţi altfel
pereţii umezi din care mucegaiul
îţi urcă încet în inimă şi acolo
se aşează ca o cadână şi cântă
şi tu taci şi aştepţi cu venele întărite
de peretele calcaros al răbdării
şi în tot timpul ăsta te străduieşti
să reclădeşti în minte
silueta fusiformă a unor femei
aşteptând amorţite autobuzul
în brâul alburiu al străzilor de periferie
133
Poezie

Discobolul
cu umărul drept puţin ridicat
bărbatul care îmi atinge trupul
a sorbit cândva
carnea izvorâtă
din cărbunele încins
şi asta l-a făcut puternic
şi bun
când vorbeşte despre pământ
din măselele lui se prelinge mir
până la marginea urechii
zice că-n ţara asta
vladimir se plimbă
pe cărbuni încinşi nu pe ape
şi din tălpile lui arse femeile
fac săpun
el zice toate astea cu umărul drept
puţin ridicat iar eu zâmbesc
vladimir ne priveşte cu ură
din lumina gălbuie a semaforului
134

despre moartea sătulă de ape
limba noastră se învaţă
cu fruntea adânc înfiptă
în liniştea asfaltului
şi primind cu răbdare pe ceafă
apăsarea convoiului de şenile
femeia asta care şterge mesele
ne-ar putea fi mamă
iar noi ca şi puştii
ce-au mâncat toată viaţa lor
plumb în loc de pâine
am putea descoperi
pe trupul ei cuiburile de vulpe
scuipând mereu promisiuni
despre moartea sătulă de ape.
seminţe meschine
tot ce ar mai putea
să te înfioare în dimineaţa asta
e plecăciunea viermilor de mătase
pe bucata mică de gresie
în aerul despicat în care vei ieşi
gândindu-te poate la curmalele mici
sau la vreun animal de pradă
înţărcat în ţinuturile reci
în aerul ăsta tocmai îngerul
de pe gâtul tău o să fie
prima picătură de piatră
care o să te împingă în faţă
în bătaia arcuită
a seminţelor meschine
135
Poezie

Discobolul
Sonetul V
Două sonete de
OCTAVIAN JEICAN
În sinea-mi timpul şi-a sporit cadenţa
Şi trec în toamnă, vara ia sfârşit;
Cum pentru mine-ades ai ispăşit,
Primeşte-mi, doamnă dragă, reverenţa.
În cale-ţi trandafirii îşi răspândesc esenţa,
Înfioraţi de nimfa ce tocmai a păşit;
Frumoaso fără vârstă, la tot ce ţi-am greşit,
Sper să găsesc în ochii tăi clemenţa,
Precum găsesc misterul în pasul tău duios
Şi ce-a mai pus Demiurgul în marea-I bunătate:
Cosiţa ta bogată şi încă aurie.
Discreţia matură atrage mai vârtos,
Iubire din iubire, acum şi caritate,
Te vei încrede, oare, în tâmpla-mi brumărie?
136

Sonetul II
Când toamna binecuvântată vine,
O altă preţuire pui pe clipă
Ca în trecut, pe când făceai risipă,
Spunând uşor: „să treacă de la mine”.
Să cheltuieşti când ai, nu-i o ruşine,
Căci ban cu ban averea se-nfiripă,
Dar nu opreşti a timpului aripă,
Nici nu-l întorci aşa cum îţi convine.
Aceste gânduri pot părea mărunte,
Ca urme pe zăpezile alpine,
Când n-ai păr alb, nici tâmplele cărunte.
Când anii mulţi prin casă te vor ţine,
Chiar înapoi în timp de-ar fi o punte,
Sigur nu eşti că-l vei trăi mai bine.
137
Poezie

Discobolul
1
Poeme de
TEODOR LAUREAN
Amarnicele
Fără zburătoare umilinţa
Amiezii tulbura tăcerea
Clopotelor -- răul jefuieşte
Cerul, departe umbra muntelui ;
Puritatea si rana,
Privire surpând prăpăstii,
Chemare în clar si ţipăt
El se târăşte, poetul,
Prin ţărână, totuşi ...
2
Te caută melancolia; cineva
Sub pruni te-a părăsit
Scufundând luna in priviri
Înceţoşate -- o, chipurile !
Si nu mai vine neaua --
În casa de la marginea
Cătunului se cutremura
Umbre, la masa întâlnirii
138

De taina; paşi de cristal
Alungă spaime dincolo
De ferestrele peste care
Adoarme noapte...
3
Vinul negru încătuşînd
În abisul vedrei sânge albastru --
Întrucât aici, în aceasta
Văgăună a naşterii, mi s-au
Limpezit ochii, când seninul
Purta zăpezi sub
Haite înfometate --
O, beţia cunoaşterii, când
Sinele respira împreună
Cu trupul -- e iubire, numai,
Desăvârşire în aproapele:
Străin, prieten, iubită -- oameni !
139
Poezie

Discobolul
4
Se arată Acela înfăşurat in
Giulgiu străveziu, trandafir albastru
Ara buzele roşii, in apropierea
Apei împlinind setea -- cum
De-a lungul fluviului curge
Zborul -- intre râpa pustie si ţipăt
Zglobiu -- e zburătoarea şi fântâna surpată,
Acolo se întâlnesc veşniciile --
Apoi giulgiul sfâşie mărăcini,
Dezvelind suflete îngenunchiate în
Petale, până ce briza serii culcă
Neliniştea pe orgile sângelui...
5
Fiecare cu stelele lui -- eu
Cu cerul meu îmi acopăr
Ţărâna -- cuvintele limpezesc glasul;
Privirea leagă ţărmuri --
De larg orizont se bucură
Sufletul, trupul se împacă
Cu aripile retezate --
Aproapele cu aproapele --
Din nou iubirea !
140

6
Bucurie din fericirea femeii --
Ea trece orizontul de jur- împrejurul
Tău cum prin sânge
Dulcele spin al alinării;
Trup lângă trup, sărutul
Trezeşte din noapte
Oglinda -- priviri in pur
Înviorează graiul.
7
Acum si pururea, iubirea
În matca ei fireasca,
Dar unde e îngerul,
Bunăvoinţa unde este?
O mână atomica spulberă
Clepsidra, se sperie imagini,
Glasuri se risipesc in noapte,
Dâra omului...
141
Poezie

Discobolul
Un poem de
IOANA DAMIAN
Dacă n-am trăi în timp,
n-am şti cînd ne-am născut.
Data cînd m-am născut
nu reprezintă nimic pentru mine.
Doar minţii mele îi place timpul şi referinţa.
Mie nu-mi ajută la nimic.
Minţi-i place să guste din timp,
să-mi programeze viaţa,
să creeze tipare...
La ce bun?
Eu n-am nevoie de ele,
pentru că eu sînt viaţa.
Viaţa care curge între două puncte din minte
şi care este veşnică dincolo de ele.
Trăieşte
şi lasă timpul să-ţi fecundeze
din când în când mintea,
apoi curgi înafara timpului
ca să trăieşti ETERNITATEA.
142

Tiparniţa perpetuă
Subjugat,
Pe drumul meu şerpuit
Alerg cu bastonul acesta
Alb şi lucid:
Dezoxiribonucleic
Acid –
Pantograf uriaş
După chipul
Şi asemănarea Ta,
Doamne!
Poeme de
VIRGIL TODEASA
143
Poezie

Discobolul
Crisalida
Am fost surd,
Eram departe.
Şi orb am fost
Şi mut
Privindu-ţi ochii
Prelinşi pe discul
Palmei mele,
Lipsit de apa
Care spală vina
Nimic n-am inventat
Eram nefericit
Din stele.
Nimfă
Nu voi îmbrăca
Haină de filistin
Fără inele de aur
Pe gâtul meu fin
Şi ochii ca cerceii
Din bube prea verzi
De balaur
144

Pontica
Toate-s triste.
Simt lacrima
Ochilor albaştri de piatră
Ce dor
Mai bântui o vreme
Privind corăbierii
Cum pleacă spre apele lor.
Toate-s triste, sunt trist
Aud doar fantoma
În mine cum geme!
Rugă
Dă-mi şi mie încălţări
Cum are dăscăliţa-doamnă
Că nu mai pot să merg desculţ
La şcoală –
Acum şi mâine şi la toamnă.
Şi fă-mi-i pe măsură
Să nu mai tropotesc umblând
Cu ură.
Şi dacă tot îi meştereşti
Să-i faci cu aripi rotitoare
Că numai Tu
Mai ştii de mine, Doamne!
145
Poezie

Discobolul
Apocalipsă personală
Poeme de
IULIA TODICĂ
Scutura-se-vor florile de măr
Fi-vor păsările-n zbor
Şi va curge iarna pe al meu obraz,
Moartea îmi va da ultimul răgaz…
Scutura-se-vor sălcii cu spini
În cale bătrâne de maci şi de crini
Amintirea mea să fie regat
Când icoana va fi destul degerat.
Scutura-se-va şi ploaia către scurt amurg
Se va pierde sulfet de copil şi murg
La răscruce moale de petală vie
Va cerca pământul în copilărie...
Scutura-se-va şi plumbul ros
Al iernii vechi şi de prisos
Va fi început de soare şchiop
Vânt şi cer şi mult potop...
Scutura-se-vor ca de sfârşit
Timpul meu cu infinit
Primăvară deasă va veni mereu
Eu voi fi demult rob lui Dumnezeu...
146

Cornii din stradă
Au înflorit cornii din stradă,
Sunt ‘nalţi, frumoşi, cuprinzători,
Şi toţi vecinii vin să-i vadă,
Tu îns-ai vrea plecarea lor...
Priveşti la ei cu nepăsare,
N-asculţi nici vântul cum te cheamă;
Stau cornii toţi cu multă floare,
Parc-aşteptând să-i iei în seamă.
Tu nu te-aproprii şi nici n-ai
Curajul celorlalţi ce-au fost,
Căci cornii vor pleca spre rai,
Lăsând în urmă niciun rost…
Şi va muri deodată lent
Iubirea ce-am simţit-o noi;
Degeaba te prefaci strident
Sperând că au să plece goi…
Eu te evoc din alte lumi
Şi-ncerc să te iubesc cumva,
Că mâine se-mlinesc trei luni
Şi primăvara va pleca…
Au ofilit cornii din stradă,
Sunt mici, urâţi, plictisitori,
Iar toţi vecinii trec în grabă,
Tu îns-aduni galbenul lor…
147
Poezie

Discobolul
Autoportret
Mă trag de cozi şi mă privesc.
Sunt fabuloasă. Tu mort.
Încerc să-ţi tai cordonul ombilical cu degetul mijlociu,
Să te desfac de maţe,
Să te aşez pe linoleum
Şi să te îndoi în unghi drept.
Să aşteptăm împreună Ziua Recunoştinţei,
Să te prefac curcan, cu pene şi oase…
Să mi te dăruiesc apoi în culoare,
Scârbită şi rece.
Mă trag de cozi şi mă privesc:
Am doi sâni, celulită şi astm.
Caii mei
Tropot de iepe în împărăţia linguriţelor
Vânt, ploaie, aşternuturi cu stepă şi stele.
Iarba se joacă de-a noi,
Noi ne jucăm de-a ceştile de cafea.
Suntem negri în soarele uniform,
Podeaua cu picioarele dezgolite ne trădează,
Nici Petru, nici Pavel (ce nume-or mai fi şi astea)
Nu s-au rugat mai mult de peşti.
Tropot de iele în împărăţia linguriţelor.
Ne-au crescut crengi şi frunze între degete
Şi ni se prelinge de ieri
Unsoarea asfinţitului în coamă.
Paradis printre boieri.
148

Sunt târfa din debaraua de la Moulin Rouge;
În fiecare seară
Îmi ridic rochia,
Îmi desfac coapsele pe spate,
Si mă rujez.
Sunt roşie azi.
Am un umăr de lins,
O gură pentru supt
şi doi ochi de vânzare.
Mi se înmoaie sânii de plictis…
Maimuţa care mă plăteşte poartă papion
Şi are bătături în talpă.
Începe rapid, termină rapid:
Nu are nimic să-mi ofere
(monede eventual).
Îi stau în gât probabil…nu am un corp suculent.
Mărul i se ridică, se înconvoaie leneş
Şi pervers peste mine-
Prea mult transpiri, monsieur !
…de mâine, voi fi Iulia.
149
Poezie

Discobolul
Colindul toamnei pentru primăvară…
Nu m-aştepta acum
Când toamna asta a veni
Şi frunze au să moară-n drum
Şi ochii ne-or îmbătrâni…
Nu aştepta să regăsesc
Cuvintele ce s-au pierdut,
Căci nucii nu se mai privesc
De când ne-am cunoscut.
Tu vezi, încerci deşi tărziu
Să mai culegi din noi uitare,
Eu, însa, stau, cu chipul viu,
Îmbătrânind în floare…
Şi mi-e un pic de teamă multă
C-ai să mă cauţi altădată
Şi n-am să fiu pasărea mută
A buzelor de ciocolată…
Dar iată… vine, fuge, se agită!
Şi vântul ne e martor orb;
Miroase toamna a ispită,
Din mine iei, din tine sorb…
Of… sărmane pribegii
Aiurea ne visăm de azi-
Copii în tomana ce-a veni,
Amanţi ai sevelor cu brazi…
Aşteaptă-mă la colţ de soare,
De va fi să ne întâlnim;
Ai grijă… nu din nepăsare
În alte toamne să fugim…
150

Poeme de
PETRU ANGHEL
Dintr-o poveste
- fragmente -
L-a naşterea lui
nu i-a păsat nimănui,
decât, fireşte, dumnealor,
părinţilor,
care, iubindu-l nespus,
îl socoteau o gură în plus
trimisă din voia Celui de Sus;
şi nume de piatră i-au pus.
Şi-uite-aşa, la ora şapte
fără un sfert, de nu mă-nşel,
într-un Aprilie de lapte
veni pe lumea asta el.
Veni pe lume, în April,
ca un al cincilea copil
care, ce mai în sus, ce mai în jos,
urma să le devină Făt-Frumos.
Şi, urmând să fie el ceea ce-am zis,
creştea ca iarba-n Paradis,
cu o felie de pâine
ajungea până poimâine,
cu o dărabă de mămăligă
se simţea ca un rigă,
cu o cricală de ceapă
era în stare lumea s-o-nceapă,
151
Poezie

Discobolul
cu un strop de lapte de vacă
putea un an întreg să petreacă.
Aici ar trebui o precizare
de clarificare
a generaţiilor mai noi
de după cel de-al doilea război
numit de toată lumea „mondial”:
era, pe-atunci, supremul ideal
pentru familiile mai de „jos”
să aibă câte-un Făt-Frumos
în care să-nvestească dorul lor
pentru un trai mai bun în viitor.
Hei, câtă apă Mureşul purtat-a,
atâtea griji muma şi tata,
că ele nu se mai pot spune
decât într-o-ndelungă rugăciune
de la răsare-soare la apus
şi încă ar mai fi de spus.
Toate ca toate, dar peste toate
mai era şi războiul, şi-n sate
comunicatele de moarte
erau mai multe decât literele
într-o carte.
O, Doamne, o, Doamne,
ce mohorâte, noroioase toamne
şi ce de aspre ierni
că ţie, celui de acum, ţi-e dor
parcă pe ele să aşterni
o lacrimă de ochi nemuritor.
Pe fratele lui, blândul şi bunul,
îl pândeau, prin străini, puşca şi tunul
şi, ce mai la deal, mai la vale,
satul întreg era numai jale.
Ardă-l focu’ de război, mai greu
152

decât drumul până la liceu
unde, împăienjenite-n carte
literele lăcrimau de moarte.
După război căzuse Foamea-n sat
şi păsări noi de pradă s-au iscat.
Dar el se puse mai avan pe învăţat
şi bunul Dumnezeu l-a ajutat
de şi liceul l-a gătat.
Ce bucurie pe tata, pe muma;
hei, dar acuma-i acuma,
să te opreşti la drumul jumătate
când o mulţime de copii din sate
se-nghesuie să dea la facultate!
Se poate!?
Şi toţi ai casei, adunaţi în plen
şi tutelaţi de ochii părinteşti,
au hotărât: Să-şi ia bilet de tren
şi, Dumnezeu cu el, la Bucureşti…
Şi iată-l, deci, cu toată spaima-n cord,
într-un tărâm vâscos: Gara de Nord.
Dar hai să trecem peste câte toate
peripeţii de amănunt, neînsemnate
pentru acei cu suflete mai reci
ce n-au trăit prin anii (vai!) cincizeci.
Şi ce mai calea-valea, tura-vura,
abia începe aventura:
a dat examen la Filologie
şi-a reuşit (există şi-o hârtie!).
Deci, iată-l şi student, şi fără bani
timp de, de-aici încolo, patru ani,
noroc că, din motive de „dosar”
153
Poezie

Discobolul
(ţăran sărac, aproape proletar)
a beneficiat de-o bursă „grasă”:
loc la căminul studenţesc şi masă
aşa încât, cu tinereţea-n frunte,
putea să mute muntele din munte,
de ploşniţe lui nefiindu-i teamă
nici silă de subţirea, chioara zeamă.
(Mult mai târziu a apărut şi gluma
ce se mai spune, când şi când, şi-acuma:
ce bine era-n vremea lui Stalin,
mâncam puţin, dar r…..m din plin).
Şi uite-aşa, bietul student,
să nu rămână repetent,
a trebuit să-nveţe, tale-quale,
nişte tâmpite „legi fundamentale”
elaborate la Kremlin
de „genialul” cu mustăţi, Stalin.
Un alt aspect
şi mai abject
(era o parte dintr-un clar proiect
de răsturnare-a scării de valori
iscat din ura unor impostori):
el, Eminescu, cel fără pereche,
era privit ca o jiletcă veche,
ca o hodorogită de căruţă
în comparaţie cu Theodor Neculuţă
care, cizmar poet, uşor
putea deschide uşile spre viitor
având el o concepţie „înaltă”
(cum nu puteau să aibă laolaltă
toţi clasicii în nemurire duşi,
excepţie – doar marii clasici ruşi),
concepţia societăţii viitoare
a „geniilor” clasei muncitoare.
Rapsodul pătimirii noastre,
transilvăneanul cu priviri albastre,
era stigmatizat ca un tâlhar:
154

fascist-legionar.
Poetul ca o lebădă de mut –
idealist vândut
cel din Bacău-un decadent ratat,
iar cel din Mărţişor ostracizat
ca bard al existenţei putrefacte
(noroc că nu i s-a trecut în acte).
Şi câte şi mai câte dogme, toate
de dincolo de Prut împrumutate
(mai bine zis, în marş forţat aduse
de-acei slugoi, cu tancurile ruse).
Din fericire, singura potecă
neîngrădită încă de vânduţii
acelei aşa-zise revoluţii
ducea, discretă, spre bibliotecă.
Şi astfel el, credulul bleg şi blând,
putu să ia istoria la rând,
istoria literaturii, cea corectă,
nepoluată de mârşava sectă.
Şi-uite aşa, cei patru ani trecură
amestecaţi cu dragoste şi ură.
(o, câte ar mai fi de spus aici,
dar n-ar ajunge pentru toate nici
o fabrică modernă de hârtie
ce marfa mi-ar livra-o numai mie).
Deci, după cum rezultă şi din date,
gătă băiatul şi o facultate,
dar cum el nu era un Prometeu
abia de-acum avea să dea de greu,
şi singur trebuia să se confrunte
cu fel de fel, mai mari sau mai mărunte,
dar firul ăsta aspru al poveştii
va trebui să mi-l extrag cu cleştii,
că vremea poate n-o să-mi mai ajungă,
deja un clopot bate greu în dungă.
155
Poezie

Discobolul
Şi, drept să spun, nu sunt un ipocrit,
de la o vreme m-am cam plictisit
s-o tot lungesc ca pe o zeamă chioară
despre zăpezile de-odinioară.
156

CONSTANTIN CUBLEŞAN
Cum se prăbuşeşte un înger
Am îmbrăţişat numaidecât ideea lui Postolache de a ne
întâlni după douăzeci de ani de la vara aceea de pomină când
formasem “Grupul celor abandonaţi”, adică a celor care, neavând
unde, şi mai ales cum, pleca în vacanţă pe-aiurea, ne-am petrecut
două luni de voioşie la noi în urbe, frecventând grădinile de vară,
cinematografele, ştrandurile, locurile de vilegiatură din împrejurimile
oraşului etc., încă mai bine decât dacă ne-am fi dus cine ştie prin ce
staţiuni turistice de renume sau în excursii costisitoare prin
străinătate. Iniţiativa, şi atunci, fusese tot al lui Postolache, de altfel
cel mai fantezist dintre noi, care ne racolase ca-n filme.
- Nu vrei să vii cu noi, duminică, la Someşul Rece?, m-a
întrebat el, direct, întâlnindu-mă în librăria din centru.
Îl ştiam decât din văzute dar, aflând că era vorba de un grup
vesel, am acceptat imediat, astfel încât am rămas lipit, în continuare,
de abandonaţii din vara aceea.
Cam aşa au fost cooptaţi toţi cei treisprezece membrii - şase
fete şi şapte băieţi, în final – studenţi prin ani diferiţi la facultăţi
diferite, care până atunci ne ştiusem doar din vedere, în cel mai bun
caz.
Întâlnirea de acum a avut loc la Grădina de vară de pe lac,
acolo unde petrecusem atunci multe seri, dansând, mâncând mici şi
schimbând destul de des halbele pe masă. Ne-am revăzut cu bucurie,
constatând că nici nu ne schimbasem prea mult, că timpul nu lucrase
prea intens asupra înfăţişărilor noastre, că eram încă dispuşi să ne
petrecem viaţa cât mai plăcut. A fost o seară antrenantă, evocând
momente hazlii sau oarecum dramatice din acea trecută vară de

Discobolul
neuitat, bineînţeles animatorul fiind, ca şi atunci, tot neobositul
Postolache, acum ceva mai încărunţit pe la tâmple şi cu un început
de chelie, care nici nu-i stătea rău. Am refăcut, cu timiditate totuşi,
perechile de atunci, jenaţi oarecum de situaţia noastră familială, a
fiecăruia în parte, situaţie ce ne dicta subconştient o anume distanţă
morală în atingerile ceremonioase din timpul dansului, pe care atunci
nu le avusesem în vedere. Ce să-i faci?, consemnul fusese ferm: fără
soţii şi fără soţi! Aşa că, eram totuşi... liberi.
Erau orele înaintate în seară iar noi păream încă la începutul
sindrofiei, având un chef nebun de vorbă şi chiar de şotii. Într-un
asemenea moment hazos, Laura, care stătea vis-à-vis de mine la
masa lungă, amenajată festiv, mi-a aruncat o provocare pe care nu
puteam să n-o onorez:
- De ce te fereşti să dansezi şi cu mine?
- Dar, nu mă feresc, am căutat să parez afrontul. Nu ţi-a
venit încă rândul.
- Ei, uite, de data aceasta nu mai sunt dispusă deloc să-mi
aştept rândul...
S-a nimerit să fie un dans lent, aşa că, în unduirile
languroase ale melodiei, conversaţia noastră s-a legat oarecum
amuzantă la început.
- De ce te-ai ferit, în totdeauna, de mine?... N-ai încercat
niciodată să-mi faci curte.
- Îţi făceau alţii cu prisosinţă.
A râs.
- Da. Eram într-adevăr curtată peste măsură, de toţi, în afară
de tine.
Am privit-o drept în ochi, cum n-o privisem niciodată atunci.
- Vrei să ştii adevărul?... Erai foarte frumoasă. Erai cea mai
frumoasă... Nu mi-aş fi putut permite să sper că, măcar o clipă, m-ai
fi preferat înaintea celorlalţi.
A surâs oarecum insinuant.
- Ce păcat că n-ai îndrăznit... Am aşteptat atât de mult să-mi
spui ceea ce simţeai, că ai fi vrut să-mi spui atunci şi nu îndrăzneai...
Tu mă iubeai, am simţit asta. E adevărat?... Ceilalţi nu voiau decât să
se culce cu mine...
Era adevărat. Laura fusese şi rămăsese o femeie superbă. Nu
doar pentru mine. Era o frumuseţe care se distingea imediat în orice
societate s-ar fi aflat. Avea o ţinută maiestuoasă, ştia să vorbească
158

Proză
frumos şi interesant - era studentă la Filologie -, se îmbrăca cochet,
nu elegant, şi asta îi dădea un farmec aparte. Avea o anume distincţie
a simplităţii... Am visat-o în multe nopţi dar niciodată nu am îndrăzit
să-i spun nimic despre asta. Şi iată, ea mă simţise. Intuise complexul
meu în faţa ei, totuşi nu făcuse atunci nimic pentru a-mi arăta că nu
m-ar fi respins la o adică, iar eu rămăsesem mereu într-o dulce şi
păguboasă espectativă. De acest lucru voia acum să mă încredinţeze,
cu răutate, pedepsindu-mă.
Tot restul dansului n-a fost decât o lungă şi tandră
îmbrăţişare, dureros de plăcută, dar... nu mai era nimic de făcut.
Fiecare din noi ne urmasem drumul în viaţă, drum care nu mai putea
fi deturnat în nici un fel.
Când, mult după miezul nopţii, am căzut cu toţii de acord că
era momentul să ne despărţim, ne-am ridicat de la mese şi
îmbrăţişările s-au ţinut lanţ, promiţându-ne, cu patosul de care mai
eram în stare, ca de acum înainte, indiferent pe unde am fi împrăştiaţi
în lume, să ne revedem din cinci în cinci ani, şi poate în condiţii mai
bune, tot acolo, pe terasa de pe mica insulă a lacului din parcul
oraşului.
Am strâns-o la piept pe Laura, cu căldura cu care aş fi pututo
îmbrăţişa cândva, atunci când o asemenea îmbrăţişare ar fi
însemnat cu totul altceva, poate chiar ne-ar fi marcat destinul. Cine
ştie... I-am sărutat mâna şi atingându-i cu buzele pielea catifelată
dezvelită discret sub dantela uşoară a unei bluze de in, m-am înfiorat.
- Nu vrei să mă conduci? m-a întrebat ea. Nu sunt în stare să
traversez singură parcul.
Am primit cu bucurie propunerea. Era o seară plăcută de
vară; bătrânii copaci miroseau frumos a clorofilă proaspătă, văzduhul
tremura sub pala unui vânticel călduţ, pe cer se zărea din când în
când o lună imensă aurie. Un cadru eminamente romantic... Doamne,
mă simţeam cumva transportat într-o idilă din secolul al
nouăsprezecelea! Şi, fără să iau seama dacă e cineva prin preajmă,
mi-am apropiat-o la piept. Nu s-a împotrivit şi ne-am sărutat ca nişte
adolescenţi aflaţi la prima lor întâlnire de amor.
Ajungând în poarta hotelului “Continental”, am privit-o
lung, de parcă m-aş fi despărţit de ea pentru totdeauna. Mi-a intuit şi
de data aceasta starea, aşa că m-a întrebat, cumva ironică,
provocatoare în orice caz:
- Nu vrei să urci cu mine?
159

Discobolul
O clipă am ezitat. Se cădea oare? Iar dacă urcam, ce avea să
urmeze?...
Am primit, totuşi.
Uşa apartamentului în care se instalase nu era încuiată. N-am
avut însă răgazul a reflecta asupra acestui amănunt că dinăutru ne-a
întâmpinat o voce confuză de bărbat care a întrebat, în englezeşte:
- Tu eşti, Laura?
- Bine-nţeles, a răspuns ea înaintând în lumina jucăuşă pe
care o degaja ecranul televizorului. Şi nu sunt singură. M-a condus
Luca, prietenul meu, despre care ţi-am mai povestit...
- A, bine-ai venit, domnule Luca! Mă bucur...
Laura n-a aprins lumina în cameră aşa că pe omul ce stătea
în fotoliu în faţa ecranului televizorului l-am bănuit mai mult decât lam
văzut acolo. Mi-a întins mâna, fără să se ridice. I-am strâns-o
politicos dar o senzaţie ciudată m-a frisonat: parcă prinsesem în
palmă o vietate vâscoasă şi rece, respingătoare.
- Ia loc la noi, a urmat bărbatul. Apoi, către Laura, care între
timp se dezabia: Găseşte-i un pahar domnului Luca, să bem
împreună un Wisky.
Am ciocnit şi am sorbit o înghiţitură, cu noduri. Nu mă
aşteptasem la una ca asta şi nici nu fusesem prevenit. Cu siguranţă aş
fi refuzat să urc... De ce mă invitase Laura?...
- Nu trebuie să-ţi faci probleme, a continuat omul pe care
începusem să-l disting mai bine, obişnuindu-mă cu lumina aceea
difuză. Am ţinut s-o însoţesc pe Laura până aici pentru că, oricum,
singur mă descurc destul de greu... Nu ştiu dacă ţi-a spus, picioarele
mele nu sunt în stare să mă servească. O poliomielită mizerabilă m-a
dat gata la vârsta de doisprezece ani. De atunci, mai mult mă târăsc
prin viaţă decât reuşesc să merg pe picioarele mele. Norocul meu a
fost că tata avea o bună afacere, profitabilă din toate punctele de
vedere, aşa că n-a trebuit să lucrez nicăieri. Acum, la bătrâneţe, îţi
dai seama, ce m-aş fi făcut fără banii ce vin de-acolo. Deşi Suedia e
o ţară în care asistenţa socială e bine organizată...
A fost momentul în care a intervenit Laura:
- A!... Nu ţi-am spus... M-am măritat cu Oli în urmă cu vreo
zece ani, în Suedia. Avem acolo casa noastră, cu tot ce ne trebuie în
ea. Nu ne lipseşte nimic şi suntem fericiţi...
Mi-a mai turnat în pahar, cu măsură însă, în timp ce pe-al lui
şi-l umplu până sus. Am luat seama că băuse cam mult, în lipsa
160

Proză
Laurei. Vorbea greoi, împleticindu-şi limba iar mişcările braţelor
erau de-acum dezordonate.
Mult mai în vârstă decât ea, voluminos în exces, din cauza
grăsimii care-i deborda pântecele de sub cămaşa pijamalei desfăcută
la toţi nasturii, mi s-a părut a fi un bătrân libidinos, când l-am putut
desluşi mai bine. Între timp Laura luase pe ea un halat de casă, ce
abia o cuprindea, aşa încât, aşezată în fotoliu, lângă mine, i-am putut
vedea, provocatori, sânii albi şi plini, de o frumuseţe tulburătoare.
Degajată în ţinută, aşezată picior peste picior, lăsând de
asemenea să i se vadă coapsele până sus, îi mai umplu paharul
numitului Oli, care nu ezită să-l soarbă pe-ndelete, în timp ce ea mă
prinse cu tandreţe de braţ.
- Aş vrea să te simţi bine aici, cu mine...
Mi se adresase în româneşte, aşa că omul nu înţelese
cuvintele acelea dar, clătinându-şi capul, bălăngănit cumva, pe
umeri, făcu un gest evaziv cu braţul în care ţinea paharul, vrând
astfel să mă încredinţeze că nu se formaliza de conversaţia noastră.
- Vedeţi-vă de-ale voastre, ne-a îndemnat el, lăsându-se pe
spate în adâncul fotoliului.
M-am simţit jenat de un asemenea îndemn şi am avut
tentaţia de a mă ridica, să plec.
- Nu fi prost, m-a oprit Laura, punându-mi mâna pe
genunchi. Abia acum trebuie să rămâi.
- La ce să rămân?
- Nu înţelegi?...
Cu anume gingăşie maternă mi-a întors faţa spre televizor.
- N-ai luat seama la ce se uită...
Într-adevăr, nu privisem până atunci ecranul. Rula un film
porno, de cea mai proastă calitate, din acelea ce se distribuie pe CDuri
în revistele de specialitate.
- Asta e plăcerea lui, a continuat Laura. De mult e impotent
şi astfel îşi suplineşte poftele erotice.
- Şi tu? am întrebat-o consternat.
- Eu încă pot face fericit, pentru o noapte, un bărbat ca tine.
Mi-a vârât mâna sub cămaşă, mângâindu-mi pieptul, apoi am
simţit cum degetele ei răscolitoare alunecă în jos spre brâu, căutând
să ajungă în alte zone ale trupului.
- Ei, ei, a mormăit bătrânul Oli. Dar duceţi-vă pe pat, nu vă
chinuiţi în fotoliul acela incomod!...
161

Discobolul
- Hai, vino! m-a ridicat ea de braţ. O vreme se va uita la
noi, apoi o să adoarmă toropit de băutură. Aşa face în totdeauna...
Niciodată n-a reuşit să asiste până la capăt. Aşa că, totul are să fie
bine...
Nu-mi dau seama cum am ajuns în faţa hotelului. Eram plin
de o transpiraţie rece care îmi dădea frisoane. Am trecut strada
somnambulic, însă, odată ajuns pe trotuarul de vis-à-vis, am ridicat
privirea spre ferestrele camerei unde ştiam că trebuia să fi rămas
Laura. Tocmai atunci jocul umbrelor şi luminilor de pe ecranul
televizorului s-au stins. Întunericul nopţii acoperea totul, aşa că miam
zis, cu un imens regret în suflet:
- Doamne, cum poate să se prăbuşească un înger!...
162

IOAN POPA
Fetiţa. Să mori de dulce iubire
163
Proză
Din ceruri seara cobora cu uşoare unde de răcoare mângâind
desfătător trupurile încinse de dogoarea zilei lui cuptor. Căzu din
înalturi într-acea zi o zăpuşeală nemiloasă, chinuitoare, ucigător de
apăsătoare, încremenind lumea. Doar valurile tremurânde ale arşiţei
îşi purtau necontenit jocul prin văzduhul tot mai împuţinat. Acum, în
faptul serii, stropi fini desprinşi din jeturile poznaşe, multicolore ale
artezienei, dezmierdau blând feţele cu umezeala lor uşor perceptibilă.
Povestea curgea lin pe fundalul unei muzici plăcute, liniştitoare, ca şi
cum un cor de îngeri intona un imn de slavă Celui Prea Înalt.
Aţi biruit? - fu întrebat oarecum conspirativ Ionuţ
apropiindu-se abătut şi marcat din cale afară de eveniment. Căci cel
mic al lui, Dani, putea oricând să audă cele puse la cale şi înfăptuite
de cei mari în taină, şi-ar fi fost prăpădul lumii.
Da! - răspunse el scurt cu capul mai mult aplecat, trudinduse
din răsputeri să schiţeze măcar un zâmbet, măcar de suprafaţă, cu
care să-şi acopere cât de cât durerea cea mare din suflet.
Aţi dus-o departe? Unde aţi lăsat-o? Pe unde-i acum? – nu
se astâmpără Bebe cu întrebările, curios din fire ca tot omul, cu
fiecare dintre ele amărându-le şi mai tare inimile, şi lui, şi lui Ică,
însoţitorul său.
Sus în ceruri! răspunseră ei deodată, ca şi când conveniseră
dinainte asupra verdictului.
Hai, mă fraţilor, vorbiţi serios, ce-aţi făcut cu ea? Aţi
înstrăinat-o măcar ca lumea? – continuă Bebe să insiste pe-acelaşi
ton întrebător.
Da! Da! E aşa cum am spus. E acolo sus, la Dumnezeu – îl
încredinţară şi unul, şi celălalt.

Discobolul
Se lăsă bătut pe moment, făcându-se a pricepe, dar gândind
întruna la cele petrecute şi încercând a dezlega tâlcul vorbelor lor, ca
fiind părăsită pe undeva, urmând ca Domnul Dumnezeu s-o ia sub
paza Lui şi să-i poarte de acum grija.
Conversaţia se tăie brusc, chipurile începură, vrând-nevrând,
să se lumineze din nou, căci mezinul casei pătrunsese pe neaşteptate
între cei mari. Simţi că ceva nu-i în regulă, dar, amăgit cu vorba, îşi
văzu pe mai departe de ale lui, pierzându-se iarăşi în forfota mulţimii
ieşită cu mic cu mare pe alei.
*
Cu ceva vreme în urmă, ademenită pare-se şi de cel mic, de
Dani, la casa lor se aciuase o vietate nouă, un suflet cald şi curat, bun
şi iubitor, nespus de vesel şi prietenos. Un câine hoinar, un bibelou
de căţeluşă de un alb imaculat, cu pete mici maronii presărate din loc în
loc, la întâmplare, pe trupşoru-i delicat. Se gudura pe lângă cei ai casei, ba
încă şi cei apropiaţi erau primiţi cu-aceeaşi drăgălăşenie, făcând tumbe şi
salturi în jurul lor, încercând mai de fiecare dată să le-atingă mâinile cu
limbuţa-i umedă, doar că nu putea rosti un Sărut mâna! sau un Bine aţi
venit! Le cunoştea maşina, prin ce miracole doar ea ştia, şi-o lua la fugă
înaintea lor, întru întâmpinare, însoţindu-i alături în alergarea-i sprintenă,
veselă şi vioaie. Rareori o găseau tolănită pe covorul verde şi răcoros al
ierbii din curte, aşa cum fac de obicei semenii ei, mai ales cei ajunşi la o
vârstă. Ea nu avea timp de aşa ceva căci viaţa pulsa prea puternic în
adâncul fiinţei sale, până la cel de pe urmă mădular, tinereţea şi
zburdălnicia ei clocoteau prea încins în făptura sa plină de sănătate
trupească şi sufletească, în lăuntrul ei trăia o bucurie prea fierbinte şi
nestăpânită, ca-ntr-un joc zglobiu, copilăresc, fără de oprelişti. De parcă
nu-i era a bună.
Cel mic o botezase, după multe şi nereuşite încercări, Fetiţa.
Nume drag şi scump, pur şi luminos, cum altul pe lume nu i se părea
mai potrivit, un nume sugestiv, sintetizând prin alcătuirea sa întregui
chip. Un nume lesne şi degrabă însuşit de toţi, de care şi ea vădit se
bucura, tresărind voioasă ori de câte ori îi picura în auz.
Se încadrase trup şi suflet în grupul celor mici, de-o făptură
şi de-o seamă, cu el contopindu-se de-a binelea. De cum îi auzea se
strecura strâmtorată printre barele solide ale gardului mlădiindu-şi şi
răsucindu-şi trupul în fel şi chip, şi-odată ajunsă la piciorul micului
său stăpân, pe care-l recunoştea şi-l adora, îşi făceau împreună
triumfală intrarea în ceata de copii. Îi însoţea de-a pururi, în mijlocul
164

Proză
ei, a cetei, rămânând necontenit spre deliciul şi desfătarea tuturor. Se
lua cu ei la hârjoană, se pitea prin iarba înaltă ca să ţâşnească
surprinzător în calea lor pricinuindu-le astfel stări la fel de
neaşteptate, de spaimă ori delectare, de bună dispoziţie. Doar la
destrămarea jocului apuca şi ea necăjită, cu urechea pleoştită, cu
coada-ntre picioare, drumul anevoios către casă.
Toată primăvara joaca şi zbenguiala se ţinură lanţ la casa lor.
Spre bucuria şi admiraţia tuturor, mici şi mari, din familie ori din
afara ei, cu ghiduşii fel şi fel, în goană nebună dând ocol după ocol
curţii ori săltând, ca scăpată dintr-un resort, tot mai sus de statul unui
pruncuţ, în jurul celui ce-o înconjura cu grijă şi mângâiere.
Fetiţa se împlinea cu zi ce trecea. Cu vremea, hormonii,
treziţi şi ei la viaţă, începuseră a-i umbla prin trup, sângele i se
pusese în mişcare, călduri lăuntrice prinseseră a o furnica prin toate
încheieturile şi liniştea de până mai adineauri îi fu pe de-a-ntregul
răpită. Nu-şi mai afla astâmpăr, nu mai şedea cuminte la locul ei, pornea
bezmetică hai-hui prin vecini, colinda în neastâmpăr pârloagele din jur, nu
mai mânca, nu mai răspundea la chemarea stăpânilor. Căuta cu înfrigurare
ceva. Nici ea nu ştia ce. Căuta ceva ce încă nu cunoscuse. Şi pentru care
lăsă în urmă linişte şi hrană, somn şi odihnă, trai îmbelşugat.
Sosi vremea sorocului. Mânată de arşiţa mistuitoare, porni în
căutarea perechii. Întru stingerea focului chinuitor. Potăi de toate mărimile
şi de toate soiurile dădură năvală la ospăţul Fetiţei. Se strânseseră
ciorchine în jurul ei pornind lupta pentru supremaţie, pentru câştigarea
locului sus-pus, către care cu toţii râvneau. Rocco uriaşul, câinele-lup mai
mare peste teritoriul din jur, doar cu aerul născut din apropierea vijelioasă
de javrele mărunte, dornice şi ele s-ajungă la ulcica cu miere, fiind în stare
să le dărâme la pământ; Scubi arţăgosul, cel în trei picioare, una din labele
dinainte fiindu-i fărâmată de namila răutăcioasă de la fabrica din colţ,
apucându-i-o printre ulucii gardului într-o dispută aprigă şi inegală; Tom
maroniul, colecţionarul pătimaş de încălţăminte şi îmbrăcăminte, uitate de
stăpâni seara prin curţi, dosindu-le cu-aşa dibăcie de se făceau pierdute
pentru totdeauna. Urma tagma celor amărâţi, trimişi la peluză trişti şi
resemnaţi, fără altă şansă decât a-şi plânge neputinţele în faţa dorinţelor şi
poftelor nemăsurate, mult sporite de actele celor puternici. La care erau
şi ei siliţi să ia parte, mânaţi şi ei la rându-le de hormonii iadului cei
neadormiţi. Cât n-ar fi dat şi ei pentru o împreunare, fie ea cât de
mică şi de amărâtă! Aşa, trimişi din capul locului la periferia
festinului, nu le rămânea decât s-asiste neputincioşi, pironindu-şi
165

Discobolul
asupra lor ochii bulbucaţi, mai-mai să le iasă din orbite, ori scăpând
din când în când câte-un lătrat înciudat, doar aşa ca să se ştie că mai
sunt şi ei pe acolo. Ori să le facă galerie?! Mira-m-aş! Numai că
cine-i mai poate şti?!
Cu luptele şi zarva iscate, Fetiţa pricinui neplăceri celor din
jur: nu se mai puteau odihni noaptea de petrecerea lor; grădinile le
erau călcate, culturile le erau răvăşite în urma bătăliilor şi a
ciocnirilor tot mai îndârjite, sporite din ce în ce, cu cât simţeau că se
apropie ora închiderii la prăvălioara Fetiţei. Tot mai multe glasuri se
ridicau contra celor ce-i deveniseră stăpâni, cât mai în glumă, cât mai
în serios, astfel că cei ai casei începuseră a discuta tot mai apăsat
despre îndepărtarea ei de pe locurile în care-şi găsise adăpost de-o
vreme. Nu suprimarea ei se punea în discuţie, ci, pur şi simplu,
scoaterea în afara teritoriului. Chestiunea deveni şi mai gravă, şi mai
imperios a fi rezolvată, când cel mic contractă o maladie greu de
diagnosticat şi de stăpânit, pusă şi pe seama jivinelor ce le călcaseră
curtea. Cu Fetiţa în frunte se înţelege. Soluţia? Strămutarea într-un
loc cât mai îndepărtat, cu surse de hrană şi adăpost asigurate, cu
ocrotire cât de cât acceptabilă. Cine putea oferi aşa ceva? Doar vreun
han de prin jur. Cât, totuşi, cu putinţă mai departe.
Fură stabilite şi locul, şi timpul cele mai potrivite. Cu greu o
smulseseră atunci, în pragul serii, din mijlocul admiratorilor
înflăcăraţi, strânşi cu toţii de faţă la picioarele tronului împărătesc al
lui Rocco. Deveniseră agresivi văzând ce li se pregăteşte, ba încă era
gata-gata să-i încolţească. Cuminte şi supusă însă, Fetiţa îi ascultă şi,
părăsindu-i pe cei dragi, îşi urmă în tăcere stăpânul. Nu bănuia nici
pe departe silnicia pusă la cale.
Din portbagajul maşinii răzbăteau chelălăituri repetate,
sunete jalnice şi dureroase căzându-le ca plumbii în inimile
împietrite. Se zbătea să scape din chingile ferecăturii, se trântea când
într-o parte când într-alta căutând disperată loc de scăpare. O tăcere
apăsătoare coborî asupra lor, măcinându-i şi rozându-i dureros pe
dinăuntru. Priveau doar din fuga dusului în gol către înainte, căutând
cu mintea, şi unul şi celălalt, locul cel mai nimerit pentru deşertare,
pentru eliberare.
Călcaseră o bună bucată de drum până la popasul cu toate
cele dorite pentru Fetiţa. Ionuţ trăsese pe dreapta. Gâtuit de emoţie,
deschisese portbagajul. Fetiţa se linişti. Şedea cuminte acum. Aştepta
de bună seama sfârşitul. Sfârşitul calvarului. Nemeritat. Căzut
166

Proză
asupră-i tocmai la ceasurile cele mai fericite ale vieţii sale. De pe
culmile euforice ale trăirilor de până mai adineauri, din care nu şi-ar
fi dorit nicicând a se mai deştepta, în ghearele cumplite ale disperării
ce-i îngheţase întreaga fiinţă. Cuprinsă de-o frică vagă pe care doar
fericirile mari şi neaşteptate o pot da.
Cu mâinile tremurânde, Ionuţ dezlegă sacul. C-o smucitură
aspră Ică o deşertă în mărăcinişul din marginea şoselei. Privea
bezmetică în jur. Nu ştia unde se află. Şi mai ales de ce. Speriată din
cale-afară, dă cu ochii de stăpân. Aştepta de la el cuvânt de alinare,
de mângâiere şi îmbărbătare. Care întârzia să mai vină. Aşa cum
venea de alte dăţi. Nu venea, şi pace! Încercă să se pituleze la
picioarele lor, cerşind parcă milă şi îndurare, chiar şi aşa nevinovată
cum se ştia. Îşi legăna uşor codiţa dintr-o parte într-alta în semn de
împăcare şi revenire la sentimentele cele bune de până nu demult. Că
doar nu făcuse nici un rău nimănui. Împietriţi, însoţitorii o priveau la
fel de strâmtoraţi, cu inimile strânse şi sleite. Nu-şi vorbeau, nu se
priveau, ci-i urmăreau doar mişcările haotice, nedezmeticită încă din
chingile stării de captivitate.
Cu lacrimile pe-aproape, fără de grai, petrecut de apăsarea clipei,
Ionuţ hotărî să se smulgă din starea jalnică în care căzuse fără de vrerea
lui. Apucă sacul să-l arunce la conteinerul plantat taman în partea cealaltă
a drumului. Căci, de frica cea mare, Fetiţa fu petrecută de toate nevoile.
Se smulse hotărât de lângă animal şi, fără a mai privi îndărăt, să nu-i rupă
inima chiar de tot, se strecură printre ploaia de maşini pe partea cealaltă.
O clipă doar zăbovi acolo. Căuta acum loc de întoarcere prin
forfota drumului. Atunci tocmai se petrecu nenorocirea.
Ca să nu-şi părăsească stăpânul ori să nu fie ea părăsită prin
locuri necunoscute şi pustii, Fetiţa porni grăbită pe urmele sale. Ochii îi
erau aţintiţi doar asupra sa. Ca şi cum nimic altceva nu mai vedea şi nu
mai auzea.
Un schelălăit groaznic răzbătu peste vuietul şoselei. Cel de
pe urmă. De adio.
Scăldaţi în lacrimi, ochii Fetiţei mai priveau încă spre
stăpân. Cerşind ajutor. De sub coşul pieptului zdrobit inima continua
să trimită sânge. Sânge atins încă de focul iubirii. Către cine oare?!
Cui mai slujea?!
Se stinse cu cele de pe urmă zvâcniri ale picioarelor.
De bun rămas!
De ce plângi, Ionuţ?
167

Discobolul
NICOLETA BĂRBAT
Însemnele
Se sinucid aparenţele dacă intră în teritoriu. De fiecare dată
aud cum se dezintegrează piatra. La fiecare pieire, dispersare cu
rezonanţă grea. Interval. Despre complicitatea mea cu chipul închis
în oglindă am refuzat să vorbesc şi n-am trădat nimic în gesturi. Doar
atât că nu am apucat să jur. În rest, el a fost acolo, mereu, numai
pentru mine.
Faptele mă izbesc în faţă în asemenea hal încât nu am cum
să desluşesc soluţia. Mult prea grave ca să poată fi spuse. Nu trebuie
să iau asemenea lucruri foarte în serios. E bine să rămână opace. De
tot însă nu le pot trece cu vederea. Involuntar le zăresc cu coada
ochiului. Paradoxal, ele capătă o dimensiune clară şi un parfum care
mă ţine legată de nişte însemne: şapte focuri dispuse în cerc pe un
platou albastru. Seamănă cu un cântec pe care îl aud mereu: Don’t
leave me, Don’t leave me ... here. Ţipătul acesta se potriveşte cu ceea
ce ştiu. Îmi readuce în încheieturile maxilarului gustul straniu,
albăstrui, unic.
Uneori nu văd dincolo de lucruri. E o infirmitate, un soi de
orbire. Cum peste mine n-am putut călca, în acele momente presupun
că sunt singură. Încă o mutare – îmi spune. Cuvintele seamănă cu un
vânt sec ce mătură piatra sfărâmată. Drum uscat, de neamintită
pierdere. Mai apoi, cuvintele deschid acelaşi teritoriu pentru
întâmplări, pe care îl cunosc insuficient. Identitatea pieselor nu o ştiu
dinainte, mutările însă îmi devin cunoscute pe măsură ce se petrec.
Când scap din vedere ceea ce îmi este familiar, cum nu mai am ce
pierde, pot ţine în mână legătura dintre chipul închis în oglindă şi
penitenţa lui de o mie de ani în întuneric. Sub legile împerecheate.
Toată magia aceasta toarnă puterea în joc. În teritoriu, eu intru de
168

Proză
fiecare dată pe diagonală, pentru că nu se poate intra oricum şi nu se
poate ieşi oricând. Numai însemnele legitimează trecerea dintr-un
spaţiu într-altul. Sub însemne nu mai sunt ceea ce am adunat. Mai
mult chiar, pot afla ce zace în oglindă. Am acces la toată memoria ei,
fără însă a avea controlul asupra evenimentelor. Lucrurile au rămas
la fel de la început. Încă de atunci îl vedeam fugind bezmetic pe
străzi, cu toate primejduirile zăgăzuite. Să nu deconspire. Eu le
auzeam în surdină. Ceea ce îl punea să o facă, era penitenţa lui de o
mie de ani în întuneric. Se făcea pe urmă că părea mort la rădăcina
unui copac şi nu putea deschide ochii, decât dacă eu duceam la capăt
un ritual. N-am apucat să jur, nici să îi dezvălui identitatea. L-am
pierdut din vedere. Îl simţeau alţii în preajmă uneori. Este un om aici
― mi se spunea. Nu trădam nimic în gesturi, dar ştiam că era el.
Cunoşteam vraja, nu însă şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi vorbit
despre. Dacă s-ar fi înteţit sau s-ar fi descărcat. Ştiam că era vrăjit, el
ştia că ştiu, vedeam după felul în care îngăduinţa i se ştergea. După
cum refuza orice fel de confidenţă. Cu privirea smălţuită de aroganţă,
punea punct dialogului.
În timp este o gaură pe care a făcut-o oglinda când i-a furat
chipul. Vraja aceasta nu are nume, e mai veche decât istoria, din
vremurile când oamenii n-au ştiut să scrie şi să citească. Numele nu i
s-a păstrat, pentru că atunci n-a putut fi prins. Din timp în timp
capătă viaţă, nimeni nu ştie când se întâmplă. Eu îi cunosc gustul. De
ani şi ani joc acelaşi joc.
Cineva să evadeze.
În spaţiul deschis întâmplărilor, nu se poate intra oricum.
Stau dincolo de stare la pândă, să desluşesc momentul când teritoriul
îşi alege ocupanţii. Cu încetineală mişc lucrurile, le aşez la locul lor.
Ştiu ce trebuie să fac, nu mă grăbesc însă. Ar mai fi şi alte lucruri de
mişcat, e bine aşa, să nu mă grăbesc.
Uneori, aparenţele sunt aduse târâş, agăţate de capete.
Acesta e jocul, în momentele când depăşeşte intensitatea obişnuită.
Sub legile împerecheate. Ca şi cum aerul s-ar încinge, fără însă,
căldura să se producă. Nu e loc destul să încapă şi aparenţe. Numai
prezenţele pot susţine diferenţa de potenţial, dar nici una dintre ele
nu decide asupra identităţii sale. Numai teritoriul o poate face.
Sunt lucruri pe care nu le ştiu. Despre mine. Înăuntru, fiecare
prezenţă are un gol. Ceva ce nu poate afla despre sine. Eu nu ştiu
169

Discobolul
cine sunt. Ştiu în schimb cine sunt ceilalţi, pe măsură ce se petrec
întâmplările.
A venit timpul pentru noua mutare. Îmi dau seama. Valul
care se ridică din pieptul meu e o oprelişte între mine şi ceea ce
trebuie să afirm. Despre identitatea chipului din oglindă. Momentul
explodează, se desfăşoară sub forma a două suluri de abur, unul opus
celuilalt, pe orizontală. În desfăşurare, urcă. Mă ademeneşte să mă
las descoperită. Să spun că în teritoriu nu ştiu cine sunt, nici ce fel de
putere m-ar duce către capătul lucrurilor. Stau sub beţia aceasta,
păstrez luciditatea până la limita de jos. În aşteptare.
Desluşesc o prezenţă. Am intrat să cânt pentru Regină–
recunosc glasul interior cu inflexiuni ţinute în frâu, al Marelui
Vrăjitor. Trebuie că noua mutare îi aparţine. Ca orice vrăjitor, riscă
tot şi visează rar. Nu ştie că poate stăpâni cei mai veninoşi şerpi din
lume. E o greşeală să înşire cuvinte. Cântecul ar suna nedigerabil.
Aştept să se stingă ecourile. Întotdeauna se întâmplă la fel: intenţiile
se materializează, desfăşurarea forţelor din teritoriu le mişcă. În locul
ecourilor apar imagini: o sală veche de spectacol cu scena goală.
Vrăjitorul stă înaintea scaunelor, întors spre scenă, decupat exact:
frunte dreaptă, nas drept, gură precisă. Părul, de gorgonă. Pe
dinăuntru e căptuşit cu solzi de aur. Muzica iese la fiecare scuturare
a lor. Ştiu ce îi poate pielea. Îl ecranează, ca muzica să se audă doar
pe frecvenţa necesară. I s-a spus că nu poate apărea cu gheare în faţa
Reginei, că trebuie să şi le taie. El refuză aceasta şi nu urcă pe scenă,
crede că acolo e locul Reginei. Fără gheare nu ar putea cânta,
gândeşte. Regina e invizibilă. Rămâne în sala fără spectatori, cântă,
nu se aude nici un sunet. Urcă în sfârşit pe scenă şi, până să se
pregătească, îşi aude vocea în sistemul de amplificare: Du must
entdecken ... Cântă nemţeşte, eu nu înţeleg tot. Mi se face sete. De
imponderabil sau scufundare, de orice m-ar apropia de ceea ce pot
afla. Setea mi se cuibăreşte în încheieturile maxilarului, îmi cade în
spate. Greutatea corporală îmi creşte şi mă adâncesc strat cu strat.
Trag după mine aprinderile zdrobite din cântecul Marelui Vrăjitor.
Toată puterea. Deasupra, locul rămâne descheiat. Albastru.
Trebuie să stau de veghe cu toate simţurile la pândă, când
cursul pare normal, chiar aşa inertă cum sunt. Din timp în timp se
petrec mutările, e greu de anticipat. Cu cantitatea suficientă de
albastru, înghiţită, pot intra în răfuială. Cu prea puţin albastru,
oricine devine aparenţă; cu prea mult, riscă să tot alunece. Prizonier.
170

Proză
Nimeni, în teritoriu, nu poate fi pe deplin imunizat. Sub legile
împerecheate.
Cineva să evadeze.
Mă învârt peste şapte focuri rotate şi nu mă ard. Trec prin ele
ca şi cum aş fi la circ. Presupun că merg în spirală, dar la fiecare
rotire mă lovesc de o stâncă aşezată vertical. Deduc că merg
orizontal, în cerc închis. Acum, că am aflat, aş putea trece prin
stâncă, dar în loc să găsesc alt spaţiu, mă văd călcând vârful de
piatră. Şapte focuri dispuse în cerc şi albastru – sunt însemnele
Regelui – îmi amintesc.
Am în încheieturile maxilarului gustul unic, straniu,
albăstrui.
Lângă mine, un om aşezat orizontal pe nimic, ţine mâinile
întinse şi mă priveşte cu ochi îngheţaţi. Arată banal: păr de culoarea
cafelei, legat la spate şi haine din piele. Îmi place că levitează, îmi
place frigul, sunt acasă în albastru. Ca şi cum mi-ar ghici gândul, îmi
spune: Eu sunt Regele !
Stă în aer pentru că eu mă învârt, gândesc. Nu. Nu eşti
Regele – îi răspund.
Pot fi Marele Vrăjitor, Regina sau altcineva.
Când a rostit „eu”, a sunat a gol. Mai e ceva, îmi dau seama.
N-am apucat să jur. Cineva a cerut. Se sinucid aparenţele dacă intră
în teritoriu. La fiecare pieire aud cum se dezintegrează piatra.
171

Discobolul
ŞTEFAN DINICĂ
Martor la facerea lumii
De câteva zile, tata suferea de stomac. Stătea lungit în pat,
supărat mai mult pentru că afară era cald, era vară, vreme prielnică
de lucru. Când intram în cameră mergeam pe vârfuri, nu mă
prosteam, credeam că aşa e bine, să nu-l supăr. Tata se uita la mine,
ar fi râs dar avea burta ţeapănă. Nu avea chef nici să citească ziarul.
De la „Universul” trecuse la „România liberă”.
În duminica aceea a rămas acasă cu sora mea Miţa (Ioana).
L-am văzut uitându-se pe fereastră cum înjugăm boii la căruţă şi
plecăm în Pământuri după iarbă şi dovleci. Soarele se ridicase bine,
dar tot printre crengile salcâmilor îl vedeam.
- Hai odată, leagă vaca!
Virgil se răstea la mine că nu mă mişcam suficient de
repede. Dar, mai mult cred că aşa îi plăcea.
Am legat vaca în spatele căruţii şi am deschis poarta. Am
rămas în urmă să o închid. Îmi plăcea că plecam cu căruţa de acasă.
M-am urcat fuga în căruţă şi m-am aşezat cu fundul pe loitră.
- Nu sta acolo, o să cazi.
Am ascultat-o pe mama şi m-am aşezat ghemuit pe blana
căruţii. Nu prea vedeam lumea, dar nu-mi păsa. Căruţa boncănea pe
uliţi până când am ajuns în şoseaua dreaptă care ducea la Râca. În
faţă erau două cârduri de oi care lăsau în urmă nor de praf pe care
deja îl simţeam în nări. Praful plutea alene în aer. Nu era nici o boare
de vânt care să îl împrăştie sau să îl mâie către mirişti sau culturile de
porumb. Mă uitam către satul care rămânea alene în urmă şi vedeam
alte căruţe care veneau în Pământuri după iarbă, moor şi bolbură
culeasă din porumb sau tăiată cu secera de pe răzoare.
172

Proză
Am lăsat şoseaua care se golea treptat de lume şi am luat-o
la dreapta pe Planul Râcăncii. Căruţa s-a oprit la capul locului şi am
sărit jos, ca să nu se mai răstească Virgil la mine. Ştiam ce aveam de
făcut şi am intrat în porumb ca să adun bolbură. Mergeam aplecat să
nu mă taie pe obraz foile de porumb. Am cules un braţ de bolbură şi
am pus-o în căruţă, înaintea vacii. Boii dejugaţi trăgeau de lanţ ca să
ajungă la primele fire de porumb. Cârmiseră deja roţile din faţă ale
căruţei.
- Ce stai şi te uiţi la mine, dă în ei!
Virgil striga la mine de undeva din porumb. Eu nu-l vedeam
şi nu ştiam cum de se uită la mine. Luase o seceră şi dăduse dosul de
porumb înaintea mamei. M-am întâlnit cu el pe un rând de porumb.
Avea sub braţ un polog de moor şi secera pe umăr.
- Ai făcut ce am spus eu?
- Du-te şi te uită.
- Ţi-arăt eu ţie.
-D-aia nu mai poci eu.
Nu putea să pună mâna pe mine şi a trecut bombănind.
Smulgeam bolbura întinsă pe pământ şi făceam grămăjoare
pe care, apoi, le adunam până umpleam braţele şi le duceam ca să
satur vaca. Asta era treaba mea.
Mă duceam tot mai departe în porumb, nu mai simţeam pe
nimeni în preajmă, doar fâşâitul foilor răsucite de câte un vârtej.
Când credeam că am adunat iarbă de un braţ o strângeam şi mă
întorceam la căruţă.
- Unde-ai fost?
- Ce, nu vezi?
- Băă…
Mama parcă nu era cu noi.
Ultima dată când m-am întors la căruţă, am găsit vaca
culcată rumegând. Am aruncat în căruţă ce aveam în braţe şi am
adunat iarba rămasă dinaintea vacii. Liniştit, am intrat în porumb şi
m-am pierdut spre celălalt capăt al locului. Adunam bolbură, rupeam
moor, fără să mă gândesc la ceva. Nu puneam nici ochii în soare, ca
să văd câtă vreme a trecut. Nu mai ţineam socoteala grămăjoarelor
de iarbă lăsate în urmă. Nici nu am auzit când am fost strigat prima
dată.
- Băăă …
Lasă-l să strige.
173

Discobolul
A urmat un fluierat scurt.
- Fanule, mă Fanule, hai repede!
Era glasul mamei.
Nu ştiam de ce mă cheamă. Nu le-am răspuns.
- Băă, surdule, unde eşti?
- Hai, că vin acu!
Pe muţeşte am început să adun grămăjoarele de iarbă. Nu
ştiam dacă le-am mai ţinut socoteala. Cu iarba în braţe, m-am
îndreptat spre capul locului, unde era căruţa. Din mers mi s-a părut
că aud nişte voci răstite. Nu le-am luat în seamă, la câmp se vorbeşte
mai tare. Apoi am auzit un uruit de căruţă şi un tropot de cal.
„De ce pleacă lumea aşa devreme acasă?” Că aşa mi se
părea. Soarele nu era chiar deasupra mea. În porumb nu aveam cum
să-mi dau seama după umbră cât e vremea.
- Hai, mă, odată!
- Uite, am venit. Ce-ai cu mine?
Abia când am ieşit din porumb am văzut că boii erau deja
înjugaţi. Căruţa nu era chiar plină de iarbă. Am aruncat şi eu
deasupra, peste câţiva dovleci îngălbeniţi, ce aveam în braţe.
- De ce nu vii când te strig?, m-a certat mama.
- Am venit, uite-mă!
Ceva nu înţelegeam. A trecut pe lângă noi o căruţă cu cai în
goana mare. Bărbatul din căruţă lăsase hăţurile slobode şi şfichiuia
caii. Femeia, nu ştiu de ce, alergă pe plan lăsându-se cu mâna
dreaptă pe leucă. I se dezlegase baticul şi-i căzuse pe ochi.
- Ce-au ăştia?
- Auzi că vin ruşii.
Mama era chiar îngrijorată. Vuietul creştea în câmp. Se
auzeau înjurături, fluierături, zgomote de căruţe. Mă cuibărisem în
iarba din căruţă. „Vin ruşii, nu e bine”. Atâta ştiam. Tata lui Ilie al
Lungii murise pe front. De nea Stancu al lui Icovel, pe care nu-l
ştiam, nu se mai auzise nimic. Nea Mielache avea pe mâna stângă,
făcute cu cerneală în piele, nişte litere şi nişte numere. Ca să fie
recunoscut dacă s-o întâmpla ceva pe front. Toate aveau legătură cu
ruşii. Aa, mai auzisem ceva: ruşii nu aveau biserici. Asta chiar era de
speriat. Nu mă miram că lumea fuge spre sat.
Şoseaua era plină de căruţe, oameni cu vitele de căpăstru,
călăreţi care treceau pe lângă noi. Dar, unde erau ruşii?! Mă
aşteptasem să dăm peste ei în şosea. M-am uitat spre sat, m-am întors
174

Proză
cu faţa spre Râca, nici urmă de ruşi. Vedeam doar un şir de căruţe,
oameni speriaţi care încercau să treacă unii pe lângă alţii. Virgil se
ambiţiona să facă boii să meargă mai repede şi nu reuşea. Din când
în când, mama se întorcea către mine. Aşteptam să mă întrebe dacă
mi-e frică. Ştiam răspunsul: Nu. Minţeam. Mă chircisem în iarbă cu
o durere în burtă mai mare ca a lui tata.
De câte ori boii, loviţi cu biciul de Virgil, se opinteau să
fugă, vaca se smucea gata să rupă lanţul cu care era legată de căruţă.
- Dă-te jos şi mână vaca.
N-am aşteptat ca Virgil să-mi spună de două ori. Am sărit
din căruţă ca să fac ce mi-a spus. Când am pus tălpile în ţărână am
simţit că îmi tremură picioarele. Numai eu simţeam şi era bine. De
necaz, am început să lovesc vaca cu pumnii.
- Nu da-n burtă, băă…
„Bine, mă deşteptule, vezi de boii tăi”. Loveam vaca peste
pulpă cu palma şi dacă am văzut că nu am spor am început să o
împing…
- Dii, puturoaso.
Până la urmă boii au rupt-o la fugă şi vaca s-a luat după ei.
Alergam şi eu pe lângă ea, neştiind ce să fac.
- Hai, sus! mi-a dat voie Virgil.
- Vezi să nu te împiedici şi să cazi, m-a prevenit mama.
M-am ghemuit la locul meu în căruţă. Era cald încă. Boii sau
oprit din alergat. „Dacă veneau ruşii ce se întâmpla?” N-am
apucat să răspund. În urma noastră se auzea un zgomot pe care nu-l
cunoşteam. M-am ridicat în genunchi şi am întors capul. La intrarea
în Râca, la Lacul Ursarului se vedea ceva.
- Ruşii!
Am ţipat? Nu mi-am dat seama.
Mama s-a uitat în urmă. Avea privirea unui om încolţit.
- Ascunde-te în iarbă.
N-am stat mult pitit. Curiozitatea a învins frica. Vedeam mai
clar nişte maşini.
- Fire-aţi ai dracului, barem de ajungeam în sat.
A trecut o căruţă la trap pe lângă noi. Bărbatul care măna
caii vorbea de unul singur.
Uruitul maşinilor care veneau dinspre Râca se auzea tot mai
clar. Din căruţe au început să se răspândească chiote. Am simţit un
pumn în burtă când am văzut femeile sărind din căruţe şi alergând pe
175

Discobolul
câmp spre pădurea Tina. Erau numai femei şi fete. Unele se ţineau
de mână. Nici cu biciul nu le făceai să fugă aşa de tare. Le scăpărau
călcâile şi nu le mai păsa de mărăcinii de pe mirişte, de jumătăţile de
potcoave, resturile de caiele şi cuie ruginite în care noi ne mai
înţepam uneori. Văzându-le, m-am speriat şi mai tare. Frica mi-a
ajuns în gât. Femeile acelea nu fugeau degeaba. Exista un pericol şi
acesta se apropia. Vedeam acum clar o maşină mică, deschisă, care
ne-a ajuns din urmă şi trecea pe lângă căruţe. În maşină era doi ruşi,
oameni ca şi noi. Cel din dreapta, un ofiţer făcea semn cu mâna către
cei din căruţe şi vorbea ceva pe limba lui. N-am auzit clar decât
„Şto?” când s-a întors către şofer. În dreptul căruţii noastre s-a uitat
la mama şi a mai zis un cuvânt pe care l-am auzit limpede: „tiho”.
Nu ştiam ce înseamnă. Şi nici nu ştiu dacă mama s-a uitat la el.
Maşina mică a trecut mai departe şi ofiţerul rus făcea enervat semn
cu mâna. „Tiho, tiho”. Celelalte maşini se opriseră în urmă. Nu
puteam să înţeleg ce se întâmplă. Ruşii băgaseră frică în noi. Sau
poate că era dinainte.
Maşina mică a tras în faţa căruţelor. Nu era departe de noi.
Ofiţerul rus s-a ridicat în picioare cu mâna în sus. Nu a scos pistolul.
Şirul de căruţe a înţepenit. Acu e acu. Numai rusul ştia ce va urma.
Eram aproape de Planul Schimbării. Femeile ajunseseră la Pădurea
Tina. Căruţele care scăpaseră de ruşi intrau uruind în sat. Auzeam
lătrături. Totul încremenise. Aşteptare grea. Simţeam o ghiară în
beregată.
Ofiţerul rus s-a dat jos din maşină. Era un om scund, cu
uniforma mototolită. Mi s-a părut că se îndreaptă de şale. Chiar asta
făcea. S-a dat spre şanţ şi a privit pe lângă şirul de căruţe la maşinile
lui oprite undeva în urmă. A ridicat mâna şi le-a făcut semn să vină.
Cred că asta a făcut pentru că am auzit duduit de maşini. Ce va
urma? Ne ia şi pe noi? Nu putea şti decât ofiţerul rus scund şi cu
şalele înţepenite care privea atent cum se apropie pe lângă căruţe
coloana de maşini. În primele două maşini descoperite, stăteau
înţepeniţi pe bănci soldaţi plini de praf, obosiţi, care se uitau
indiferenţi la noi. N-a sărit nici unul din maşină ca să ne ia vaca. În
dreptul nostru erau atât de aproape, le vedeam ochii nepăsători. Cu
toată frica din mine am băgat de seamă că toţi semănau unii cu alţii.
Ofiţerul s-a tras către maşina mică şi făcea semn ca maşinile
să treacă mai departe. Am numărat douăsprezece maşini mari. Unele
176

Proză
aveau agăţate, în remorcă, ceva care nu ştiam ce înseamnă. Ultimele
trei cărau nişte tunuri care te puteau băga în sperieţi.
Câinii din sat lătrau înnebuniţi. Priveam maşinile care
ajunseseră pe la Măreţoaia cu aceiaşi frică în sân. Dacă soldaţii se
dau jos şi fac prăpăd? Nu se întâmpla aşa.
După ce maşinile au trecut de el, ofiţerul rus s-a urcat în
maşina lui şi, cu faţa spre şirul de căruţe, a salutat milităreşte.
Maşina mică a eliberat calea şi a pornit după celelalte. Noi am rămas
pe şosea încremeniţi, cu frica în noi, fără vreun sentiment de uşurare.
În urma noastră cineva a fluierat de două ori scurt, a chemare.
Femeile şi fetele au apărut la marginea Pădurii Tina, şi se uitau
neîncrezătoare spre sat şi la căruţe. Apoi au început să alerge spre
şosea, fără disperarea cu care s-au ascuns în pădure.
Virgil s-a întors către mine:
- I-ai văzut?
- I-am văzut, că nu sunt chior.
Mă străduiam să acopăr frica din mine.
Căruţele din faţa noastră s-au pus în mişcare. Ruşii
dispăruseră. Oamenii au început să vorbească între ei.
- Ţaţă Ioană, ne speriarăm degeaba.
- De, maică.
Virgil a lăsat boii în pasul lor.
- Bine că şi-au văzut d-ale lor, că se aud atâtea.
Mama a spus asta doar ca să ne liniştească pe noi?
Pe uliţe am văzut urme de maşini doar până la Manciu. De
acolo urmele se vedeau la stânga, pe şosea, spre nea Anghel, fratele
mamii.
Mai departe, spre Ologani, nimeni nu ştia nimic de ruşi.
Parcă ar fi fost doar în închipuirea noastră.
Când am ajuns acasă, am deschis poarta şi am alergat la
vadra cu apă. Beam la apă şi nu mă săturam.
- Ia vino încoa!
Mă striga tata.
Stătea lungit în pat şi mă privea nedumerit.
- Ce e cu tine? De ce aţi venit aşa devreme?
Dădeam drumul spaimei care se cuibărise în mine.
- Am fugit de ruşi.
- Ce ruşi? Unde aţi văzut voi ruşi?
177

Discobolul
Am povestit totul încălecând uneori cuvintele, grăbit să
spun ce ştiu dintr-o dată, pentru că aveam ce spune.
- E bine să fugi de ruşi, că nu ştii ce se poate întâmpla.
Ce vroia să spună tata?
*
În prima zi după vacanţa de Crăciun, doamna Lili ne-a spus
să scoatem abecedarele şi să le punem pe bancă. Nici nu apucasem
cu ceilalţi din clasa I-a să povestim cum a fost de sărbători şi câţi
bani am câştigat cu pluguşorul şi cu sorcova.
- Linişte!
Doamna Lili a lovit cu nuiaua în catedră. Nu s-a mai auzit
foşnet. Murmur nici atât.
- Regele a abdicat. Ţara noastră a devenit republică, ne-a
spus doamna Lili, învăţătoarea noastră.
Parcă îl auzisem ceva pe tata vorbind cu nea Ion Fâstâcitu,
prietenul lui. Îl vorbea de rău pe rege pentru că l-a împuşcat pe
mareşal. Îl auzisem stând în burta sobii. Erau vorbe de oameni mari.
„Şi cum, nu mai e rege?” se arătase nedumerit nea Ion Fâstâcitu. „Nu
mai e, o să fie republică”. Şi au trecut la lucruri care păreau mai
importante.
Elev silitor, mă uitam ascultător la doamna Lili. Purta un
pulover verde şi o fustă neagră de catifea. Venea de multe ori la clasă
îmbrăcată aşa. Cu nuiaua cu care lovise în catedră dădea mereu la
pălmi celor care nu ştiau. Mai erau unii în clasă care nu cunoşteau
literele.
- Deschideţi abecedarul unde este portretul Regelui Mihai.
Clasa s-a umplut de foşnet. Toţi dădeau foile cu grabă. O
ascultam pe doamna Lili.
Regele, un domn frumos, tânăr, aproape copil, se uita la
mine. Aşteptam să mă întrebe ce am făcut în vacanţă şi dacă am mai
deschis abecedarul. Cu palma îl mângâiam încercând să întind foile
abecedarului, cam ferfeniţit pe la colţuri.
- Gata? Ia să văd.
Doamna Lili a coborât de la catedră şi s-a apropiat de bănci,
de unde vedea mai bine.
- Atenţiune! Rupeţi pagina cu portretul Regelui Mihai.
Rupeţi cu grijă ca să nu stricaţi abecedarele.
178

Proză
Doamna Lili ne urmărea. Niciodată nu erau atâtea foşnete
când era doamna învăţătoare în clasă. Smulse din abecedare paginile
cu portretul regelui care „numai e” cum a zis nea Ion Fâstâcitu şi
care „a abdicat” cum ne-a spus pe domneşte doamna Lili, stăteau
îndoite sau cocoloşite pe bănci. Colegii mei prindeau cu buricele
degetelor fârâmele de hârtie din pagina cu portretul regelui prinse în
cotorul abecedarului.
Eu mă uitam la rege şi nu ştiam ce să fac. Dacă rupeam
foaia, aşa cum ne-a spus doamna Lili, ferfeniţeam şi mai rău
abecedarul. Şi aşa mi-a zis nea Ion Fâstâcitu că abecedarul meu nu
arată ca lumea. Stăteam pe marginea patului cu abecedarul pe
genunchi. În dreptul ferestrei, tata lucra ceva la maşina de cusut. Nea
Ion Fâstâcitu, care era tâmplar şi se ajuta cu tata, începuse o discuţie
despre armată. Se vorbea mult despre război. De unde stătea el pe
marginea celuilalt pat, cu picioarele pe un scăunel, ca să nu-l taie
dunga patului, nea Ion Făstâcitu m-a băgat în seamă, că eram şi eu
acolo. S-a uitat cu atenţie, parcă atunci intrasem pe uşă şi nu
dădusem bună ziua. „Abecedarul Mariei e mai frumos ca al tău, are
scoarţele întregi.” Maria, fata mică a lui nea Ion Fâstâcitu era tot în
clasa I-a.
Sincer şi revoltat am răspuns imediat. „Dacă nu învaţă şi nu
umblă cu el!”
Ţăcănitul maşinii de cusut a încetat. Tata devenise atent. „Ai
dreptate. Aşa e, ce să zic”, a răspuns nea Ion Fâstâcitu nemulţumit că
mă luase în seamă.
Tatei cred că i-a plăcut răspunsul meu arţăgos pentru că a
povestit şi lui tata Lisandru Ghiolii.
Mă uitam la Regele Mihai care îmi dădea de lucru.
- Gata?, a întrebat doamna Lili.
- Daaa, a venit răspunsul clasei.
Eu am tăcut, mă uitam la rege.
- Binee, a acceptat doamna Lili răspunsul clasei. Acum
rupeţi şi foaia cu portretul Reginei Mamă Elena.
Iar foşneală, iar scârţâit de hârtii rupte.
- Rupeţi cu grijă, să nu stricaţi abecedarele.
Când s-au potolit foşnetele, doamna Lili a început să umble
pe rândurile dintre bănci ca să controleze ce-am făcut. Nu zicea
nimic şi trecea de la o bancă la alta. Când a ajuns în dreptul meu s-a
încruntat puţin.
179

Discobolul
- Mincă, de ce nu ai făcut ce am spus?
M-am ridicat brusc în picioare cu mâinile pe lângă corp.
- Doamna învăţătoare, le tai acasă frumos. Dacă le rup, stric
şi mai rău abecedarul.
Doamna Lili a prins abecedarul meu de o copertă şi l-a
ridicat în sus. Unii au început să râdă. Abecedarul era ca o varză şi
m-am mirat că nu i s-au risipit foile pe bancă.
- Ce hal!, s-a mirat doamna Lili. Bine, să le tai cu grijă, că
rămâi fără abecedar şi să vii mâine la control.
- Da, am răspuns eu uşurat că am scăpat numai cu atât.
Doamna Lili a continuat inspecţia de la o bancă la alta. Când
a terminat, eu nu am auzit să fi spus ca să se pună foile cu portretele
Regelui Mihai şi Reginei Mamă Elena pe foc. D-aia nici nu ştiu cine
a fost primul, cel care a deschis uşa godinului „Salamandra” care
încălzea clasa. În sobă s-a iscat vâlvătaie. Colegii mei cocoloşeau
hârtiile şi le aruncau cu voioşie în foc, înghesuindu-se, dându-şi
coate, răspândind în clasă fum şi miros de hârtie arsă. Întorşi în
bănci, se uitau curioşi la abecedare, parcă le lipsea ceva.
Acasă, după ce am mâncat şi am povestit ce s-a întâmplat la
şcoală, am luat foarfeca mică de croitorie a tatei şi am tăiat cu grijă
cele două portrete, îndoite şi mânzălite la colţuri. Nu ştiu de ce nu leam
aruncat şi le-am pus sub pat într-un geamantan de lemn, peste
nişte cărţi vechi.
180

MIRCEA STÂNCEL
Lumini vs. umbre
(Weichseldorf, într-o dimineaţă de iulie)
Unu
181
Proză
Am venit din sala de curs şi am început să tastez la
calculator, într-un ritm galopant, de parcă cineva m-ar fi urmărit cu
un gând rău. Nici nu m-am spălat pe mâni, în lighean, cum mai
obişnuiesc uneori. Nu am făcut baie de vreo două săptămâni, pentru
că mansarda în care locuiesc are apa oprită, din pricina faptului că
toţi chiriaşii au rămas fără bani şi nu-şi mai pot plăti cheltuielile de
regie. Primele propoziţii ţâşniră dintr-un foc: O revoluţie nu este
întotdeauna o revoluţie rapidă şi cu efecte pozitive imediate, uneori
pot fi revoluţii leneşe, cum sunt oamenii care le gestionează, în
fruntea unui popor dulce şi îngăduitor. Iar efectele binefăcătoare sunt
întârziate, până la limita disperării, ele pot veni doar după cincizeci
de ani sau niciodată. Fie că vorbim de revoluţii ce închid viaţa unui
popor, adică o limitează, fie că vorbim de cele ce o deschid şi-l lasă
pe acesta în haosul libertăţii totale, imediate. Apoi, vorbim despre
generaţii şi generaţii de sacrificiu. Sunt, prin urmare, revoluţii ce se
întind pe ani buni de la declanşare, şi cei mulţi nici nu observă, decât
atunci când constată că nu mai au mai nimic în casă, că suferă mult,
peste limite, că nu le mai ajung banii pentru alimentele de bază; iar
efectele benefice ale revoluţiei se polarizează în mâinile câtorva
patricieni, care nu au avut şi nu au niciodată altă ţintă.
Acestea sunt, de obicei, revoluţiile codaşe, lente; sunt doar
ecouri ale unor epicentre, unde conştiinţa naţională de acolo se
afirmă printr-o logică de fier, în urma unor numeroase deliberări şi

Discobolul
studii făcute în cercuri mari de putere şi influenţă. Ele se impun
imediat şi fac istorie, şi devin modele. Celelalte, cred eu, sunt cópii,
dar nu după chipul şi asemănarea celor dintâi, sunt umbre ce se
consumă pas cu pas, pe lungi trasee.
Revoluţiile democratice au în centrul lor principiul libertăţii,
ca pe un stindard sacru. Dar câte popoare sunt, oare, pregătite să
înţeleagă acest lucru? Sunt revoluţii bazate pe revoltele poeţilor, ce
se extind apoi ca un foc de paie, şi se sting imediat, pe care, apoi, cei
şmecheri, unşi cu toate unsorile, vin şi le confiscă, pentru că ei ştiu
cum se conduce o naţiune şi au exersat asta în vremurile anterioare.
Eu am cunoscut pe viu, trebuie să spun asta, două revoluţii
ca lovituri de stat, şi nimic mai mult. Una bazată pe ideile luptei de
clasă, din care nu m-am ales decât cu o mie de sacrificii neasumate,
de toate tipurile, şi una fondată pe principiile capitalismului cu o mie
de sacrificii asumate, ce îşi consumă vitalitatea încet, încet.
Din păcate ea, revoluţia, nu este înţeleasă la fel în toate
provinciile ţării. Fiecare vede evenimentul prin prisma istoriei şi a
tradiţiilor locale. Dar ce te faci cu acele provincii ce rămân fidele
puterii atacate, ce nu vor să ucidă subit mitul conducătorului fugărit
şi nici icoana societăţii ce se sfărâmă? Apoi, unii rămân fideli Casei
de la est, alţii rămân ataşaţi Casei de la vest, ceilalţi rămân aproape
Casei de la sud. Cărei Case îi va rămâne fidelă, până la urmă,
conducerea aleasă sau autoaleasă a ţării? O parte dintre conducători
solicită schimbări „moderate” şi aduc tot felul de argumente
avocăţeşti, în favoarea acestor lentori, pentru că vor să rămână la
putere prin mijloace „democratice” fără termen, dacă se poate.
Am încercat să-mi stăpânesc revolta, cu aceeaşi atenţie,
asupra faptului că sunt sau am fost urmărit de către cineva, în toată
această perioadă. Am omis, însă, să spun ceva despre orizonturile de
aşteptare, în cazul acestui popor. Devenit populaţie, până la urmă,
după ani şi ani de minciună şi duplicitate; în cazul ultimei revoluţii,
din această parte a Europei. Încerc să spun, chiar, că nici duplicitatea
nu ne aparţine, până la urmă, adică nu am inventat-o noi. Pot spune
că am transformat-o într-o formă de supravieţuire. Revoltele şi
impulsurile de schimbare, despre care ar trebui să spun ceva, nu se
justifică în cazul nostru. Sunt minore şi neclare.
182

Doi
Proză
Mi-amintesc cu o oarecare mâhnire, dar şi cu interes, de
Alexandru, cel fără limite. O, mai ales că mie îmi place, şi aş vrea să
ştiu totul despre el. Acum, desigur, trebuie să accentuez: „Totul,
absolut totul”, ceea ce cred că este aproape imposibil, astăzi. Dacă ar
fi să-l descriu cum arată, m-aş gândi la străbunicul meu dinspre tată.
Un om pe care l-am văzut în amurgul vieţii, cu o faţă melancolică şi
cu un nas de afro-indian; făcuse armata la austrieci, de unde i s-a tras
o rigoare exagerată în gesturi şi acţiuni. În ultimul an de armată
fusese selectat de către aceştia pentru fecundarea pe cale naturală a
femeilor lor, pentru că era un tânăr impecabil, cu un trup atletic, cemi
amintea de sculpturile greceşti. Asta din spusele bunicii, care era
mult mai tânără decât bunicul. Prin urmare austriecii l-au hrănit şi lau
folosit vreo doi ani şi ceva pe post de taur vienez. Bunicul nu a
spus asta decât în cercuri restrânse şi o singură dată. Dar vorba asta
s-a răspândit rapid printre agrarieni.
E, desigur, o mare satisfacţie până la urmă să ştii totul despre
un personaj ca Alexandru, care se naşte din nimic, şi vrea să devină
un golan, la acest sfârşit de secol şi de mileniu. Apoi, să-l laşi să se
ducă singur, până la capăt, în vraiştea vremurilor şi a fragmentelor
tale, dar şi ale lui. Pentru că Alexandru este imprevizibil în fiecare
moment, şi asta îi dă un anumit farmec, pe care nu-l pot descrie
întotdeauna în cuvinte. De pildă, ieri a ieşit din casă cu gândul să se
ducă la barul de la Villa Victoria Club, ca să ne întâlnim, aşa după
cum stabilisem noi de comun acord, cu o seară înainte, dar, luat cu o
serie de probleme dintre cele mai bizare, Alexandru a ajuns în altă
parte. M-am trezit cu un mesaj pe telefonul mobil: „Maestre, vezi că
zăbovesc puţin, sunt cu fosta mea nevastă la o cafea!”
Dorea, de fapt, să-mi spună ce are de gând să facă de acum
înainte cu viaţa sa, care în ultima vreme se degrada cu fiecare zi, cu
fiecare ceas, chiar. Şi pentru că nu mai poate bea ziua alcooluri tari,
ce îl pun rapid în stare de visare şi de „bine”, deoarece doreşte să-şi
menţină slujba bine plătită la Institutul de Arte, unde e o serie de
studenţi care îl preţuiesc, face acest lucru noaptea, şi mai ales seara,
când nu poate fi văzut de prea multă lume.
Alexandru vrea tot timpul să facă pe nebunul, ce mai, se dă
mare în gara mică, mucosul acesta de fiu de agrarian, adus aici la
şcoli de către bunica lui, când încă aceasta mai putea umbla, şi nu o
183

Discobolul
supăra prea tare piciorul. Alexandru are obiceiuri, în ultima vreme,
dintre cele mai ciudate. Unele exagerat de tranşante, şi ilogice. Îmi
spune, la furie, kaghebist, fără nici o umbră de regret; după aceea, ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, revine: “Scuză-mă,
maestre, am avut o clipă de rătăcire, după cum bine ştii. Nu sunt
chiar atât de nebun, cum mă cred unii, nu sunt nici paranoic. Delirul
meu, de care sunt conştient când se manifestă, este o formă de
supravieţuire, şi nimic mai mult…”
Alexandru, însă, e departe de a fi uşă de biserică, vreau să
spun, dar acest lucru îl veţi afla mult mai târziu, când voi avea o
clipă de linişte sau de furie, şi vă voi povesti mai multe. Sunt luni
bune de când face dragoste cu Doamna Q., una dintre vecinele lui de
apartament. Desigur, bărbatul acesteia nu a aflat nimic, până la urmă.
Doamna Q. se visează încă tânără, deşi a trecut bine de prima
tinereţe, se crede de douăzeci şi cinci de ani, deşi are treizeci şi opt,
şi face totul ca să pară o adolescentă. Se duce la bazinul de înot, face
ture prin apă, mănâncă raţional să nu se îngraşe. Apoi, se îmbrăcă în
rochii strâmte şi scurte, şi îşi urmează traseul prin oraş, pe străzile
principale, pentru a-şi consuma toate grăsimile acumulate. Seara
merge la spectacole singură, pentru că soţul ei, Ştefan, nu-i înghite,
uneori, pe muzicanţii ăştia de azi… “Sunt nişte fandosiţi,
postmoderni, zice el, iar eu nu agreez multe din spectacolele lor. Şi,
mai ales, am atâtea de făcut, atâtea cărţi de scris, şi sunt abia la
începutul proiectului. Ieri am numărat anii unui scriitor, care ar trăi
normal, adică în jur de şaptezeci şi cinci, apoi am calculat câte cărţi
ar putea scrie până atunci, şi mi-am dat seama că trebuie să fiu atent
cu timpul pe care-l am la dispoziţie.”
Ştefan este mult mai tânăr decât Doamna Q., are douăzeci şi
opt de ani, cred, pe care zice că i-a folosit cu maximă atenţie. Cea
de-a doua lui carte, „Case şi lucruri private” a primit nişte premii
literare, insuficiente însă. Uneori, seara se apropie de soţia lui, în
intimitatea căminului, la o ceaşcă de ceai verde, şi-i spune: „Ştii bine
Q., am un proiect literar vast. Şi dacă nu-mi voi folosi timpul cu
rigoare şi zgârcenie nu cred că-l voi putea duce la bun sfârşit!”
Alteori îi spune soţiei, cu o uşoară ironie: „N-ai vrea tu, oare, să
rămâi în istorie odată cu mine”. Dar, până la urmă, să o şi îmbuneze,
şi să o calmeze din veşnica ei stare de agitaţie în încercarea de a opri
timpul în loc. Când Ştefan e obosit de tradus şi de scris, cu
dicţionarele în jurul său şi tava plină de ceşti de cafea, goale, îşi ia o
184

Proză
clipă liberă. Atunci, se aşează pe canapea, îşi pune picioarele pe o
masă mică şi visează, uneori doarme scurt sau se uită la câteva
posturi TV., pe care le roteşte mereu, în funcţie de criteriile sale
politice, şi alte ori de simpatii.
Nu ştiu cât mai durează relaţiile lui Alexandru cu Doamna
Q., pentru că am impresia că unul dintre ei s-a plictisit. Ele ar putea
înceta firesc, aşa cum au şi început, cu câteva luni în urmă, când
Alexandru s-a îndrăgostit de-a binelea de ea, iar Doamna Q. a
profitat din plin de energia tânărului, abia ieşit din facultate. El este
tobă de carte, dar este un visător incurabil.
Trei
De fapt, între Alexandru şi bunica lui se stabilise, o relaţie
specială, încă de la naşterea acestuia, ce fusese undeva pe la sfârşitul
lunii octombrie a anului 1948, alţi spun 1949 sau chiar 1950. Aici,
trebuie să fiu sincer cu cititorii mei şi să le spun că nu am reuşit să
aflu prea multe despre Alexandru, până acum. Parcă cineva are
intenţia să ascundă aceste chestiuni, din motive diverse, iar eu nu am
insistat prea mult, din comoditate, cred. Aş fi obţinut mai multe
informaţii, dacă aş fi cotrobăit prin toate dosarele sale, pentru că nu-i
aşa, autorul îşi poate permite acest lucru. Are zeci şi zeci de mape, pe
care le ascunde, aproape tot timpul, prin diversele dulapuri, împreună
cu o serie de acte rămase de la bunici şi străbunici. Aceştia-i lăsase,
din generaţie în generaţie, bani destui să-şi cumpere un apartament
elegant, cu scară interioară, pe care să-l treacă pe numele său, dar şi
pe numele unui străbunic, care murise de mult, dar de care-i era tare
drag. Se ataşase de imaginea acestuia din spusele bunicii sale şi din
pozele rămase, e adevărat puţine şi îngălbenite, făcute prin Viena, în
tinereţe.
Pentru că nu îl mai interesează istoria înaltă, pe Alexandru,
pentru că aceasta nu mai poate intra în romanele actuale, prin
vârfurile ei, din diverse pricini postmoderne, o ocoleşte de cele mai
multe ori. Nu mai vorbeşte cu prietenii săi despre metafizică, despre
lucrurile mari din trecut. Se gândeşte cum poate fi influenţată viaţa
sa intimă, de istoria pe care a moştenit-o; una dură, bărbătească!
Sexul, bunăoară, desfăşurat pe mii de pagini şi în mii de cărţi, în
185

Discobolul
rafturile librăriilor, este la modă. „Lumea s-a încălzit binişor”,
spune ironic. Apoi se întreba mereu, cât de morală mai poate fi o
astfel de lucrare literară, în care sexul nu se mai termină? Deşi lumea
este făcută din sex. Mai poate arta discredita excesul acesta carnal,
extins ca o molimă în lumea din jurul său? „Nu este cazul”, adăugă
el.
Alexandru găsi cu cale să vorbească despre diavol, despre
nenorocirile devastatoare, despre trivialităţi… Apoi, găsi o tot mai
mare plăcere în discutarea acestor teme. Sunt subiecte pe care
începuse să le agreeze, pentru că nu există nimic în viaţa noastră
despre care să nu putem vorbi în mod firesc. Iar viciul poate fi făcut,
şi el, odios până la urmă… O operă este întreagă, atunci când această
operaţiune este dusă, estetic, până la capăt.
Uneori, caută prin dosare disperat, alteori plictisit,
înlocuieşte pagini întregi, pe altele le rupe nervos în mii de bucăţele,
apoi le duce la tomberon şi le dă foc. Seara la o cafea izbucneşte:
„Mama-mă-sii de foi îngălbenite... Istoricii ăştia fac ce vor cu
istoria? A noastră este făcută după spuse şi mituri”. Reflecţiile lui pe
diverse teme, de cele mai multe ori, deranjează multă lume din jur,
dar mai ales în cercuri restrânse de intelectuali în care el intră pentru
a se face vizibil.
Alexandru este posesorul unui manuscris, despre care nimeni
nu-şi închipuie mai nimic, ce vine din negura vremii; despre el nu a
vorbit nimănui niciodată; e unul din secretele sale, ca iubitor de
istorie. Este marcat, tot timpul, de faptul că nu poate traduce
toponimicul localităţii sale, ce are o serie de variante în latina
medievală şi apoi în limba maghiară. „Probabil că nici funcţionarii
ăia, de-a lungul secolelor, nu erau interesaţi să spună adevărul, sau
nu-l ştiau, şi atunci scriau un act după ureche”, lăsă el să se înţeleagă.
186

Patru
187
Proză
Îmi amintesc cum îl luase bunica lui în braţe, pentru prima
dată. Împlinea doar câteva zile, şi abia fusese adus de la spital. Asta
se întâmpla vinerea dimineaţa, când, ridicat în braţele ei i-a spus lui
Alexandru, ca şi cum acesta ar fi înţeles ceva: „Te fac eu un mare
cocon”, şi accentuă cuvântul „cocon”, de parcă ar fi vrut să ştie
multă lume, şi să se audă până departe, deşi în cameră nu era decât a
lu’ Boanca, o femeie care făcea curăţenie, din când în când, prin
curtea familiei Marian, iar zidurile casei sunt destul de groase, ca să
se audă ceva prin vecini. Apoi bătu cu mâna dreaptă, după ce
schimbase poziţia nepotului spre stânga, în colţul mesei, să nu fie
altfel, şi să rămână aşa cum ea a decretat: „… mare cocon”. Îl privea
atent şi văzuse cum se desprindeau fărâme de piele de pe faţa
pruncului, plină de vinişoare albastre-verzui, ce dădeau parcă să
irumpă, în timp ce bunica ştergea cu un pansament udat cu ceai de
muşeţel, obrazul drept al pruncului. Îl privea cu toată căldura, ca pe
copilul ei, tatăl lui Alexandru, care, din păcate, nu ajunsese “mare
cocon”, din pricini pe care nu le discutăm acum.
Alexandru, dacă ar fi putut vorbi atunci, i-ar fi răspuns astfel
bunicii lui: “Nu şti ce zici, bunămare, că eu am altă treabă în viaţa
asta! Sunt obligat să ajung derbedeu, nu cocon! Nu vezi că nu mai
sunt huligani drepţi, vreau să spun, că au rămas doar stârpiturile!”
Mărturisesc, m-a speriat şi pe mine dorinţa hotărâtă a lui Alexandru
de a deveni „derbedeu”. Pe bunica lui nu ar fi interesat-o gândul
acesta, încă neauzit, al micuţului, probabil ar fi pus-o în cumpănă
pentru o clipă, şi cam atât. Alexandru, pentru că era dezgolit, urină,
în schimb, pe pieptul bunicii; era cât pe ce să o stropească pe obraz.
Carolina era bucuroasă că pruncul are o vezică urinară bună şi un
organ procreativ normal. “Copilul ăsta va putea ţine cinci femei”,
gândi ea. Însă, imediat l-a pus între scutece şi făcu, larg, cu mâna
întinsă o cruce peste el. “Trebuie să doarmă, zise ea în sinea ei, să
crească!”
Carolina închise ochii pentru o clipă şi se văzu chiar pe ea în
scutecele alea noi şi pufoase, dar când îi deschise se trezi brusc la
realitate. Îi trecu rapid prin minte un gând ciudat, un fragment dintrun
bocet! „O, Doamne, dumnezeule, dar ce m-a apucat acum!”; se
cutremură.

Discobolul
În cameră poţi să te întorci cum doreşti, pentru că nu este
făcută la întâmplare şi în fugă, ca să nu-l prindă ploaia sau gerul pe
proprietar, ci temeinic rânduită de bunicul lui Alexandru, într-o vară
caldă din anul 1918. Casa este construită, curios, „în vinclu”; asta
dacă luăm în calcul anul ridicării ei. O casă solidă, ce se anunţa
atunci că va rezista mulţi ani, însă nu a fost să fie aşa. Cineva îşi
amintea cu exactitate de zilele acelea, rânduite pentru ridicat case
mari şi trainice: “Pentru că acolo mi-am spintecat umărul în piron,
când am ridicat bârnele pentru acoperiş”. Mi-am notat toate acestea
cu multă atenţie. Pereţii celor trei camere de dormit sunt groşi de trei
cărămizi, iar pe jos acestea sunt podite cu scânduri de fag, atent
geluite şi date cu o vopsea deschisă la culoare, adusă din Viena, prin
Oficiul Comercial al vremii.
Dacă nu a avut, casa, aşa cum arăta ea la început, o viaţă mai
lungă, nu a fost din pricina construcţiei, nici a materialelor utilizate,
făcută după un model vienez, ci din pricina locului pe care a fost
aşezată. Cu timpul, pământul argilos a început să fugă, să alunece,
încât, din când în când, trebuie reparată.
În casa bunicii Carolina e curat şi toate lucrurile sunt puse la
locul lor, ceea ce însemnă că Dumnezeu nu a plecat încă la culcare
din lume, pentru această familie. Vasele sunt aşezate pe perete,
fiecare după mărime, spălătoarea stoarsă atârnă de soba destul de
caldă, pentru că se făcuse frig deja. Gunoiul adunat în găleată,
urmând să fie scos afară şi deşertat undeva în spatele curţii, unde se
află un coş din nuiele. În cameră miroase a proaspăt tot timpul.
Din pricina primului exces de plâns al lui Alexandru,
bunamare fu obligată să-l ridice din nou din leagăn. Şi din gesturile
bunicii se vedea intenţia clară de-ai potoli plânsul. De fapt, ea se
comporta firesc cu toate ale casei şi ale lumii. Nu căzuse la pace cu
nimeni, dintre cei ce se ridicaseră peste noapte, dar nici nu-i băga în
seamă. În casele cele acoperite cu paie, de pe la margini, era o cu
totul altă atmosferă. L-am întrebat pe Mirion, care tocmai ieşise de la
a lu’ Salcă, unul dintre agitatori, ce e pe acolo? Era tare înfuriat şi
indispus. El simţise pulsul ăsta de răzvrătire a celor simpli şi
neajutoraţi, marcaţi de idei marxiste. Nevestele lor începuseră deja să
vocifereze prin land, de parcă ar fi a lor cu totul lumea de acum. De
fapt, am simţit că vechiul land a început să se spargă, şi oamenii îşi
pierduseră busola. Aşa, oare, să arate haosul?
188

Proză
Bunica lui Alexandru îl înfăşase în primele luni, nu prea
strâns, e adevărat, fapt pentru care, în prima copilărie, Alexandru,
fiind un copil gras, a devenit exagerat de cracoş, şi nimeni nu mai
credea că îşi va mai îndrepta picioarele. Se târa în coate şi genunchi
prin curte, şi când nu-l vedea bunamare mânca resturile din troaca de
la porci. Vechea dispută dintre soacră şi noră, în legătură cu cine se
va ocupa de copil, a fost tranşată de bunicul lui Alexandru, care a
luat un ban ce avea pe una din feţe o stemă cu o stea în vârf, şi a dat
cu banul.
Dar ce-aţi vrea să mai aflaţi despre bunica lui Alexandru,
una dintre urmaşele directe ale Marianeştilor de peste Mureş?
Străbunicul ei, Vasile, se născuse în jurul anului 1790 şi,
căsătorindu-se cu o fată nefiresc de frumoasă, din Peţelca, a dat
naştere unei mici dinastii în zonă, de băieţi şi fete, care au plecat în
lume. Bunica lui Alexandru, fiind şchioapă din copilărie, un accident
stupid i-a scurtat un picior până la urmă, pentru că nu erau medici
atunci, destinul i-a fost pecetluit pentru toată viaţa. Din acest motiv
s-a bucurat de cea mai mare simpatie din partea părinţilor şi a
bunicilor, şi pentru că era o femeie deşteaptă foc a închegat o familie
mare, având ca ţintă tradiţia ei nobiliară. (Fragmente de roman)
189

Discobolul
CORNEL NISTEA
Întâlnirile mele cu Orlando
- fragment de roman în lucru -
În ziua aceea eram copleşit de-o dorinţă intensă dacă nu
cumva de-a dreptul stranie, aproape fără motiv înafara unei
melancolii ce mi-o provoca singurătatea. Îmi doream grozav să
întâlnesc sau ceva mai mult: să fiu în vecinătatea unei femei
frumoase şi nimic altceva. Aveam nevoie de un moment de
admiraţie, pe care nu mi-l putea mulţumi vizita la o galerie de artă
sau la vreun muzeu celebru, fie el chiar Luvru sau un altul din ţările
civilizate. Fiinţa mea tânjea în ziua aceea spre absolut. Nu, nu voiam
să întâlnesc o sfântă nici o madonă de marmoră, ci o femeie în care
să descopăr frumuseţea vie şi doar atât. Dar nu dezbrăcatele de pe
plajă ce-şi expun goliciunea şi-şi arată ostentativ trupurile tăvălite
prin te mir câte paturi. Asta era, doream o femeie pură, aşa cum se
aflau altădată pe trepţii unui templu sacru din antichitate.
Puteam da vina desigur pentru dorinţa mea pe începutul prea
fierbinte al verii. Tocmai înfloriseră teii, iar miresmele ce se degajau
din miile de flori îmi provocau o dulce şi neliniştitoare halucinaţie.
S-a dat drumul doar de câteva zile ştrandurilor, iar eu înnebunesc în
camera mea de singurătate, indispus până şi de chelnerii şi
chelneriţele de pe terasă. Toţi îmi par nişte ignoranţi şi bădărani,
bărbaţi tineri şi femei, abrutizaţi de ce le oferă viaţa şi care se
depravează şi se complac în orgii noapte de noapte pe banii ce ni-i
scot cu de-a sila din buzunare, neplecând de lângă tine până ce nu le
190

Proză
dai bacşişul. Şi eu coborâsem aici pe terasă ca să întâlnesc floarea de
lotus, iar acum nu fac altceva, nici măcar nu citesc necum să scriu,
decât stau pe terasă comand cu un suc şi o cafea în faţă părăsit de
senzualitate. Şi totuşi îmi doresc atât de mult să apară de undeva ea,
fie şi din spuma mării, o femeie frumoasă după care tânjesc atât de
mult, cu care să plec la braţ seara pe faleză, să ne găsească acolo
răsăritul lunii, să ascultăm împreună cântecul valurilor ce se lovesc
de ţărm.
Era un dezastru. Mi-am întors capul şi l-am văzut venind
spre mine pe Orlando. Venea poticnindu-se de un gând, de-o enigmă.
Nu mai aveam timp să-l evit. Tocmai a ridicat bastonul spre mine în
semn de salut. Cum dracu mă recunoscuse? Individul îmi va strica
tot visul, tot ce-mi imaginasem că trăiesc. Ramolit nenorocit ce e!
- Te ascunzi de mine… Te-am văzut şi ieri pe terasă, te-am
salutat şi tu nimic, nici măcar bonjour … Erai cu gândul la femeia
aceea frumoasă?…
- Bună, Orlando! Te-am zărit şi eu ieri pe alee, voiam să vin
să te salut, dar curând ai dispărut în mulţime. Aşa ne înghite oraşul
acesta zilnic pe fiecare dintre noi. Suntem în propriul nostru oraş
nişte străini…
Părea să nu mă asculte. Privirile lui erau duse departe. S-a
rezemat ceva mai teminic în bastonul de bambus.
- Am de fiecare dată când vin aici o nelinişte metafizică,
prietene. Se scutură trandafirii…
- Ce tot spui, Orlando, e abia începutul verii… Eu sunt
ameţit de atâta floare. Priveşte cât de înfloriţi sunt teii!…
A zâmbit. Părea să îmbrăţişeze cu privirea aleea cu tufele de
trandafiri toate înflorite.
- Avea ochii atât de albaştri…
- Blonda de care vorbeai c-ai întâlnit-o la Herculane cândva
în tinereţe?…
- Da, de unde ştii?
- Păi, nu mi-ai spus povestea asta cu femeia blondă în urmă
cu o lună la cazino?
- Nu cred să-i fi spus-o. E taina mea desăvârşită. Dacă voi fi
povestit cuiva povestea asta e o mizerie de care mă dezic. Cui
puteam să destăinui simţirea mea cea mai de preţ. Un singur cuvânt
şi s-a dus naibii misterul…
- Aşa e, Orlando. Bei cu mine o cafea, poate luăm şi un gin.
191

Discobolul
- Nu, mi-a interzis medicul cafeaua şi ţigara, eu însă le mai
gust din când în când, fără să abuzez vreodată de ele.
- Reţinerea e valabilă şi în cazul femeilor frumoase, pe care e
destul să le priveşti să te înnebunească farmecul lor?…
- Şi oraşul e plin de ele… Da, da, ce mai, încotro îţi întorci
capul, numai femei…
- Luăm câte un gin, nu-i aşa?
- Un gin da, să fie însă cu gheaţă.
Stăm amândoi la o masă sub o umbrelă uriaşă de pânză
albastră decorată cu reclame.
- Cum se scutură, domnule, trandafirii! a zis el pentru a doua
oară de când ne întâlniserăm, doar de câteva minute.
Am fost nevoit să-l contrazic încă o dată:
- Trandafirii abia au înflorit, prietene, e doar tristeţea. Ce vei
spune în toamnă când va da bruma pe alei?…
- Da, când va da bruma… Atunci femeile frumoase se
ascund în blănuri scumpe, sub care abia dacă le ghiceşti căldura
trupului…
Dimineaţa se risipea agale ca în fiecare sezon estival. Am
ciocnit cu Orlando câte un pahar de gin în vreme ce briza ne şficuia
feţele.
- Cere fetei de la bar să ne aducă nişte trabucuri şi câte o
cafea.
- Dar nu spuneai adiniauri că ţi-a interzis medicul…
- Mi-a interzis, dar într-o zi atât de frumoasă merită să
fumezi un trabuc şi să bei pe terasă cu un prieten un gin şi-o cafea…
*
Îl uram că apăruse în calea mea în chiar ziua mea de graţie,
dar în acelaşi timp îmi părea rău să mă despart de el, să-i stric cheful,
măcar că îmi abătuse gândul acela iniţial al dorinţei. Avea dreptate.
Doream poate ceva ce ne era interzis. Vorbise pentru a doua oară sau
a câta oară despre femeia blondă cu ochi albaştri pe care o cunoscuse
în tinereţe la Herculane. Era şi el tânăr, să fi avut oare vârsta mea de
acum? Naibă să-l ia de intrus. Îmi stricase starea de vis, îmi distruse
aşteptarea care cine ştie dacă va mai apărea vreodată, dorinţa aceea
care se putea transforma în realitate, să văd şi să admir o femeie
frumoasă, o femeie unică cu ochii avizi de viaţă, de-o rară frumuseţe
192

Proză
şi exuberanţă, pe care s-o privesc cum n-o mai privise nimeni până
atunci, s-o eternizez prin contemplaţie. Orlando apăruse însă acolo
parcă anume să-mi strice ziua şi brusc mi-am adus aminte ce-mi
povestise despre blonda cu ochi albaştri. Reţineam desigur mai întâi
un fapt ce acum mă exaspera. La a doua sau a treia întâlnire îi
propusese Marcelei să-i pozeze pentru o pânză ce va rămâne celebră.
Va face din ea o Mona Lisa a contemporaneităţii, a epocii moderne.
Şi-o dusese la atelier în Citroenul lui albastru să-i arate la ce
lucrează, iar ea privea cu interes şi admiraţie ultimele lui pânze ce le
pregătea pentru o expoziţie la o galerie de artă din Milano sau
Florenţa, nu mai ţin minte amănuntul ăsta. Era pe vremea aceea un
bişicher sălbatic şi dezordonat. Era încă tânăr şi avea vitalitate.
- Ştii tu câte femei au păşit pragul atelierului meu şi mi-au
pozat? N-ai idee. Câteva duzini şi toate mi-au pozat goale cu
excepţia câtorva care nu se întreceau în frumuseţe.
- Dar în patul tău câte dintre ele au intrat? l-am întrebat nu
din curiozitate, ci ca să-l tachinez.
- Ei, asta e o altă chestie. Să nu vulgarizăm. Pe atunci mă
interesa în cel mai înalt grad arta. Căutam enigme în fiecare
fizionomie. Tu eşti scriitor şi ar trebui să înţelegi asta.
Nu prea înţelegeam nici acum când trecuse timpul şi el
îmbătrânise, îi slăbise vederea şi-i tremura pensula în mână. Mă
întrista pur şi simplu privindu-l atât de ramolit cum era. A sorbit din
cafea şi m-a rugat să-i reaprind havana care se stinsese. Îi plăceau
încă gusturile tari. În drumul său pe alei, prin parc adeseori ciupea
frunze sau ierburi pe care le strivea între degete şi le ducea la nas să
le simtă miresmele. Ce om! Şi-a risipit viaţa prin cafenele, iar acuma
îşi trăieşte bătrâneţile în singurătate în aceeaşi garsonieră în care a
aglomerat tot felul de lucruri, în primul rând tablouri neterminate, pe
care din când în când le aşază pe un şevalet, doar-doar îi va veni
inspiraţia să le finalizeze…
*
Îl uram pentru că adusese vorba de ea, de blonda lui
cunoscută într-o vară, superbă spunea el, la Herculane, o staţiune
crăiască pe atunci cu acces la protipendadă. Era desigur şi el un
nume. Avusese numeroase expoziţii, îi lăudase critica de specialitate
lucrările, vânduse destule tablouri în ţară şi străinătate, câştigase şi
193

Discobolul
destule parale, dar risipise banii. Nici vorbă să se gândească să-şi
construiască o familie, după ce soţia îl părăsise.
- Sunt de formaţie boem, ce m-aş face dacă aş avea soţie şi
copii, s-ar termina cu cariera mea de artist, îmi spunea.
Poate avea dreptate, însă el singur recunoştea că după 45 de
ani nu părea să mai fi avut idei şi vitalitate să picteze. Lenevea prin
cafenele şi dădea tot mai rar pe la atelier, unde de fiecare dată mai
întâi de toate căuta sticla cu whisky şi bea pentru a-şi face curaj. Se
punea într-un fotoliu, îşi privea pânzele şi se speria de munca ce-l
aştepta. Nu ştiu dacă a fost sau nu vreodată alcoolic. Se pare că nu,
altfel de mult l-ar fi lăsat ficatul.
De ce-l uram? Uite, mă jenez s-o mărturisesc. Nenorocitul
avea tupeu: îi propusese unei femei frumoase să se dezbrace în faţa
lui să-i picteze nudul. Nu puteam accepta impertinenţa asta! De ce să
ducă în atelier şi să dezbrace o femeie atât de frumoasă de vreme ce
avea atâtea femei şi fete de la institut care abia aşteptau să-i pozeze.
Mi-aduc aminte: Pentru mister, prietene, pentru mister… or misterul,
mai cred eu şi acum, nu-l descoperi la o femeie dezgolită. Mie, de
pildă, mi-e destul să-i văd privirea să-i cercetez decolteul, să-i
privesc gleznele şi să-i admir prin imaginaţie coapsele… mai departe
nu am capacitatea să merg în prezenţa celei pe care o aşteptasem
până cu câteva clipe mai înainte de a-mi ieşi în cale Orlando. Sunt
douăzeci de ani şi mai bine între noi, poate gândim altfel şi totuşi
ceva ne este comun, un ceva pe care ne este greu să-l mărturisim
până la capăt, niciodată până acolo în străfundurile sentimentului, a
trăirii niciodată dusă până la capăt. Ei, poate de aici îmi venea
disperarea, tristeţea niciodată potolită. Aşa e! Orlando a fost toată
viaţa un privilegiat fiind pictor. Îl invidiez desigur pentru privilegiul
ăsta de-a avea în atelierul său mereu femei, cărora le picta trupurile,
privindu-le din toate unghiurile, în luminile şi umbrelele mereu
schimbătoare, mereu înşelătoare… Oare le şi atingea trupurile? O,
da! Începea prin a-i aranja cu ambele mâini femeii capul şi a-i
direcţiona privirea, a-i propune o discreţie, o pasiune, o nostalgie sau
cine mai ştie ce, sedus de frumuseţe şi … mister. Apoi după ce-i
acoperea o parte din sâni cu propriile mâinii, îi potrivea picioarele, le
împreuna, le aşeza unul peste altul, altădată le desfăcea uşor să
sugereze altceva decât ceea ce ascunsese lascivitatea.
Oare câte dintre aceste femei nu vor fi fost măritate! Şi
ticălosul le ademenea acolo la el cu promisiuni că le face celebre, şi
194

Proză
multe dintre ele îl credeau, mai ales studentele lui novice. Dar oare
câte nu-i vor fi pozat, dintr-o plăcere ascunsă, ori dintr-o pură
curiozitate. Iar pe atunci Orlando era încă tânăr!…
*
Soarbe din nou din cafea. Pare că face abstracţie de prezenţa
mea. La ce se gândeşte oare? N-am habar şi asta mă enervează
grozav. Dar dacă nu se gândeşte la nimic sau se gândeşte la o
banalitate. Aş fi încă o dată dezamăgit să aflu aşa ceva dacă l-aş
întreba. O briză uşoară îi stârneşte firele de păr acum vâlvoi. Îşi
mângâie barba, gustă din cafea şi trage nu prea convingător din
trabuc. E absurd să se gândească la tinereţe. Îmi va spune probabil
curând că trandafirii îşi scutură floarea…
Dar nu-l urăsc doar pentru că l-am întâlnit, că a năvălit aici şimi
strică intimitatea – e şi asta desigur -, îl urăsc, de ce n-aş
mărturisi-o de acum, pentru că aducându-şi mereu aminte de blonda
pe care o cunoscuse la Herculane şi cu care hălăduise pe acolo mai
înainte de a o duce şi a o dezbrăca în atelierul său de la Bucureşti,
îmi violenta senzaţiile pe care tocmai începusem să le trăiesc în
aşteptarea ei, a femeii ce avea să vină, să se oprească o clipă în faţa
mea, mirată că ne vedem, dar curând va pleca derutată că ne-am
privit, totul petrecându-se atât de repede, dar imaginea ei rămânând
în mintea şi sufletul meu pentru totdeauna, clipa aceea unică, o
străfulgerare ce nu ne-a mai părăsit pe niciunul dintre noi vreodată.
Sunt aproape sufocat de emoţie. Oare nu e ea femeia pe care a
dezbrăcat-o Orlando în atelierul său de la Podul Izvor? Cum naibă sau
suprapus într-atât timpurile? Ce legătură are cea de acum cu cea
de altădată? Niciuna! Atunci de ce mă impacientez aşa? De ce mă
agit şi mă frământ? De spaimă că ea n-o să vină?
E şi asta o variantă, ca ea să nu vină după o aşa de lungă
aşteptare. Mai sper totuşi, de ce n-aş spera să mă caute, să ne
împreunăm durerea prea îndelungatei despărţiri.
S-a mai dus ceva timp din viaţă. Uite, Orlando s-a ridicat să
plece. Nu se poate hotărî încotro s-o apuce.
- Pleci, Orlando? De ce nu mai stai? E plăcut pe terasă, briza
suflă răcoroasă dinspre apus.
- E un sejur prea lung pentru vârsta mea. Uf, ce sejur!…
195

Discobolul
- Stai, vreau să te întreb ceva. Mi-ai promis vara trecută că-mi
dai un tablou. Bani nu prea am… Aş avea o amintire de la tine. De
acum nu mai suntem tineri.
- Ei, nu despre noi să vorbim. Tânără mereu e arta, tablourile ce
rămân. Creaţia ce ne continuă în lume…
- Aşa e, Orlando!…
- Ai mai lucrat la roman?
- Am lucrat desigur, dar până să-l desăvârşesc mai e vreme.
- Şi-ai descoperit personajul feminin ce-ţi lipseşte din el?
- Dar de unde ştii tu că-mi lipseşte personajul ăsta?
- Păi, nu mi-ai spus chestia asta anul trecut tot aici pe terasă?
Teii erau în floare şi atunci ca şi acum.
- Naiba să te ia, Orlando, ce memorie tânără încă ai!…
196

CONSTANTIN CUBLEŞAN
Cum se prăbuşeşte un înger
Am îmbrăţişat numaidecât ideea lui Postolache de a ne
întâlni după douăzeci de ani de la vara aceea de pomină când
formasem “Grupul celor abandonaţi”, adică a celor care, neavând
unde, şi mai ales cum, pleca în vacanţă pe-aiurea, ne-am petrecut
două luni de voioşie la noi în urbe, frecventând grădinile de vară,
cinematografele, ştrandurile, locurile de vilegiatură din împrejurimile
oraşului etc., încă mai bine decât dacă ne-am fi dus cine ştie prin ce
staţiuni turistice de renume sau în excursii costisitoare prin
străinătate. Iniţiativa, şi atunci, fusese tot al lui Postolache, de altfel
cel mai fantezist dintre noi, care ne racolase ca-n filme.
- Nu vrei să vii cu noi, duminică, la Someşul Rece?, m-a
întrebat el, direct, întâlnindu-mă în librăria din centru.
Îl ştiam decât din văzute dar, aflând că era vorba de un grup
vesel, am acceptat imediat, astfel încât am rămas lipit, în continuare,
de abandonaţii din vara aceea.
Cam aşa au fost cooptaţi toţi cei treisprezece membrii - şase
fete şi şapte băieţi, în final – studenţi prin ani diferiţi la facultăţi
diferite, care până atunci ne ştiusem doar din vedere, în cel mai bun
caz.
Întâlnirea de acum a avut loc la Grădina de vară de pe lac,
acolo unde petrecusem atunci multe seri, dansând, mâncând mici şi
schimbând destul de des halbele pe masă. Ne-am revăzut cu bucurie,
constatând că nici nu ne schimbasem prea mult, că timpul nu lucrase
prea intens asupra înfăţişărilor noastre, că eram încă dispuşi să ne
petrecem viaţa cât mai plăcut. A fost o seară antrenantă, evocând
momente hazlii sau oarecum dramatice din acea trecută vară de

Discobolul
neuitat, bineînţeles animatorul fiind, ca şi atunci, tot neobositul
Postolache, acum ceva mai încărunţit pe la tâmple şi cu un început
de chelie, care nici nu-i stătea rău. Am refăcut, cu timiditate totuşi,
perechile de atunci, jenaţi oarecum de situaţia noastră familială, a
fiecăruia în parte, situaţie ce ne dicta subconştient o anume distanţă
morală în atingerile ceremonioase din timpul dansului, pe care atunci
nu le avusesem în vedere. Ce să-i faci?, consemnul fusese ferm: fără
soţii şi fără soţi! Aşa că, eram totuşi... liberi.
Erau orele înaintate în seară iar noi păream încă la începutul
sindrofiei, având un chef nebun de vorbă şi chiar de şotii. Într-un
asemenea moment hazos, Laura, care stătea vis-à-vis de mine la
masa lungă, amenajată festiv, mi-a aruncat o provocare pe care nu
puteam să n-o onorez:
- De ce te fereşti să dansezi şi cu mine?
- Dar, nu mă feresc, am căutat să parez afrontul. Nu ţi-a
venit încă rândul.
- Ei, uite, de data aceasta nu mai sunt dispusă deloc să-mi
aştept rândul...
S-a nimerit să fie un dans lent, aşa că, în unduirile
languroase ale melodiei, conversaţia noastră s-a legat oarecum
amuzantă la început.
- De ce te-ai ferit, în totdeauna, de mine?... N-ai încercat
niciodată să-mi faci curte.
- Îţi făceau alţii cu prisosinţă.
A râs.
- Da. Eram într-adevăr curtată peste măsură, de toţi, în afară
de tine.
Am privit-o drept în ochi, cum n-o privisem niciodată atunci.
- Vrei să ştii adevărul?... Erai foarte frumoasă. Erai cea mai
frumoasă... Nu mi-aş fi putut permite să sper că, măcar o clipă, m-ai
fi preferat înaintea celorlalţi.
A surâs oarecum insinuant.
- Ce păcat că n-ai îndrăznit... Am aşteptat atât de mult să-mi
spui ceea ce simţeai, că ai fi vrut să-mi spui atunci şi nu îndrăzneai...
Tu mă iubeai, am simţit asta. E adevărat?... Ceilalţi nu voiau decât să
se culce cu mine...
Era adevărat. Laura fusese şi rămăsese o femeie superbă. Nu
doar pentru mine. Era o frumuseţe care se distingea imediat în orice
societate s-ar fi aflat. Avea o ţinută maiestuoasă, ştia să vorbească
158

Proză
frumos şi interesant - era studentă la Filologie -, se îmbrăca cochet,
nu elegant, şi asta îi dădea un farmec aparte. Avea o anume distincţie
a simplităţii... Am visat-o în multe nopţi dar niciodată nu am îndrăzit
să-i spun nimic despre asta. Şi iată, ea mă simţise. Intuise complexul
meu în faţa ei, totuşi nu făcuse atunci nimic pentru a-mi arăta că nu
m-ar fi respins la o adică, iar eu rămăsesem mereu într-o dulce şi
păguboasă espectativă. De acest lucru voia acum să mă încredinţeze,
cu răutate, pedepsindu-mă.
Tot restul dansului n-a fost decât o lungă şi tandră
îmbrăţişare, dureros de plăcută, dar... nu mai era nimic de făcut.
Fiecare din noi ne urmasem drumul în viaţă, drum care nu mai putea
fi deturnat în nici un fel.
Când, mult după miezul nopţii, am căzut cu toţii de acord că
era momentul să ne despărţim, ne-am ridicat de la mese şi
îmbrăţişările s-au ţinut lanţ, promiţându-ne, cu patosul de care mai
eram în stare, ca de acum înainte, indiferent pe unde am fi împrăştiaţi
în lume, să ne revedem din cinci în cinci ani, şi poate în condiţii mai
bune, tot acolo, pe terasa de pe mica insulă a lacului din parcul
oraşului.
Am strâns-o la piept pe Laura, cu căldura cu care aş fi pututo
îmbrăţişa cândva, atunci când o asemenea îmbrăţişare ar fi
însemnat cu totul altceva, poate chiar ne-ar fi marcat destinul. Cine
ştie... I-am sărutat mâna şi atingându-i cu buzele pielea catifelată
dezvelită discret sub dantela uşoară a unei bluze de in, m-am înfiorat.
- Nu vrei să mă conduci? m-a întrebat ea. Nu sunt în stare să
traversez singură parcul.
Am primit cu bucurie propunerea. Era o seară plăcută de
vară; bătrânii copaci miroseau frumos a clorofilă proaspătă, văzduhul
tremura sub pala unui vânticel călduţ, pe cer se zărea din când în
când o lună imensă aurie. Un cadru eminamente romantic... Doamne,
mă simţeam cumva transportat într-o idilă din secolul al
nouăsprezecelea! Şi, fără să iau seama dacă e cineva prin preajmă,
mi-am apropiat-o la piept. Nu s-a împotrivit şi ne-am sărutat ca nişte
adolescenţi aflaţi la prima lor întâlnire de amor.
Ajungând în poarta hotelului “Continental”, am privit-o
lung, de parcă m-aş fi despărţit de ea pentru totdeauna. Mi-a intuit şi
de data aceasta starea, aşa că m-a întrebat, cumva ironică,
provocatoare în orice caz:
- Nu vrei să urci cu mine?
159

Discobolul
O clipă am ezitat. Se cădea oare? Iar dacă urcam, ce avea să
urmeze?...
Am primit, totuşi.
Uşa apartamentului în care se instalase nu era încuiată. N-am
avut însă răgazul a reflecta asupra acestui amănunt că dinăutru ne-a
întâmpinat o voce confuză de bărbat care a întrebat, în englezeşte:
- Tu eşti, Laura?
- Bine-nţeles, a răspuns ea înaintând în lumina jucăuşă pe
care o degaja ecranul televizorului. Şi nu sunt singură. M-a condus
Luca, prietenul meu, despre care ţi-am mai povestit...
- A, bine-ai venit, domnule Luca! Mă bucur...
Laura n-a aprins lumina în cameră aşa că pe omul ce stătea
în fotoliu în faţa ecranului televizorului l-am bănuit mai mult decât lam
văzut acolo. Mi-a întins mâna, fără să se ridice. I-am strâns-o
politicos dar o senzaţie ciudată m-a frisonat: parcă prinsesem în
palmă o vietate vâscoasă şi rece, respingătoare.
- Ia loc la noi, a urmat bărbatul. Apoi, către Laura, care între
timp se dezabia: Găseşte-i un pahar domnului Luca, să bem
împreună un Wisky.
Am ciocnit şi am sorbit o înghiţitură, cu noduri. Nu mă
aşteptasem la una ca asta şi nici nu fusesem prevenit. Cu siguranţă aş
fi refuzat să urc... De ce mă invitase Laura?...
- Nu trebuie să-ţi faci probleme, a continuat omul pe care
începusem să-l disting mai bine, obişnuindu-mă cu lumina aceea
difuză. Am ţinut s-o însoţesc pe Laura până aici pentru că, oricum,
singur mă descurc destul de greu... Nu ştiu dacă ţi-a spus, picioarele
mele nu sunt în stare să mă servească. O poliomielită mizerabilă m-a
dat gata la vârsta de doisprezece ani. De atunci, mai mult mă târăsc
prin viaţă decât reuşesc să merg pe picioarele mele. Norocul meu a
fost că tata avea o bună afacere, profitabilă din toate punctele de
vedere, aşa că n-a trebuit să lucrez nicăieri. Acum, la bătrâneţe, îţi
dai seama, ce m-aş fi făcut fără banii ce vin de-acolo. Deşi Suedia e
o ţară în care asistenţa socială e bine organizată...
A fost momentul în care a intervenit Laura:
- A!... Nu ţi-am spus... M-am măritat cu Oli în urmă cu vreo
zece ani, în Suedia. Avem acolo casa noastră, cu tot ce ne trebuie în
ea. Nu ne lipseşte nimic şi suntem fericiţi...
Mi-a mai turnat în pahar, cu măsură însă, în timp ce pe-al lui
şi-l umplu până sus. Am luat seama că băuse cam mult, în lipsa
160

Proză
Laurei. Vorbea greoi, împleticindu-şi limba iar mişcările braţelor
erau de-acum dezordonate.
Mult mai în vârstă decât ea, voluminos în exces, din cauza
grăsimii care-i deborda pântecele de sub cămaşa pijamalei desfăcută
la toţi nasturii, mi s-a părut a fi un bătrân libidinos, când l-am putut
desluşi mai bine. Între timp Laura luase pe ea un halat de casă, ce
abia o cuprindea, aşa încât, aşezată în fotoliu, lângă mine, i-am putut
vedea, provocatori, sânii albi şi plini, de o frumuseţe tulburătoare.
Degajată în ţinută, aşezată picior peste picior, lăsând de
asemenea să i se vadă coapsele până sus, îi mai umplu paharul
numitului Oli, care nu ezită să-l soarbă pe-ndelete, în timp ce ea mă
prinse cu tandreţe de braţ.
- Aş vrea să te simţi bine aici, cu mine...
Mi se adresase în româneşte, aşa că omul nu înţelese
cuvintele acelea dar, clătinându-şi capul, bălăngănit cumva, pe
umeri, făcu un gest evaziv cu braţul în care ţinea paharul, vrând
astfel să mă încredinţeze că nu se formaliza de conversaţia noastră.
- Vedeţi-vă de-ale voastre, ne-a îndemnat el, lăsându-se pe
spate în adâncul fotoliului.
M-am simţit jenat de un asemenea îndemn şi am avut
tentaţia de a mă ridica, să plec.
- Nu fi prost, m-a oprit Laura, punându-mi mâna pe
genunchi. Abia acum trebuie să rămâi.
- La ce să rămân?
- Nu înţelegi?...
Cu anume gingăşie maternă mi-a întors faţa spre televizor.
- N-ai luat seama la ce se uită...
Într-adevăr, nu privisem până atunci ecranul. Rula un film
porno, de cea mai proastă calitate, din acelea ce se distribuie pe CDuri
în revistele de specialitate.
- Asta e plăcerea lui, a continuat Laura. De mult e impotent
şi astfel îşi suplineşte poftele erotice.
- Şi tu? am întrebat-o consternat.
- Eu încă pot face fericit, pentru o noapte, un bărbat ca tine.
Mi-a vârât mâna sub cămaşă, mângâindu-mi pieptul, apoi am
simţit cum degetele ei răscolitoare alunecă în jos spre brâu, căutând
să ajungă în alte zone ale trupului.
- Ei, ei, a mormăit bătrânul Oli. Dar duceţi-vă pe pat, nu vă
chinuiţi în fotoliul acela incomod!...
161

Discobolul
- Hai, vino! m-a ridicat ea de braţ. O vreme se va uita la
noi, apoi o să adoarmă toropit de băutură. Aşa face în totdeauna...
Niciodată n-a reuşit să asiste până la capăt. Aşa că, totul are să fie
bine...
Nu-mi dau seama cum am ajuns în faţa hotelului. Eram plin
de o transpiraţie rece care îmi dădea frisoane. Am trecut strada
somnambulic, însă, odată ajuns pe trotuarul de vis-à-vis, am ridicat
privirea spre ferestrele camerei unde ştiam că trebuia să fi rămas
Laura. Tocmai atunci jocul umbrelor şi luminilor de pe ecranul
televizorului s-au stins. Întunericul nopţii acoperea totul, aşa că miam
zis, cu un imens regret în suflet:
- Doamne, cum poate să se prăbuşească un înger!...
162

IOAN POPA
Fetiţa. Să mori de dulce iubire
163
Proză
Din ceruri seara cobora cu uşoare unde de răcoare mângâind
desfătător trupurile încinse de dogoarea zilei lui cuptor. Căzu din
înalturi într-acea zi o zăpuşeală nemiloasă, chinuitoare, ucigător de
apăsătoare, încremenind lumea. Doar valurile tremurânde ale arşiţei
îşi purtau necontenit jocul prin văzduhul tot mai împuţinat. Acum, în
faptul serii, stropi fini desprinşi din jeturile poznaşe, multicolore ale
artezienei, dezmierdau blând feţele cu umezeala lor uşor perceptibilă.
Povestea curgea lin pe fundalul unei muzici plăcute, liniştitoare, ca şi
cum un cor de îngeri intona un imn de slavă Celui Prea Înalt.
Aţi biruit? - fu întrebat oarecum conspirativ Ionuţ
apropiindu-se abătut şi marcat din cale afară de eveniment. Căci cel
mic al lui, Dani, putea oricând să audă cele puse la cale şi înfăptuite
de cei mari în taină, şi-ar fi fost prăpădul lumii.
Da! - răspunse el scurt cu capul mai mult aplecat, trudinduse
din răsputeri să schiţeze măcar un zâmbet, măcar de suprafaţă, cu
care să-şi acopere cât de cât durerea cea mare din suflet.
Aţi dus-o departe? Unde aţi lăsat-o? Pe unde-i acum? – nu
se astâmpără Bebe cu întrebările, curios din fire ca tot omul, cu
fiecare dintre ele amărându-le şi mai tare inimile, şi lui, şi lui Ică,
însoţitorul său.
Sus în ceruri! răspunseră ei deodată, ca şi când conveniseră
dinainte asupra verdictului.
Hai, mă fraţilor, vorbiţi serios, ce-aţi făcut cu ea? Aţi
înstrăinat-o măcar ca lumea? – continuă Bebe să insiste pe-acelaşi
ton întrebător.
Da! Da! E aşa cum am spus. E acolo sus, la Dumnezeu – îl
încredinţară şi unul, şi celălalt.

Discobolul
Se lăsă bătut pe moment, făcându-se a pricepe, dar gândind
întruna la cele petrecute şi încercând a dezlega tâlcul vorbelor lor, ca
fiind părăsită pe undeva, urmând ca Domnul Dumnezeu s-o ia sub
paza Lui şi să-i poarte de acum grija.
Conversaţia se tăie brusc, chipurile începură, vrând-nevrând,
să se lumineze din nou, căci mezinul casei pătrunsese pe neaşteptate
între cei mari. Simţi că ceva nu-i în regulă, dar, amăgit cu vorba, îşi
văzu pe mai departe de ale lui, pierzându-se iarăşi în forfota mulţimii
ieşită cu mic cu mare pe alei.
*
Cu ceva vreme în urmă, ademenită pare-se şi de cel mic, de
Dani, la casa lor se aciuase o vietate nouă, un suflet cald şi curat, bun
şi iubitor, nespus de vesel şi prietenos. Un câine hoinar, un bibelou
de căţeluşă de un alb imaculat, cu pete mici maronii presărate din loc în
loc, la întâmplare, pe trupşoru-i delicat. Se gudura pe lângă cei ai casei, ba
încă şi cei apropiaţi erau primiţi cu-aceeaşi drăgălăşenie, făcând tumbe şi
salturi în jurul lor, încercând mai de fiecare dată să le-atingă mâinile cu
limbuţa-i umedă, doar că nu putea rosti un Sărut mâna! sau un Bine aţi
venit! Le cunoştea maşina, prin ce miracole doar ea ştia, şi-o lua la fugă
înaintea lor, întru întâmpinare, însoţindu-i alături în alergarea-i sprintenă,
veselă şi vioaie. Rareori o găseau tolănită pe covorul verde şi răcoros al
ierbii din curte, aşa cum fac de obicei semenii ei, mai ales cei ajunşi la o
vârstă. Ea nu avea timp de aşa ceva căci viaţa pulsa prea puternic în
adâncul fiinţei sale, până la cel de pe urmă mădular, tinereţea şi
zburdălnicia ei clocoteau prea încins în făptura sa plină de sănătate
trupească şi sufletească, în lăuntrul ei trăia o bucurie prea fierbinte şi
nestăpânită, ca-ntr-un joc zglobiu, copilăresc, fără de oprelişti. De parcă
nu-i era a bună.
Cel mic o botezase, după multe şi nereuşite încercări, Fetiţa.
Nume drag şi scump, pur şi luminos, cum altul pe lume nu i se părea
mai potrivit, un nume sugestiv, sintetizând prin alcătuirea sa întregui
chip. Un nume lesne şi degrabă însuşit de toţi, de care şi ea vădit se
bucura, tresărind voioasă ori de câte ori îi picura în auz.
Se încadrase trup şi suflet în grupul celor mici, de-o făptură
şi de-o seamă, cu el contopindu-se de-a binelea. De cum îi auzea se
strecura strâmtorată printre barele solide ale gardului mlădiindu-şi şi
răsucindu-şi trupul în fel şi chip, şi-odată ajunsă la piciorul micului
său stăpân, pe care-l recunoştea şi-l adora, îşi făceau împreună
triumfală intrarea în ceata de copii. Îi însoţea de-a pururi, în mijlocul
164

Proză
ei, a cetei, rămânând necontenit spre deliciul şi desfătarea tuturor. Se
lua cu ei la hârjoană, se pitea prin iarba înaltă ca să ţâşnească
surprinzător în calea lor pricinuindu-le astfel stări la fel de
neaşteptate, de spaimă ori delectare, de bună dispoziţie. Doar la
destrămarea jocului apuca şi ea necăjită, cu urechea pleoştită, cu
coada-ntre picioare, drumul anevoios către casă.
Toată primăvara joaca şi zbenguiala se ţinură lanţ la casa lor.
Spre bucuria şi admiraţia tuturor, mici şi mari, din familie ori din
afara ei, cu ghiduşii fel şi fel, în goană nebună dând ocol după ocol
curţii ori săltând, ca scăpată dintr-un resort, tot mai sus de statul unui
pruncuţ, în jurul celui ce-o înconjura cu grijă şi mângâiere.
Fetiţa se împlinea cu zi ce trecea. Cu vremea, hormonii,
treziţi şi ei la viaţă, începuseră a-i umbla prin trup, sângele i se
pusese în mişcare, călduri lăuntrice prinseseră a o furnica prin toate
încheieturile şi liniştea de până mai adineauri îi fu pe de-a-ntregul
răpită. Nu-şi mai afla astâmpăr, nu mai şedea cuminte la locul ei, pornea
bezmetică hai-hui prin vecini, colinda în neastâmpăr pârloagele din jur, nu
mai mânca, nu mai răspundea la chemarea stăpânilor. Căuta cu înfrigurare
ceva. Nici ea nu ştia ce. Căuta ceva ce încă nu cunoscuse. Şi pentru care
lăsă în urmă linişte şi hrană, somn şi odihnă, trai îmbelşugat.
Sosi vremea sorocului. Mânată de arşiţa mistuitoare, porni în
căutarea perechii. Întru stingerea focului chinuitor. Potăi de toate mărimile
şi de toate soiurile dădură năvală la ospăţul Fetiţei. Se strânseseră
ciorchine în jurul ei pornind lupta pentru supremaţie, pentru câştigarea
locului sus-pus, către care cu toţii râvneau. Rocco uriaşul, câinele-lup mai
mare peste teritoriul din jur, doar cu aerul născut din apropierea vijelioasă
de javrele mărunte, dornice şi ele s-ajungă la ulcica cu miere, fiind în stare
să le dărâme la pământ; Scubi arţăgosul, cel în trei picioare, una din labele
dinainte fiindu-i fărâmată de namila răutăcioasă de la fabrica din colţ,
apucându-i-o printre ulucii gardului într-o dispută aprigă şi inegală; Tom
maroniul, colecţionarul pătimaş de încălţăminte şi îmbrăcăminte, uitate de
stăpâni seara prin curţi, dosindu-le cu-aşa dibăcie de se făceau pierdute
pentru totdeauna. Urma tagma celor amărâţi, trimişi la peluză trişti şi
resemnaţi, fără altă şansă decât a-şi plânge neputinţele în faţa dorinţelor şi
poftelor nemăsurate, mult sporite de actele celor puternici. La care erau
şi ei siliţi să ia parte, mânaţi şi ei la rându-le de hormonii iadului cei
neadormiţi. Cât n-ar fi dat şi ei pentru o împreunare, fie ea cât de
mică şi de amărâtă! Aşa, trimişi din capul locului la periferia
festinului, nu le rămânea decât s-asiste neputincioşi, pironindu-şi
165

Discobolul
asupra lor ochii bulbucaţi, mai-mai să le iasă din orbite, ori scăpând
din când în când câte-un lătrat înciudat, doar aşa ca să se ştie că mai
sunt şi ei pe acolo. Ori să le facă galerie?! Mira-m-aş! Numai că
cine-i mai poate şti?!
Cu luptele şi zarva iscate, Fetiţa pricinui neplăceri celor din
jur: nu se mai puteau odihni noaptea de petrecerea lor; grădinile le
erau călcate, culturile le erau răvăşite în urma bătăliilor şi a
ciocnirilor tot mai îndârjite, sporite din ce în ce, cu cât simţeau că se
apropie ora închiderii la prăvălioara Fetiţei. Tot mai multe glasuri se
ridicau contra celor ce-i deveniseră stăpâni, cât mai în glumă, cât mai
în serios, astfel că cei ai casei începuseră a discuta tot mai apăsat
despre îndepărtarea ei de pe locurile în care-şi găsise adăpost de-o
vreme. Nu suprimarea ei se punea în discuţie, ci, pur şi simplu,
scoaterea în afara teritoriului. Chestiunea deveni şi mai gravă, şi mai
imperios a fi rezolvată, când cel mic contractă o maladie greu de
diagnosticat şi de stăpânit, pusă şi pe seama jivinelor ce le călcaseră
curtea. Cu Fetiţa în frunte se înţelege. Soluţia? Strămutarea într-un
loc cât mai îndepărtat, cu surse de hrană şi adăpost asigurate, cu
ocrotire cât de cât acceptabilă. Cine putea oferi aşa ceva? Doar vreun
han de prin jur. Cât, totuşi, cu putinţă mai departe.
Fură stabilite şi locul, şi timpul cele mai potrivite. Cu greu o
smulseseră atunci, în pragul serii, din mijlocul admiratorilor
înflăcăraţi, strânşi cu toţii de faţă la picioarele tronului împărătesc al
lui Rocco. Deveniseră agresivi văzând ce li se pregăteşte, ba încă era
gata-gata să-i încolţească. Cuminte şi supusă însă, Fetiţa îi ascultă şi,
părăsindu-i pe cei dragi, îşi urmă în tăcere stăpânul. Nu bănuia nici
pe departe silnicia pusă la cale.
Din portbagajul maşinii răzbăteau chelălăituri repetate,
sunete jalnice şi dureroase căzându-le ca plumbii în inimile
împietrite. Se zbătea să scape din chingile ferecăturii, se trântea când
într-o parte când într-alta căutând disperată loc de scăpare. O tăcere
apăsătoare coborî asupra lor, măcinându-i şi rozându-i dureros pe
dinăuntru. Priveau doar din fuga dusului în gol către înainte, căutând
cu mintea, şi unul şi celălalt, locul cel mai nimerit pentru deşertare,
pentru eliberare.
Călcaseră o bună bucată de drum până la popasul cu toate
cele dorite pentru Fetiţa. Ionuţ trăsese pe dreapta. Gâtuit de emoţie,
deschisese portbagajul. Fetiţa se linişti. Şedea cuminte acum. Aştepta
de bună seama sfârşitul. Sfârşitul calvarului. Nemeritat. Căzut
166

Proză
asupră-i tocmai la ceasurile cele mai fericite ale vieţii sale. De pe
culmile euforice ale trăirilor de până mai adineauri, din care nu şi-ar
fi dorit nicicând a se mai deştepta, în ghearele cumplite ale disperării
ce-i îngheţase întreaga fiinţă. Cuprinsă de-o frică vagă pe care doar
fericirile mari şi neaşteptate o pot da.
Cu mâinile tremurânde, Ionuţ dezlegă sacul. C-o smucitură
aspră Ică o deşertă în mărăcinişul din marginea şoselei. Privea
bezmetică în jur. Nu ştia unde se află. Şi mai ales de ce. Speriată din
cale-afară, dă cu ochii de stăpân. Aştepta de la el cuvânt de alinare,
de mângâiere şi îmbărbătare. Care întârzia să mai vină. Aşa cum
venea de alte dăţi. Nu venea, şi pace! Încercă să se pituleze la
picioarele lor, cerşind parcă milă şi îndurare, chiar şi aşa nevinovată
cum se ştia. Îşi legăna uşor codiţa dintr-o parte într-alta în semn de
împăcare şi revenire la sentimentele cele bune de până nu demult. Că
doar nu făcuse nici un rău nimănui. Împietriţi, însoţitorii o priveau la
fel de strâmtoraţi, cu inimile strânse şi sleite. Nu-şi vorbeau, nu se
priveau, ci-i urmăreau doar mişcările haotice, nedezmeticită încă din
chingile stării de captivitate.
Cu lacrimile pe-aproape, fără de grai, petrecut de apăsarea clipei,
Ionuţ hotărî să se smulgă din starea jalnică în care căzuse fără de vrerea
lui. Apucă sacul să-l arunce la conteinerul plantat taman în partea cealaltă
a drumului. Căci, de frica cea mare, Fetiţa fu petrecută de toate nevoile.
Se smulse hotărât de lângă animal şi, fără a mai privi îndărăt, să nu-i rupă
inima chiar de tot, se strecură printre ploaia de maşini pe partea cealaltă.
O clipă doar zăbovi acolo. Căuta acum loc de întoarcere prin
forfota drumului. Atunci tocmai se petrecu nenorocirea.
Ca să nu-şi părăsească stăpânul ori să nu fie ea părăsită prin
locuri necunoscute şi pustii, Fetiţa porni grăbită pe urmele sale. Ochii îi
erau aţintiţi doar asupra sa. Ca şi cum nimic altceva nu mai vedea şi nu
mai auzea.
Un schelălăit groaznic răzbătu peste vuietul şoselei. Cel de
pe urmă. De adio.
Scăldaţi în lacrimi, ochii Fetiţei mai priveau încă spre
stăpân. Cerşind ajutor. De sub coşul pieptului zdrobit inima continua
să trimită sânge. Sânge atins încă de focul iubirii. Către cine oare?!
Cui mai slujea?!
Se stinse cu cele de pe urmă zvâcniri ale picioarelor.
De bun rămas!
De ce plângi, Ionuţ?
167

Discobolul
NICOLETA BĂRBAT
Însemnele
Se sinucid aparenţele dacă intră în teritoriu. De fiecare dată
aud cum se dezintegrează piatra. La fiecare pieire, dispersare cu
rezonanţă grea. Interval. Despre complicitatea mea cu chipul închis
în oglindă am refuzat să vorbesc şi n-am trădat nimic în gesturi. Doar
atât că nu am apucat să jur. În rest, el a fost acolo, mereu, numai
pentru mine.
Faptele mă izbesc în faţă în asemenea hal încât nu am cum
să desluşesc soluţia. Mult prea grave ca să poată fi spuse. Nu trebuie
să iau asemenea lucruri foarte în serios. E bine să rămână opace. De
tot însă nu le pot trece cu vederea. Involuntar le zăresc cu coada
ochiului. Paradoxal, ele capătă o dimensiune clară şi un parfum care
mă ţine legată de nişte însemne: şapte focuri dispuse în cerc pe un
platou albastru. Seamănă cu un cântec pe care îl aud mereu: Don’t
leave me, Don’t leave me ... here. Ţipătul acesta se potriveşte cu ceea
ce ştiu. Îmi readuce în încheieturile maxilarului gustul straniu,
albăstrui, unic.
Uneori nu văd dincolo de lucruri. E o infirmitate, un soi de
orbire. Cum peste mine n-am putut călca, în acele momente presupun
că sunt singură. Încă o mutare – îmi spune. Cuvintele seamănă cu un
vânt sec ce mătură piatra sfărâmată. Drum uscat, de neamintită
pierdere. Mai apoi, cuvintele deschid acelaşi teritoriu pentru
întâmplări, pe care îl cunosc insuficient. Identitatea pieselor nu o ştiu
dinainte, mutările însă îmi devin cunoscute pe măsură ce se petrec.
Când scap din vedere ceea ce îmi este familiar, cum nu mai am ce
pierde, pot ţine în mână legătura dintre chipul închis în oglindă şi
penitenţa lui de o mie de ani în întuneric. Sub legile împerecheate.
Toată magia aceasta toarnă puterea în joc. În teritoriu, eu intru de
168

Proză
fiecare dată pe diagonală, pentru că nu se poate intra oricum şi nu se
poate ieşi oricând. Numai însemnele legitimează trecerea dintr-un
spaţiu într-altul. Sub însemne nu mai sunt ceea ce am adunat. Mai
mult chiar, pot afla ce zace în oglindă. Am acces la toată memoria ei,
fără însă a avea controlul asupra evenimentelor. Lucrurile au rămas
la fel de la început. Încă de atunci îl vedeam fugind bezmetic pe
străzi, cu toate primejduirile zăgăzuite. Să nu deconspire. Eu le
auzeam în surdină. Ceea ce îl punea să o facă, era penitenţa lui de o
mie de ani în întuneric. Se făcea pe urmă că părea mort la rădăcina
unui copac şi nu putea deschide ochii, decât dacă eu duceam la capăt
un ritual. N-am apucat să jur, nici să îi dezvălui identitatea. L-am
pierdut din vedere. Îl simţeau alţii în preajmă uneori. Este un om aici
― mi se spunea. Nu trădam nimic în gesturi, dar ştiam că era el.
Cunoşteam vraja, nu însă şi ce s-ar fi putut întâmpla dacă aş fi vorbit
despre. Dacă s-ar fi înteţit sau s-ar fi descărcat. Ştiam că era vrăjit, el
ştia că ştiu, vedeam după felul în care îngăduinţa i se ştergea. După
cum refuza orice fel de confidenţă. Cu privirea smălţuită de aroganţă,
punea punct dialogului.
În timp este o gaură pe care a făcut-o oglinda când i-a furat
chipul. Vraja aceasta nu are nume, e mai veche decât istoria, din
vremurile când oamenii n-au ştiut să scrie şi să citească. Numele nu i
s-a păstrat, pentru că atunci n-a putut fi prins. Din timp în timp
capătă viaţă, nimeni nu ştie când se întâmplă. Eu îi cunosc gustul. De
ani şi ani joc acelaşi joc.
Cineva să evadeze.
În spaţiul deschis întâmplărilor, nu se poate intra oricum.
Stau dincolo de stare la pândă, să desluşesc momentul când teritoriul
îşi alege ocupanţii. Cu încetineală mişc lucrurile, le aşez la locul lor.
Ştiu ce trebuie să fac, nu mă grăbesc însă. Ar mai fi şi alte lucruri de
mişcat, e bine aşa, să nu mă grăbesc.
Uneori, aparenţele sunt aduse târâş, agăţate de capete.
Acesta e jocul, în momentele când depăşeşte intensitatea obişnuită.
Sub legile împerecheate. Ca şi cum aerul s-ar încinge, fără însă,
căldura să se producă. Nu e loc destul să încapă şi aparenţe. Numai
prezenţele pot susţine diferenţa de potenţial, dar nici una dintre ele
nu decide asupra identităţii sale. Numai teritoriul o poate face.
Sunt lucruri pe care nu le ştiu. Despre mine. Înăuntru, fiecare
prezenţă are un gol. Ceva ce nu poate afla despre sine. Eu nu ştiu
169

Discobolul
cine sunt. Ştiu în schimb cine sunt ceilalţi, pe măsură ce se petrec
întâmplările.
A venit timpul pentru noua mutare. Îmi dau seama. Valul
care se ridică din pieptul meu e o oprelişte între mine şi ceea ce
trebuie să afirm. Despre identitatea chipului din oglindă. Momentul
explodează, se desfăşoară sub forma a două suluri de abur, unul opus
celuilalt, pe orizontală. În desfăşurare, urcă. Mă ademeneşte să mă
las descoperită. Să spun că în teritoriu nu ştiu cine sunt, nici ce fel de
putere m-ar duce către capătul lucrurilor. Stau sub beţia aceasta,
păstrez luciditatea până la limita de jos. În aşteptare.
Desluşesc o prezenţă. Am intrat să cânt pentru Regină–
recunosc glasul interior cu inflexiuni ţinute în frâu, al Marelui
Vrăjitor. Trebuie că noua mutare îi aparţine. Ca orice vrăjitor, riscă
tot şi visează rar. Nu ştie că poate stăpâni cei mai veninoşi şerpi din
lume. E o greşeală să înşire cuvinte. Cântecul ar suna nedigerabil.
Aştept să se stingă ecourile. Întotdeauna se întâmplă la fel: intenţiile
se materializează, desfăşurarea forţelor din teritoriu le mişcă. În locul
ecourilor apar imagini: o sală veche de spectacol cu scena goală.
Vrăjitorul stă înaintea scaunelor, întors spre scenă, decupat exact:
frunte dreaptă, nas drept, gură precisă. Părul, de gorgonă. Pe
dinăuntru e căptuşit cu solzi de aur. Muzica iese la fiecare scuturare
a lor. Ştiu ce îi poate pielea. Îl ecranează, ca muzica să se audă doar
pe frecvenţa necesară. I s-a spus că nu poate apărea cu gheare în faţa
Reginei, că trebuie să şi le taie. El refuză aceasta şi nu urcă pe scenă,
crede că acolo e locul Reginei. Fără gheare nu ar putea cânta,
gândeşte. Regina e invizibilă. Rămâne în sala fără spectatori, cântă,
nu se aude nici un sunet. Urcă în sfârşit pe scenă şi, până să se
pregătească, îşi aude vocea în sistemul de amplificare: Du must
entdecken ... Cântă nemţeşte, eu nu înţeleg tot. Mi se face sete. De
imponderabil sau scufundare, de orice m-ar apropia de ceea ce pot
afla. Setea mi se cuibăreşte în încheieturile maxilarului, îmi cade în
spate. Greutatea corporală îmi creşte şi mă adâncesc strat cu strat.
Trag după mine aprinderile zdrobite din cântecul Marelui Vrăjitor.
Toată puterea. Deasupra, locul rămâne descheiat. Albastru.
Trebuie să stau de veghe cu toate simţurile la pândă, când
cursul pare normal, chiar aşa inertă cum sunt. Din timp în timp se
petrec mutările, e greu de anticipat. Cu cantitatea suficientă de
albastru, înghiţită, pot intra în răfuială. Cu prea puţin albastru,
oricine devine aparenţă; cu prea mult, riscă să tot alunece. Prizonier.
170

Proză
Nimeni, în teritoriu, nu poate fi pe deplin imunizat. Sub legile
împerecheate.
Cineva să evadeze.
Mă învârt peste şapte focuri rotate şi nu mă ard. Trec prin ele
ca şi cum aş fi la circ. Presupun că merg în spirală, dar la fiecare
rotire mă lovesc de o stâncă aşezată vertical. Deduc că merg
orizontal, în cerc închis. Acum, că am aflat, aş putea trece prin
stâncă, dar în loc să găsesc alt spaţiu, mă văd călcând vârful de
piatră. Şapte focuri dispuse în cerc şi albastru – sunt însemnele
Regelui – îmi amintesc.
Am în încheieturile maxilarului gustul unic, straniu,
albăstrui.
Lângă mine, un om aşezat orizontal pe nimic, ţine mâinile
întinse şi mă priveşte cu ochi îngheţaţi. Arată banal: păr de culoarea
cafelei, legat la spate şi haine din piele. Îmi place că levitează, îmi
place frigul, sunt acasă în albastru. Ca şi cum mi-ar ghici gândul, îmi
spune: Eu sunt Regele !
Stă în aer pentru că eu mă învârt, gândesc. Nu. Nu eşti
Regele – îi răspund.
Pot fi Marele Vrăjitor, Regina sau altcineva.
Când a rostit „eu”, a sunat a gol. Mai e ceva, îmi dau seama.
N-am apucat să jur. Cineva a cerut. Se sinucid aparenţele dacă intră
în teritoriu. La fiecare pieire aud cum se dezintegrează piatra.
171

Discobolul
ŞTEFAN DINICĂ
Martor la facerea lumii
De câteva zile, tata suferea de stomac. Stătea lungit în pat,
supărat mai mult pentru că afară era cald, era vară, vreme prielnică
de lucru. Când intram în cameră mergeam pe vârfuri, nu mă
prosteam, credeam că aşa e bine, să nu-l supăr. Tata se uita la mine,
ar fi râs dar avea burta ţeapănă. Nu avea chef nici să citească ziarul.
De la „Universul” trecuse la „România liberă”.
În duminica aceea a rămas acasă cu sora mea Miţa (Ioana).
L-am văzut uitându-se pe fereastră cum înjugăm boii la căruţă şi
plecăm în Pământuri după iarbă şi dovleci. Soarele se ridicase bine,
dar tot printre crengile salcâmilor îl vedeam.
- Hai odată, leagă vaca!
Virgil se răstea la mine că nu mă mişcam suficient de
repede. Dar, mai mult cred că aşa îi plăcea.
Am legat vaca în spatele căruţii şi am deschis poarta. Am
rămas în urmă să o închid. Îmi plăcea că plecam cu căruţa de acasă.
M-am urcat fuga în căruţă şi m-am aşezat cu fundul pe loitră.
- Nu sta acolo, o să cazi.
Am ascultat-o pe mama şi m-am aşezat ghemuit pe blana
căruţii. Nu prea vedeam lumea, dar nu-mi păsa. Căruţa boncănea pe
uliţi până când am ajuns în şoseaua dreaptă care ducea la Râca. În
faţă erau două cârduri de oi care lăsau în urmă nor de praf pe care
deja îl simţeam în nări. Praful plutea alene în aer. Nu era nici o boare
de vânt care să îl împrăştie sau să îl mâie către mirişti sau culturile de
porumb. Mă uitam către satul care rămânea alene în urmă şi vedeam
alte căruţe care veneau în Pământuri după iarbă, moor şi bolbură
culeasă din porumb sau tăiată cu secera de pe răzoare.
172

Proză
Am lăsat şoseaua care se golea treptat de lume şi am luat-o
la dreapta pe Planul Râcăncii. Căruţa s-a oprit la capul locului şi am
sărit jos, ca să nu se mai răstească Virgil la mine. Ştiam ce aveam de
făcut şi am intrat în porumb ca să adun bolbură. Mergeam aplecat să
nu mă taie pe obraz foile de porumb. Am cules un braţ de bolbură şi
am pus-o în căruţă, înaintea vacii. Boii dejugaţi trăgeau de lanţ ca să
ajungă la primele fire de porumb. Cârmiseră deja roţile din faţă ale
căruţei.
- Ce stai şi te uiţi la mine, dă în ei!
Virgil striga la mine de undeva din porumb. Eu nu-l vedeam
şi nu ştiam cum de se uită la mine. Luase o seceră şi dăduse dosul de
porumb înaintea mamei. M-am întâlnit cu el pe un rând de porumb.
Avea sub braţ un polog de moor şi secera pe umăr.
- Ai făcut ce am spus eu?
- Du-te şi te uită.
- Ţi-arăt eu ţie.
-D-aia nu mai poci eu.
Nu putea să pună mâna pe mine şi a trecut bombănind.
Smulgeam bolbura întinsă pe pământ şi făceam grămăjoare
pe care, apoi, le adunam până umpleam braţele şi le duceam ca să
satur vaca. Asta era treaba mea.
Mă duceam tot mai departe în porumb, nu mai simţeam pe
nimeni în preajmă, doar fâşâitul foilor răsucite de câte un vârtej.
Când credeam că am adunat iarbă de un braţ o strângeam şi mă
întorceam la căruţă.
- Unde-ai fost?
- Ce, nu vezi?
- Băă…
Mama parcă nu era cu noi.
Ultima dată când m-am întors la căruţă, am găsit vaca
culcată rumegând. Am aruncat în căruţă ce aveam în braţe şi am
adunat iarba rămasă dinaintea vacii. Liniştit, am intrat în porumb şi
m-am pierdut spre celălalt capăt al locului. Adunam bolbură, rupeam
moor, fără să mă gândesc la ceva. Nu puneam nici ochii în soare, ca
să văd câtă vreme a trecut. Nu mai ţineam socoteala grămăjoarelor
de iarbă lăsate în urmă. Nici nu am auzit când am fost strigat prima
dată.
- Băăă …
Lasă-l să strige.
173

Discobolul
A urmat un fluierat scurt.
- Fanule, mă Fanule, hai repede!
Era glasul mamei.
Nu ştiam de ce mă cheamă. Nu le-am răspuns.
- Băă, surdule, unde eşti?
- Hai, că vin acu!
Pe muţeşte am început să adun grămăjoarele de iarbă. Nu
ştiam dacă le-am mai ţinut socoteala. Cu iarba în braţe, m-am
îndreptat spre capul locului, unde era căruţa. Din mers mi s-a părut
că aud nişte voci răstite. Nu le-am luat în seamă, la câmp se vorbeşte
mai tare. Apoi am auzit un uruit de căruţă şi un tropot de cal.
„De ce pleacă lumea aşa devreme acasă?” Că aşa mi se
părea. Soarele nu era chiar deasupra mea. În porumb nu aveam cum
să-mi dau seama după umbră cât e vremea.
- Hai, mă, odată!
- Uite, am venit. Ce-ai cu mine?
Abia când am ieşit din porumb am văzut că boii erau deja
înjugaţi. Căruţa nu era chiar plină de iarbă. Am aruncat şi eu
deasupra, peste câţiva dovleci îngălbeniţi, ce aveam în braţe.
- De ce nu vii când te strig?, m-a certat mama.
- Am venit, uite-mă!
Ceva nu înţelegeam. A trecut pe lângă noi o căruţă cu cai în
goana mare. Bărbatul din căruţă lăsase hăţurile slobode şi şfichiuia
caii. Femeia, nu ştiu de ce, alergă pe plan lăsându-se cu mâna
dreaptă pe leucă. I se dezlegase baticul şi-i căzuse pe ochi.
- Ce-au ăştia?
- Auzi că vin ruşii.
Mama era chiar îngrijorată. Vuietul creştea în câmp. Se
auzeau înjurături, fluierături, zgomote de căruţe. Mă cuibărisem în
iarba din căruţă. „Vin ruşii, nu e bine”. Atâta ştiam. Tata lui Ilie al
Lungii murise pe front. De nea Stancu al lui Icovel, pe care nu-l
ştiam, nu se mai auzise nimic. Nea Mielache avea pe mâna stângă,
făcute cu cerneală în piele, nişte litere şi nişte numere. Ca să fie
recunoscut dacă s-o întâmpla ceva pe front. Toate aveau legătură cu
ruşii. Aa, mai auzisem ceva: ruşii nu aveau biserici. Asta chiar era de
speriat. Nu mă miram că lumea fuge spre sat.
Şoseaua era plină de căruţe, oameni cu vitele de căpăstru,
călăreţi care treceau pe lângă noi. Dar, unde erau ruşii?! Mă
aşteptasem să dăm peste ei în şosea. M-am uitat spre sat, m-am întors
174

Proză
cu faţa spre Râca, nici urmă de ruşi. Vedeam doar un şir de căruţe,
oameni speriaţi care încercau să treacă unii pe lângă alţii. Virgil se
ambiţiona să facă boii să meargă mai repede şi nu reuşea. Din când
în când, mama se întorcea către mine. Aşteptam să mă întrebe dacă
mi-e frică. Ştiam răspunsul: Nu. Minţeam. Mă chircisem în iarbă cu
o durere în burtă mai mare ca a lui tata.
De câte ori boii, loviţi cu biciul de Virgil, se opinteau să
fugă, vaca se smucea gata să rupă lanţul cu care era legată de căruţă.
- Dă-te jos şi mână vaca.
N-am aşteptat ca Virgil să-mi spună de două ori. Am sărit
din căruţă ca să fac ce mi-a spus. Când am pus tălpile în ţărână am
simţit că îmi tremură picioarele. Numai eu simţeam şi era bine. De
necaz, am început să lovesc vaca cu pumnii.
- Nu da-n burtă, băă…
„Bine, mă deşteptule, vezi de boii tăi”. Loveam vaca peste
pulpă cu palma şi dacă am văzut că nu am spor am început să o
împing…
- Dii, puturoaso.
Până la urmă boii au rupt-o la fugă şi vaca s-a luat după ei.
Alergam şi eu pe lângă ea, neştiind ce să fac.
- Hai, sus! mi-a dat voie Virgil.
- Vezi să nu te împiedici şi să cazi, m-a prevenit mama.
M-am ghemuit la locul meu în căruţă. Era cald încă. Boii sau
oprit din alergat. „Dacă veneau ruşii ce se întâmpla?” N-am
apucat să răspund. În urma noastră se auzea un zgomot pe care nu-l
cunoşteam. M-am ridicat în genunchi şi am întors capul. La intrarea
în Râca, la Lacul Ursarului se vedea ceva.
- Ruşii!
Am ţipat? Nu mi-am dat seama.
Mama s-a uitat în urmă. Avea privirea unui om încolţit.
- Ascunde-te în iarbă.
N-am stat mult pitit. Curiozitatea a învins frica. Vedeam mai
clar nişte maşini.
- Fire-aţi ai dracului, barem de ajungeam în sat.
A trecut o căruţă la trap pe lângă noi. Bărbatul care măna
caii vorbea de unul singur.
Uruitul maşinilor care veneau dinspre Râca se auzea tot mai
clar. Din căruţe au început să se răspândească chiote. Am simţit un
pumn în burtă când am văzut femeile sărind din căruţe şi alergând pe
175

Discobolul
câmp spre pădurea Tina. Erau numai femei şi fete. Unele se ţineau
de mână. Nici cu biciul nu le făceai să fugă aşa de tare. Le scăpărau
călcâile şi nu le mai păsa de mărăcinii de pe mirişte, de jumătăţile de
potcoave, resturile de caiele şi cuie ruginite în care noi ne mai
înţepam uneori. Văzându-le, m-am speriat şi mai tare. Frica mi-a
ajuns în gât. Femeile acelea nu fugeau degeaba. Exista un pericol şi
acesta se apropia. Vedeam acum clar o maşină mică, deschisă, care
ne-a ajuns din urmă şi trecea pe lângă căruţe. În maşină era doi ruşi,
oameni ca şi noi. Cel din dreapta, un ofiţer făcea semn cu mâna către
cei din căruţe şi vorbea ceva pe limba lui. N-am auzit clar decât
„Şto?” când s-a întors către şofer. În dreptul căruţii noastre s-a uitat
la mama şi a mai zis un cuvânt pe care l-am auzit limpede: „tiho”.
Nu ştiam ce înseamnă. Şi nici nu ştiu dacă mama s-a uitat la el.
Maşina mică a trecut mai departe şi ofiţerul rus făcea enervat semn
cu mâna. „Tiho, tiho”. Celelalte maşini se opriseră în urmă. Nu
puteam să înţeleg ce se întâmplă. Ruşii băgaseră frică în noi. Sau
poate că era dinainte.
Maşina mică a tras în faţa căruţelor. Nu era departe de noi.
Ofiţerul rus s-a ridicat în picioare cu mâna în sus. Nu a scos pistolul.
Şirul de căruţe a înţepenit. Acu e acu. Numai rusul ştia ce va urma.
Eram aproape de Planul Schimbării. Femeile ajunseseră la Pădurea
Tina. Căruţele care scăpaseră de ruşi intrau uruind în sat. Auzeam
lătrături. Totul încremenise. Aşteptare grea. Simţeam o ghiară în
beregată.
Ofiţerul rus s-a dat jos din maşină. Era un om scund, cu
uniforma mototolită. Mi s-a părut că se îndreaptă de şale. Chiar asta
făcea. S-a dat spre şanţ şi a privit pe lângă şirul de căruţe la maşinile
lui oprite undeva în urmă. A ridicat mâna şi le-a făcut semn să vină.
Cred că asta a făcut pentru că am auzit duduit de maşini. Ce va
urma? Ne ia şi pe noi? Nu putea şti decât ofiţerul rus scund şi cu
şalele înţepenite care privea atent cum se apropie pe lângă căruţe
coloana de maşini. În primele două maşini descoperite, stăteau
înţepeniţi pe bănci soldaţi plini de praf, obosiţi, care se uitau
indiferenţi la noi. N-a sărit nici unul din maşină ca să ne ia vaca. În
dreptul nostru erau atât de aproape, le vedeam ochii nepăsători. Cu
toată frica din mine am băgat de seamă că toţi semănau unii cu alţii.
Ofiţerul s-a tras către maşina mică şi făcea semn ca maşinile
să treacă mai departe. Am numărat douăsprezece maşini mari. Unele
176

Proză
aveau agăţate, în remorcă, ceva care nu ştiam ce înseamnă. Ultimele
trei cărau nişte tunuri care te puteau băga în sperieţi.
Câinii din sat lătrau înnebuniţi. Priveam maşinile care
ajunseseră pe la Măreţoaia cu aceiaşi frică în sân. Dacă soldaţii se
dau jos şi fac prăpăd? Nu se întâmpla aşa.
După ce maşinile au trecut de el, ofiţerul rus s-a urcat în
maşina lui şi, cu faţa spre şirul de căruţe, a salutat milităreşte.
Maşina mică a eliberat calea şi a pornit după celelalte. Noi am rămas
pe şosea încremeniţi, cu frica în noi, fără vreun sentiment de uşurare.
În urma noastră cineva a fluierat de două ori scurt, a chemare.
Femeile şi fetele au apărut la marginea Pădurii Tina, şi se uitau
neîncrezătoare spre sat şi la căruţe. Apoi au început să alerge spre
şosea, fără disperarea cu care s-au ascuns în pădure.
Virgil s-a întors către mine:
- I-ai văzut?
- I-am văzut, că nu sunt chior.
Mă străduiam să acopăr frica din mine.
Căruţele din faţa noastră s-au pus în mişcare. Ruşii
dispăruseră. Oamenii au început să vorbească între ei.
- Ţaţă Ioană, ne speriarăm degeaba.
- De, maică.
Virgil a lăsat boii în pasul lor.
- Bine că şi-au văzut d-ale lor, că se aud atâtea.
Mama a spus asta doar ca să ne liniştească pe noi?
Pe uliţe am văzut urme de maşini doar până la Manciu. De
acolo urmele se vedeau la stânga, pe şosea, spre nea Anghel, fratele
mamii.
Mai departe, spre Ologani, nimeni nu ştia nimic de ruşi.
Parcă ar fi fost doar în închipuirea noastră.
Când am ajuns acasă, am deschis poarta şi am alergat la
vadra cu apă. Beam la apă şi nu mă săturam.
- Ia vino încoa!
Mă striga tata.
Stătea lungit în pat şi mă privea nedumerit.
- Ce e cu tine? De ce aţi venit aşa devreme?
Dădeam drumul spaimei care se cuibărise în mine.
- Am fugit de ruşi.
- Ce ruşi? Unde aţi văzut voi ruşi?
177

Discobolul
Am povestit totul încălecând uneori cuvintele, grăbit să
spun ce ştiu dintr-o dată, pentru că aveam ce spune.
- E bine să fugi de ruşi, că nu ştii ce se poate întâmpla.
Ce vroia să spună tata?
*
În prima zi după vacanţa de Crăciun, doamna Lili ne-a spus
să scoatem abecedarele şi să le punem pe bancă. Nici nu apucasem
cu ceilalţi din clasa I-a să povestim cum a fost de sărbători şi câţi
bani am câştigat cu pluguşorul şi cu sorcova.
- Linişte!
Doamna Lili a lovit cu nuiaua în catedră. Nu s-a mai auzit
foşnet. Murmur nici atât.
- Regele a abdicat. Ţara noastră a devenit republică, ne-a
spus doamna Lili, învăţătoarea noastră.
Parcă îl auzisem ceva pe tata vorbind cu nea Ion Fâstâcitu,
prietenul lui. Îl vorbea de rău pe rege pentru că l-a împuşcat pe
mareşal. Îl auzisem stând în burta sobii. Erau vorbe de oameni mari.
„Şi cum, nu mai e rege?” se arătase nedumerit nea Ion Fâstâcitu. „Nu
mai e, o să fie republică”. Şi au trecut la lucruri care păreau mai
importante.
Elev silitor, mă uitam ascultător la doamna Lili. Purta un
pulover verde şi o fustă neagră de catifea. Venea de multe ori la clasă
îmbrăcată aşa. Cu nuiaua cu care lovise în catedră dădea mereu la
pălmi celor care nu ştiau. Mai erau unii în clasă care nu cunoşteau
literele.
- Deschideţi abecedarul unde este portretul Regelui Mihai.
Clasa s-a umplut de foşnet. Toţi dădeau foile cu grabă. O
ascultam pe doamna Lili.
Regele, un domn frumos, tânăr, aproape copil, se uita la
mine. Aşteptam să mă întrebe ce am făcut în vacanţă şi dacă am mai
deschis abecedarul. Cu palma îl mângâiam încercând să întind foile
abecedarului, cam ferfeniţit pe la colţuri.
- Gata? Ia să văd.
Doamna Lili a coborât de la catedră şi s-a apropiat de bănci,
de unde vedea mai bine.
- Atenţiune! Rupeţi pagina cu portretul Regelui Mihai.
Rupeţi cu grijă ca să nu stricaţi abecedarele.
178

Proză
Doamna Lili ne urmărea. Niciodată nu erau atâtea foşnete
când era doamna învăţătoare în clasă. Smulse din abecedare paginile
cu portretul regelui care „numai e” cum a zis nea Ion Fâstâcitu şi
care „a abdicat” cum ne-a spus pe domneşte doamna Lili, stăteau
îndoite sau cocoloşite pe bănci. Colegii mei prindeau cu buricele
degetelor fârâmele de hârtie din pagina cu portretul regelui prinse în
cotorul abecedarului.
Eu mă uitam la rege şi nu ştiam ce să fac. Dacă rupeam
foaia, aşa cum ne-a spus doamna Lili, ferfeniţeam şi mai rău
abecedarul. Şi aşa mi-a zis nea Ion Fâstâcitu că abecedarul meu nu
arată ca lumea. Stăteam pe marginea patului cu abecedarul pe
genunchi. În dreptul ferestrei, tata lucra ceva la maşina de cusut. Nea
Ion Fâstâcitu, care era tâmplar şi se ajuta cu tata, începuse o discuţie
despre armată. Se vorbea mult despre război. De unde stătea el pe
marginea celuilalt pat, cu picioarele pe un scăunel, ca să nu-l taie
dunga patului, nea Ion Făstâcitu m-a băgat în seamă, că eram şi eu
acolo. S-a uitat cu atenţie, parcă atunci intrasem pe uşă şi nu
dădusem bună ziua. „Abecedarul Mariei e mai frumos ca al tău, are
scoarţele întregi.” Maria, fata mică a lui nea Ion Fâstâcitu era tot în
clasa I-a.
Sincer şi revoltat am răspuns imediat. „Dacă nu învaţă şi nu
umblă cu el!”
Ţăcănitul maşinii de cusut a încetat. Tata devenise atent. „Ai
dreptate. Aşa e, ce să zic”, a răspuns nea Ion Fâstâcitu nemulţumit că
mă luase în seamă.
Tatei cred că i-a plăcut răspunsul meu arţăgos pentru că a
povestit şi lui tata Lisandru Ghiolii.
Mă uitam la Regele Mihai care îmi dădea de lucru.
- Gata?, a întrebat doamna Lili.
- Daaa, a venit răspunsul clasei.
Eu am tăcut, mă uitam la rege.
- Binee, a acceptat doamna Lili răspunsul clasei. Acum
rupeţi şi foaia cu portretul Reginei Mamă Elena.
Iar foşneală, iar scârţâit de hârtii rupte.
- Rupeţi cu grijă, să nu stricaţi abecedarele.
Când s-au potolit foşnetele, doamna Lili a început să umble
pe rândurile dintre bănci ca să controleze ce-am făcut. Nu zicea
nimic şi trecea de la o bancă la alta. Când a ajuns în dreptul meu s-a
încruntat puţin.
179

Discobolul
- Mincă, de ce nu ai făcut ce am spus?
M-am ridicat brusc în picioare cu mâinile pe lângă corp.
- Doamna învăţătoare, le tai acasă frumos. Dacă le rup, stric
şi mai rău abecedarul.
Doamna Lili a prins abecedarul meu de o copertă şi l-a
ridicat în sus. Unii au început să râdă. Abecedarul era ca o varză şi
m-am mirat că nu i s-au risipit foile pe bancă.
- Ce hal!, s-a mirat doamna Lili. Bine, să le tai cu grijă, că
rămâi fără abecedar şi să vii mâine la control.
- Da, am răspuns eu uşurat că am scăpat numai cu atât.
Doamna Lili a continuat inspecţia de la o bancă la alta. Când
a terminat, eu nu am auzit să fi spus ca să se pună foile cu portretele
Regelui Mihai şi Reginei Mamă Elena pe foc. D-aia nici nu ştiu cine
a fost primul, cel care a deschis uşa godinului „Salamandra” care
încălzea clasa. În sobă s-a iscat vâlvătaie. Colegii mei cocoloşeau
hârtiile şi le aruncau cu voioşie în foc, înghesuindu-se, dându-şi
coate, răspândind în clasă fum şi miros de hârtie arsă. Întorşi în
bănci, se uitau curioşi la abecedare, parcă le lipsea ceva.
Acasă, după ce am mâncat şi am povestit ce s-a întâmplat la
şcoală, am luat foarfeca mică de croitorie a tatei şi am tăiat cu grijă
cele două portrete, îndoite şi mânzălite la colţuri. Nu ştiu de ce nu leam
aruncat şi le-am pus sub pat într-un geamantan de lemn, peste
nişte cărţi vechi.
180

MIRCEA STÂNCEL
Lumini vs. umbre
(Weichseldorf, într-o dimineaţă de iulie)
Unu
181
Proză
Am venit din sala de curs şi am început să tastez la
calculator, într-un ritm galopant, de parcă cineva m-ar fi urmărit cu
un gând rău. Nici nu m-am spălat pe mâni, în lighean, cum mai
obişnuiesc uneori. Nu am făcut baie de vreo două săptămâni, pentru
că mansarda în care locuiesc are apa oprită, din pricina faptului că
toţi chiriaşii au rămas fără bani şi nu-şi mai pot plăti cheltuielile de
regie. Primele propoziţii ţâşniră dintr-un foc: O revoluţie nu este
întotdeauna o revoluţie rapidă şi cu efecte pozitive imediate, uneori
pot fi revoluţii leneşe, cum sunt oamenii care le gestionează, în
fruntea unui popor dulce şi îngăduitor. Iar efectele binefăcătoare sunt
întârziate, până la limita disperării, ele pot veni doar după cincizeci
de ani sau niciodată. Fie că vorbim de revoluţii ce închid viaţa unui
popor, adică o limitează, fie că vorbim de cele ce o deschid şi-l lasă
pe acesta în haosul libertăţii totale, imediate. Apoi, vorbim despre
generaţii şi generaţii de sacrificiu. Sunt, prin urmare, revoluţii ce se
întind pe ani buni de la declanşare, şi cei mulţi nici nu observă, decât
atunci când constată că nu mai au mai nimic în casă, că suferă mult,
peste limite, că nu le mai ajung banii pentru alimentele de bază; iar
efectele benefice ale revoluţiei se polarizează în mâinile câtorva
patricieni, care nu au avut şi nu au niciodată altă ţintă.
Acestea sunt, de obicei, revoluţiile codaşe, lente; sunt doar
ecouri ale unor epicentre, unde conştiinţa naţională de acolo se
afirmă printr-o logică de fier, în urma unor numeroase deliberări şi

Discobolul
studii făcute în cercuri mari de putere şi influenţă. Ele se impun
imediat şi fac istorie, şi devin modele. Celelalte, cred eu, sunt cópii,
dar nu după chipul şi asemănarea celor dintâi, sunt umbre ce se
consumă pas cu pas, pe lungi trasee.
Revoluţiile democratice au în centrul lor principiul libertăţii,
ca pe un stindard sacru. Dar câte popoare sunt, oare, pregătite să
înţeleagă acest lucru? Sunt revoluţii bazate pe revoltele poeţilor, ce
se extind apoi ca un foc de paie, şi se sting imediat, pe care, apoi, cei
şmecheri, unşi cu toate unsorile, vin şi le confiscă, pentru că ei ştiu
cum se conduce o naţiune şi au exersat asta în vremurile anterioare.
Eu am cunoscut pe viu, trebuie să spun asta, două revoluţii
ca lovituri de stat, şi nimic mai mult. Una bazată pe ideile luptei de
clasă, din care nu m-am ales decât cu o mie de sacrificii neasumate,
de toate tipurile, şi una fondată pe principiile capitalismului cu o mie
de sacrificii asumate, ce îşi consumă vitalitatea încet, încet.
Din păcate ea, revoluţia, nu este înţeleasă la fel în toate
provinciile ţării. Fiecare vede evenimentul prin prisma istoriei şi a
tradiţiilor locale. Dar ce te faci cu acele provincii ce rămân fidele
puterii atacate, ce nu vor să ucidă subit mitul conducătorului fugărit
şi nici icoana societăţii ce se sfărâmă? Apoi, unii rămân fideli Casei
de la est, alţii rămân ataşaţi Casei de la vest, ceilalţi rămân aproape
Casei de la sud. Cărei Case îi va rămâne fidelă, până la urmă,
conducerea aleasă sau autoaleasă a ţării? O parte dintre conducători
solicită schimbări „moderate” şi aduc tot felul de argumente
avocăţeşti, în favoarea acestor lentori, pentru că vor să rămână la
putere prin mijloace „democratice” fără termen, dacă se poate.
Am încercat să-mi stăpânesc revolta, cu aceeaşi atenţie,
asupra faptului că sunt sau am fost urmărit de către cineva, în toată
această perioadă. Am omis, însă, să spun ceva despre orizonturile de
aşteptare, în cazul acestui popor. Devenit populaţie, până la urmă,
după ani şi ani de minciună şi duplicitate; în cazul ultimei revoluţii,
din această parte a Europei. Încerc să spun, chiar, că nici duplicitatea
nu ne aparţine, până la urmă, adică nu am inventat-o noi. Pot spune
că am transformat-o într-o formă de supravieţuire. Revoltele şi
impulsurile de schimbare, despre care ar trebui să spun ceva, nu se
justifică în cazul nostru. Sunt minore şi neclare.
182

Doi
Proză
Mi-amintesc cu o oarecare mâhnire, dar şi cu interes, de
Alexandru, cel fără limite. O, mai ales că mie îmi place, şi aş vrea să
ştiu totul despre el. Acum, desigur, trebuie să accentuez: „Totul,
absolut totul”, ceea ce cred că este aproape imposibil, astăzi. Dacă ar
fi să-l descriu cum arată, m-aş gândi la străbunicul meu dinspre tată.
Un om pe care l-am văzut în amurgul vieţii, cu o faţă melancolică şi
cu un nas de afro-indian; făcuse armata la austrieci, de unde i s-a tras
o rigoare exagerată în gesturi şi acţiuni. În ultimul an de armată
fusese selectat de către aceştia pentru fecundarea pe cale naturală a
femeilor lor, pentru că era un tânăr impecabil, cu un trup atletic, cemi
amintea de sculpturile greceşti. Asta din spusele bunicii, care era
mult mai tânără decât bunicul. Prin urmare austriecii l-au hrănit şi lau
folosit vreo doi ani şi ceva pe post de taur vienez. Bunicul nu a
spus asta decât în cercuri restrânse şi o singură dată. Dar vorba asta
s-a răspândit rapid printre agrarieni.
E, desigur, o mare satisfacţie până la urmă să ştii totul despre
un personaj ca Alexandru, care se naşte din nimic, şi vrea să devină
un golan, la acest sfârşit de secol şi de mileniu. Apoi, să-l laşi să se
ducă singur, până la capăt, în vraiştea vremurilor şi a fragmentelor
tale, dar şi ale lui. Pentru că Alexandru este imprevizibil în fiecare
moment, şi asta îi dă un anumit farmec, pe care nu-l pot descrie
întotdeauna în cuvinte. De pildă, ieri a ieşit din casă cu gândul să se
ducă la barul de la Villa Victoria Club, ca să ne întâlnim, aşa după
cum stabilisem noi de comun acord, cu o seară înainte, dar, luat cu o
serie de probleme dintre cele mai bizare, Alexandru a ajuns în altă
parte. M-am trezit cu un mesaj pe telefonul mobil: „Maestre, vezi că
zăbovesc puţin, sunt cu fosta mea nevastă la o cafea!”
Dorea, de fapt, să-mi spună ce are de gând să facă de acum
înainte cu viaţa sa, care în ultima vreme se degrada cu fiecare zi, cu
fiecare ceas, chiar. Şi pentru că nu mai poate bea ziua alcooluri tari,
ce îl pun rapid în stare de visare şi de „bine”, deoarece doreşte să-şi
menţină slujba bine plătită la Institutul de Arte, unde e o serie de
studenţi care îl preţuiesc, face acest lucru noaptea, şi mai ales seara,
când nu poate fi văzut de prea multă lume.
Alexandru vrea tot timpul să facă pe nebunul, ce mai, se dă
mare în gara mică, mucosul acesta de fiu de agrarian, adus aici la
şcoli de către bunica lui, când încă aceasta mai putea umbla, şi nu o
183

Discobolul
supăra prea tare piciorul. Alexandru are obiceiuri, în ultima vreme,
dintre cele mai ciudate. Unele exagerat de tranşante, şi ilogice. Îmi
spune, la furie, kaghebist, fără nici o umbră de regret; după aceea, ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi, revine: “Scuză-mă,
maestre, am avut o clipă de rătăcire, după cum bine ştii. Nu sunt
chiar atât de nebun, cum mă cred unii, nu sunt nici paranoic. Delirul
meu, de care sunt conştient când se manifestă, este o formă de
supravieţuire, şi nimic mai mult…”
Alexandru, însă, e departe de a fi uşă de biserică, vreau să
spun, dar acest lucru îl veţi afla mult mai târziu, când voi avea o
clipă de linişte sau de furie, şi vă voi povesti mai multe. Sunt luni
bune de când face dragoste cu Doamna Q., una dintre vecinele lui de
apartament. Desigur, bărbatul acesteia nu a aflat nimic, până la urmă.
Doamna Q. se visează încă tânără, deşi a trecut bine de prima
tinereţe, se crede de douăzeci şi cinci de ani, deşi are treizeci şi opt,
şi face totul ca să pară o adolescentă. Se duce la bazinul de înot, face
ture prin apă, mănâncă raţional să nu se îngraşe. Apoi, se îmbrăcă în
rochii strâmte şi scurte, şi îşi urmează traseul prin oraş, pe străzile
principale, pentru a-şi consuma toate grăsimile acumulate. Seara
merge la spectacole singură, pentru că soţul ei, Ştefan, nu-i înghite,
uneori, pe muzicanţii ăştia de azi… “Sunt nişte fandosiţi,
postmoderni, zice el, iar eu nu agreez multe din spectacolele lor. Şi,
mai ales, am atâtea de făcut, atâtea cărţi de scris, şi sunt abia la
începutul proiectului. Ieri am numărat anii unui scriitor, care ar trăi
normal, adică în jur de şaptezeci şi cinci, apoi am calculat câte cărţi
ar putea scrie până atunci, şi mi-am dat seama că trebuie să fiu atent
cu timpul pe care-l am la dispoziţie.”
Ştefan este mult mai tânăr decât Doamna Q., are douăzeci şi
opt de ani, cred, pe care zice că i-a folosit cu maximă atenţie. Cea
de-a doua lui carte, „Case şi lucruri private” a primit nişte premii
literare, insuficiente însă. Uneori, seara se apropie de soţia lui, în
intimitatea căminului, la o ceaşcă de ceai verde, şi-i spune: „Ştii bine
Q., am un proiect literar vast. Şi dacă nu-mi voi folosi timpul cu
rigoare şi zgârcenie nu cred că-l voi putea duce la bun sfârşit!”
Alteori îi spune soţiei, cu o uşoară ironie: „N-ai vrea tu, oare, să
rămâi în istorie odată cu mine”. Dar, până la urmă, să o şi îmbuneze,
şi să o calmeze din veşnica ei stare de agitaţie în încercarea de a opri
timpul în loc. Când Ştefan e obosit de tradus şi de scris, cu
dicţionarele în jurul său şi tava plină de ceşti de cafea, goale, îşi ia o
184

Proză
clipă liberă. Atunci, se aşează pe canapea, îşi pune picioarele pe o
masă mică şi visează, uneori doarme scurt sau se uită la câteva
posturi TV., pe care le roteşte mereu, în funcţie de criteriile sale
politice, şi alte ori de simpatii.
Nu ştiu cât mai durează relaţiile lui Alexandru cu Doamna
Q., pentru că am impresia că unul dintre ei s-a plictisit. Ele ar putea
înceta firesc, aşa cum au şi început, cu câteva luni în urmă, când
Alexandru s-a îndrăgostit de-a binelea de ea, iar Doamna Q. a
profitat din plin de energia tânărului, abia ieşit din facultate. El este
tobă de carte, dar este un visător incurabil.
Trei
De fapt, între Alexandru şi bunica lui se stabilise, o relaţie
specială, încă de la naşterea acestuia, ce fusese undeva pe la sfârşitul
lunii octombrie a anului 1948, alţi spun 1949 sau chiar 1950. Aici,
trebuie să fiu sincer cu cititorii mei şi să le spun că nu am reuşit să
aflu prea multe despre Alexandru, până acum. Parcă cineva are
intenţia să ascundă aceste chestiuni, din motive diverse, iar eu nu am
insistat prea mult, din comoditate, cred. Aş fi obţinut mai multe
informaţii, dacă aş fi cotrobăit prin toate dosarele sale, pentru că nu-i
aşa, autorul îşi poate permite acest lucru. Are zeci şi zeci de mape, pe
care le ascunde, aproape tot timpul, prin diversele dulapuri, împreună
cu o serie de acte rămase de la bunici şi străbunici. Aceştia-i lăsase,
din generaţie în generaţie, bani destui să-şi cumpere un apartament
elegant, cu scară interioară, pe care să-l treacă pe numele său, dar şi
pe numele unui străbunic, care murise de mult, dar de care-i era tare
drag. Se ataşase de imaginea acestuia din spusele bunicii sale şi din
pozele rămase, e adevărat puţine şi îngălbenite, făcute prin Viena, în
tinereţe.
Pentru că nu îl mai interesează istoria înaltă, pe Alexandru,
pentru că aceasta nu mai poate intra în romanele actuale, prin
vârfurile ei, din diverse pricini postmoderne, o ocoleşte de cele mai
multe ori. Nu mai vorbeşte cu prietenii săi despre metafizică, despre
lucrurile mari din trecut. Se gândeşte cum poate fi influenţată viaţa
sa intimă, de istoria pe care a moştenit-o; una dură, bărbătească!
Sexul, bunăoară, desfăşurat pe mii de pagini şi în mii de cărţi, în
185

Discobolul
rafturile librăriilor, este la modă. „Lumea s-a încălzit binişor”,
spune ironic. Apoi se întreba mereu, cât de morală mai poate fi o
astfel de lucrare literară, în care sexul nu se mai termină? Deşi lumea
este făcută din sex. Mai poate arta discredita excesul acesta carnal,
extins ca o molimă în lumea din jurul său? „Nu este cazul”, adăugă
el.
Alexandru găsi cu cale să vorbească despre diavol, despre
nenorocirile devastatoare, despre trivialităţi… Apoi, găsi o tot mai
mare plăcere în discutarea acestor teme. Sunt subiecte pe care
începuse să le agreeze, pentru că nu există nimic în viaţa noastră
despre care să nu putem vorbi în mod firesc. Iar viciul poate fi făcut,
şi el, odios până la urmă… O operă este întreagă, atunci când această
operaţiune este dusă, estetic, până la capăt.
Uneori, caută prin dosare disperat, alteori plictisit,
înlocuieşte pagini întregi, pe altele le rupe nervos în mii de bucăţele,
apoi le duce la tomberon şi le dă foc. Seara la o cafea izbucneşte:
„Mama-mă-sii de foi îngălbenite... Istoricii ăştia fac ce vor cu
istoria? A noastră este făcută după spuse şi mituri”. Reflecţiile lui pe
diverse teme, de cele mai multe ori, deranjează multă lume din jur,
dar mai ales în cercuri restrânse de intelectuali în care el intră pentru
a se face vizibil.
Alexandru este posesorul unui manuscris, despre care nimeni
nu-şi închipuie mai nimic, ce vine din negura vremii; despre el nu a
vorbit nimănui niciodată; e unul din secretele sale, ca iubitor de
istorie. Este marcat, tot timpul, de faptul că nu poate traduce
toponimicul localităţii sale, ce are o serie de variante în latina
medievală şi apoi în limba maghiară. „Probabil că nici funcţionarii
ăia, de-a lungul secolelor, nu erau interesaţi să spună adevărul, sau
nu-l ştiau, şi atunci scriau un act după ureche”, lăsă el să se înţeleagă.
186

Patru
187
Proză
Îmi amintesc cum îl luase bunica lui în braţe, pentru prima
dată. Împlinea doar câteva zile, şi abia fusese adus de la spital. Asta
se întâmpla vinerea dimineaţa, când, ridicat în braţele ei i-a spus lui
Alexandru, ca şi cum acesta ar fi înţeles ceva: „Te fac eu un mare
cocon”, şi accentuă cuvântul „cocon”, de parcă ar fi vrut să ştie
multă lume, şi să se audă până departe, deşi în cameră nu era decât a
lu’ Boanca, o femeie care făcea curăţenie, din când în când, prin
curtea familiei Marian, iar zidurile casei sunt destul de groase, ca să
se audă ceva prin vecini. Apoi bătu cu mâna dreaptă, după ce
schimbase poziţia nepotului spre stânga, în colţul mesei, să nu fie
altfel, şi să rămână aşa cum ea a decretat: „… mare cocon”. Îl privea
atent şi văzuse cum se desprindeau fărâme de piele de pe faţa
pruncului, plină de vinişoare albastre-verzui, ce dădeau parcă să
irumpă, în timp ce bunica ştergea cu un pansament udat cu ceai de
muşeţel, obrazul drept al pruncului. Îl privea cu toată căldura, ca pe
copilul ei, tatăl lui Alexandru, care, din păcate, nu ajunsese “mare
cocon”, din pricini pe care nu le discutăm acum.
Alexandru, dacă ar fi putut vorbi atunci, i-ar fi răspuns astfel
bunicii lui: “Nu şti ce zici, bunămare, că eu am altă treabă în viaţa
asta! Sunt obligat să ajung derbedeu, nu cocon! Nu vezi că nu mai
sunt huligani drepţi, vreau să spun, că au rămas doar stârpiturile!”
Mărturisesc, m-a speriat şi pe mine dorinţa hotărâtă a lui Alexandru
de a deveni „derbedeu”. Pe bunica lui nu ar fi interesat-o gândul
acesta, încă neauzit, al micuţului, probabil ar fi pus-o în cumpănă
pentru o clipă, şi cam atât. Alexandru, pentru că era dezgolit, urină,
în schimb, pe pieptul bunicii; era cât pe ce să o stropească pe obraz.
Carolina era bucuroasă că pruncul are o vezică urinară bună şi un
organ procreativ normal. “Copilul ăsta va putea ţine cinci femei”,
gândi ea. Însă, imediat l-a pus între scutece şi făcu, larg, cu mâna
întinsă o cruce peste el. “Trebuie să doarmă, zise ea în sinea ei, să
crească!”
Carolina închise ochii pentru o clipă şi se văzu chiar pe ea în
scutecele alea noi şi pufoase, dar când îi deschise se trezi brusc la
realitate. Îi trecu rapid prin minte un gând ciudat, un fragment dintrun
bocet! „O, Doamne, dumnezeule, dar ce m-a apucat acum!”; se
cutremură.

Discobolul
În cameră poţi să te întorci cum doreşti, pentru că nu este
făcută la întâmplare şi în fugă, ca să nu-l prindă ploaia sau gerul pe
proprietar, ci temeinic rânduită de bunicul lui Alexandru, într-o vară
caldă din anul 1918. Casa este construită, curios, „în vinclu”; asta
dacă luăm în calcul anul ridicării ei. O casă solidă, ce se anunţa
atunci că va rezista mulţi ani, însă nu a fost să fie aşa. Cineva îşi
amintea cu exactitate de zilele acelea, rânduite pentru ridicat case
mari şi trainice: “Pentru că acolo mi-am spintecat umărul în piron,
când am ridicat bârnele pentru acoperiş”. Mi-am notat toate acestea
cu multă atenţie. Pereţii celor trei camere de dormit sunt groşi de trei
cărămizi, iar pe jos acestea sunt podite cu scânduri de fag, atent
geluite şi date cu o vopsea deschisă la culoare, adusă din Viena, prin
Oficiul Comercial al vremii.
Dacă nu a avut, casa, aşa cum arăta ea la început, o viaţă mai
lungă, nu a fost din pricina construcţiei, nici a materialelor utilizate,
făcută după un model vienez, ci din pricina locului pe care a fost
aşezată. Cu timpul, pământul argilos a început să fugă, să alunece,
încât, din când în când, trebuie reparată.
În casa bunicii Carolina e curat şi toate lucrurile sunt puse la
locul lor, ceea ce însemnă că Dumnezeu nu a plecat încă la culcare
din lume, pentru această familie. Vasele sunt aşezate pe perete,
fiecare după mărime, spălătoarea stoarsă atârnă de soba destul de
caldă, pentru că se făcuse frig deja. Gunoiul adunat în găleată,
urmând să fie scos afară şi deşertat undeva în spatele curţii, unde se
află un coş din nuiele. În cameră miroase a proaspăt tot timpul.
Din pricina primului exces de plâns al lui Alexandru,
bunamare fu obligată să-l ridice din nou din leagăn. Şi din gesturile
bunicii se vedea intenţia clară de-ai potoli plânsul. De fapt, ea se
comporta firesc cu toate ale casei şi ale lumii. Nu căzuse la pace cu
nimeni, dintre cei ce se ridicaseră peste noapte, dar nici nu-i băga în
seamă. În casele cele acoperite cu paie, de pe la margini, era o cu
totul altă atmosferă. L-am întrebat pe Mirion, care tocmai ieşise de la
a lu’ Salcă, unul dintre agitatori, ce e pe acolo? Era tare înfuriat şi
indispus. El simţise pulsul ăsta de răzvrătire a celor simpli şi
neajutoraţi, marcaţi de idei marxiste. Nevestele lor începuseră deja să
vocifereze prin land, de parcă ar fi a lor cu totul lumea de acum. De
fapt, am simţit că vechiul land a început să se spargă, şi oamenii îşi
pierduseră busola. Aşa, oare, să arate haosul?
188

Proză
Bunica lui Alexandru îl înfăşase în primele luni, nu prea
strâns, e adevărat, fapt pentru care, în prima copilărie, Alexandru,
fiind un copil gras, a devenit exagerat de cracoş, şi nimeni nu mai
credea că îşi va mai îndrepta picioarele. Se târa în coate şi genunchi
prin curte, şi când nu-l vedea bunamare mânca resturile din troaca de
la porci. Vechea dispută dintre soacră şi noră, în legătură cu cine se
va ocupa de copil, a fost tranşată de bunicul lui Alexandru, care a
luat un ban ce avea pe una din feţe o stemă cu o stea în vârf, şi a dat
cu banul.
Dar ce-aţi vrea să mai aflaţi despre bunica lui Alexandru,
una dintre urmaşele directe ale Marianeştilor de peste Mureş?
Străbunicul ei, Vasile, se născuse în jurul anului 1790 şi,
căsătorindu-se cu o fată nefiresc de frumoasă, din Peţelca, a dat
naştere unei mici dinastii în zonă, de băieţi şi fete, care au plecat în
lume. Bunica lui Alexandru, fiind şchioapă din copilărie, un accident
stupid i-a scurtat un picior până la urmă, pentru că nu erau medici
atunci, destinul i-a fost pecetluit pentru toată viaţa. Din acest motiv
s-a bucurat de cea mai mare simpatie din partea părinţilor şi a
bunicilor, şi pentru că era o femeie deşteaptă foc a închegat o familie
mare, având ca ţintă tradiţia ei nobiliară. (Fragmente de roman)
189

Discobolul
CORNEL NISTEA
Întâlnirile mele cu Orlando
- fragment de roman în lucru -
În ziua aceea eram copleşit de-o dorinţă intensă dacă nu
cumva de-a dreptul stranie, aproape fără motiv înafara unei
melancolii ce mi-o provoca singurătatea. Îmi doream grozav să
întâlnesc sau ceva mai mult: să fiu în vecinătatea unei femei
frumoase şi nimic altceva. Aveam nevoie de un moment de
admiraţie, pe care nu mi-l putea mulţumi vizita la o galerie de artă
sau la vreun muzeu celebru, fie el chiar Luvru sau un altul din ţările
civilizate. Fiinţa mea tânjea în ziua aceea spre absolut. Nu, nu voiam
să întâlnesc o sfântă nici o madonă de marmoră, ci o femeie în care
să descopăr frumuseţea vie şi doar atât. Dar nu dezbrăcatele de pe
plajă ce-şi expun goliciunea şi-şi arată ostentativ trupurile tăvălite
prin te mir câte paturi. Asta era, doream o femeie pură, aşa cum se
aflau altădată pe trepţii unui templu sacru din antichitate.
Puteam da vina desigur pentru dorinţa mea pe începutul prea
fierbinte al verii. Tocmai înfloriseră teii, iar miresmele ce se degajau
din miile de flori îmi provocau o dulce şi neliniştitoare halucinaţie.
S-a dat drumul doar de câteva zile ştrandurilor, iar eu înnebunesc în
camera mea de singurătate, indispus până şi de chelnerii şi
chelneriţele de pe terasă. Toţi îmi par nişte ignoranţi şi bădărani,
bărbaţi tineri şi femei, abrutizaţi de ce le oferă viaţa şi care se
depravează şi se complac în orgii noapte de noapte pe banii ce ni-i
scot cu de-a sila din buzunare, neplecând de lângă tine până ce nu le
190

Proză
dai bacşişul. Şi eu coborâsem aici pe terasă ca să întâlnesc floarea de
lotus, iar acum nu fac altceva, nici măcar nu citesc necum să scriu,
decât stau pe terasă comand cu un suc şi o cafea în faţă părăsit de
senzualitate. Şi totuşi îmi doresc atât de mult să apară de undeva ea,
fie şi din spuma mării, o femeie frumoasă după care tânjesc atât de
mult, cu care să plec la braţ seara pe faleză, să ne găsească acolo
răsăritul lunii, să ascultăm împreună cântecul valurilor ce se lovesc
de ţărm.
Era un dezastru. Mi-am întors capul şi l-am văzut venind
spre mine pe Orlando. Venea poticnindu-se de un gând, de-o enigmă.
Nu mai aveam timp să-l evit. Tocmai a ridicat bastonul spre mine în
semn de salut. Cum dracu mă recunoscuse? Individul îmi va strica
tot visul, tot ce-mi imaginasem că trăiesc. Ramolit nenorocit ce e!
- Te ascunzi de mine… Te-am văzut şi ieri pe terasă, te-am
salutat şi tu nimic, nici măcar bonjour … Erai cu gândul la femeia
aceea frumoasă?…
- Bună, Orlando! Te-am zărit şi eu ieri pe alee, voiam să vin
să te salut, dar curând ai dispărut în mulţime. Aşa ne înghite oraşul
acesta zilnic pe fiecare dintre noi. Suntem în propriul nostru oraş
nişte străini…
Părea să nu mă asculte. Privirile lui erau duse departe. S-a
rezemat ceva mai teminic în bastonul de bambus.
- Am de fiecare dată când vin aici o nelinişte metafizică,
prietene. Se scutură trandafirii…
- Ce tot spui, Orlando, e abia începutul verii… Eu sunt
ameţit de atâta floare. Priveşte cât de înfloriţi sunt teii!…
A zâmbit. Părea să îmbrăţişeze cu privirea aleea cu tufele de
trandafiri toate înflorite.
- Avea ochii atât de albaştri…
- Blonda de care vorbeai c-ai întâlnit-o la Herculane cândva
în tinereţe?…
- Da, de unde ştii?
- Păi, nu mi-ai spus povestea asta cu femeia blondă în urmă
cu o lună la cazino?
- Nu cred să-i fi spus-o. E taina mea desăvârşită. Dacă voi fi
povestit cuiva povestea asta e o mizerie de care mă dezic. Cui
puteam să destăinui simţirea mea cea mai de preţ. Un singur cuvânt
şi s-a dus naibii misterul…
- Aşa e, Orlando. Bei cu mine o cafea, poate luăm şi un gin.
191

Discobolul
- Nu, mi-a interzis medicul cafeaua şi ţigara, eu însă le mai
gust din când în când, fără să abuzez vreodată de ele.
- Reţinerea e valabilă şi în cazul femeilor frumoase, pe care e
destul să le priveşti să te înnebunească farmecul lor?…
- Şi oraşul e plin de ele… Da, da, ce mai, încotro îţi întorci
capul, numai femei…
- Luăm câte un gin, nu-i aşa?
- Un gin da, să fie însă cu gheaţă.
Stăm amândoi la o masă sub o umbrelă uriaşă de pânză
albastră decorată cu reclame.
- Cum se scutură, domnule, trandafirii! a zis el pentru a doua
oară de când ne întâlniserăm, doar de câteva minute.
Am fost nevoit să-l contrazic încă o dată:
- Trandafirii abia au înflorit, prietene, e doar tristeţea. Ce vei
spune în toamnă când va da bruma pe alei?…
- Da, când va da bruma… Atunci femeile frumoase se
ascund în blănuri scumpe, sub care abia dacă le ghiceşti căldura
trupului…
Dimineaţa se risipea agale ca în fiecare sezon estival. Am
ciocnit cu Orlando câte un pahar de gin în vreme ce briza ne şficuia
feţele.
- Cere fetei de la bar să ne aducă nişte trabucuri şi câte o
cafea.
- Dar nu spuneai adiniauri că ţi-a interzis medicul…
- Mi-a interzis, dar într-o zi atât de frumoasă merită să
fumezi un trabuc şi să bei pe terasă cu un prieten un gin şi-o cafea…
*
Îl uram că apăruse în calea mea în chiar ziua mea de graţie,
dar în acelaşi timp îmi părea rău să mă despart de el, să-i stric cheful,
măcar că îmi abătuse gândul acela iniţial al dorinţei. Avea dreptate.
Doream poate ceva ce ne era interzis. Vorbise pentru a doua oară sau
a câta oară despre femeia blondă cu ochi albaştri pe care o cunoscuse
în tinereţe la Herculane. Era şi el tânăr, să fi avut oare vârsta mea de
acum? Naibă să-l ia de intrus. Îmi stricase starea de vis, îmi distruse
aşteptarea care cine ştie dacă va mai apărea vreodată, dorinţa aceea
care se putea transforma în realitate, să văd şi să admir o femeie
frumoasă, o femeie unică cu ochii avizi de viaţă, de-o rară frumuseţe
192

Proză
şi exuberanţă, pe care s-o privesc cum n-o mai privise nimeni până
atunci, s-o eternizez prin contemplaţie. Orlando apăruse însă acolo
parcă anume să-mi strice ziua şi brusc mi-am adus aminte ce-mi
povestise despre blonda cu ochi albaştri. Reţineam desigur mai întâi
un fapt ce acum mă exaspera. La a doua sau a treia întâlnire îi
propusese Marcelei să-i pozeze pentru o pânză ce va rămâne celebră.
Va face din ea o Mona Lisa a contemporaneităţii, a epocii moderne.
Şi-o dusese la atelier în Citroenul lui albastru să-i arate la ce
lucrează, iar ea privea cu interes şi admiraţie ultimele lui pânze ce le
pregătea pentru o expoziţie la o galerie de artă din Milano sau
Florenţa, nu mai ţin minte amănuntul ăsta. Era pe vremea aceea un
bişicher sălbatic şi dezordonat. Era încă tânăr şi avea vitalitate.
- Ştii tu câte femei au păşit pragul atelierului meu şi mi-au
pozat? N-ai idee. Câteva duzini şi toate mi-au pozat goale cu
excepţia câtorva care nu se întreceau în frumuseţe.
- Dar în patul tău câte dintre ele au intrat? l-am întrebat nu
din curiozitate, ci ca să-l tachinez.
- Ei, asta e o altă chestie. Să nu vulgarizăm. Pe atunci mă
interesa în cel mai înalt grad arta. Căutam enigme în fiecare
fizionomie. Tu eşti scriitor şi ar trebui să înţelegi asta.
Nu prea înţelegeam nici acum când trecuse timpul şi el
îmbătrânise, îi slăbise vederea şi-i tremura pensula în mână. Mă
întrista pur şi simplu privindu-l atât de ramolit cum era. A sorbit din
cafea şi m-a rugat să-i reaprind havana care se stinsese. Îi plăceau
încă gusturile tari. În drumul său pe alei, prin parc adeseori ciupea
frunze sau ierburi pe care le strivea între degete şi le ducea la nas să
le simtă miresmele. Ce om! Şi-a risipit viaţa prin cafenele, iar acuma
îşi trăieşte bătrâneţile în singurătate în aceeaşi garsonieră în care a
aglomerat tot felul de lucruri, în primul rând tablouri neterminate, pe
care din când în când le aşază pe un şevalet, doar-doar îi va veni
inspiraţia să le finalizeze…
*
Îl uram pentru că adusese vorba de ea, de blonda lui
cunoscută într-o vară, superbă spunea el, la Herculane, o staţiune
crăiască pe atunci cu acces la protipendadă. Era desigur şi el un
nume. Avusese numeroase expoziţii, îi lăudase critica de specialitate
lucrările, vânduse destule tablouri în ţară şi străinătate, câştigase şi
193

Discobolul
destule parale, dar risipise banii. Nici vorbă să se gândească să-şi
construiască o familie, după ce soţia îl părăsise.
- Sunt de formaţie boem, ce m-aş face dacă aş avea soţie şi
copii, s-ar termina cu cariera mea de artist, îmi spunea.
Poate avea dreptate, însă el singur recunoştea că după 45 de
ani nu părea să mai fi avut idei şi vitalitate să picteze. Lenevea prin
cafenele şi dădea tot mai rar pe la atelier, unde de fiecare dată mai
întâi de toate căuta sticla cu whisky şi bea pentru a-şi face curaj. Se
punea într-un fotoliu, îşi privea pânzele şi se speria de munca ce-l
aştepta. Nu ştiu dacă a fost sau nu vreodată alcoolic. Se pare că nu,
altfel de mult l-ar fi lăsat ficatul.
De ce-l uram? Uite, mă jenez s-o mărturisesc. Nenorocitul
avea tupeu: îi propusese unei femei frumoase să se dezbrace în faţa
lui să-i picteze nudul. Nu puteam accepta impertinenţa asta! De ce să
ducă în atelier şi să dezbrace o femeie atât de frumoasă de vreme ce
avea atâtea femei şi fete de la institut care abia aşteptau să-i pozeze.
Mi-aduc aminte: Pentru mister, prietene, pentru mister… or misterul,
mai cred eu şi acum, nu-l descoperi la o femeie dezgolită. Mie, de
pildă, mi-e destul să-i văd privirea să-i cercetez decolteul, să-i
privesc gleznele şi să-i admir prin imaginaţie coapsele… mai departe
nu am capacitatea să merg în prezenţa celei pe care o aşteptasem
până cu câteva clipe mai înainte de a-mi ieşi în cale Orlando. Sunt
douăzeci de ani şi mai bine între noi, poate gândim altfel şi totuşi
ceva ne este comun, un ceva pe care ne este greu să-l mărturisim
până la capăt, niciodată până acolo în străfundurile sentimentului, a
trăirii niciodată dusă până la capăt. Ei, poate de aici îmi venea
disperarea, tristeţea niciodată potolită. Aşa e! Orlando a fost toată
viaţa un privilegiat fiind pictor. Îl invidiez desigur pentru privilegiul
ăsta de-a avea în atelierul său mereu femei, cărora le picta trupurile,
privindu-le din toate unghiurile, în luminile şi umbrelele mereu
schimbătoare, mereu înşelătoare… Oare le şi atingea trupurile? O,
da! Începea prin a-i aranja cu ambele mâini femeii capul şi a-i
direcţiona privirea, a-i propune o discreţie, o pasiune, o nostalgie sau
cine mai ştie ce, sedus de frumuseţe şi … mister. Apoi după ce-i
acoperea o parte din sâni cu propriile mâinii, îi potrivea picioarele, le
împreuna, le aşeza unul peste altul, altădată le desfăcea uşor să
sugereze altceva decât ceea ce ascunsese lascivitatea.
Oare câte dintre aceste femei nu vor fi fost măritate! Şi
ticălosul le ademenea acolo la el cu promisiuni că le face celebre, şi
194

Proză
multe dintre ele îl credeau, mai ales studentele lui novice. Dar oare
câte nu-i vor fi pozat, dintr-o plăcere ascunsă, ori dintr-o pură
curiozitate. Iar pe atunci Orlando era încă tânăr!…
*
Soarbe din nou din cafea. Pare că face abstracţie de prezenţa
mea. La ce se gândeşte oare? N-am habar şi asta mă enervează
grozav. Dar dacă nu se gândeşte la nimic sau se gândeşte la o
banalitate. Aş fi încă o dată dezamăgit să aflu aşa ceva dacă l-aş
întreba. O briză uşoară îi stârneşte firele de păr acum vâlvoi. Îşi
mângâie barba, gustă din cafea şi trage nu prea convingător din
trabuc. E absurd să se gândească la tinereţe. Îmi va spune probabil
curând că trandafirii îşi scutură floarea…
Dar nu-l urăsc doar pentru că l-am întâlnit, că a năvălit aici şimi
strică intimitatea – e şi asta desigur -, îl urăsc, de ce n-aş
mărturisi-o de acum, pentru că aducându-şi mereu aminte de blonda
pe care o cunoscuse la Herculane şi cu care hălăduise pe acolo mai
înainte de a o duce şi a o dezbrăca în atelierul său de la Bucureşti,
îmi violenta senzaţiile pe care tocmai începusem să le trăiesc în
aşteptarea ei, a femeii ce avea să vină, să se oprească o clipă în faţa
mea, mirată că ne vedem, dar curând va pleca derutată că ne-am
privit, totul petrecându-se atât de repede, dar imaginea ei rămânând
în mintea şi sufletul meu pentru totdeauna, clipa aceea unică, o
străfulgerare ce nu ne-a mai părăsit pe niciunul dintre noi vreodată.
Sunt aproape sufocat de emoţie. Oare nu e ea femeia pe care a
dezbrăcat-o Orlando în atelierul său de la Podul Izvor? Cum naibă sau
suprapus într-atât timpurile? Ce legătură are cea de acum cu cea
de altădată? Niciuna! Atunci de ce mă impacientez aşa? De ce mă
agit şi mă frământ? De spaimă că ea n-o să vină?
E şi asta o variantă, ca ea să nu vină după o aşa de lungă
aşteptare. Mai sper totuşi, de ce n-aş spera să mă caute, să ne
împreunăm durerea prea îndelungatei despărţiri.
S-a mai dus ceva timp din viaţă. Uite, Orlando s-a ridicat să
plece. Nu se poate hotărî încotro s-o apuce.
- Pleci, Orlando? De ce nu mai stai? E plăcut pe terasă, briza
suflă răcoroasă dinspre apus.
- E un sejur prea lung pentru vârsta mea. Uf, ce sejur!…
195

Discobolul
- Stai, vreau să te întreb ceva. Mi-ai promis vara trecută că-mi
dai un tablou. Bani nu prea am… Aş avea o amintire de la tine. De
acum nu mai suntem tineri.
- Ei, nu despre noi să vorbim. Tânără mereu e arta, tablourile ce
rămân. Creaţia ce ne continuă în lume…
- Aşa e, Orlando!…
- Ai mai lucrat la roman?
- Am lucrat desigur, dar până să-l desăvârşesc mai e vreme.
- Şi-ai descoperit personajul feminin ce-ţi lipseşte din el?
- Dar de unde ştii tu că-mi lipseşte personajul ăsta?
- Păi, nu mi-ai spus chestia asta anul trecut tot aici pe terasă?
Teii erau în floare şi atunci ca şi acum.
- Naiba să te ia, Orlando, ce memorie tânără încă ai!…
196

Poeme de
DIARMUID JOHNSON
Traducere din limba engleză de EMILIA IVANCU
Gesanglos 1
Noi suntem un popor fără de cântec
Versul ne-a fost pus sub tăcere
Cântecul tatălui este fără glas şi fără ogor,
Cântecul mamei mut, leagănul gol.
Cântecele noastre au fost pradă pentru lupi
Cuvintele au netezit lupilor blana,
Şi cântecul lor s-a auzit rece,
Adânc în pădure prin iarna versului nostru.
Mergând peste câmpurile îngheţate, fără de cântec,
Copii ai anilor surzi,
Ne-am încălzit mâinile pe la focurile celor de lângă noi
Şi am privit flacăra dansând în tăcere.
1 În limba germană „gesanglos” înseamnă „fără cântec, fără voce”, iar
trimiterea este făcută la situaţia în care cântece vechi germane au fost
folosite de către nazişti pentru a-şi promova doctrina, iar mai apoi acestea
nu au mai putut fi cântate sau auzite.

Discobolul
Strămoşii noştri au tăiat luminiş
În pădurea de iarnă, cu o secure strălucitoare.
Dar lupul negru le-a furat cântecul ce-i însoţea
Răsuflarea lui neagră le-a întunecat versul.
Lupul negru a învăţat şi el cântecul de leagăn
Şi iernile s-au legănat în pădurea adâncă
Noi nu cântăm cu lupii primăvara
Simţind cum se ridică seva, noi ascultăm fără de cântec.
198

Gesanglos
We are a songless people
Our lyric has been silenced
Fathersong is unvoiced and fieldless
Mothersong mute, its cradle empty.
Our songs were meat for the wolves
The words made the wolves sleek
And wolfsong rang cold through the wood
Deep in our lyric winter.
Walking the frozen, unsung fields
Children of ryhmeless years
We warmed our hands by neighbouring fires
And watched the flame dance soundless.
Our fathers cut a clearing
In the winterwood with the bright axe
But the black wolf stole the worksong
Its black breath blackened the lyric.
The black wolf learned the the cradlesong too
And winters cradled in the deep wood
We don’t sing with wolves in spring
Sensing the sap rise, we listen songless.
199
Traduttore-Traditore?

Discobolul
Fluierul
Îţi voi face un fluier
un fluier pe muntele vânturilor
Şi când iarna limpede se va topi
lângă tufa de ienupăr cu ochi de ciocârlie
Fluierul îţi va umple paharul
cu umbre şi cu vin.
Îţi voi face un fluier
un fluier pe nemărginita mare de fier
Unde luna de gheaţă
şi fără de somn plânge după marinarul ei.
Şi când vei cânta din fluier
valurile vor fumega precum caii pe dealuri.
Îţi voi face un fluier
un fluier pe tărâmul nisipurilor de mătase fierbinte
Unde izvoarele sunt albastre
Şi fără nume.
Şi când vei cânta din fluier
Vor creşte mere în pomul sfânt.
Îţi voi face un fluier flămând
cu ochi de vulpe şi limbă de secure
200
Pentru M. Ż.

201
Traduttore-Traditore?
Şi când vei cânta din fluierul
nemărginit, din mătase fierbinte, ca o umbră şi fără de somn
Stelele vor lătra pe un cer gol
nouă vestitori vor veni la uşa-ţi
Şi tu vei afla numele izvoarelor
A ta va fi umbra de pe ape.

Discobolul
Flute
I will make you a flute
flute on the windy mountain
And when the limpid winter melts
by the lark-eyed juniper bush
The flute will fill your cup
with shadows and with wine.
I will make you a flute
flute on the unfenced iron sea
Where the ice-moon
weeps sleepless for her sailor
And when you play the flute
waves will smoke like horses on a hill.
I will make you a flute
flute in the land of silk-hot sands
Where the wells are blue
and have no name
And when you play the flute
apples will grow there on a holy tree.
I will make you a hungry flute
eye of fox, tongue of axe
202
For M. Ż.

And when you play the flute
unfenced, silk-hot, shadowy and sleepless
The stars will bark in an empty sky
nine postmen will come to your door
And you will know the names of wells
Yours will be the shadow on the water.
203
Traduttore-Traditore?

Discobolul
R. S. 2
De ce iubea păsările?
Auriul sticletelui, albastrul bâtlanului –
Culoarea era o binecuvântare.
Izbucnirile repezi de zbor
(Zvâcniri bruşte de interior)
Şi îndoiala – un vultur de umbră.
Migratoare – şi ele călătoreau;
Zburau în credinţă
Şi în tăcere precum călugării.
Alte păsări mărunte, dar nu la inimă,
Îşi glăsuiau cântarea
Pe ramul îngust al peninsulei Llyn.
Păsările: erau un răspuns,
Dar nu cunoşteau întrebarea
Un stol din nou la început de an
Către insula 3 celor o mie de morminte.
2
Iniţialele „R.S.” se referă la poetul R.S. Thomas (1917-2000), o
personalitate de marcă a literaturii galeze din secolul XX. El a fost preot al
bisericii Ţării Galilor, dar şi un ornitolog pasionat. Opera lui de început se
preocupă de problema identităţii, în timp ce opera de maturitate cercetează
sensul credinţei. O altă temă a poeziei lui este alienarea omului faţă de
semenii săi într-o lume mecanizată. R.S. Thomas a scris în limba engleză,
dar a vorbit şi a îmbrăţişat limba şi cultura galeză, petrecându-şi cea mai
mare parte a vieţii sale mature în comunităţi vorbitoare de limbă galeză.
3
Insula la care se face referire în poezie este insula Bardsey, „Enlli” în
limba galeză. În perioada medievală era un loc de pelerinaj. Calea
pelerinilor se întindea de la Ty Ddewi (Sf. David), Pembroke, în sudul Ţării
Galilor, până în Clynnog Fawr şi Bardsey în nord. Bardsey se află lângă
peninsula Llyn, locul unde R.S. Thomas şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii.
Pelerinii, cu miile, obişnuiau în vremurile de demult să meargă acolo şi
mulţi şi-au găsit pacea murind pe malurile ei.
204

R. S.
Why did he love the birds?
Gold of finch, heron blue –
Their colour was a gift.
The rapid bursts of flight
(Thrills of sudden insight)
And doubt, the shadowy hawk.
Migrants, they too travelled;
In faith they flew
Silent as monks.
Others, small, though not of heart,
Worded their own song
On Llyn’s thin branch.
The birds: they were an answer
But knew no question
Flocking again at the year’s turning
To the island of a thousand graves.
205
Traduttore-Traditore?

Discobolul
pasăre galbenă
ziua-şi zornăie perlele
pe sânii de jar ai arţarilor
ploaia trage cu arcul în crini
fiecare piatră e un ecou încifrat
fiecare săgeată literă
cu care Dumnezeu scrie poeme
Poeme de
GEORGE HOLOBÂCĂ
In traducerea autorului
întoarse din idealuri
omizile intră în merele de pe ram
iar caii dansează după vuietul morii de vânt
Vremea se preface tot timpul
cineva bea cineva mănâncă cineva joacă
Pe norul nostru iubito
cântă o pasăre galbenă
206

oiseau jaune
Sur les seins de braise
des faux sycomores,
le jour tinte ses perles
et la pluie tire de l’arc
les lys.
Chaque pierre est un écho chiffré,
chaque flèche est une lettre
avec laquelle Dieu
écrit des poèmes.
Rentrées de leurs idéaux,
les larves entrent dans les pommes,
pendues sur les branches
et les chevaux dansent
selon le chant du moulin à vent.
Le temps change toujours:
quelqu’un mange, quelqu’un boit, quelqu’un joue.
Sur notre nuage, mon amour,
un jaune oiseau chante…
207
Traduttore-Traditore?

Discobolul
Tei fără soţ
Dumnezeu priveşte prin ochii cocorilor
cum iarna aşază coroane de gheaţă
pe creştetul ierbii
şi cătuşe de uitare pe filele cărţilor
patimi grosolane, rebele,
muşcă aura dinţilor tineri
răsună întotdeauna
un clopot de mir izbăvitor
în piatra devenită genunchi
la poalele Sfintei Treimi.
în tâmpla poemului nenăscut
bat crengile teilor fără soţ
şi sfârtecă pânzele de păianjen
ale nefiinţei gata să nască
ridică-mi, iubito
îngerul căzut din eroare
pe umeri.
208

Tilleuls impairs
Dieu regarde par les yeux des grues
comme l’hiver couronne les têtes de l’herbe
avec de la glace
et emmenotte de l’oubli les pages des livres.
Les passions grossières, rebelles
mordent le nimbe des jeunes dents.
La cloche d’huile sainte
résonne pour toujours
dans la pierre devenue genou
aux pieds de la Trinité.
Les branches des tilleuls impairs battent
aux tempes du poème pas encore né
et déchirent l’étoile d’araignée
du chaos sur le point de pondre.
Enlève, ma chérie,
l’ange tombé par erreur
sur mes épaules.
209
Traduttore-Traditore?

Discobolul
ore de tinichea
cu aripi de mătase
zboară-n oraş îngeri
umpluţi cu iarbă de mare
în turnuri bat ore de tinichea.
fluturi graşi cu antene buimace
roiesc deasupra gunoaielor
tramvaiele îşi mută şinele peste case
şi-n intersecţii dau din mâini poliţişti din carton
cu vată de sticlă megafoanele polizează
biţii memoriei ancestrale
cai ca de smoală rod rigolele de beton
şi pietonii respiră în pungi
în staţiile de metrou năvălesc lilieci
şi paşi de pachiderme răsună prin gări
urcaţi în elicoptere evacuaţi zona
vor cădea din văzduh păsări în flăcări şi sulf
210

Heures de fer-blanc
Au-dessus de la ville,
des anges remplis de varech
s’envolent à tire d’ailes.
Dans les tours sonnent les heures de fer-blanc.
211
Traduttore-Traditore?
Des gros papillons avec des antennes étourdies
essaiment autour des poubelles.
Les trams déménagent leurs voies sur les maisons
et dans les carrefours, les policiers en carton agitent les mains.
Les mégaphones polissent avec de l’ouate en verre
les bits de la mémoire ancestrale.
Les chevaux de bitume rongent les rigoles de béton
et les piétons respirent en sachets.
Les chauves-souris envahissent les arrêts du métro
et les pas de pachydermes retentissent dans les gares.
- Montez dans les hélicoptères, évacuez la zone,
du ciel vont tomber des oiseaux
en flammes et en souffre.

Discobolul
ploaia
în stradă
ploaia ţese
marame de spaimă
în van surpă bolţi
clopotele
în van soboare de preoţi
imploră tăriile
orăşenii au tras storurile
şi sunt cu ochii pe ştiri
se zvoneşte
că Dumnezeu
şi-ar retrage la cer
curcubeiele
212

pluie
des voiles craintives
tisse
la pluie dans la rue
en vain
les synodes de prêtres
implorent les dieux
les cloches
écroulent en vain
des voûtes
les citadins tirent les stores
et écarquillent les yeux aux infos
on dit que le Tout Puissant
retirerait de ce monde
ses arcs-en-ciel
213
Traduttore-Traditore?

Discobolul
ispitele umbrei
în oceanul de pâslă
tăcerile înfloresc mucegai
pe cerul de plastilină
nu mai trec cocori
dame cu trup de mucava
stârnesc patimi
cu gust de aramă
din triunghi
mă priveşte
cu ochi ca de gheaţă
viţelul de aur
Tată
doar cuvintele Tale
pot să rupă cătuşele
umbrei
214

les tentations de l’ombre
les silences fleurissent de la moisissure
dans l’océan de feutre
dans le ciel en plâtre
les grues cendrées ne passent plus
à goût d’airain
les corps des dames en carton
provoquent des passions
aux yeux de glace
le veau d’or nous regarde
du triangle
seulement
Tes mots Notre Père
pourraient rompre
les menottes d’ombre
215
Traduttore-Traditore?

Discobolul
timp spart
chipurile se îmbălsămează
cu surâsuri inerte
sunetele adorm
mâinile mi-au mai îmbătrânit cu-n gest
buzele c-o tăcere
morile de vânt s-au surpat
oasele Rocinantei albesc
în câmpii
iar Cavalerul Tristei Figuri
îşi joacă suliţa la zaruri
unde mergem, îl întreabă Sancho.
niciunde-, i răspunde, Don Quijote,
scuipând în palme
216

temps cassé
en sourires inertes
les visages s’embaument
les sons s’endorment
mes mains ont vieilli d’un geste
et mes lèvres d’un silence
les moulins à vent se sont écroulés
les os de Rocinante blanchissent
au champ
et le chevalier à la Triste Figure
joue son javelot aux dés
où allons-nous lui demande Sancho
en crachant dans ses mains
nulle part répond don Quijote
217
Traduttore-Traditore?

Discobolul
MICHEL DUCOBU
Amanita ageră
Traducere de RODICA GABRIELA CHIRA
din volumul Un belge au bout de la plage,
Editions Eole, 2003, pp. 103-116
Mă otrăveşte! Aerul, patul, libertatea, mi-a luat tot. În
numele căsătoriei. Pentru că într-o zi am zis da, ea îmi spune nu
pentru tot ce iubesc, mă împiedică, astăzi, pe mine care sînt în
puterea vîrstei, să fiu fericit, autonom, stăpîn pe mine, pe orele mele,
pe nopţile mele. Cîţiva ani încă în acest regim matrimonial
insuportabil şi mă dezagreg complet, mă prăbuşesc precum o faleză
roasă de furtuni. Femeia asta e veninoasă şi duşmănoasă totodată:
periculoasă, rea şi nesătulă. Îmi mănîncă ultimele rezerve. Şi cu cît
îmbătrîneşte mai mult – fiindcă îmbătrîneşte văzînd cu ochii – cu atît
devine mai vorace şi-mi ia în stăpînire spaţiul vital, partea de
proprietate privată ce-mi revine. Nu am dreptul, ca orice fiinţă
umană, la un loc al meu, la teritoriul meu intim, inviolabil? Ea însă
nu respectă nimic. În numele căsătoriei. Mă iubeşte, îmi urlă ea în
fiecare zi în faţă, în spatele uşii biroului meu, în cadă unde pretinde
să facă baie cu mine. Şi eu, care nu mai iubesc acest personaj,
această femeie care a devenit soţia mea, doar soţia mea, căpcăuna
mea, umflata mea, otrăvitoarea mea. Ah! Cine mai crede încă în
căsătorie? Ce nevoie mai este încă, în aceste vremuri noi de
îngreunarea cu acest obicei arhaic, cu acest sacrament al naibii de
sacrificial care-i ţintuieşte de uşile caselor pe bieţii soţi orbiţi de
218

Traduttore-Traditore?
iluziile familiale? Proclam solemn că totul se poate face pe lumea
asta fără ajutorul instituţiilor şi că un bărbat liber este un bărbat
adevărat, apropiat de adevărata sa condiţie de fiinţă umană, şi că, cu
cît este mai puţin legat cu atît va comite mai putin rău în jurul lui
încercînd să se elibereze. Să pornim de la căsătorie, prin abolirea
acestei monstruozităţi înţepenite şi eliberarea bărbatului de aceste
lanţuri inutile şi dureroase! Iar dacă vrea, în ciuda oricărei
înţelepciuni, să se lege de altcineva, să fie obligat să reflecteze, tot la
trei ani, la trista lui soartă şi la reînnoirea, dacă se încăpăţînează, a
contractului de închiriere conjugal pentru o nouă perioadă de
obscurantism şi abnegaţie! Şi tot aşa pînă la moarte. Din trei în trei
ani. Ca să-şi poată înţelege într-o zi eroarea, va fi destul să aştepte
sfîrşitul perioadei în curs pentru a zbura în sfîrşit departe de
viesparul matrimonial. Nimic mai simplu! Doar o semnătură şi vă
veţi recăpăta libertatea! Căsătoria considerată de acum înainte ca o
chirie. De reînnoit, dacă în mod excepţional, îi place în adăpost. De
fugit ca de ciumă dacă vecinătatea este detestabilă. Înţeleg prin
vecinătate cea pe care o soţie infamă –ori un soţ infect – v-o impun
pe nedrept acasă, în fiecare zi a sfîntului calendar al bieţilor martiri
ai coabitării obligatorii.
Iată, doamnă Marcelle, doamna soţia mea, ce cred eu despre
unirea noastră blestemată şi interminabilă. Interminabilă? Nu e sigur.
De vreme ce totul pe pămînt e condamnat să moară, de ce să nu
grăbim cumva bietul nostru destin şi să terminăm mai repede decît
prevăzut această execrabilă comedie pe care trebuie s-o joc alături de
ea? Cum să pun capăt unui dialog înspăimîntător unde cea mai mică
replică ar ajunge să pună pe fugă o sală întreagă? Doar trecînd subtil
de la dialogul în doi... la monolog, la blînda confesiune, la jurnalul
intim în care soţul eliberat va putea să se desfăşoare în voie, cu toată
impunitatea, ferit de delatori, liber întru totul să ardă în zorii zilei
filele pe care-şi va fi descărcat sufletul în legătură cu fantastica
ticăloşie.
Îţi voi lua viaţa, pentru că tu o mănînci pe a mea! Mă iubeşti
pînă la ucidere? Te urăsc într-atît încît să te fac să dispari.
Ascultă-mă bine! Îţi vorbesc în cel mai mare secret în vreme
ce tu te foieşti în adăpostul tău de războinică corectîndu-ţi lucrările
de matematică. Îţi vorbesc în noaptea mea, cu cuvintele mele de
mizerie şi de furie, cu imperativele mele înferbîntate şi interjecţiile
mele de vînător. Pleacă! Ieşi din viaţa mea de fiecare zi şi de fiecare
219

Discobolul
oră! Şi, de vreme ce eşti surdă la ţipetele mele de disperare, la
apelurile mele mînioase de prizonier rănit, amărît jalnic, încă şi
mereu nenorocitul tău soţ, voi forţa soarta şi voi încălca, singur şi
sigur de dreptul meu, legile vieţii de cuplu, ale vieţii pur şi simplu.
Află, înainte să ajung la punctul sensibil al subiectului –
dacă pot îndrăzni să spun astfel, pentru că e vorba de data aceasta de
uciderea ta – află deci că am o amantă. Normal. De cînd? De o sută
de ani! Fireşte că o iubesc, o doresc şi ea îmi răspunde cum nu se
poate mai frumos. E tînără – jumătatea vîrstei tale – şi e mai
disponibilă decît iarba lizierelor pentru iepurele sălbatic. O comoară
de tandreţe şi de senzualitate! O văd cînd nu te văd, prea puţin,
bineînţeles, faţă de cît aş vrea, dar ceea ce-mi oferă ea atunci
depăşeşte tot ce-ai putut tu să-mi dai fără graţie în aceşti lungi ani de
obişnuinţe şi deziluzii. Se numeşte Danièle, surîde doar cînd este cu
mine şi fusta ei se mulează adorabil pe genunchi atunci cînd trece
prin faţa mea în camera ei. Nu ea mă ridică însă împotriva ta. Tu eşti
cea care te înalţi în faţa mea ca un gard mobil din fier ruginit ce mă
împiedică să regăsesc castelul copilăriei mele, visele şi crenelurile
mele, lumile mele trecute escapadele în apusurile roşii! Înainte să te
cunosc iubeam iubirea şi credeam în absolut. De cînd contractul
acesta ne-a înlănţuit unul de altul ca pe nişte turişti solitari constrînşi
să împartă aceeaşi încăpere, nu cred în absolut nimic în afară de
moarte ca singură ieşire în stare să mă scape de căsătorie, această
pedeapsă impusă pentru că nu am ştiut să trăim singuri. Nu-ţi
vorbesc de moarte în general, în mod abstract sau impersonal, ci de
propria ta dispariţie apropiată dacă planul pe care ţi-l voi încredinţa
acum in petto, fără ca nimic să tulbure cruda ta muncă de
calculatoare mediocră nici să încrunte mai tare fruntea ta feroce şi
sprîncenele de călău, dacă planul pe care l-am pus la punct de un
secol reuşeşte cum sper din tot sufletul.
Otravă, habar n-ai ce înseamnă otrăvirea, habar n-ai de
strategia a cărei ţintă vei fi tu însăţi! O întreagă teorie, o pricepere
rafinată, o pregătire de expert, doar pentru tine! Marcelle, iubirea
mea fărîmiţată, iubirea mea dintr-o mie de bucăţi de menaj de
proastă calitate, soţia mea întru nenorocire şi rău, ascultă-mă, îţi
vorbesc de cealaltă parte a bătrînei noastre vieţi...
Ai auzit de amanita? Poate, ai să-mi răspunzi cu surîsul tău
amestecat cu maliţie, că e vorba de boala amantului care se trezeşte
pe neaşteptate, noaptea, acoperit de transpiraţie, bîlbîind febril
220

Traduttore-Traditore?
numele amantei sub privirea nemiloasă şi dispreţuitoare a soţiei? Fii
sigură, nu sînt încă atins de această boală; pasiunea mea e discretă şi,
fiindcă trebuie să mai dorm încă lîngă tine, prefer să o fac cu pumnii
strînşi mai degrabă decît să-mi dau drumul la gură. Nu e starea
morbidă care-i loveşte pe amanţi, cel puţin din cîte ştiu eu. Se va
inventa oare într-o zi această afecţiune dacă numărul soţilor nefericiţi
ajunge la epidemie? Nu e imposibil, avînd în vedere creşterea
exponenţială a adulterului în vremurile noastre nesigure... Aşteptînd
această scabroasă eventualitate, am decis să merg în întîmpinarea ei
şi să te fac să cunoşti amanita autentică, cea care te va adormi pentru
totdeauna, foarte departe de mine, fără să mai fie vreun risc să te
trezeşti pentru gemetele mele de amant disperat.
Amanita – mai exact amanita phalloides pe care o prefer
între toate - este o ciupercă cu proprietăţi de temut. Dacă este
phalloides, ucide! Ai remarcat extraordinara asociere intre radicalul
amant şi phallus? Nu vezi aici semnul puternic, irefutabil, că această
ciupercă trebuie să servească interesele amanţilor frustraţi care n-au
altă salvare pentru a scăpa de sufocarea conjugală spre a cunoaşte în
sfîrşit bucuria de a trăi în alte braţe, mai tandre, decît să suprime
obstacolul care-i oprimă? Să mă faci să îngurgitez ciuperci
îndoielnice! vei replica. Neîncrezătoare cum eşti, vei evita,
bineînţeles, această capcană uşoară. Dar crede-mă, Marcelle,
vrăjitoarea mea, că ai de-a face cu un om mai rău decît crezi!
Amanita ucide sigur dacă este absorbită fără ştirea victimei. Cînd se
produc simptomele severe este prea tîrziu să mai speri într-o
vindecare. Survine inevitabil coma, urmată de moarte. Glanda
hepatică şi globulele roşii sînt distruse într-o asemenea măsură încît
consumatorul imprudent al amanitei nu poate fi salvat. Ca să-l cruţi
de acest infern gastric trebuie să intervii de îndată ce se va fi
recunoscut clar natura durerilor abdominale, a vomelor şi diareelor şi
de a fi legat aceste fenomene de ingerarea speciei vinovate. Dar dacă
nefericita persoană nu a mîncat? De unde să ştii în acest caz că s-a
produs o otrăvire phalloidiană? Flerul unui medic renumit se impune
atunci pentru a descoperi ciuperca acolo unde nu a fost nici masă,
nici plimbare funestă în pădure. Rămîne în cele din urmă autopsia.
Iată ce trebuie evitat cu orice preţ. Dar nu mă îmgrijorez prea tare.
Doctorul Delfour pe care-l vei chema probabil este un măgar şi va
pune starea ta pe seama unei indigestii. Cînd colapsul te va fi lovit,
nimeni nu va mai putea fi chemat în ajutor. Eu voi fi la Paris, reţinut
221

Discobolul
de săptămîna de reciclare care mă îndepărtează în mod regulat, la
sfîrşitul vacanţelor, de domiciliul conjugal. Vei rămîne să înfrunţi
singură iremediabilul, fatalul adversar, duşmanul mortal: amanita
phalloides! Dar, rîzi tu deja în hohote, cum să mi-o inoculezi, această
otravă neiertătoare? Inimii care doreşte şi care zboară în altă parte
nimic nu-i este imposibil. Împrumută-mi, iubirea mea ucigătoare,
urechea ta profundă ca să vărs în ea povestea a ceea ce va fi ultima
noastră noapte...
Apreciezi enorm rasolul de burtă. Măruntaiele de vită
stropite cu coniac Calvados sînt un regal pentru gîtlejul tău gurmand.
Călătoria noastră de nuntă pe coasta normandă a fost parfumată în
fiecare seară de această mireasmă. Ei bine, vei fi servită! În ajunul
plecării mele, exact în data de 24 august, iţi voi oferi o masă regală:
stomac şi peritoneu de vită albastru-alb-roşu, cu legume din grădina
noastră, totul înecat în razade alcoolizate. În păhărelele noastre
pîntecoase va curge din belşug acelaşi Calvados al primelor noastre
festinuri amoroase şi vom astupa împreună – pentru totdeauna –
imensa gaură normandă în care am căzut spre nefericirea mea, acum
mai bine de douăzeci de ani, în amara ta companie. La sfîrşitul
acestei mese planturoase, te voi aduce la Sword beach pentru o
noapte capitală unde, pentru ultima oară, vei vedea înălţîndu-se
dintr-o dată un vîrf implacabil ce se va adînci în carnea ta fără umbra
vreunei ezitări. Îmi vei cere cu siguranţă un digestiv pentru a rumega
mai bine festinul tău de bovine, îţi voi aduce un somnifer puternic.
Dar înainte să evadezi egoist pe păşunea ta, îţi voi oferi ce e mai bun
din mine ca omagiu ultim al uniunii noastre pe moarte. Voi crea un
atu ca un mare nomad al vîrstelor eroice şi-ţi voi îndesa în intestine
un vulcan dezlănţuit scoţînd cele mai înalte ţipete de eliberare pe
care o voce umană poate s-o smulgă din gîtlejul său deschis. Abia
atunci, după ce te vei fi desfăcut din strîngerea mea şi te vei fi culcat
din nou în poziţia ta obişnuită, cu nasul la perete, cu fesele lîngă
burta mea uşurată, voi număra minutele şi secundele care mă despart
de actul suprem. De îndată ce voi fi îndurat primele asalturi ale
hidoaselor tale sforăituri, mă voi ridica asemeni unei feline nocturne,
mă voi strecura în biroul meu şi voi aduce în mîini obiectul
veneraţiei mele: seringa criminală!
Vei îngurgita amanita phalloides în timpul somnului îmbătat,
îmbogăţit de pastila pe care o vei fi înghiţit cu încredere, o vei primi
prin braţ, printr-o lungă înţepătură pe care ţi-o voi administra uşor,
222

Traduttore-Traditore?
picătură cu picătură, pentru ca tu să te bucuri încă, visînd, de un
venin alb ce curge în trupul tău încălzit şi însetat de dezmăţ. Îţi spun
acest lucru ţie, care, în afară de formulele lui Euclid nu cunoşti nimic
din magia naturii, că amanita presată produce un suc la fel de toxic
ca atunci cînd ai consuma-o după gătit: înmulţită astfel cu zece, ea
trebuie să ofere una dintre aceste limonade capabile să potolească o
dată pentru totdeauna setea dumitale de absolut.
Rămîne problema cea mai spinoasă, dacă mai îndrăznesc
încă să folosesc cuvinte din aceeaşi familie redutabilă... Cum poţi
muri doar în urma unei indigestii, oricît de copioasă ar fi masa? Cum
poţi să-ţi dai sufletul după ce ai înghiţit o mîncare de intestine, chiar
şi îngreunată de-un urcior de Calvados? Cărnurile trebuie să fie peste
măsură de alterate, trebuie ca data de pe borcan să fie ruşinos de
perimată pentru a face să se creadă eventual într-o criză
cutremurătoare de botulism. Va fi deci necesar să arunc la gunoi un
recipient care zace de mai mulţi ani în fundul pivniţei cu provizii,
gătind conţinutul unui preparat mai recent sub ochii soţiei
neîncrezătoare. Se va regăsi piesa supectă – pe care o voi fi golit în
prealabil într-o groapă ascunsă la capătul grădinii – printre resturile
menajere şi explicaţia va veni de la sine, precum iese adevărul din
puţuri. Dar cum aş putea ieşi basma curată? Nu-i va explica ea
medicului că am mîncat împreună în tête à tête, ochi în ochi? „Nu
există nici urmă de confuzie, doctore, a înghiţit şi el la fel de mult ca
mine! Fie-vă milă, sunaţi la Paris! Poate moare în camera lui de
hotel!” Îi voi spune, la întoarcerea mea, medicului care mă va întreba
cu siguranţă, că ea i-a povestit această minciună pentru a-şi scuza
lăcomia, dar că, în realitate, abia m-am atins de această mîncare de
intestine, pentru că nu mă simţeam bine în seara aceea şi că, pe
deasupra, eu nu sînt tentat deloc de intestinele rumegătoarelor, oricît
de dopate cu Calvados ar fie ele. Vom verifica împreună datele pe
borcane şi voi scoate un adevărat strigăt fals de oroare descoperind
data ucigaşă abia vizibilă pe marginea unuia dintre cele două capace.
Nu e nimic glorios în a muri dintr-un exces de intestine, dar morţile
cele mai obişnuite, cele mai triviale trezesc cele mai puţine întrebări
şi se uită cel mai repede.
Acest sistem de apărare n-ar interveni decît în cazul în care
Marcelle ar fi capabilă încă să se exprime. Am totuşi încredere în
puterea distructivă a toxinelor ce vor veni de hac glandei şi
globulelor sale. Cincizeci de grame de ciuperci ajung să stingă o
223

Discobolul
viaţă; mă gîndesc să presez mai bine de un kilogram din acest
generos phallus ce se înalţă vesel în muşchiul umed de la marginea
pădurilor. Am citit că, cu cît sînt mai tinere, cu atit sînt mai
periculoase. Germenele este chiar înspăîmîntător; închis în valva sa
secretă, embrionul amanitei este mai periculos decît membrul adult
ce tronează în aer liber. Valoarea, în tărîmul misterios al
criptogramelor, nu aşteaptă nici ea numărul anilor.
De ce garanţii ar mai avea nevoie această crimă perfectă?
Opinia publică a făcut din mine un soţ bun, răbdător şi suficient de
umilit – cel puţin în aparenţă – de soţia-jandarm, încît să-i treacă prin
minte cuiva că un om blînd ca mine, respectabil profesor de litere în
învăţămîntul catolic pe deasupra, ar putea comite un asemenea gest.
Pe de altă parte, legătura mea cu Danièle a rămas cu totul
clandestină. Ne vedem la ea, la adăpostul privirilor şi al întîlnirilor, şi
dacă ieşim uneori împreună, acest lucru se întîmplă în alt oraş sau în
străinătate, sub protecţia vreunui seminar la care mă grăbesc să
particip.
După cum constaţi, biata mea Marcelle, butoi de ştiinţă
exactă golit de orice în afară de cunoaşterea empirică a cotidianului,
nu vei putea scăpa ieşirii radicale pe care ţi-o rezerv. Vacanţa se
apropie: încă două luni în care să-ţi suport transpiraţiile şi căscatul
continuu la umbra parasolului şi ochelarii cu viziere; încă un
mănunchi de zile zbuciumate, cu furia în pîntece, în zidurile
închisorii mele pentru a a face să cadă slabele seminţe pe care mi le
procură încă viaţa noastră în doi şi apoi vor fi zilele pedagogice de la
Paris la care voi asista, sper, cu nerăbdarea extremă a unui deţinut
ce-şi aşteaptă de atîta vreme eliberarea.
Totul este consumat. Marcelle a plecat şi sînt un om liber,
nebănuit şi consolat de o familie exemplară. Voi duce în curînd
doliul meu într-o călătorie unde îl voi pune la uscat sub soarele
tropicelor. Voi reveni, puţin fragil încă, subiect al unor frecvente
accese de melancolie şi chiar de descurajare pe care va trebui să le
ţin la vederea şi spre cunoaşterea tuturor pentru ca văduvia mea să nu
apară prea uşoară, un nimic euforic adică.
Doliul odată terminat, îi voi deschide în sfîrşit uşa Danièlei,
încîntătoarea şi tînăra învăţătoare pe care o voi fi cunoscut în
concediul de Ziua tuturor sfinţilor pe care îl petrecea şi ea în
224

Traduttore-Traditore?
Guadelupe la hotelul Désirade, o denumire atît de potrivită, care ne
găzduia pe amîndoi.
Acum îmi rămîne de îndeplinit o ultimă datorie. Marcelle şi
eu ne întîlniserăm pentru prima oară în ziua sărbătoririi Comunităţii
franceze, într-un 27 septembrie, ca astăzi. În seara acelei zile de
concediu ne duseserăm să vedem acelaşi spectacol, la Bruxelles, şi
ne vorbiserăm în pauză: cîteva cuvinte plăcute schimbate la barul
Teatrului Naţional în aşteptarea continuării piesei. Se juca – îmi
amintesc de parcă-ar fi fost ieri – sinistra dramă a lui Strindberg,
Dansul morţii, în care se înfruntă fără încetare un bărbat şi o femeie
ce se urăsc copios, la urma urmelor fără să se poată lipsi unul de
altul. Ne revăzuserăm la ieşirea din teatru şi ne promiseserăm să ne
revedem pentru a asista la un alt spectacol dacă se iveşte ocazia, mai
vesel decît acela. Ne-am revăzut, într-adevăr, şi piesa comică pe care
trebuia s-o vedem împreună am jucat-o vreme de mai bine de
douăzeci de ani, faţă în faţă, fără să rîdem, fără să zîmbim măcar. Ea
nu a fost cu adevărat comică decît involuntar, percepută din exterior,
pentru că existenţa, cînd se defăşoară lent şi se abandonează
scîrţîitului mecanic al orelor şi al obiceiurilor sfîrşeşte rapid prin a
deveni rizibilă. Tot ce clipoceşte ori tărăgănează devine întotdeauna
puţin ridicol în ochii observatorului. Am devenit foarte repede
actorul şi spectatorul în acelaşi timp al propriului meu vodevil. Naveam
nici un motiv să mă aflu acolo, în faţa Marcellei, şi totuşi eu
eram cel care ocupase loc pe această scenă mediocră. Mai bine de
douăzeci de ani s-au scurs, un secol de uzură şi de oboseală, o
teribilă lecţie trăită în ororile mariajului.
Iată-mă la capătul calvarului meu domestic. Cimitirul în care
se odihneşte de cîteva săptămîni Marcelle este situat la Yvoir, de-a
lungul căii ferate. S-a născut în acest sat trist de pe valea Meusei şi
aici mi-a spus mereu că doreşte să se odihnească. I-am respectat
emoţionanta dorinţă.
Voi lua trenul de ora 13 şi 10 şi voi fi la cimitir pe la ora 15.
Porţile nu se închid decît o oră mai tîrziu, voi avea timpul să-i
adresez ultimul adio.
Surprinzător loc de odihnă! Construit pe un vechi versant al
rîului Meuse, el se prezintă ca o vie, etalîndu-şi mausoleele şi
mormintele sale din piese funerare. Ceea ce este şi mai surprinzător
încă, este prezenţa a patru vile specifice locului, robuste şi lipsite de
225

Discobolul
graţie, construite pentru foşti vilegiaturişti, care se deschid cu totul
spre cimitir, oferindu-le astfel ocupanţilor vederea cea mai indecentă,
cea mai deranjantă care există, spre lumea discretă a morţilor. Cum
se poate trăi în interiorul acestor case, mă gîndii eu împingînd poarta
tînguitoare şi cum te poţi deda zilnic ocupaţiilor cotidiene avînd în
permanenţă sub ochi spectacolul abject al condiţei umane?
Mormîntul Marcellei este situat în extremitatea pantei, în
colţul din stînga al împrejmuirii. O piatră îl va acoperi în curînd,
după cum i-am cerut antreprenorului de la Pompe funebre care s-a
ocupat de organizarea funeraliilor. Va purta inscripţia simplă:
MARCELLE TIMSONET
1955-1999
Fără frază lacrimogenă ori regrete eterne. Nu există, de ce să
inventez atunci? Voi veni, o dată pe an, să pun flori pe mormîntul ei.
27 septembrie mi se pare o dată favorabilă: nimeni nu frecventează
în aceste momente aleile, iar florile în ghiveci pe care le voi depune
se vor păstra o lună, pînă la Ziua tuturor sfinţilor. Toate astea mi se
par rezonabile, potrivite obiceiului, suficient de corecte. Să fac mai
mult ar fi ipocrit, să fac mai puţin ar da prilej unor critici,
subînţelesuri de prost gust. In medio virtus. Acest adagiu universal
este valabil şi pentru asasini.
Ceva mai mult de cîţiva metri pînă să ajung la mormîntul ei.
Panta este abruptă şi respir puţin mai greu. Toate aceste emoţii m-au
obosit într-o oarecare măsură. Nu e puţin lucru să o suprimi pe soţia
ta fără să trezeşti cea mai mică bănuială. E nevoie de o stăpînire şi un
sînge rece de care încă mă mir că am putut face dovadă. Exasperarea
mi-a insuflat fără îndoială o nouă energie, m-a urmărit pînă-n pînzele
albe: ea m-a împins spre gîndul genial. La capăt, am ajuns la capătul
posibilităţilor mele intelectuale şi am putut reuşi această lovitură
excepţională folosindu-mi la maximum inteligenţa şi răutatea.
Meritam această faptă deosebită. Marcelle era o lipitoare de ce mai
proastă speţă şi dacă aş fi continuat să mă las vampirizat de ea viaţa
mea ar fi eşuat lamentabil pe covorul salonului nostru, la picioarele
ei, sub insuportabila ei privire îndrăgostită. Veninul moare odată cu
fiara, spune înţelepciunea populară. Nu va mai putea să mă
împiedice vreodată să fiu liber, să-mi aleg singur aerul şi orele, vinul
şi dorinţele, iubirile şi derivele. Un bărbat are dreptul la douăzeci şi
226

Traduttore-Traditore?
patru de ore de libertate pe zi, îmi spunea mereu profesorul meu de
filosofie. Maestre, v-am auzit şi v-am ascultat. Cam tîrziu, vai! Dar
căsătoria nu e în definitiv un rău necesar, cum sînt circumcizia şi
pubertatea? Trebuie să înveţi meseria de a trăi, de a te pune la
încercare şi de a te supune încercării pentru a înţelege în propria ta
carne cît este de esenţial să fii tu însuţi, unic, diferit de ceilalţi, singur
stăpîn la bord pe fragila ambarcaţiune a vieţii, fără nimeni altcineva
la bara cîrmei în afară de cel care vrei să fii: un bărbat puternic, fără
legături, fără piedici, fără această ghiulea de ocnaş agăţată de picior
care este monogamia aşa cum e ea practicată în ţinuturile noastre!
Iată-mă în sfîrşit în faţa... Nu! Nu! Nu-i adevărat! E
imposibil! Acolo, în pămînt, lîngă mormînt, două ciuperci, două
amanita, imense, fără măsură, ÎNLĂNŢUITE! Înlănţuite ca două
rochiţa-rîndunicii. A îndrăznit! Două amanita phalloides cum n-am
mai văzut, două specimene extrem de rare, atît de înalte încît mă
ating cu pălăria lor lividă. Şi guleraşul lor care dansează, care se
învîrte, car se înalţă, aici, în faţa mea! Nu! Un dans al morţii! Două
amanita ce execută un dans al morţii pe mărmîntul soţiei mele
asasinate! Nu!!! Asta nu! Iertare!!!
227

KOCSIS FRANCISKO
Ion Oltean – Spaţiul din oglinzi
Ion Oltean se află într-un efort de recuperare a timpului
pierdut, dovadă cele trei volume de versuri tipărite într-un interval
foarte scurt: Poeme rupestre (2007), Golfurile dimineţii (2008) şi
Spaţiul din oglinzi (2009) 1 , care cuprind poezii din anii optzeci,
probabil în ordinea scrierii lor, pentru a facilita refacerea unui
parcurs liric de către cititorul cărţilor sale, după ce a lipsit din spaţiul
literar mai bine de două decenii.
Şi în volumul Spaţiul din oglinzi, poezia lui Oltean îmbină
metafora cu valenţe aluzive, caracteristică generaţiei, cu elementele
unui real filtrat de sensibilitatea ofuscată, încercând restabilirea unui
echilibru afectiv mereu destrămat de brutala intruziune în existenţă a
forţelor coercitive ale sistemului dat, făcând asta cu ajutorul
sugestiei, recurgând la echivocul unor expresii ori construcţii
antonimice: „Niciodată n-am ştiut să vorbesc/ decât cu două
înţelesuri“ (Niciodată n-am ştiut, p. 36), încărcând expresia cu
sensuri pe care nu le are în mod obişnuit, dar le dobândeşte prin
aglutinări surprinzătoare de imagini şi idei. De la această depărtare,
parte din aceste tehnici par numai jocuri ingenioase, mici inginerii,
miniaturi textuale, însă multe dintre ele nu şi-au pierdut prospeţimea
şi au forţă de coagulare, de concentrare în texte scurte a unei
luminiscenţe de sidef.
Ion Oltean uzează de verbe calme, între care predomină cele
care evocă atingerea, contactul cu lumea şi lucrurile ei („Această
atingere n-a dispărut/ chiar dacă niciodată n-a avut loc/ în
1 Ion Oltean, Spaţiul din oglinzi, Editura Mureş, Târgu-Mureş, 2009

Cărţi, cronici, autori
dimensiunea nouă/ a existenţei noastre// chiar dacă nu mai pot
recompune clipa/ de dincolo de perdeaua grea/ de întuneric/ de
dinaintea naşterii“ – din poezia Atingere, p. 62), precum şi cele din
sfera semantică a vizualului („stau şi privesc/ sângele tău/... unde
stelele/ cad în structuri/ de neant// albit privesc moartea/ intrată în
scenă“ – din Preţul iubirii, p. 59), cele două simţuri sondând realul
cu mai mare acuitate şi oferind informaţiile pe care le sintetizează
intelectul şi produce argumentele de care are nevoie ca de nişte
repere cât de cât sigure, între care se derulează eterna alternanţă
cauză-efect, care provoacă şi starea de reacţie la stimuli, ca o
justificare: „După cum vezi, scriu mereu –/ cum trec strada în fiecare
zi/ scriu şi rescriu poemul,/ pentru că exist,/ pentru că muzica aceasta
are sens,/ îmi oferă o şansă şi motiv/ de a supravieţui“. Pentru că e
vorba de texte scrise la începutul anilor ’80, trebuie să refacem un
context istoric în care gesturile aveau altă semnificaţie şi altă
greutate, un timp rapace şi perfid în care un vers aparent inocent
putea fi învestit cu rolul iniţiatorului de reacţie, slujea de cheie de
lectură. Aici, citind printre rânduri, aflăm despre efortul de a scrie şi
rescrie poemul ca parte a biografiei, de a-l cizela până la îndepărtarea
asperităţilor ideologice, afirmând în acelaşi timp îndărătnica voinţă
de a supravieţui în condiţii nefaste. De aici, prin sugestie şi apel la
similitudine, cititorului i se deschide calea spre meditaţie asupra
realului imediat. Astăzi, acest tip de tehnică poate reprezenta un
balast pentru poezie, dacă ea miza prea mult pe transmiterea unui
mesaj, în dauna virtuţilor dintotdeauna ale poeziei. Din fericire,
Oltean nu s-a cramponat neapărat de mesaj, probabil şi pentru că s-a
resemnat că porţile spre afirmare erau bine ferecate şi extrem de greu
de crăpat, şi atunci numai pentru câţiva favoriţi ai sorţii. Resemnarea
e starea de care vorbeşte în mai multe locuri, fiind resimţită ca un
gol, ca un spaţiu steril (un spital, unde nu se suferă de nici un fel de
întristare – gândul ne duce pe toţi în acelaşi loc, deci n-ar mai acea
nici un sens să-l numească şi să-l descrie amănunţit), ca moment,
când „accepţi/ să fii cel învins/ când ceasul disperării/ nu-l mai poţi
da înapoi (Îţi poruncesc, p. 26). „Măştile cuvintelor“, „un alt fel de
limbaj“, „înşelătorul joc al destinului“, „jocul cu miză“, „tăcerea/ ca
o pasăre/ care zboară/ numai pe dinlăuntru“ sunt elemente care trimit
spre limbajul încifrat de care aminteam. Dar recursul la el nu s-a
făcut în detrimentul poeziei, ea fiind surprinzătoare în multe din
229

Discobolul
paginile cărţii, căci „pufoasele pulberi/ ascund urma pietrei în poem“
(Metafizică, p.30).
Realul cotidian este sublimat în poezia lui Oltean, nu are
ponderea pe care o regăsim în poezia altor optzecişti, el slujeşte mai
curând de cadru pentru construcţia unor mici parabole sociale, ca în
poezia Dimineaţă marină: „Îndată ce ziua se aprinde/ pe acoperişuri
de tablă,/ în nelinişte se aprinde şi rada/ cuprinsă de larmă;/ marea
pălăvrăgeşte cu ţărmul,/ subiect de discuţie e plăcerea./ Copii şi cai
fug spre ţărmuri/ cuprinşi de un val rece şi scoici,/ de alge cu fire şi
rădăcini verzi,/ un vânt, cel mai rece din an,/ se ridică de pe albastrul/
înţepat de insule“. El se refugiază în spaţii exotice imaginare în care
se simte în largul lui, departe de forfota citadină, în care îşi
construieşte o chilie pentru meditaţie şi refortificare. Opţiunea lui
Oltean pentru poezia scurtă nu-i surprinzătoare, câtă vreme el se
concentrează asupra unei singure idei, pe care vrea s-o transmită
laconic, tranşant, catalitic. Întregul volum e adiat de o nostalgie
apolinică în substrat, peste care intelectul îşi pune cu reţinere
amprenta, în tuşe fine ori difuze, în funcţie de stare şi de acuitatea
trăirii.
Cu acest al treilea volum, Ion Oltean a mai recuperat un pas.
Rămâne să-i urmărim în continuare parcursul.
230

MONICA GROSU
Incursiuni în proza fantastică
a lui Gheorghe Jurcă
231
Cărţi, cronici, autori
Cu o operă impresionantă, cel puţin din punctul de vedere al
volumului, al titlurilor apărute, parcă, într-un ritm tot mai alert, în
raport invers cu vârsta autorului, Gheorghe Jurcă ne iese în
întâmpinare, de această dată, cu un volum de proză scurtă, ancorată,
în principal, în registrul fantastic, segment pentru care scriitorii
români şi-au dezvăluit deseori apetitul, începând cu Mircea Eliade,
Vasile Voiculescu şi continuând cu Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu
şi Mircea Cărtărescu. Am putea spune, fără să greşim, că scriitorul
Gheorghe Jurcă, proaspăt premiat de Uniunea Scriitorilor, Filiala
Alba-Hunedoara, la secţiunea dramaturgie, a încercat în scris totul:
de la publicistică la poezie, de la proză scurtă la roman, de la piese de
teatru la memorii, din ultima categorie apărând deja două volume.
Noapte la castel (Editura „Universul Şcolii”, Alba Iulia,
2009), volum subintitulat explicit Povestiri fantastice, ne transpune,
dintru început, într-o zonă a straniului şi misterului, prin semantica
celor două substantive cuprinse în titlu, atât noaptea, cât şi castelul
reprezintă toposuri favorite în literatura fantastică. Autorul se
dezlănţuie în ample descrieri, pe fundalul cărora înseilează, cu fineţe
şi pricepere, fulgurante poveşti de dragoste, pe cât de ireale, pe atât
de palpitante. Ca şi în volumele precedente, cartea de faţă explorează
din plin un cadru spaţial şi temporal ce nu ne este cu totul străin, şi
totuşi, ancorat într-o lume diferită, miraculoasă, amplasată într-o
vechime determinantă, cu iz de mit şi legendă orală.
Povestirile, insolite, sunt în număr de 12, credem, număr
simbolic şi de această dată, număr ce închide din punct de vedere

Discobolul
astrologic şi temporal, un an şi un timp ciclic, o buclă în prezentul
cotidian ce încorporează evadarea în labirintul cunoaşterii atipice,
prin experienţe stranii. Într-un scenariu prestabilit, eroii celor 12
povestiri de dragoste pendulează între două lumi, poarta de intrare
din lumea reală în cea neverosimilă, având ca resursă epică epifania
unor spirite, adesea feminine, dar nu exclusiv, ce sustrag
protagoniştii din istoria cotidiană, îi ademenesc inexplicabil într-o
zonă fantasmagorică, de unde îi vor arunca înapoi, în realitatea brută,
la fel de imperceptibil. Incluşi pentru scurt timp în matricea
primordială a unei trăiri, aceşti eroi devin purtătorii unor energii
debordante, chiar purtători ai misterului.
De fapt, Gheorghe Jurcă identifică o formulă optimă pentru
invazia fantasticului în banalul cotidian, oferind o alternativă onirică
rutinei şi incapacităţii omului modern de a evada cu seninătate întrun
spaţiu al plăsmuirii. Cel puţin din punct de vedere literar, acest
lucru este posibil, iar scriitorul, foarte atras de toposurile arhaice, de
atmosfera inalterabilă a mitului, de tentaţia transcendentului, devine
un clairvoyant cu acces direct la momentele de rară frumuseţe şi
fericire. Cele douăsprezece povestiri aduc în prim-planul atenţiei
momente stranii de împlinire erotică alături de fantasmagorice siluete
feminine, translucide, tentante şi intangibile totodată. De aici, şi un
oarecare registru lingvistic parcă prea strâns legat de concupiscenţa
relaţiilor interumane, pe alocuri. Alteori, momentul este salvat de
acel inefabil al întâlnirii, al unei stranii percepţii senzoriale şi
sentimentale.
În linii mari, aceste povestiri au aproape o finalitate
terapeutică, în care figuri cunoscute din satul patriarhal, transfigurate
artistic, se asociază cu prezenţe stranii, Fata de la capătul lumii,
Femeia cu părul de aur, Feciorul cu copite de cal, Iubita din
pădurea de carpeni, Lostriţa, Sihastra, Omul-pasăre etc., într-un
flux epic al amintirilor, reintegrate unui mecanism viguros de
construire şi semantizare a universului recreat. Onomastica
valorificată ne trimite din nou spre un registru popular-arhaic, loc
privilegiat al ritmurilor şi armoniilor ancestrale: „La sat, diferenţa
dintre realitate şi închipuire este foarte neclară. De exemplu,
Toderaş; postura lui de zmeu era doar o imagine şi, cu toate astea, el
părea mai real decât un om adevărat. Inspira încredere.” (p. 127).
Revenirea din tărâmul imaginar se produce brusc, fără
indicii prestabilite, dintr-o necesitate logică de redefinire şi
232

Cărţi, cronici, autori
recunoaştere a propriei identităţi. „Eram în maşină singur. Castelul
nicăieri. Pe locul în care se aflase, păştea o turmă de capre. Am fost
nevoit să dau drumul la căldură, altfel mi se sfărâmau dinţii în gură,
nu de frig, ci de spaimă. Am ajuns acasă albastru ca un spectru.” (p.
68). Aşadar, o formulă mito-poetică, construită pe un substrat
folcloric, profund mitizat şi, în acelaşi timp, robust ancorat în
ambianţa unui prezent cotidian, real, ce face din loc în loc câte un
popas la interferenţa basmului cu legendarul. Textul acestor proze
fantastice, plasat sub auspiciile unei zodii generoase, subliniază,
după părerea noastră, şi ataşamentul faţă de lumea căreia congenital
scriitorul îi aparţine, lumea fabuloasă a satului.
Modalitatea de insolitare a realului decupează mici episoade
sau scene descriptive, cu personaje frapante, ireale, în care naratorul,
personaj sau martor, se complace într-o experienţă de cunoaştere şi
autocunoaştere exemplară, circumscrisă mereu perimetrului
amintirii, visului sau straniului. Convertite ficţional, aceste nuclee
narative conturează un univers paralel cu cel real, un univers
suspendat în timp şi spaţiu, dar susţinut de naturaleţea stilului şi
unitatea structurală, logică a desfăşurării epice. Preocupările tematice
ne trimit spre un fabulos folcloric autohton, cum deja am precizat, cu
tot cortegiul de manifestări neobişnuite: o noapte petrecută într-un
castel alături de o femeie foarte frumoasă, dar cu trup translucid,
aventura cu o altă superbă apariţie feminină, ieşită chiar din
adâncurile pământului printr-un fel de vârtej, o căsnicie nepotrivită
cu o fată-lostriţă, aventura nocturnă din pădurea de carpeni şi
înşiruirea ar putea continua.
Încadrate ansamblului generos al operei lui Gheorghe Jurcă,
scriitor preţuit şi recompensat în repetate rânduri cu premii literare,
povestirile din recentul volum Noapte la castel, elogios prefaţat de
Diana Câmpan, se circumscriu unei recursive şi permanente
deschideri spre înnoire şi diversitate în spaţiul literar.
233

Discobolul
MIRCEA STÂNCEL
Destructurări şi arhetipuri
Confruntat cu haosul lumii postmoderne, Mircea
Bârsilă caută puncte de sprijin în poezia uitată, situându-le pe
acestea undeva între tradiţionalism şi modernitate. Aş putea
spune, chiar, că el se reazemă, în esenţa liricii sale, de-o dată pe
ambele, pentru a crea o atmosferă lirică specifică timpului prin
care trecem. Mai mult decât atât, el cotrobăieşte după o
anumită ordine pe care o regăseşte în mituri, în miturile (antice
şi moderne) cultivate de poeţi în perioada interbelică, dar şi
postbelică, la care apelează de cele mai multe ori, iar acestea
sunt, de fapt, liantul întregii sale cărţi: „Monede cu portretul
meu”, apărută în 2009, la Editura „Pământul”. Prin urmare,
avem de-a face cu un poem scris la vârsta înţelepciunii şi a
culturii depline, în care urme ale vitalităţii se împletesc cu
experienţe şi constatări arse, consumate, deprimante.
Amestecate toate ca într-un creuzet blindat, ca să reziste
acestor tensiuni grave şi acide. Pot spune, cred, că nu este
aproape nimic spontan în actul său creator, totul, în schimb, e
atent calculat, în care problema morţii şi vieţii îşi spun ultimul
cuvânt. „Nori anxioşi, puşi pe gâlceavă// un iepure mort/
ciugulit, la marginea unei arături, de coţofene/ şi de
preaînvăţatele ciori/ venite să-i ghicească în măruntaie,/ o
vrăjitoare fierbând, în coliba ei, nişte oase magice/ într-un
ceaun,/ o vreme apăsătoare/ zornăindu-şi pe câmpul îngheţat
tăcerile// este ceasul când aripile/ împovărate de spaimă ale
234

Cărţi, cronici, autori
păsărilor/ par a trudi la o nouă traducere a aerului sur al fiecărei
zile/ (…) orice s-ar spune, mi-e frică de tine, noiembrie,// şi să
nu te miri dacă la următoarea năvălire o să mă găseşti/
apărându-mă cu un cuţit mare,/ aşa cum se apăra şi luna, în
vechime,/ de oştile – trecând totul prin foc şi sabie – ale
barbarilor” (oase magice).
Este adevărat, poezia lui Mircea Bârsilă este fondată pe
formule aforistice de bună calitate, şi uneori nu este prea
departe de automatismul unor experienţe suprarealiste, exersat
cu atenţie de înaintaşii acestora în secolul trecut. Poemele sunt
construite pas cu pas, au substanţă şi suferinţă şi se extind
firesc, de aceea pot fi numite fără rezerve poeme. E adevărat
că, în încercarea de a explica cât mai mult sensurile
suplimentare ale visului său, supradimensionează încărcătura
lingvistico-metaforică a poemului. Dând senzaţia de
manufactură insuficient sintetizată, de imagini neeliberate
îndestulător, dar acestea nu deranjează ochiul exersat în lirica
actuală, cel mult, îl pot obosi, până la urmă. Pentru ochiul
doritor de imagini neoexpresioniste, poemul acesta, chiar aşa
încărcat, devine o încântare.
Modalitatea de lucru a lui Bârsilă, în acest volum de
versuri, este aceea a destructurării unor arhetipuri şi viziuni,
regăsibile în cele două modele lirice pomenite mai sus, tradiţie
şi modernitate, şi încercarea de reinterpretare a esenţei
acestora. Recuperarea unor poeme din trecutul mai îndepărtat şi
a unor modele originare, imprimă poeziei lui Mircea Bârsilă o
haină postmodernă, chiar dacă, până la urmă, procentul de
seriozitate, de metafizică etc., decisiv în cazul unei atari
afirmaţii, nu este ocolit. Prin urmare, mitul laptelui este reluat,
alături de alte mituri, şi este recuperat după modelul
neomodernismului, prin care autorul pare a ne atrage atenţia că
este nevoie de o anumită ordine şi rigoare în această lume. El
constată haosul şi disperarea lumii, le acceptă, dar ţine să tragă
concluzii în favoarea ordinii spre care el aspiră. Sunt trasee
cunoscute, clare, chiar dacă sunt încă la fel de iraţionale. Nu
235

Discobolul
lasă haosul nerezolvat, îi dă un sens: „Laptele de mamă, laptele
dulce,/ laptele sfânt./ (… ) Stau până al gât în lapte,/ la fel ca
soarele de iarnă, în zăpadă,/ la fel ca măcelarii, pe lumea
cealaltă,/ în sânge de viţel, în sânge de taur,/ în sânge de vacă./
(…) Este la fel ca în repetatul coşmar/ al celor înţărcaţi doar de
câteva zile,/ Încerc să fac pluta ca un copil şi nu pot,/ aş vrea să
am aripi – şi nu se mai poate/ şi picură lapte, şi picură lapte/
până şi din ţâţele de piatră/ ale frumoasei femei a lui Lot,/ Un
coşmar? O farsă? O iluminare/ al cărui tâlc îşi are cuibul întrun
mit? (…) Dacă ar mai fi şi mama , tânără,/ ar trece laptele
peste mine.” (viziune)
Spre deosebire de alţi poeţi ai generaţiei sale, Mircea
Bârsilă este implicat până dincolo în opera sa, nefiind interesat
doar de mecanismul ce stă la baza acesteia. Eul multiplu
(social, mitic, filosofic etc.) se manifestă cu putere peste tot, în
întreaga sa construcţie textuală. O parte din energiile acestui
volum sunt consumate ideii de purificare a fiinţei, sunt
transformate în energii profetice. E adevărat că doctrina acestui
demers este preluată din teologia răsăritului, încetăţenită în
cultura populară. Realismul creştin al unor pagini ne îndeamnă
către echilibru, către o soluţie salvatoare specifică acestui
spaţiu în mediul său patriarhal. «În zadar vom cădea, în
ultimul ceas, în genunchi/ şi în zadar vom striga „Doamne”,
căci strigătul nostru/ nu va fi auzit. Vom vedea moartea
ţinându-se după noi,/ după fiecare dintre noi, cu praful după
câinele bătrân,/ dar va fi prea târziu. (…) Nu ne lăsa, Doamne,
vom striga înspre Domnul/ şi strigarea noastră va fi stearpă.
Mai uşor va trece cămila/ prin urechile acului/ decât strigarea
noastră/ prin gura de cheie a milei dumnezeieşti» (strigarea
noastră)
Iată, acum, substanţa mitului întoarcerii, reluat şi
elaborat cu aceeaşi consecvenţă, în lunga înşiruire de poeme
(într-un poem). Care nu este decât o revoltă, atent elaborată,
faţa de oferta lumii. „Uneori, izbutesc să dau înapoi,/ la fel ca
pe un ceas, realitatea, în vis,/ totul devine, aşadar, reversibil,/
236

Cărţi, cronici, autori
cum anacronica bentiţă a maşinii de scris.// Şi munţii sunt, ca
într-o magie, atunci,/ nişte adâncuri marine întoarse pe dos./ Au
cine – mă întreb – le-a măritat cu brazii/ şi de ce li s-a promis
un destin mai frumos?// În locul întunecatelor goluri rupestre/
se arată nişte balene din vechime./ Unde chiţăia, sub talpa
ursului totemic, vreascul,/ ochiul zăreşte rechini şi delfine.//
Iată-mă strâns cu genunchii la frunte,/ în pântecul mamei – o
femeie întinerită -/ unde strig, în timp ce mă fac tot mai mic:/
„nu mai mi-e frică – strig – nu mai mi-e frică”… (adâncuri
marine)
Poezia acestui volum confirmă faptul că autorul ei nu
este un poet neutru. Este vorba de un mare poem al implicării.
Paginile izbutite ale cărţii vor fi cu siguranţă modele pentru
opera definitivă a lui Mircea Bârsilă.
237

Discobolul
CORNEL NISTEA
Spaima lucidităţii
După surprinzătoarea apariţie a romanului Lucarna - Limes
2008, remarcat cu entuziasm de Cornel Nistorescu, la doar un an mai
târziu, Silvia Bediman tipăreşte la aceeaşi editură romanul Pusta,
traversând astfel vârstele devenirii de la trăirile copilăriei copleşite
de evenimente la cea a maturităţii feminine în formare, protagonista
romanului fiind de data aceasta studenta conştiincioasă ce-şi
analizează trăirile în contact cu o realitate de cele mai multe ori
ostilă, fiinţa lăsându-se în acelaşi timp bulversată de posibila apariţie
a bărbatului fatal, a iubirii.
E o vară toridă în care doua studente prietene îşi mărturisesc
sentimentele într-o sesiune nemiloasă de examene, când se învaţă
noaptea cu picioarele ţinute în apă rece în căutarea unei note bune, în
vreme ce favoriţii profesorilor intră relaxaţi şi ies cu nota zece.
Diferenţierile sociale, favoritismele evidente sunt dintre cele dintâi
elemente de conflict interior şi exterior ale romanului care se
suprapun peste condiţiile deplorabile de viaţă ale studentului internist
ce ia masa la o cantină la care mâncarea e mizerabilă, studentul
trebuind să facă faţă mereu unor condiţii inumane de foame, frig sau
arşiţă. Maria, protagonista romanului şi personaj narator în acelaşi
timp, îşi analizează lucid stările, în principal dezamăgirile şi-n ce-i
priveşte pe curtezanii pletoşi „degeaba”. E încă vârsta entuziasmelor,
a marilor speranţe, odată cu întoarcerea gândului spre un izvor cu apă
rece din care eroina băuse în copilărie, sau tânjirea după concertele
Filarmonicii ori viaţa teatrelor aflate în vacanţă.
Silvia Beldiman surprinde, cu nuanţe autobiografice,
caractere feminine la care adesea se raportează eroina romanului într-
238

Cărţi, cronici, autori
un realism adeseori şocant, cu acea detaşare provocată de trecerea
timpului, făcând astfel analiza mai vie şi mai plauzibilă. E o lume
„măruntă şi meschină”, o lume marcată de o maladie ideologică pe
care autoarea o demască direct şi indirect, o lume cu cozi la orice, cu
tacâmuri de pui, cu becuri din doi în zece stâlpi, cu prea multă tăcere
şi … cărţi date pe sub mână, o lume care-i trezeşte eroinei repulsie şi
revoltă. O lume dominată de caschetele albastre care se văd prin
oraş. E lumea văzută pe dos în cursurile de socialism ştiinţific: „Aici
nu mai trebuie citit. Te uiţi în jur şi… zici pe dos…” Iar dincolo, o
altă realitate, aceea a izbucnirii senzuale a unei studenţimi ieşite din
examene, când toată lumea petrece pe terasele restaurantelor şi când
… „iubirea era la liber”, şi hoinăreala prin parcuri ce lasă studentului
„iluzia libertăţii”. Autoarea notează detalii ca într-un tablou
suprarealist, cum e gara, „loc al despărţirilor”, ce-i provoacă „o
tristeţe profundă” dar şi pustiirea ce i-o sugerează complexul
studenţesc, vara, în timpul stagiului militar obligatoriu al fetelor,
când mai apare câte un act de curaj în faţa dobitoacei-sublocotenent.
Controverse eterne se învălmăşesc în sufletul fetei acum soldat, în
mintea căreia apare ca un lait-motiv din nou mama, reper de
moralitate şi element ocrotitor într-o lume bezmetică, dar în care încă
se mai speră, mizeria umană căpătând uneori accente ridicole, când
„soldăţoaiele” râd cu mâinile ţinându-se de stomac. În descrierea
unei aglomerări la un magazin, unde se vând pantofi şi sandale,
descoperim altă latură a ignoranţei şi degradării umane, când de după
draperiile de unde se risipeşte un puternic miros de cafea şi de ţigări
Kent, apare „şefa”, o femeie nici doamnă nici tovarăşă (…) cu un
zâmbet de aguridă ce-i dezveleşte aurul caninilor”. Contrastul dintre
intelectualitatea tânără şi această lume hidoasă creată de sistem
provoacă din nou repulsia şi revolta. Acestei lumi Silvia Bediman îi
opune imediat un ceva luminos menit să alunge hidoşenia, care n-a
putut totuşi afecta Creaţia: „clocotind pe dinlăuntru, aproape că nu
observarăm că vara mergea spre furtună (…) Tresărirăm la primul
fulger ce despică norii şi străbăturăm în fugă parcul răvăşit de vânt,
cu alei de petale. Alergam desculţă, la întrecerea cu furtuna spre
podul înalt, ca un hotar, ce despărţea complexul studenţesc de restul
oraşului”. Abandonarea epicului în favoarea lirismului dă un plus de
plasticitate imaginii şi trăirii. „Mă trezii singură. Eu şi ploaia…
Stăteam acolo îmbrăţişată cu ea, ridicându-mi fruntea spre cerul de
dincolo de nori, pentru a o primii ca pe o binecuvântare”.
239

Discobolul
Naraţiunea poartă de acum semnele unei defulări târzii dar
necesare, o eliberare a unei teribile poveri purtate prea mult în suflet.
„Nu, n-am fost o disidentă în epocă”, îmi mărturisea autoare, deşi
accepta că a fost mereu un om revoltat. Da, desigur, de acolo pornesc
în scrisul ei multe elemente ale creaţiei sale, dar şi ale unei nostalgii
după timpul pierdut sau pur şi simplu rămas în urmă, recuperabil în
parte prin amintire şi scris.
Cu rădăcini puternice în sat, autoarea îşi întoarce uneori
privirile înspre locurile copilăriei, cu oamenii aceia de-o rară
frumuseţe morală, acum abrutizaţi de sclavia instaurată de comuniştii
care le-a provocat o dureroasă dezrădăcinare: „Mulţi erau ţărani din
satele învecinate, deveniţi orăşeni peste noapte, pentru a scăpa de
colectivizare (…) Îi recunoşteai cu uşurinţă (…) tăcuţi şi înconjuraţi
de sfioşenie (…) Purtau în priviri umbra pădurilor şi dorul de
ţărână…” Accentele acestea se succed dramatic. Omul e însoţit
mereu de teamă dacă nu de spaimă: „Un popor întreg vorbea pe
şoptite, când nu aclama învârtindu-se în cerc, cu iluzia speranţei în
suflet.” Şi constatările continuă, una dintre reacţiile intelectualului
tânăr fiind aceea de respingere a uniformizării, care înăbuşă speranţa
devenirii. Nici vorbă nu poate fi de speranţă, şi-atunci în discuţia
celor două studente apare ca un element ameliorator ironia sau
sarcasmul: „în lumea asta te simţi bine în fundul gol şi … făcând pe
ea”.
Viziunea este una feministă, mereu remarcabilă, cu
individualizări şi generalizări ale unui bogat mesaj de umanitate ce se
degajă din perspectiva contrariilor dar şi a seducţiei pasionale, când
dincolo de ce are societatea malefic îşi fac loc candoarea, miracolul
etern al iubirii, dar şi reveriile artei: „Îi adoram mâinile frumoase, cu
degete lungi, făcute pentru a mângâia vioara şi femeia, îi sorbeam
alura atletică, cu umeri largi şi şolduri înguste şi pieptul puternic, la
care aş fi vrut să mă strângă”. Declanşarea energiilor vitale ale fiinţei
vibrează acum departe de ţară, într-un turneu în Africa într-o noapte
miraculoasă pe malul mării: „Mi se alătură. Ţinea vioara spre cer şi
mi se părea că pământul întreg ne celebra iubirea…” Paginile cărţii
devin acum un adevărat poem închinat celui mai înalt şi sublim
sentiment al omului, cântec şi freamăt inaugurat prin inelul de
logodnă şi primul sentiment al împlinirii ca femeie, cu convingerea
că iubirea îl face pe om cu adevărat liber.
240

Cărţi, cronici, autori
Autoarea alternează mediile şi situaţiile în derulări vizualcinematografice,
adeseori cu detalii surprinzătoare aduse dintr-un
real trăit, ca cel al „practicii” studenţilor, nu la catedră, nu în uzină
sau pe şantierul de construcţii, ci unde în altă parte decât toamna la
muncile agricole din gospodăriile colective şi de stat, “pentru a servi
patria”. Şi, de-aici, un transfer la concertele Operei, unde se cântă
Vivaldi.
Dialogurile, pe teme variate, dintre Maria şi Ana, provoacă
cititorul la meditaţie, iar problemele sunt de fiecare dată profund
existenţiale, adesea cu trimitere la veşnicie şi deci la absolut, cu
povara uriaşă a prea greului dar oferit de Dumnezeu după ce i l-a
cerut, iar în febra căutărilor din momentele de cumpănă se aude
vocea moralizatoare a mamei şi a bunicii, ca în cazul unei şedinţe de
spiritism din camera din căminul studenţesc.
Faptul cotidian capătă adesea accente dramatice mai ales prin
gravitatea niciodată bănuită a consecinţelor adeseori extreme, iar
Silvia Bediman are acea rară capacitate de a pigmenta naraţiunea cu
tot felul de asemenea evenimente din epocă. Un joc de cărţi în
căminul băieţilor se soldează cu exmatriculări din facultate, se fură la
fabrica de ciorapi, iar un control iminent în căminul fetelor provoacă
panică, pentru că a procura ţigări sau blugi de pe piaţa neagră
echivala cu infracţionalitatea. Iar toate relele astea, teama de a nu
vorbi ceva rău despre sistem, ucid personalitatea omului, iar când
aceasta se întâmplă tânărului conştient de ceea ce i se întâmplă
dezvoltă în sufletul său rezonanţe chinuitoare datorită neputinţei de a
se sustrage imbecilizării şi terorii. Asistăm în carte la un lung proces
al efectelor devastatoare ale condiţiei umilitoare a omului în sistem,
în faţa degradării continue şi mereu imprevizibile la care e supusă
societatea la toate nivelurile ei, satul nefiind nici el scutit de această
pătimire, oamenii părând să fie „uitaţi de Dumnezeu pe pământ”.
Autoarea pur şi simplu narează fapte în faţa cărora personajele
trăiesc un fel de uluire de ce poate să facă omul căruia i s-a
încredinţat misia de a-i supraveghea şi demasca pe cei care ar încălca
regulile aberante ale ideologiei sistemului, iar furia e totdeauna
blocată de autocenzura ce provoacă suferinţa: „De ce tăcem? De ce
nu zicem măcar o dată nu! De ce nu l-am scuipat pe miliţian între
ochi în loc să notez măsurile?” De aici o permanentă frământare şi
derută, vecină uneori demenţei. Şi deodată, ca printr-un miracol,
autoarea schimbă perspectiva, pentru că nimeni şi nimic nu poate lua
241

Discobolul
dreptul omului la viaţă şi fericire, la speranţă: „Şi-acolo, în noaptea
peste care picura lumina stelelor rare ne desenarăm viaţa (…)
aruncând peste tot şi-n tuşe groase speranţe şi vise şi nicio umbră…”
Universul uman în perspectiva lui complexă e revelat adesea
prin filosofia mai puţin complicată, dar nu mai puţin profundă a
omului simplu de la ţară, în dimensiunile ei ancestrale: „Câteodată
nu ştii preţui ce ai… Da’ omu’ bun şi vremea bună să nu le dai pe
nimic pe lumea asta!”, îi spune Mariei o femeie vârstnică în călătoria
făcută cu trenul alături de iubitul ei în drumul spre casă de dinaintea
momentul căsătoriei. Dar parcă toată filosofia romanului se
subordonează lait-motivului mamei, de care am mai vorbit, şi care
evocă, în dialog cu fiica, drama unei epopei, cu eroi şi fapte ce se
pierd în negura experienţelor istoriei unui popor, a enigmelor
existenţiale ale fiinţei, dialoguri cărora autoarea alege să le dea forma
unor meditaţii adeseori cu accente lirice din care nu exclude însă
dramatismul dacă nu chiar tragismul: „ - Cui zâmbeşti, plângând,
mamă?/ - Viselor ca roua … şi tainelor …”
Dincolo de observarea realităţii în multitudinea formelor ei,
analiza sinelui dă romanului substanţialitate referenţială majoră, iar
Silvia Bediman este o maestră a exprimării stărilor interioare ale
eroinei, raţiunea fiind adesea pusă în conflict cu pasiunea, dilemele
împingând omul la limita rezistenţei psihice, mai ales atunci când e
cuprins de spaima unei lucidităţi ucigătoare: „Dar mi-e frică … E ca
şi cum mi s-ar putea întâmpla orice, pentru că trăiesc senzaţia stupidă
că nu mai sunt singură şi ies totdeauna din baie cu ochii înroşiţi, ca
după o noapte de nesomn”. „Şi-atunci, preţ de câteva clipe, am auzit
liniştea. Grea ca plumbul”. Sunt efectele unei trăiri retrospective,
când rememorarea provoacă autoanaliza, ca într-un vis cu delirări
nesfârşite, cu grija de a readuce în prim-plan lumina speranţei,
alternanţă ce conferă cărţii acea structură a unui echilibru de forţe
antagonice în care angelicul se luptă cu diabolicul, într-o încercare
permanentă de-a căuta resursele viitoare ale umanului, ale
solidarităţii aproapelui, lăsând adesea să funcţioneze expresia
simbolului. De acum, spre finalul romanului, începe să se lumineze
şi sugestia din titlu, „Pusta” dezvăluindu-şi polisemia de la
toponimul asociat Câmpiei Panonice la efectele devastatoare de
pustiire ale sufletului omului lovit de destin şi netrebniciile
semenilor, asemenea unor demoni străjeri puşi să vegheze lungul şir
al interdicţiilor, când nu au menirea de-a se manifesta ca urgii
242

Cărţi, cronici, autori
diabolice. Dincolo de această grea ameninţare, în finalul romanului
autoarea găseşte acea rezolvare plauzibilă pe care o pune în calea
ticăloşiei: salvarea prin regenerare ca substanţă eternă a divinului, ca
răsplată a jertfei.
Altfel spus, acest roman al Silviei Bediman seduce
deopotrivă prin forţa evocatoare a naraţiunii şi prin mesaj, într-o
întoarcere curajoasă spre timpul trăit.
243

De vorbă cu TITUS BĂRBULESCU la Paris
- interviu realizat de Cornel Nistea -
„Eram şi mai sunt încă de părere că a avea un singur cititor
român sau un singur student străin care învaţă limba română merită
să scrii în limba română şi asta – atunci şi acum – măcar pentru a
dovedi că România nu este moartă, ci doar provizoriu reprimată, că
inteligenţa celor care au avut şansa să scape de represiune se poate
exprima în româneşte şi poate depune mărturie despre fraţii
condamnaţi la tăcere.”
Cornel Nistea: Aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre
dumneavoastră. Unde v-aţi născut şi cine sunteţi?
Titus Bărbulescu: Sunt un om ca toţi oamenii, sunt născut
în Bucureşti în anul 1920. Tatăl meu a fost preot la biserica
Silivestru, a fost o vreme secretarul administrativ al patriarhului
Miron Cristea, de care-mi amintesc că a venit pe vremea când eram
copil la noi în casă. Ne-a mângâiat pe toţi copiii. Îmi plăcea că
vorbea ardeleneşte, aşa cum o auzeam vorbind în casă şi pe bunica
mea. Bunicul meu dinspre tată se trăgea din zona Muscelului de pe
Râul Doamnei, iar bunica din spre mamă venea din Săliştea
Sibiului… Mare tragedie, i-au murit cei doi fii în primul război
mondial şi-au rămas fetele… În al doilea război mondial, era cât pe
ce ca nepoţii lui, eu şi fraţii mei, să împărtăşim soarta celor doi fii ai
bunicului, unchii noştri, toţi cei trei fraţi fiind mobilizaţi pe front.
Dumnezeu a avut însă grijă de noi şi-am scăpat în viaţă, măcar că
fraţii mei suferiseră răni grave, am fost şi eu rănit dar mai uşor.
C.N.: Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră.
Eraţi fiu de preot…

Scriitori români în exil
T.B.: Da, desigur, mai mergeam şi la biserică, dar o mare
parte din copilărie mi-am petrecut-o în cartier printre haimanale.
C.N.: V-a prins bine şi această experienţă. Şcoala, liceul?
T.B.: Am făcut şcoala primară în cartier, apoi am studiat la
Liceul Cantemir.
C.N.: Se citea pe timpul dumneavoastră în liceu?
T.B.: Se citea şi încă foarte mult. Oamenii erau încă excitaţi
de războiul trecut. Când părinţii mei cumpărau o carte, noi copiii ne
băteam pentru ea s-o citim, pândeam când careva lăsa cartea s-o iau
eu.
C.N.: Ce a urmat?
T.B.: După liceu m-am înscris la facultatea de litere şi
filosofie, apoi dreptul. Eram preocupat însă mai mult de filologie,
filosofie şi sociologie. Frecventam cursurile lui Dimitrie Gusti şi-ale
altor profesori de-a lui: Golopenţia, Hersenie, Sthal şi alţi profesori
reputaţi.
C.N.: Din această perioadă care dintre personalităţile pe care
le-aţi cunoscut vă vin mai adesea în minte?
T.B.: După cum vă spuneam, am cunoscut bine seminarul de
sociologie al lui Dimitrie Gusti ale cărui cursuri magistrale le
frecventam, un om cu totul special pe care l-aş caracteriza prin
cuvintele lui Eminescu despre anumiţi boieri conservatori care nu
apreciau stilul lui de la Timpul: Înţepat, iritabil, fâşneţ, avea o
inteligenţă aşa de fluturatică… În jurul lui toţi colaboratorii erau de o
aleasă şi rară calitate, onestitate şi modestie, cu o temeinică pregătire
ştiinţifică, îndrăgostiţi de problemele de fond ale culturii şi
civilizaţiei româneşti, informaţi pe teren despre realitatea
românească. De toţi îmi aduc aminte cu recunoştinţă şi emoţie, de la
fiecare, deşi deosebiţi ca formaţie ştiinţifică sau convingeri politice
(gama opţiunilor lor politice se întindea de la dreapta ideilor
legionare până la stânga socialist-marxistă) am învăţat câte ceva.
Dimitrie Gusti a fost în primul rând un mare animator şi semănător
de entuziasm ştiinţific, generosul ctitor al sociologiei româneşti.
După 1945 din cei 5-6 conferenţiari şi asistenţi ai lui Dimitrie Gusti
mi se pare că n-a mai rămas nici unul în funcţie universitară, unii au
dispărut prin administraţie, alţii s-au convertit politic (ştiu şi eu ce-o
fi fost în sufletul lor), alţii au murit eroic în puşcării. Dintre aceştia
am avut şansa să-l cunosc pe Mircea Vulcănescu, maestru menit să
245

Discobolul
facă învăţăcei, cea mai frumoasă şi fertilă inteligenţă ce mi-a fost dat
s-o întâlnesc pe pământ românesc. Era un om înalt şi gras, cu părul şi
ochii negri, trăsăturile feţei erau fine, nasul şi gura frumos desenate,
pielea obrazului albă, fruntea înaltă. Mobil, cu gesturi vii, se deplasa
totuşi cu oarecare efort. Puţin peltic, dar complexul acesta dispărea
după prima propoziţie, încorporându-se într-o frază armonioasă,
amplă, de calitate. Te uimea la el densitatea ideilor şi uşurinţa de
comunicare şi o mare capacitate de sinteză. Discursul lui imprima de
fiecare dată auditorului o anumită tensiune, rezultat al calităţii sale
didactice. Niciodată n-am auzit un cuvânt impropriu sau inutil în
discursul lui. Creştinul din el era dublat de filosoful aristotelian
pasionat de cunoaştere, dar şi de comunicare. Vorbea uneori de firea
cuvintelor. Cuvântul este, zicea el, mai ales substanţă de viaţă şi har
dumnezeiesc. Cuvântul înseamnă dialog între făcător şi lumea făcută,
între Creator şi Creaţie. Mircea Vulcănescu vorbea apoi despre fire
ca despre o frăţie a oamenilor în sânul creaţiei, care era artistic
plăsmuită şi mereu plăsmuitoare de artă. Apoi, după o expunere
despre a fi şi fire la români, ca o concluzie: Dar sentimentul
românului este că arhetipurile frumuseţii vin din rai. De aici grija lui
de a se pregăti de moarte înfrumuseţându-se. Ei bine, nu pot uita
farmecul primei lui beţii de filosofie când, după ce a întrebat pe
fiecare dintre cei 10-15 studenţi ce-i interesează şi-a aflat
curiozităţile lor de la Aristotel la Kierkegaard, a scos din buzunar un
mosorel de aţă, l-a desfăcut – nu era mai lung de un metru – , l-a rupt
şi a început să-l înnoade făcând prima demonstraţie despre metoda
filosofică. Aşadar, tânărul aspirant în filosofie trebuia să aibă în
primul rând un fir diriguitor, aplicat materiei măsurabile. Un curent
de admiraţie şi simpatie străbătuse inimile tuturor colegilor pentru
profesorul Mircea Vulcănescu. Prin anii 1941-1942, în plin război,
Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Finanţe, era foarte
ocupat cu problemele administrative, iar Constantin Noica îl provoca
să scrie despre firea românului. Ne întâlneam seara într-un beci al
Teatrului Naţional din Calea Victoriei, acum dărâmat. Venise frigul
şi fiecare aducea de acasă două trei lemne vârâte sub palton pentru a
încălzi încăperea. Acolo venea, de obicei gâfâind, să ne întâlnim cu
el, Mircea Vulcănescu, scuzându-se de întârziere, ca apoi să ne
vorbească de strategia petrolului pentru logistica germană… Ba,
după ce frigul s-a înteţit, întâlnirile noastre au continuat acasă la
Mircea Vulcănescu, din când în când, unde, la insistenţele noastre,
246

Scriitori români în exil
maestrul ne cânta la pian o sonată de Schumann, o baladă sau un
studiu de Chopin… Şi-apoi din nou despre Mistică, în opinia
profesorului o depăşire a puterilor noastre şi o dilatare a forţei de
receptivitate pe măsura dragostei divine… Am dus cu mine pe front,
în prizonierat şi apoi în exil imaginea omului şi a filosofului care
sfârşea tragic, ucis de dictatura comunistă odată cu alţi fruntaşi ai
culturii române după ce fusese încarcerat la Aiud şi dus la izolator pe
un ger de –20 de grade. Murea asemeni unui sloi de gheaţă…
C.N.: Ce alte personalităţi aţi cunoscut mai târziu, după
perioada de studenţie?
T.B.: L-am întâlnit pe Mircea Eliade prima oară la
Bucureşti, când tocmai mântuisem vagi studii de filozofie. Era atunci
idolul „noii generaţii” – formulă magică pe care cei tineri erau
mândri să o invocăm. Dispreţuiam „bătrânii”, „zaharisiţii”, adică pe
toţi cei care depăşiseră vârsta de treizeci de ani!… Maestrul nostru în
cugetare ducea o aprigă companie împotriva „zaharisiţilor”, îi
dărâma unul după altul, lovea totdeauna aproape just, zic aproape
pentru că uneori se înşela, cum s-a întâmplat cu Tudor Arghezi,
marele poet al cărui singur cusur era acela de a fi recunoscut şi
consacrat. Lupta dintre generaţii ne părea atunci ca o cheie a tuturor
conflictelor, ca un principiu de bază al explicării evenimentelor.
Desigur mai exista şi posibila bravură, atunci când a fi tânăr putea
însemna automat a avea geniu, infatuare specifică oricărei epoci.
Mircea Eliade avea un deosebit cult al cărţilor pe care-l ridica
deasupra zeilor. În orice caz, n-am întâlnit pe nimeni care să iubească
precum Eliade cărţile. Mi-aduc aminte febrilitatea cu care cerceta
cărţile şi mai târziu, după Eliberare, prin librăriile Parisului. Le
pipăia, le mângâia, le frunzărea paginile, uneori sălta de bucurie.
Dacă eu nu l-am putut citi până la capăt pe Balzac, lumea lui fiindumi
interzisă, Eliade încerca mereu să mă convingă să citesc Comedia
umană, pe care el o recitea la Paris în 1947 şi poate o recitea din nou
la Chicago. I-a plăcut întotdeauna romanul amplu, foşnitor în bogăţia
lui pe mai multe planuri, irigat de prezenţa masivă a timpului cu
acumulări de detalii şi abundenţă de teme divergente complexe.
Îmi amintesc apoi de Horia Stamatu, profesor suplinitor la
catedra de psihologie, poet, eseist şi filosof în timpul liber, laureat al
Fundaţiilor Regale. Era un om deosebit şi un pedagog exemplar. Nam
cunoscut un om mai încântător decât el, care să ne farmece cu
247

Discobolul
discursul lui, tema principală ce-mi revine în minte era Cunoaşterea
celuilalt prin iubire… Nu mică mi-a fost mirarea să-l reîntâlnesc la
Paris când ne întâlneam pe Rue Serpent într-o mică sală prin
generozitatea prinţului Nicolae, sală plătită prin vânzarea bijuteriilor
de familie ale soţiei sale, prinţesa Ioana, în folosul culturii române.
C.N.: Era în preajma izbucnirii celui de-al doilea război
mondial…
T.B.: Da, Europa fierbea. Fraţii mei mai mari erau deja
mobilizaţi, răniţi – unul pe Nistru altul la Cotul Dorului –, iar tata a
făcut demersuri să nu fiu trimis şi eu pe front. În zadar. După stagiul
militar eram mobilizat şi eu, mai întâi în Ardeal, apoi pe frontul de
vest, la vânători de munte. Eram de acum după 23 august 1944. De
acum încep marile mele amărăciuni. Că luptam împotriva ungurilor
era altceva, dar noi fuseserăm aliaţi cu nemţii, dar ce puteam noi
face, acum eram aliaţi cu ruşii. În Transilvania am făcut prizonieri
mai multe sute de nemţi, dar era mai bine aşa decât să moară în
confruntări armate. Românii s-au comportat cu ei civilizat, dar
curând i-au preluat ruşii care i-au trimis în Siberia. A fost o situaţie
destul de penibilă…
C.N.: Nu ne-au iertat nici acum nemţii că am întors armele
împotriva lor.
T.B.: Nemţii au înţeles totuşi situaţia în care ne aflam. După
ce armata noastră şi cea rusească au traversat Ungaria, am ajuns în
Tatra, unde s-au dat lupte grele. Au fost şi destule momente de
acalmie când în faţa noastră se aflau nemţii, care ne puneau muzică
populară românească pe care soldaţii mei o ascultau şi o cântau cu
mare plăcere.
C.N.: Dar era cumplit asta!…
T.B.: Ei, uneori eram întrebaţi de românii din tabăra
germană: Ce luptaţi alături de comuniştii ăştia sovietici? Ăştia au
venit să vă fure şi să vă jefuiască ţara. Era înfiorător. Era în tabăra
noastră câte un politruc sovietic care să ne supravegheze. Îl ştiam cu
toţii şi nu ştiu cum într-o zi omul a dispărut. Era un politruc evreu.
Mai toţi politicienii ruşi erau evrei. Ei, nu că erau evrei, dar politrucii
ăştia aşa erau făcuţi, să fie răi cu noi. Sovieticii nu ne considerau
aliaţi, apoi au făcut în aşa fel ca românii să aibă cele mai mari
pierderi. Cu nemţii aveam dialog, ei făceau o adevărată propagandă
pe linia frontului. Ne spuneau ce se întâmplă în România după
ocupaţia sovietică, ne întrebau mereu de ce luptăm alături de ticăloşii
248

Scriitori români în exil
sovietici care ne jefuiesc ţara şi ne violează nevestele, iar soldaţii
noştri erau foarte sensibili în treburile astea. Nemţii ne spuneau că
vor dispune în curând de o armă nouă puternică şi îi vor învinge pe
ruşi, iar noi trebuie „să dăm” în ei, să scăpăm de ei. La un moment
dat ne-au propus o înţelegere. Să nu mai tragem unii în alţii, românii
şi germanii, în momentul în care cineva spunea Kaput Stalin –
moarte lui Stalin.
C.N.: Într-un fel vă sugerau să treceţi la ei.
T.B.: Da, asta era. Ne aflam într-o situaţie delicată, dacă nu
chiar disperată. Veniserăm acolo 50 de soldaţi şi mai rămăseserăm la
un moment dat 21. Era o zi de iarnă, mă aflam lângă o stâncă şi
priveam spre spatele frontului când deodată ne pomenim că suntem
înconjuraţi de 10-20 soldaţi germani îmbrăcaţi în alb. Soldaţii mei de
la mitralieră, surprinşi şi ei, în loc să tragă, spun Kaput Stalin. Ar fi
fost un măcel reciproc care a fost evitat astfel. Nemţii vin la mine,
îmi iau pistolul şi-mi spun curtenitor: Bitte Schönn şi-mi arată să
mergem cu ei. Şi m-am pomenit deodată într-o coloană de soldaţi.
Eram prizonier germani. Dacă stau bine să mă gândesc, aceasta a fost
şansa vieţii mele, fără ca atunci să-mi fi dat seama ce noroc
avusesem că am fost luat prizonier de germani.
Ciudat a fost că ordonanţa mea, care plecase să facă
aprovizionarea, a scăpat cu viaţă şi a inventat, la revenirea în ţară, o
poveste care i-a întristat profund pe părinţii mei. A spus că a văzut cu
ochii lui cum plutonul meu a luptat eroic şi e puţin probabil să mai
fiu în viaţă. A auzit cu urechile lui cum am strigat: Trăiască România
Mare!
C.N.: Ce a urmat?
T.B.: Câteva zile am stat într-un lagăr improvizat într-o
comună cehoslovacă. Soldaţii mei erau foarte deprimaţi nu atât că
erau prizonieri, cât pentru faptul că erau nemâncaţi. Erau acolo şi alţi
soldaţi în principal de etnie ucraineană, dintre care şi unii care
aleseseră să se afle de partea germanilor pentru că ştiau ce suferinţe
creaseră ruşii naţiunii lor. Norocul a fost că oamenii ăştia reuşeau să
aducă în lagăr, de pe câmp, tot felul de alimente, în principal legume,
dar mai aduceau şi câte o găină sau vreo raţă. Cum Germania era
atacată din toate părţile, am fost duşi în Austria la Linz, de acum cu
fişe de prizonieri, într-o evidenţă clară. Peste tot erau de acum ruşii.
Urma să fim îmbarcaţi spre diferite destinaţii. Pe foaia mea de drum
249

Discobolul
era scris Volcuta, deci Serbia… or, în mintea mea era să ajung în
occident, şi-n loc să iau trenul înspre acolo, m-am urcat într-un tren
care ducea prizonieri spre vest. Întâmplarea a făcut să ajung în
vecinătatea zonei franceze, pe care de altfel o căutam. Acolo erau
prizonieri francezi care se repatriau, cu care am intrat în contact şi
care m-au încurajat să merg cu ei. Unii erau prizonieri în Germania
de vreo cinci ani de zile. Le-am explicat că sunt prizonier român, dar
comandantul lor găseşte o soluţie: Dă-i valiza lui Bescon! Bescon
ăsta se căsătorise cu o nemţoaică şi avea familie acolo şi nu se mai
întorcea în Franţa. De acum încolo urma să fiu Jean Bescon, dar când
ajung la controlul americanilor mi-a scăpat şi-am spus că sunt
prizonier român şi mi-au spus: Nu, nu, te duci cu aliaţii ruşi.
C.N.: Erau ticăloşi. Respectau o înţelegere cu cuceritorii
sovietici.
T.B.: Păi n-am văzut mai mari ticăloşi decât angloamercanii.
Ei ne dădeau la ruşi să ne înveţe democraţie. Când am
văzut asta, m-am dus şi m-am alipit de un alt grup francez într-o altă
zonă de trecere. Am reuşit să trec în zona franceză unde se chefuia de
zor, m-am împrietenit cu foşti prizonieri francezi, cu care urma să ne
îmbarcăm într-un avion pentru Franţa. Într-o dimineaţă devreme, un
francez cu care mă împrietenisem m-a dus lângă un avion american,
am urcat cu el, erau şi alţi români, şi-am ajuns la Chartres în Franţa,
de unde m-am îmbarcat pentru Paris.
C.N.: Nu vă gândeaţi deloc să reveniţi în România.
T.B.: Nu, nu era locul meu în ţara ocupată de ruşi. Aşa am
ajuns în Paris, lumea ne lua în braţe, femeile mai ales: Vai, dragul de
el, vine prizonier din Germania. Mă invitau la masă şi aşa mai
departe. Se trăia rău şi la Paris după război, însă în căminul unde
locuiau foştii prizonieri – erau acolo polonezi şi alte naţionalităţi –
trăiam ceva mai bine. Câteva luni n-am făcut altceva decât să mă
plimb, să vizitez Parisul, să merg la spectacole. Mi-au dat şi nişte
bani de buzunar. Peste câteva luni, am început să mă gândesc la cei
de acasă, care aflaseră de la ordonanţa mea că am murit eroic şi care
au şi pus parastas pentru mine, parastas pentru dispărut, dar tot
dramatic era. Atunci am căutat biserica română de la Paris unde era
preot un prieten de-al tatălui meu şi care mă întreabă cum de nu ai
dat un telefon acasă? Eram inconştient. De la el am dat un telefon
acasă ca să-i liniştesc pe ai mei şi le-am spus că nu vreau să revin în
ţară chiar acum.
250

Scriitori români în exil
C.N.: Ştiaţi ce se întâmpla în România şi nu voiaţi să riscaţi,
aţi ales lumea liberă.
T.B.: Întocmai. M-a încurajat şi tata să rămân în occident. Să
faci studii, mi-a spus, iar eu mă gândeam la un doctorat în drept,
după aceea m-am răzgândit şi am făcut un doctorat în litere, pentru
care aveam o mai mare pasiune. Ca student, atunci aveam mai multe
avantaje, dar asta a fost la început, apoi a trebuit să muncesc undeva
şi-am făcut reprezentanţă de comerţ împreună cu un alt român,
Mămăligă. Erau mulţi români pe drumuri, între care Cazaban şi
Cioran, pe care i-a ajutat biserica. Nu era deloc uşor, mai ales că noi
făceam o rezistenţă anticomunistă şi antisovietică, iar francezii erau
mai degrabă de stânga şi făceau o politică prosovietică.
C.N.: Francezii erau inconştienţi, nu cunoşteau adevărul
despre societatea comunistă.
T.B.: Şi acum sunt la fel…
C.N.: Mergem mai departe.
T.B.: Păi, nu aveam acte, decât o legitimaţie veche de
avocat. Consulul român de la ambasada noastră a înţeles situaţia în
care mă aflam, mi-a făcut un fel de legitimaţie, ba m-a şi invitat la el
la masă. El înţelegea foarte bine ce se întâmpla la Bucureşti…
C.N.: Trăiaţi din oficiile de comerciant, cum aţi ajuns la
Sorbona?
T.B.: Am obţinut o bursă, mi-am luat o cameră cu chirie, dar
veneam în toate zilele aici la biserică la părintele Boldeanu, în jurul
căruia a venit toată rezistenţa românească, în primul rând legionarii
veniţi din Spania, din Germania, din Italia…
C.N.: Baza ideologiei lor era modelul creştin… Şi părintele
Boldeanu din ce trăia?
T.B.: Vă imaginaţi că nu avea salariu. A muncit ani de-a
rândul ca salahor, mai târziu a ajuns ceva şef acolo unde muncea. Era
un om de-o generozitate fără margini.
A fost foarte greu. Francezii voiau să laicizeze toate
bisericile, iar regimul comunist din Bucureşti a vândut, ca să facă
bani, câteva proprietăţi din Paris, ba voiau să vândă şi biserica, şiatunci
românii adunaţi în jurul părintelui Boldeanu au făcut o
asociaţie, iar legislaţia franceză nu permitea schimbarea destinaţiei
bisericii şi-au rezistat presiunilor de la Bucureşti.
C.N.: Am înţeles că în mai multe rânduri regimul comunist
251

Discobolul
de la Bucureşti a încercat să strecoare în biserica din Paris oameni ai
securităţii.
T.B.: Ne aşteptam la asemenea ticăloşii. Ştiam că suntem
supravegheaţi şi vânaţi toţi anticomuniştii români din occident. Eram
însă prea uniţi ca să ne destabilizeze.
C.N.: Dacă tot veni vorba, să ne spuneţi câte ceva despre
pătimirile bisericii române din Paris din anii ’50 şi pătimirile
părintelui Vasile Boldeanu.
T.B.: Au fost momente foarte grele. Biserica a fost prinsă în
procese foarte ticăloase. Comuniştii din Bucureşti au trimis la Paris
impostori cu scopul de a destabiliza biserica. Spuneau că biserica e
un cuib de nostalgici nazişti, de legionari criminali de război.
Părintele Boldeanu era acuzat că ar fi ucis mii de oameni, mii de
evrei…
C.N.: Părintele Boldeanu era vinovat în primul rând că era
legionar şi adunase în jurul său intelectualitatea anticomunistă pe
lângă biserica românească din Paris.
T.B.: Aşa e, în jurul părintelui Boldeanu erau şi numeroşi
legionari veniţi la Paris din Spania (unii luptaseră acolo contra
comunismului şi se bucurau de aprecierea regelui Spaniei), alţii
veneau din Germania, din Italia şi din alte ţări, cei mai mulţi dintre
cei care formau rezistenţa erau condamnaţi în ţară la ani grei de
închisoare… În această situaţie gravă de calomniere, părintele
Boldeanu a trebuit să facă un proces împotriva calomniatorilor,
aceştia fiind încurajaţi şi de vânarea şi condamnarea francezilor care
au colaborat cu germanii, aşa cum a fost cazul generalului Pétain,
condamnat într-o primă instanţă la moarte, apoi generalul De Gaulle
i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. Ei, dacă un mare patriot
francez care se remarcase glorios în primul război mondial şi
devenise un mit fusese condamnat la moarte, de ce n-ar fi fost
condamnaţi şi străinii care luptaseră alături de germani.
C.N.: Erau destui români în Paris cu vederi de dreapta
acuzaţi că au colaborat cu fasciştii.
T.B.: Erau aici mai multe generaţii de intelectuali care
căutau Biserica: Eugen Ionescu, Cioran, Horia Stamatu, Mircea
Eliade, Paul Costin Deleanu, Virgil Gheorghiu, ca să nu-l mai
numesc pe Constantin Brâncuşi, care cânta în strana bisericii.
Veneau la biserica noastră din Jean de Beauvais şi preoţii greco-
252

Scriitori români în exil
catolici, părintele Zăpârţan, părintele Goia, devenit mai târziu
călugăr dominican.
C.N.: Aşadar, era o unitate de credinţă şi de luptă în interes
naţional.
T.B.: Da, toţi erau naţionalişti în sensul cel mai nobil al
cuvântului, declaraţi însă inamici ai poporului.
C.N.: Nici dumneavoastră n-aţi scăpat de această etichetă, de
inamic al poporului.
T.B.: Da, aşa e. Aici la Paris am scris nişte dicţionare şi am
colaborat la realizarea unei enciclopedii în care făceam portretele
unor mari scriitori români, excluşi în ţară din biblioteci şi din
manualele şcolare, unii dintre aceşti scriitori pătimeau de acum în
închisorile comuniste pentru viziunea lor creştină şi naţionalistă.
Amintesc pe Mircea Vulcănescu, pe Nichifor Crainic, pe Vasile
Voiculescu. Blaga fusese dat afară de la universitate…
C.N.: Cultura română fusese şi ea mistificată odată cu
istoria.
T.B.: Desigur. Cel mai grav era că nu-l inclusesem în aceste
dicţionare pe Mihai Beniuc, preşedintele pe atunci a Uniunii
Scriitorilor din România.
C.N.: Rezistenţa românească din exil era un pericol potenţial
pentru regimul comunist de la Bucureşti şi ocupanţii sovietici.
T.B.: Comuniştii vedeau un pericol pentru ei şi ideologia lor
până ce şi într-un român oarecare ce-şi exprima o părere
anticomunistă, pe care îl lichidau desigur, necum pentru
intelectualitatea românească din exil care încerca să ţină trează
conştiinţa naţională, să divulge teroarea comunistă şi ideologia ei
inumană.
C.N.: Diaspora românească punea mărturie asupra
realităţilor istorice româneşti în diferite forme.
T.B.: Erau destule forme de manifestare a acestor
mărturisitori şi luptători anticomunişti. Au fost numeroase întruniri,
s-au ţinut conferinţe, s-au scris reviste şi cărţi, s-a vorbit la posturile
de radio din occident…
C.N.: Ca să revenim, cum s-a încheiat procesul părintelui
Boldeanu?
T.B.: Da, a fost nevoie de un proces împotriva
calomniatorilor. Trebuia apărat de un mare avocat împotriva acestor
253

Discobolul
evrei calomniatori. Şi-atunci s-a apelat la serviciile celui mai bun
avocat român din Paris, avocatul Stancu, şi măcar că era om de
stânga, căsătorit cu o evreică, soţia i-a dat girul să lupte pentru
dreptate. S-a dovedit la proces că acuzatorii calomniatori n-au putut
aduce probe, iar justiţia din Franţa a dat câştig de cauză părintelui
Vasile Boldeanu.
C.N.: Se pare că nu era deloc simplu să trăieşti în exilul
românesc la Paris.
T.B.: Mai toţi o duceau greu, biserica însă i-a ajutat cât a
putut pe foarte mulţi români.
C.N.: Desigur, intelectualii români sufereau din pricina
realităţilor din ţară, mai ales după ce comuniştii au falsificat alegerile
din 1946. O parte din trupul ţării fusese răpit de ruşi.
T.B.: Era într-adevăr dramatic să afli ce se întâmpla în ţară
în anii 50. Ciudat era că după război nimeni nu mai vorbea de
România Mare ci de România reîntregită, pentru ca să nu supere
marile puteri şi în primul rând pe ruşi, care fuseseră aliaţi cu englezii
şi americanii. Spunând România Mare, asta ar fi însemnat că am
avea pretenţii teritoriale după ce pierduserăm Basarabia şi Bucovina
de nord, răpite de ruşi.
C.N.: Apropo, cum au receptat românii din exil, şi nu doar
ei, gestul lui Churchill de a ceda România şi alte ţări din est ruşilor.
T.B.: Churchill a fost considerat nu doar de intelectualitatea
românească un mare trădător al poporului român…
C.N.: … un trădător al civilizaţiei europene…
T.B.: Nu doar un trădător ci şi un mare ticălos, care a
acceptat năvălitorii.
C.N.: Poate era inconştient de ceea ce a făcut trădând ţările
din est, cedându-le sovieticilor.
T.B.: Apoi lui Churchill s-a adăugat preşedintele american
Roosvelt, care habar nu avea unde este România. În schimb ei au
ajutat Grecia, unde aveau interese.
C.N.: S-au înşelat amarnic anglo-americanii cedând Rusiei
sovietice ţările din Europa centrală şi de est. Erau probabil
recunoscători Rusiei lui Stalin pentru contribuţia la înfrângerea
Germaniei hitleriste.
T.B.: Aşa e, dar concesiile au fost prea mari.
C.N.: În timpul dictaturii comuniste aţi revenit totuşi în ţară?
254

Scriitori români în exil
T.B.: După mulţi ani de la instalarea dictaturii comuniste în
România. De acum eram cetăţean francez, am revenit în ţară prin anii
70 cu familia. Îmi doream mult să-mi revăd rudele, să întâlnesc foşti
colegi sau studenţi de-ai mei. Eram desigur îndeaproape urmărit şi
era foarte greu să ai întâlniri private. În câteva rânduri am profitat de
cursurile de limba franceză de la Sinaia unde am putut întâlni colegi
care veniseră să se perfecţioneze în Franţa. Inclusiv rudele apropiate
se temeau să ne vedem, iar eu nu-mi dădeam seama în ce situaţie
delicată îi puneam dacă se întâlneau cu mine, oamenii fiind obligaţi
mai apoi să informeze la securitate despre vizita mea şi discuţiile
avute. Ba uneori am fost nevoit să comunic cu unele rude prin
intermediari pentru ca ele să nu aibă neplăceri. În aceste vizite – au
fost câteva până în 1989 – am dorit să dau posibilitatea copiilor mei
să cunoască ţara. Ei, să vă spun o întâmplare de prin anii 70, când ne
aflam în nordul Moldovei. În timpul vizitei noastre la muzeul
Eminescu de la Ipoteşti, după ce am văzut multe documente, fiul
meu cel mic a fost revoltat de una din informaţiile conform căreia
regimul burghezo-moşieresc l-ar fi ţinut pe Eminescu în mizerie, iar
acum, scriitorilor, partidul le acordă favoruri. Băiatul a rămas în
urma noastră şi-a scris în cartea vizitatorilor că Eminescu în Franţa ar
fi fost academician sau cel puţin şef de judeţ şi că memoria lui e fals
prezentată. Scria desigur în limba franceză, iar şeful muzeului îmi
spune că băiatul prin însemnarea lui i-a creat o mare problemă. Iar eu
îi zic: Ce pot să fac, aşa sunt copiii din Franţa, sunt liberi să spună ce
gândesc. O zi mai târziu, când m-am dus la director să-i spun rămas
bun, omul mă ia de-o parte şi-mi spune referitor la însemnarea fiului
meu: Aşa gândesc şi eu despre Eminescu, dar ce pot eu face când ni
se dictează ce să punem în muzeu şi cum să-l prezentăm pe
Eminescu… Peste câţiva ani, cineva îmi spune că a văzut o
fotografie a filei scrise de fiul meu la o personalitate care spune
despre mine: Iată ce scrie despre Eminescu fiul unui duşman al
poporului.
C.N.: Era probabil un mesaj către dumneavoastră transmis
printr-o sursă apropiată.
T.B.: Probabil, mă miram că el îmi era transmis printr-o faţă
bisericească, un fin de-al familiei mele, care-mi spunea că „E ruda
mea, dar aşa ceva nu va fi tolerat niciodată în România!…”. Ce
aflam mai târziu când ne-am revăzut de la ruda mea cu care, de data
255

Discobolul
aceasta, discutam în grădină: „Dragul meu, îmi dădeam seama că tot
ce-am spus atunci la adresa ta era înregistrat de securitate, soluţia era
să fiu vehement…”
C.N.: Măcar pentru că acest interviu vă este luat sub
acoperişul bisericii române din Paris aş vrea să vă întreb dacă astăzi
mai e Franţa religioasă, dacă mai cred oamenii de aici în Dumnezeu?
T.B.: Este, însă oamenii se roagă lui Dumnezeu cum se
roagă unui idol. Omul francez e oarecum temător de destinul său şi
se roagă pentru protecţie. Sunt însă mulţi agnostici şi atei marxişti
care în Vinerea Mare a Paştelui se duc anume la un restaurant şi
mănâncă un biftec ca să arate că ei nu cred, luând în derâdere
credinţa în Dumnezeu, însă sunt de obicei respectuoşi cu cele sfinte,
respectând tradiţia.
C.N.: Există în Franţa un asemenea respect al tradiţiei. Asta
prin educaţie probabil.
T.B.: Da, există în Franţa un principiu ce-l punem pe seama
civilizaţiei de respect al celuilalt, or acesta e un principiu creştin al
respectului aproapelui.
C.N.: Dar formulele astea de politeţe, care sunt obligatorii în
Franţa, de unde vin ele?
T.B.: Lucrurile astea vin din timpul Renaşterii, din secolele
17-18, după Voltaire, după Montesquieu, după clasicii ăştia, politeţea
şi curtoazia a intrat în educaţia obligatorie.
C.N.: Biserica a slăbit după Revoluţia franceză, religia nu
mai avea forţă şi-atunci i-a luat locul educaţia de tip umanist.
T.B.: Da, cam aşa-ceva, şcoala prelua misiunea educativă
umanistă, iar dreptul omului de-a fi respectat indiferent de poziţia
socială era un principiu important în societatea franceză a secolelor
trecute.
C.N.: Au cam trecut anii, domnule Titus Bărbulescu. Iată
sunt 20 de ani de când comunismul ce s-a dovedit falimentar s-a
prăbuşit. Acum, la această frumoasă vârstă a senectuţii, ce amintiri
sunt mai vii şi mai preţioase după stabilirea dumneavoastră la Paris
imediat după război şi ceva mai târziu?
T.B.: Mai întâi a fost bucuria şi entuziasmul cu care noi
prizonierii din Germania am fost primiţi de către populaţia Parisului,
mai ales de femeile care îşi aşteptau soţii, fraţii, rudele. Eram primiţi
ca nişte eroi eliberatori cărora li se cuveneau toate onorurile. Asta mi
se întâmpla şi mie care în loc să revin acasă la sfârşitul războiului,
256

Scriitori români în exil
mă debarcam cu camarazii francezi la Paris. Eram impresionat că mi
se acorda şi mie, unui străin, o aşa de mare simpatie. Apoi a fost felul
în care românii exilaţi s-au constituit într-o unitate în jurul bisericii
lor… Ce să vă spun. Îmi vine în minte acum ce plăcere deosebită am
trăit când Eugen Ionescu m-a invitat la el la masă prin anii ’50, când
speranţele noastre de a ne repatria scădeau odată cu veştile cumplite
despre teroarea şi ororile comise de regimul comunist în România.
Era primăvara, prin aprilie sau mai, se făcuse seară, iar prin fereastra
deschisă a locuinţei lui Eugen Ionescu, de dincolo de Sena din
pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni şi cireşi sălbatici
coborau parcă din cer stoluri de zburătoare, când deodată s-a auzit
vocea doamnei Rodica Ionescu: Poftiţi la cină!, scuzându-se că e mai
degrabă o gustare. În fine, supă sau ciorbă cu toate legumele cu
vreun os cu măduvă şi ceva carne, cu ierburi: cimbru, tarhon,
pătrunjel. A la bonne franquette! cum spun francezii. La invitaţia
stăpânei casei, la maîtresse de maison, doamna Rodica Ionescu, mam
servit de două ori. Am servit apoi „rilletes” de pasăre, de gâscă
mi se pare, iar Eugen Ionescu îmi spune că e bun şi mă întreabă: Ce
zici de mezelicul ăsta? E foarte bun! m-am grăbit eu să-i răspund.
Mezelic li se spunea atunci la tot felul de aperitive - în franceză
canapé(s), aşa cum se găseau şi la noi în Bucureşti pe Calea Victoriei
înainte de război, unde puteai mânca tot felul de aperitive însoţite de
un vin de Drăgăşani, de Odobeşti sau Târnave, un Murfatlar sau un
vin vechi din sudul Basarabiei. Asta îmi venea în minte acum când
maestrul îmi spunea că un asemenea mezelic trebuie stropit cu un vin
alb sec, cum sunt destule în Franţa. Ba după mine, îi zic, mezelicul
acesta mai degrabă ar merge însoţit de „tămâioasă de Drăgăşani”. Ba,
zice Ionescu, „rilletes”-ul ăsta se împacă foarte bine cu un cidru
normand. Cum spune francezul: elle se marie bien, la rillete, avec un
cidre vieux! - Sau un Drăgăşani roşu, am insistat eu. Iar doamna
Rodica: E adevărat, sunt bune rilletele astea ca intrare la vreun
banchet, totuşi mai savuroase mi se par mie icrele de crap, de ştiucă
sau icrele de Manciuri ori bine-nţeles, când le ai, icrele negre.
Proaspete, zic eu, ca acelea aduse la Bucureşti cu vaporul frigorific
de la Sulina, scoase atunci dintr-un nisetru şi servite cu lingura de
lemn… Aici în Franţa vin mai ales de la ruşi din Marea Caspică, zice
Ionescu. Da, n-au nevoie să le fure de la români, spun eu, cum
jefuiesc ruşii România acum…
257

Discobolul
C.N.: Vă fugea mereu gândul spre anii de acasă, mai puţin
lui Eugen Ionescu, a cărui patrie era deopotrivă România şi Franţa.
Ce-aţi mai discutata apoi.
T.B.: S-au discutat de toate. Eugen Ionescu mă întreba ce
veşti mai am din ţară. Şi, la un moment dat, mă întreabă cum stau cu
banii, dacă mi-am găsit ceva de lucru. Era un gest de solidaritate cum
am văzut atâtea în vremea aceea de grea încercare prin care nu
treceam doar eu ci atâţia refugiaţi români veniţi la Paris.
C.N.: V-aţi întâlnit şi mai târziu cu Eugen Ionescu la Paris,
aţi mai stat de vorbă.
T.B.: Desigur. Eugen Ionescu era nelipsit la slujbele de Paşti
şi de Crăciun de la biserica românească din Jean de Beauvais. Într-o
discuţie cu el de mai târziu, când piesele lui începuseră să se joace în
teatrele mici, în principal la Huchette, dar şi la teatrele mari, (se
jucau mai ales Rinocerii), l-am întrebat la cine s-a gândit că ar fi
bolnavi de rinocerită, la nazişti sau la sovietici? La sovietici, desigur,
mai întâi şi-apoi la nazişti. La sovietici şi la cozile lor de topor din
România, la cei care au format Râ-Pâ-Râ-ul, adică Republica
Populară Română…
C.N.: Vă întâlneaţi uneori cu Emil Cioran, care refuza să
vorbească româneşte cu confraţii săi. Era omul ăsta certat într-adevăr
cu Dumnezeu?
T.B.: Cioran era un interesant şi complicat, un filosof
nihilist, inteligent şi care a muncit enorm până la perfecţionarea
stilului său deosebit de original. Ne întâlneam uneori în Grădinile
Luxembourgheze, unde avea obiceiul să se plimbe şi să contemple
natura. Probabil grădinile cu pomi fructiferi şi legume cu stupina de
lângă o casă ţărănească bine clădită evocau ceva din peisajul satului
copilăriei. Am discutat cu el o vreme în franceză. Cândva i-am spus:
Vous étés devenu la maître à penser et à écrire – à votre insu! Du
reste – de beaucoup des gens de France et de Navarre, et d’ailleurs.
Et oui, de Roumanie surtout. La care Cioran a sărit ca ars în
româneşte: Nu, nu sunt nici maître à penser, nici maestrul nimănui!
Şi, evident, nici blestemat, cum zic unii, adică maudit, cum se spune
în franţuzeşte, ca Baudelaire. Ca…, nu-ţi mai dau nume, nici demon,
nici înger nu sunt! Cine sunt, ce sunt? o să-ţi spun altădată, căci dacă
ştim ceva de fiecare dintre noi e că nu ştim! L-am contrazis imediat:
Pentru toţi pe care-i cunosc eu şi cu care am discutat, Emil Cioran
este un maestru al cuvântului, aluatul unei pâini rupte din istoria
258

Scriitori români în exil
noastră contemporană a ideilor şi a calamităţilor ei sângeroase de
două generaţii. Cioran părea că nu mă ascultă. Discuţia a alunecat
apoi pe un făgaş lingvistic, în dialogul nostru jucând două cuvinte
lichea şi uscătură, la care m-a atenţionat: Fii atent, aşa-zisele
lichelele astea de români, moldo-valahi de-ai noştri foarte deştepţi şi
viteji în războaie!, se trag unii din sudul Dunării, adică din turcime,
alţi din est, răsăriteni, sunt mistici, filosofi, mari povestitori,
imaginativi, ca vecinii noştri slavii, dar cuvântul grecesc se referă la
tătărime, căci cu ei ne-am bătut, cu tătarii şi cu mongolii, cu Asia,
rusificată în parte, unii încreştinaţi, alţii nu… toţi faţă de noi răpitori,
precum Petru cel Mare al Rusiei, care-l strângea în braţe pe Dimitrie
Cantemir, să-l fărâme!…
C.N.: Descopereaţi acum că era nevoie de o provocare
serioasă ca Cioran să vorbească româneşte. Era nevoie să se enerveze
ca să vorbească româneşte.
T.B.: Da, asta era, sau să se impresioneze cu vreo amintire
de acasă. Vorbeam acum despre cuvântul revelat, iar Cioran devenise
senin. Am vorbit cu el despre nevoia românilor din Paris de a avea o
bibliotecă liberă, iar el mi-a promis că-mi va da o mână de ajutor şi
mi-a dăruit într-o zi, când am fost la el acasă, în micul lui apartament
de lângă Odeon, câteva teancuri de cărţi şi reviste.
C.N.: Cum era Cioran, nu prea mărturisea dorul de casă?
T.B.: Îi era un dor teribil de casă, de ţară, îl rodeau
amintirile. Tânjea după cineva drag de acasă, o fiinţă scumpă inimii
lui. Îi era dor în primul rând de mama sa: „Tot sufletul meu e cuprins
de dor, a şoptit, de dorul mamei, de acasă!… Dorul-dor, cum spunea
Blaga, îmi este nesfârşit, iar dâra lui de lumină sub cerul românesc se
ridică vertical şi infinit împreună şi de-a lungul Coloanei lui
Brâncuşi…”. „Dar creştineşte şi omeneşte, am continuat eu să-l
întreb, tot şoptit, de cine are nevoie omul în suferinţa morală şi
fizică? Pe cine cheamă în ajutor?” „Pe Maica Domnului. Pe ea o
cheamă în ajutor, ei ne rugăm. Mama dădea tatii în fiecare vineri
seara un acatist să se roage pentru mine, fiul cam hoinar şi cam uituc
cu rugăciunile de dimineaţă mai ales adresate Maicii Domnului. Tot
ce am în mine mai bun sau mai puţin bun vine de la mama mea.
Contradicţiile, melancolia… Toată fiinţa ei s-a agravat şi s-a
exacerbat în mine. Iar Maica Domnului este mama noastră a tuturor,
a toţi şi a toate, cele născute, nu făcute, pe planeta pământ”…
259

Discobolul
Discuţia a continuat pe teme religioase. Cioran devenise omul mistic
de acasă, din Răşinari, cu complicaţiile pe care le exprima …
C.N.: Aţi evocat în convorbirile cu Emil Cioran ce însemna
dorul de ţară, de acasă pentru românii din exil.
T.B.: Dorul de ţară al românului exilat cu perspectiva de a
nu-şi mai vedea vreodată fraţii şi locurile natale este dramatic. Îl
putem, desigur, asocia cu dorul românului nevoit în decursul vieţii
sale să se înstrăineze, ca în cazul românilor plecaţi în bejanie,
izgoniţi de invadatori de la locurile de baştină, îl putem asocia
întrucâtva cu al ciobanului plecat în transhumanţă, numai că el ştie că
se va întoarce mereu acasă. Este în străfundul melancoliei sale un
accent comun: sentimentul unei încercări trimise de Dumnezeu şi a
cărui rezolvare depinde de El, nu de noi. Acelaşi fatalism teologic
descoperim în revoluţiile noastre, care n-au provocat de obicei
intoleranţă sau inteligenţă practică, ci, mai degrabă, a dat naştere la
explozii lirice sau transpuneri epice, aşa cum face Vintilă Horia în
Dumnezeu s-a născut în exil. Românii exilaţi din pricina instaurării
dictaturii comuniste în România au fost preocupaţi în primul rând să
depună mărturie în faţa lui Dumnezeu, a neamului şi a omenirii dar şi
a posterităţii îndepărtate despre suferinţa unui popor lovit prea
adesea de soartă. M-am gândit aici la Paris, departe fiind de ţară, la
acea consecvenţă a românului care n-a acceptat niciodată de
bunăvoie coexistenţa cu cei care îl oprimă. Era sâmburele de
speranţă al dăruirii dincolo de dramele şi tragedia repetată a unui
popor din răscruce de vânturi ca aceea a românilor ce s-au constituit
într-o insulă de latinitate într-o mare slavă, păstrându-şi datinile şi
obiceiurile graţie structurii noastre sufleteşti şi a limbii în care ne-am
exprimat sentimentele. Această conştiinţă a animat românii noştri de
pretutindeni, ca şi pe noi exilanţii de la Paris, având centrul de
întâlnire, de confesare, de rugăciune şi de speranţă la biserică. O zi
de Paşti cu acel Hristos a înviat din morţi ne întărea fiinţa. Se
constituia aici o comuniune, dincolo de orice suspiciuni şi
divergenţe, inevitabile în condiţiile în care românii erau urmăriţi şi
dincolo de hotarele ţării de către securitate.
C.N.: Exilul cunoştea realităţile din România, aveaţi discuţii
despre situaţia de acasă, care vă era puţin cunoscută, guvernul
comunist de la Bucureşti interzicând comunicarea celor din ţară cu
occidentul.
260

Scriitori români în exil
T.B.: Existau destule surse de a ne informa despre situaţia
dezastruoasă din ţară şi-a discuta despre minciunile din sistemul
social comunist, din aşa-numita „epocă de aur”, când ea, de altfel,
era un eşec lamentabil. Era atât de vizibilă deformarea realităţii din
România de către ideologii de acolo. Deplângeam desigur lipsa de
libertate şi detestam spre exemplu minciuna fericirii de acolo.
Regimul comunist, spre exemplu, se lăuda că în România nu sunt
şomeri, că toată lumea e încadrată „în câmpul muncii”, fără să spună
şi cât de ineficientă, de nefertilă şi inumană era munca omului
muncii din România sub dictatura comunistă. Românii de acasă
munceau ca nişte robi, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama că
sunt lipsiţi de libertate, trebuind să muncească pentru ocupanţii din
interior sau exterior. Constatam aici, departe de ţară, după primele
experienţe dramatice prin care a trecut România după ocupaţia
sovietică, naţionalizarea şi trimiterea în puşcării a fruntaşilor vieţii
româneşti, pauperizarea generală a naţiunii şi terorizarea la care erau
supuşi oamenii. Era pur şi simplu nişte forme de dresaj prin
ideologie, iar sechelele vor afecta multă vreme naţiunea noastră,
căreia i s-au arătat lozinci cu care se umplea locul golit de cultură şi
perspectivă.
C.N.: Românii, din închisoarea lor, îşi cam pierduseră
înainte de 1989 simţul orientării.
T.B.: Da. Ce vreau să spun e că noi, cei din occident,
vedeam clar cum marxism-leninismul devenise pavlovian. Omul
devenise la nivelul animalului hrănit cu pilule şi obligat să execute
anumite mişcări prin bătaie. Ne era tot mai clar că această ideologie
falimentară va eşua, ceea ce puţini români de acasă mai aveau vreo
speranţă… Occidentul, în viziunea voit falsă a comunismului, mai
însemna şi-n pragul anilor 80 „imperialism sionist-american” sau
„neofascism renăscând din lumea occidentală, revanşardă”. Or, cine
spunea asta decât un nou tip de fascism roşu al imperiului sovietic!
C.N.: În asemenea situaţie, cum se manifesta diaspora
românească în diversitatea ei?
T.B.: A existat un maniheism sau ecumenism de opinie în
relaţiile dintre oameni şi interpretarea evenimentelor. Mi se părea o
generalizare pripită de tip maniheist când auzeam vorbindu-se de
„refugiaţi economici”, că ei n-ar fi patrioţi, însă când ajută cu banul
lor valorile culturale româneşti pierdute sau denaturate în România
261

Discobolul
de sub comunism, aceasta nu e puţin lucru şi constaţi că rezultatele
sunt spornice, aşa cum şi ecumenismul, în practica religioasă, este
spornic şi aducător de dragoste şi de umanism religios, de orice
religie ar fi el.
C.N.: Este o constatare deosebit de generoasă aceasta a unui
ecumenism real şi „spornic” de care vorbeşte unul dintre cei mai
activi români ortodocşi ai bisericii române de la Paris, totuşi în
diaspora românească existau refugiaţi politici de diferite orientări:
ţărănişti, liberali, nu puţini legionari care în ţară au devenit nu doar
adversari politici înverşunaţi, ci duşmani în sensul cel mai strict al
cuvântului. Cum se manifestau ei aici la Paris?
T.B.: Majoritatea exilului politic era adeptă, în spirit naţional
şi creştin, a democraţiei pluraliste, a drepturilor omului şi a justiţiei
sociale, ca baze ale unui viitor regim democratic într-o Românie
suverană. Exista la aceşti oameni adunaţi în jurul bisericii, o unitate
de expresie, care îşi propunea să excludă intrigile şi ponegririle, în
spirit creştin, şi să lupte împreună împotriva celui mai mare duşman
al românilor, regimul comunist ateu de la Bucureşti. Reputatul Fotin
Enescu preciza într-un articol din „Cuvântul Românesc”, în 1986, că
marxismul a dus la o nivelare de ordin ideologic a exilului românesc,
numitorul comun fiind anticomunismul, şi a întregii lui strategii, cu
dezinformările şi manipulările de tip K.G.B-ist. Acest regretat
confrate exprima şi o altă idee comună exilului, aceea că „răul nu
poate fi învins decât prin victoria credinţei asupra ereziei, a raţiunii
contra rătăcirii mentale, a voinţei de decizie contra codelilor, a
îndrăznelii contra laşităţii, a tăriei de caracter contra nevolniciei”.
Acest Mihai Fotin Enescu a fost la Paris purtătorul de cuvânt cel mai
avizat al cauzei româneşti, al conştiinţei şi inteligenţei politice a
diasporei româneşti, care spera să contribuie hotărâtor la eliberarea
românilor de sub teroarea dictaturii comuniste.
C.N.: Am citit cu interes şi uneori cu nelinişte cartea
dumneavoastră Fiinţa neamului românesc, o culegere de eseuri, de
studii şi de însemnări memorialistice, publicate de-a lungul anilor în
diferite reviste de obicei ale exilului românesc şi-am vibrat dempreună
cu autorul redescoperind acele valenţe definitorii ale
neamului nostru. Eraţi departe de ţară, încercaţi prin anii ’50 să vă
faceţi o carieră universitară, şi nu oriunde ci la una din cele mai
celebre universităţi din Europa, la Sorbona, aceasta după ce aţi trăit
drama căderii sub dictatura stalinistă a ţării în care v-aţi născut şi
262

Scriitori români în exil
unde acţiona pustiirea devastatoare. Afirmaţi într-un studiu publicat
„Arta Philologica”, Roma, 1959, că „O limbă piere departe de
pământul său roditor”. Era o constatare a exilatului, desigur, drama
posibilei uitări/înstrăinări a rădăcinilor şi limbii materne?
T.B.: Da, pentru că oamenii care vorbesc o limbă sunt
agenţii – aş zice chiar mijlocitori oneşti – ai unei misterioase bogăţii,
care se înrădăcinează în istoria unei ţări şi a poporului său; limba se
făureşte şi îşi croieşte drum în interiorul unei colectivităţi organice,
care trăieşte prin uneltele muncii sale, prin ritualurile, expresiile şi
gesturile sale sociale. Or în cazul românilor exilaţi se pune mereu
întrebarea, atunci şi acum, dacă românii care trăiesc înafara ţării pot
duce mai departe tradiţia în ţara care i-a primit. E şi cazul scriitorului
ce trăieşte în exil, care îşi pune mereu întrebarea Cui se adresează?
Dar pentru cei mai mulţi intelectuali şi scriitori români care au ales
exilul, limba vorbită cândva acasă devine o dulce amintire, uneori un
instrument ferm al inteligenţei. Sunt cel puţin două exemple celebre
în această discuţie: Cioran şi Eugen Ionescu, care, stabilindu-se la
Paris, n-au mai scris niciodată în română decât în franceză, ei de fapt
devenind scriitori francezi.
C.N.: E un fenomen ciudat, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu
alţi intelectuali iluştri români în exil, care n-au încetat să scrie
româneşte, măcar că au şi câştigat celebritatea scriind în franceză,
engleză, germană, italiană sau spaniolă. E şi exemplu unui Mircea
Eliade sau al lui Vintilă Horia pentru care „Dumnezeu s-a născut în
exil”.
T.B.: Desigur, fenomenul e foarte complex, el ţine de
psihologia scriitorului care nu o dată îşi pune întrebarea Pentru cine
scriu? Cine îmi sunt cititorii? şi nu numai.
C.N.: Ar fi interesant de discutat aceste aspecte. Cum
gândeaţi dumneavoastră atunci când eraţi universitar la Sorbona şi
predaţi studenţilor elemente de civilizaţie românească. Funcţiona în
atitudinea dumneavoastră acel element de patriotism ce vă punea
într-o postură anume?
T.B.: Eram şi mai sunt încă de părere că a avea un singur
cititor român, sau un singur student străin care învaţă limba română,
merită să scrii în limba română şi asta – atunci şi acum – măcar
pentru a dovedi că România nu este moartă, ci doar provizoriu
reprimată, că inteligenţa celor care au avut şansa să scape de
263

Discobolul
represiune se poate exprima în româneşte şi poate depune mărturie
despre fraţii condamnaţi la tăcere. Aşa ne-am construit aici în
capitala culturală a lumii neliniştile şi speranţele noastre, aşa se
năştea drama fertilă a exilului românesc: dorul şi jalea, care s-au
abătut de altfel asupra românului de mii de ani. Erau acestea şi
handicapul şi mişcarea fertilă a intelectualului din exil, să-şi spună
jalea şi dorul în limba lui de-acasă. Am crezut mereu că atâta timp
cât românul din exil va ştii să vorbească româneşte şi-şi va spune
rugăciunea în propria-i limbă mai e o speranţă. Şi-aici simt nevoia
să-l citez pe Mistral care spunea că „un popor, fără să presimtă
îmbătrânirea pe care vorbele sale ar putea-o produce în sufletul
fraţilor săi de departe - dacă îşi păstrează limba, îşi păstrează cheia
care îl va scăpa de lanţurile sale”.
C.N.: Care credeţi că va fi soarta limbii române în contextul
integrării noastre europene?
T.B.: O spuneam într-un articol-eseu publicat în septembrie
1990, aşadar îndată după prăbuşirea regimului dictatorial comunist
de la Bucureşti, că speranţa noastră nu poate fi decât aceea că limba
românească – făcută din firea neschimbătoare – în vremelnicie! – a
pământului românesc şi rătăcitoare a omului român pe meleagurile
lui, moştenite din „bătrâni-moşi-strămoşi” – va dăinui şi înflori în
pluralitatea ei stilistică: cu gravitate şi dulceaţă muzicală, cu veselie
cuminte, aşa cum se cade omului care face haz de necaz. Căci şi
bocetul la căpătâiul mortului, şi strigătura satirică în horă –
blestemăţii fantastice, umor negru – ţin cald limbii române tot aşa
cum ne dau tărie marile creaţii culte.
C.N.: Aţi predat ani de-a rândul în cadrul Universităţii
Sorbona cursuri de civilizaţie românească, i-aţi învăţat pe străini
româna, iar pe români franceza. Ce vă călăuzea departe de ţară, în
condiţiile unei rupturi aproape totale cu patria mamă, în activitatea
dumneavoastră? Aţi urmat modelele înaintaşilor dumneavoastră?
T.B.: M-am născut şi crescut în atmosfera de efervescenţă
culturală a Bucureştiului dintre cele două războaie mondiale, când
tinerimea română era avidă de cultură, iar speranţele ei după unirea
din 1918 erau ale unei generaţii de tineri hotărâte să schimbe faţa
ţării. Conferinţele şi cursurile marilor intelectuali din universităţile
umaniste bucureştene şi nu numai încălzeau inimile tinerei generaţii
ce trăia în cultul lui Eminescu. Aş aminti aici câteva asemenea
modele din perioada studiilor: Simion Mehedinţi, Dimitrie Gusti,
264

Scriitori români în exil
Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Horia Stamatu ale căror idei şi
aspiraţii am năzuit să le pun în practică în calitatea mea de profesor
la Paris, dar şi în întreţinerea unei atmosfere necesare păstrării
unităţii românilor din exil, a menţinerii fermentului naţional, a
rezistenţei împotriva ideologiei comuniste atee din românia ocupată
de trupele sovietice, care îşi întindea tentaculele până dincolo de
hotarele ţării în încercarea de-a distruge această rezistenţă a
intelectualităţii româneşti din exil, care refuzase soarta tragică a celei
de acasă.
C.N.: Unora le-ar putea părea inutil, dacă nu chiar
demagogic să vorbim despre patriotism în situaţia exilului românesc
din Europa de vest, totuşi în eseurile dumneavoastră din anii imediat
următori instaurării dictaturii comuniste de tip stalinist în România
descoperim un strigăt de durere şi revoltă împotriva agresiunii
acestei dictaturi şi destinului nenorocit al neamului românesc de-a
lungul istoriei sale. Citeam în Despre fiinţa neamului românesc în
chiar debutul eseului: „Nemântuită este tema fiinţei neamului
românesc sortit să dăinuiască şi să crească sub vreme sau peste
vremea lui istorică de aproape două mii de ani!” E parcă o
exclamaţie aproape disperată a neputinţei de a exprima nenumăratele
adevăruri de complexitatea lor, de o extraordinară nevoie de
cunoaştere, de misiunea istorică şi-n acelaşi timp patriotică a omului
de cultură, indiferent de locul în care se află, cu atât mai firesc a
universitarului şi omului de ştiinţă. Şi-i citaţi pe Cotruş şi pe
Caragiale care exprimau, în epoci diferite, aceeaşi idee despre
rezistenţa „de piatră” a neamului românesc de-a lungul istoriei sale.
Vă mai aprindeaţi astfel şi în faţa studenţilor dumneavoastră?
T.B.: E inevitabil uneori să te aprinzi când expui pe o temă
despre fiinţa neamului românesc a cărui mădular organic eşti, cu atât
mai mult când te afli departe de ţară cu puţine speranţe ale
îndepărtării unor nenorociri omeneşti, pârjoliri, detenţii, omucideri,
suferinţe cumplite, la multe dintre ele tu fiind martor. Vorbeşti
adeseori şi-n această calitate, pentru că ai trăit şi tu coşmarul
neamului tău. Apoi era şi o descătuşare, uneori chiar o satisfacţie fără
egal să vorbeşti despre fiinţa neamului, de tradiţiile satului românesc,
de constituirea ca neam a poporului nostru făurit într-un spaţiu
antropogeografic favorabil unei roiri spirituale, şi numesc cetatea
Transilvaniei un ţinut semănat de Dumnezeu cu câmpii roditoare
265

Discobolul
lângă ape mari şi molcome, cu păduri întinse, câmp şi crâng ce-a
favorizat o dezvoltare armonioasă peste civilizaţia daco-romană,
rodind creştinismul mântuitor. Era într-adevăr o plăcere să vorbesc
studenţilor mei despre spiritualitatea românească, la început orală,
mai apoi scrisă, cu toate influenţele ce-au creat basmul românesc, un
Nastratin Hogea, un Păcală sau un Ivan Turbincă a lui Ion Creangă,
de Eminescu, genialul nostru poet, de Caragiale, de Rebreanu, de
Goga, de Arghezi, Blaga sau Ion Barbu şi ceea ce a mai urmat.
C.N.: Aţi făcut în acelaşi eseu referire la durerea
dumneavoastră legată de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de nord,
răpite României de către sovietici în urma Pactului Ribbentrop-
Molotov.
T.B.: Da, e una din suferinţele mele dezbinarea României
Mari, faptul că românii de pe cele două maluri ale Prutului n-au găsit
soluţii să se unească după prăbuşirea imperiului sovietic care au
supus pe fraţii noştri de peste Prut la un continuu proces de
deznaţionalizare şi teroare, punându-mă nu o dată în situaţia lor…
C.N.: Mai vorbeaţi şi despre o altă suferinţă a unei dezbinări
iraţionale. Despre ce este vorba?
T.B.: Desigur, vorbim adesea cât de toleranţi suntem noi
creştinii ortodocşi cu semenii noştri. Cu fraţii noştri Uniţi, însă, am
fost neiertători, ori ei au reprezentat de-a lungul istoriei noastre, din
epoca luminilor chiar, cheagul spiritual şi ecumenic religios al
bisericii române viitoare, unită cu ortodocşii – nu gonită de aceştia
din bisericile lor clădite de Uniţi. E impresionant desigur să vedem
cum cu toată prigoana sovietică din Basarabia şi Bucovina de nord,
românii n-au renunţat la limbă, portul şi tradiţiile lor. Nu puţini s-au
rugat şi au murit şi s-au îngropat în drapelul tricolor, sub inscripţii de
epitaf în litere latine. Mi-am unit nu o dată soarta cu a acestor bravi
români basarabeni sau bucovineni cu aceeaşi speranţă ca a lor şi a
acelor români ce au fost nevoiţi să trăiască în exil, acea speranţă că
limba românească va dăinui şi înflori în pluralitatea ei stilistică.
C.N.: Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea şi
răbdarea de a răspunde întrebărilor mele.
Paris, 27 iunie 2009
266

GEORGE L. NIMIGEANU
Desculţ prin nedreptăţile vremii
(continuare din numărul 136-137-138/2009)
Aşezată cu faţa la drum, casa gazdelor noastre avea o curte
mare pe stânga, clădirea ocupând partea dreaptă, între ea şi gard
întinzându-se o grădină plină de flori, care, încă de la intrare, te
întâmpina cu câteva straturi rânduite frumos, fiecare palmă de
pământ fiind gospodărită cu folos. Câţiva pomi străjuiau grădina
aceea, umbrind ferestrele cu o umbră protectoare faţă de arşiţa
nemiloasă a soarelui aflat în crugul zilei.
Văzându-ne „pe drumuri”, gazdelor noastre li s-a făcut milă
de noi, mai ales că bani nu prea aveam, flămânzi, osteniţi şi fără nici
un sprijin se vedea cu ochiul liber că suntem, aşa că părinţii noştri sau
înţeles cu oamenii aceia să ne găzduiască în schimbul ajutorului
pe care aveau să-l dea şi în agricultură şi la treburile gospodăreşti.
Găzduirea noastră însă a fost precedată de o surpriză, aşa li se păruse
părinţilor, pentru că ni s-a oferit camera de pe dreapta casei, cum
intrai în curte, adică tocmai camera care dădea spre grădina de flori
şi de zarzavaturi de la stradă, care se întindea pe toată lăţimea casei,
pe lângă drumul care ducea spre zona mărginaşă şi mai sărăcăcioasă
a satului, până la marginea lui, aproape de gârlă – Canalul Sturza.
Camera era umbrită mai toată ziua şi din această pricină era destul de
răcoroasă şi cam umedă, chiar şi-n timpul verii toride, vegetaţia
grădinii din faţă şi din lateral acoperindu-i pereţii pe-afară. Ne-am
dumirit mai târziu de ce anume acea cameră era liberă, dar, cum
„calul de dar nu se caută la dinţi”, am fost mai mult decât mulţumiţi
de găzduire. Ulterior am constatat că uneori trebuia să facem foc şi
ziua, pentru a încălzi aerul, cât de cât, să nu ne fie rece peste noapte.

Discobolul
Partea din mijloc a casei şi în continuare către partea din
stânga curţii se încălzea la soare de dimineaţa până către asfinţit,
camerele fiind rânduite una lângă alta, două dintre ele având o intrare
şi prin camera prin care intram în odaia noastră. Mai erau şi alte
încăperi în care se intra din curte, dar nu ţin minte să fi intrat cândva
în ele, în perioada în care am locuit în curtea acelor oameni.
În continuare se rânduiau acareturile gospodăreşti, grajdul, şi
şura, după care o parcelă de viţă de vie despărţea curtea aceasta de
cea a vecinului, către centrul Jariştei, unde casele erau mai arătoase
şi mai bogate, centru spre care drumul suia domol, trecând pe lângă
clădirea şcolii, lăsând pe stânga curtea largă a bisericii în construcţie.
Ne-am rânduit lucruşoarele noastre puţine pe cele două paturi
din încăpere, părinţii s-au tot sfătuit pe tăcute vreo câteva zile, s-au
înţeles ce şi cum şi cu gazdele noastre, după care tata a plecat să-şi
caute unitatea. Exact cât a lipsit nu-mi amintesc. Îmi aduc aminte
însă că în acea perioadă a plouat destul de mult, îmi era cam frig dar
tot pe-afară eram şi, cum pe acoperişul casei se vedeau de jos ţiglele
sparte, apa a pătruns în pod şi prin tavan a început să picure ici-colo
în încăperi. L-am văzut pe fiul gazdei sprijinind o scară lungă de
streaşina casei şi suindu-se pe acoperiş cu câteva ţigle în mână a
început să le înlocuiască pe cele sparte, dirijat din ogradă de către
stăpâna casei. Mi-am adus aminte de acest episod, chiar de mai multe
ori, pentru că lucrurile s-au desfăşurat întocmai ca în bancul
ardelenesc în care ginerele dirijat de soacră înlocuia şi el nişte ţigle
sparte pe acoperiş, în timp ce tuna şi fulgera de mama focului, la
fiecare tunet mai zdravăn ginerele raspunzând cu câte-o remarcă
specifică: no, no-no, şi, în final, după un trăsnet care a lovit-o pe
soacră-sa, no aşe! Numai că acolo, în Jariştea, lucrurile s-au
desfăşurat fără finalul din banc, ţiglele fiind înlocuite, ploaia care s-a
pornit, cu înteţită mânie parcă, spălând curtea şi drumul, îndată ce
treaba a fost terminată.
Zilele, cele mai multe, erau frumoase, în împrejurimile Jariştei
şi-n grădinile de lângă case viile dădeau în pârg, pregătindu-se de
cules; ba chiar se şi culegeau strugurii timpurii. Aerul aromea a
tămâioasă şi a fructe coapte, viile mă primeau cu braţele deschise,
păzite fiind şi de cireşi şi de zarzări, şi de pruni, de meri şi caişi, ba
chiar şi de nuci, între ei petrecându-mi cele mai multe dintre zilele
anilor aceia „de la Jariştea”, cu toate necazurile şi greutăţile noastre,
aşa că toate acestea mi s-au păstrat în memorie într-o lumină
268

Memoriale şi jurnale
favorabilă, poate şi pentru că acolo am descoperit frumuseţi şi am
trăit momente cu care nu m-am mai întâlnit nicăieri şi niciodată, în
altă parte şi în alt timp al vieţii mele.
Şi, dintr-odată, a pornit iureşul culesului. Viaţa satului s-a
înteţit odată cu trecerea zilelor, drumurile s-au însufleţit, umplânduse
de căruţe şi de oameni, într-un du-te-vino zgomotos, marcat parcă
şi de-o veselie „la vedere”, specifică şi locurilor şi momentului acela
deosebit din viaţa anuală a oamenilor. Căruţele în care tronau
ciuberele înalte ori butiile încăpătoare în care se cărau strugurii
culeşi, treceau când pline, când goale, oamenii glumeau făcând haz
unii de alţii, în curţile caselor se aşezau, după obicei, instalaţiile
ţărăneşti pentru zdrobitul strugurilor şi pentru storsul mustului, uşile
pivniţelor erau larg deschise pentru aerisire, iar butoaiele, care până
atunci fuseseră reparate, călăfătuite cu papură, spălate, verificate să
nu curgă şi tratate cu fum de pucioasă, aşteptau să fie umplute cu
must, aşezate pe locurile lor în locaşurile dinainte stabilite, după
soiul vinului de mai târziu. Aici, şi numai aici, am văzut cum se
zdrobeau strugurii cu caii, după ce mai întâi erau spălaţi din cap
până-n picioare, insistându-se în special asupra curăţeniei picioarelor
şi a copitelor, acestea fiind spălate cu apă caldă şi săpun, chiar de
mai multe ori, după care se ştergeau cu grijă, cu prosoape curate,
apoi se înfăşurau cu fâşii curate de pânză până aproape de genunchi.
Am văzut şi cum se zdrobeau strugurii de către oamenii desculţi,
pregătiţi anume pentru ceea ce aveau de făcut. Mustul umplea
ciuberele care aşteptau la rând, curgând în şuvoaie groase prin
urdinişuri anume făcute în marginile verticale ale platformelor
solide, din scânduri zdravene. Fiecare om avea de împlinit sarcini
precise şi acţiona cu îndemânare şi la timp. Am mai văzut şi altfel de
modalităţi de prelucrare a strugurilor, dar asta s-a întâmplat în anul
următor, într-o curte în care mecanizarea era la ea acasă, cantităţile
de struguri şi de vin fiind uriaşe. Aşa credeam eu, atunci, în acei ani.
Însă momentul acestui prim contact cu viaţa specifică a viticultorilor
l-am înregistrat ca pe un fapt nemaiîntâlnit până atunci şi nici de
atunci încoace. Asistam la un spectacol pe care atunci nu mi-l
explicam în nici un fel, el căpătând semnificaţii exacte mult mai
târziu, când am reuşit să compar primitivismul acelor stări de lucruri
cu „modernitatea” procedurală întâlnită ulterior, practică de care se
foloseau, cu acelaşi scop, alţi oameni, în alte locuri şi în alte timpuri.
269

Discobolul
În acele momente, însă, vedeam lucruri atât de noi încât rămâneam
cu ochii fixaţi pe câte un punct desprins parcă din cadrul general al
întâmplărilor la care asistam, simplu spectator, neînţelegând rostul
lor. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci şi pentru mine toate ţineau
de domeniul miracolului. Miracol materializat în cana cu must dulce
ca mierea care, din când în când, mi se oferea spre degustare. Ei,
flăcăule, îi bun mustu? - eram întrebat; iar eu răspundeam: bun,
badiţâ , bun!
*
* *
Şi au trecut câteva zile la rând în care am tot sărit dintr-o
poveste în alta, ba umblând printre butucii încărcaţi de struguri
dolofani, ba căţărându-mă în câte-o căruţă care aducea acasă
strugurii culeşi, ba gustând de ici de colo câte un pahar de must dulce
ca mierea. În tot acest timp mama s-a ocupat cu pregătirea mâncării,
de curăţenie şi de Viorel, eu, „mare” fiind, având treburi mai serioase
de împlinit: luarea în primire a lumii din jur – o întreaga şi
neaşteptată împărăţie a visului fără de margini.
Şi cum treceau zilele, aşa una după alta, ne-am pomenit cu
tata acasă. Îşi găsise unitatea, i se făcuse un riguros control medical,
în urma căruia s-a constatat că suferă de icter negru, căruia oamenii îi
ziceau gălbinare şi a fost trimis acasă, cu indicaţia strictă de a urma
un sever regim alimentar şi un anume tratament medicamentos. Întradevăr,
tata parcă nu mai era cel care plecase. Arăta pământiu la faţă,
spunea că-l doare ba ficatul, ba stomacul; bănuia că are şi ulcer, dar
nu era sigur, pentru că arsurile gastrice nu se manifestau zilnic, ci
doar când consuma anumite alimente. Oricum, icterul era problema
principală care-l îngrijora şi nu-i lăsa nici un răgaz. Cu toate acestea,
prezenţa lui între noi ne-a bucurat mult, liniştindu-ne parcă, mai ales
pe mama care era îngrijorată, pentru că într-o discuţie cu gazdele, ni
s-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm, găzduirea noastră de către
acea familie fiind temporară. Ceea ce era adevărat. Aşa că, după
câteva zile de odihnă, tata a început să caute altă gazdă.
Umblând prin sat, stând de vorbă cu oamenii şi întrebând în
dreapta şi-n stânga, doar-doar va găsi gazda primitoare la care să ne
mutăm, tata a aflat că nu departe de locul în care eram găzduiţi, pe
uliţa care trecea chiar pe sub fereastra noastră, ducând spre marginea
Jariştei, către gârlă, era „o colonie”, adică o curte cu mai multe
270

Memoriale şi jurnale
locuinţe în care îşi duceau viaţa necăjită nişte familii nevoiaşe, între
care şi două de ţigani. Oamenii cu care stătuse de vorbă îi spuseseră
tatei să încerce şi acolo, că poate va găsi găzduirea căutată. Ceea ce
s-a dovedit a fi adevărat. Am fost primiţi acolo, unde, în singura
cameră liberă, cu intrarea directă din curte, tata a găsit două paturi de
fier pe care se lăfăiau nişte saltele putrede şi, într-un colţ lângă geam,
o sobă confecţionată dintr-un butoi de tablă. Uşa abia se ţinea în
balamale, fereastra chioară avea nişte ochiuri sparte, pereţii coşcoviţi
lăsau impresia că stau să cadă şi prin tavan ici-colo se zărea cerul,
ţiglele din acoperiş fiind sparte. Dar, cum zicea şi tata, era mai mult
decât nimic. În plus chiria era doar de câţiva lei pe lună. S-a pus tata
pe treabă şi după câteva zile camera aceea a căpătat altă faţă. Uşa a
fost reparată, ferestrei i s-au pus ochiuri noi, soba ciocănită şi pusă pe
picioare, pe paturi au apărut nişte strujacuri făcute din pânză de sac
pline cu pănuşi, pereţii au fost văruiţi, găurile din acoperiş au fost
astupate cu câteva ţigle, iar cea din tavanul camerei a fost astupată
din pod cu nişte bucăţi de scândură fixate pe grinzi cu câteva cuie.
Camera arăta altfel de cum era la început, aşa... „mai ca lumea”.
Chiar şi pe jos lutul camerei fusese „uns” din nou şi se uscase,
părând neted. Mirosea a curat când ne-am mutat, bucuroşi că nu stăm
sub cerul liber. Aveam acoperiş deasupra capului, nu ne ploua, nu ne
bătea vântul, aveam unde şi în ce să facem focul şi aveam şi paturi pe
care să ne putem întinde seara, la culcare. Numai că...
Numai că tata era bolnav şi, după o vreme, mama a trebuit să
se îngrijească de toate. Dar ceea ce ne-a adus în faza de disperare a
fost pacostea ploşniţelor şi a păduchilor care pur şi simplu au năvălit
peste noi după câteva zile şi au început să ne mănânce de vii. Vedeai
cu ochiul liber şi ziua şi noaptea – dar mai ales noaptea – şirurile
ploşniţelor mărşăluind dinspre vecinii ale căror locuinţe nu văzuseră
varul de cine ştie câţi ani. Noaptea, ploşniţele patrulau pe tavanul
destul de jos şi când ajungeau deasupra noastră, a celor care eram pe
paturi, îşi dădeau drumul căzând exact acolo unde dormeam.
Pişcăturile care urmau ne scoteau din minţi. Şi mai erau şi păduchii
care, ascunşi în cusăturile cămăşilor şi ale hainelor, se ospătau în
voie, zi şi noapte, sugându-ne sângele şi anulându-ne odihna. Ne
târam de-a lungul zilelor, palizi şi fără vlagă. Mama, săraca de ea,
fierbea zilnic lenjeria, tata demonta paturile şi le scotea afară, unde le
ungea cu petrol şi le lăsa de dimineaţa şi până seara la soare; scotea
271

Discobolul
la soare şi strujacurile pe care le sprijinea afară de pereţi, dar...
zadarnic. Noaptea calvarul pornea de la capăt. N-aveam nici o ieşire.
Într-o zi, umblând prin comună şi întrebând dacă ştie careva
de un doctor, oamenii l-au îndreptat către locuinţa unui bătrân medic
militar, evreu, stabilit în Jariştea nu cu mulţi ani în urmă. Ajuns la el,
medicul l-a invitat în casă, dar tata n-a vrut să intre, dezvăluindu-i şi
motivul pentru care refuza: păduchii şi ploşniţele. Medicul l-a tot
descusut pe tata, ba de una, ba de alta, şi cum de-a ajuns la Jariştea.
Tata, fire deschisă, i-a destăinuit toate problemele noastre, „de-a fir a
păr”. Ascultându-l, tata vedea cum medicului i se luminează chipul,
dar nu pricepea de ce anume. A venit apoi rândul doctorului la
destăinuire, aşa că tata a aflat chiar din spusele acestuia, că este
evreu, fost medic militar, că avea ceva neamuri în zona Bucovinei
furate, neamuri despre care nu mai ştia nimic. Şi, după destăinuiri, ia
zis tatei clar şi rar, să ţină minte: nu mi-ai spus, dar dumneata ai
icter; şi încă unul avansat, adică icter negru, aşa-i? Aşa-i, a răspuns
tata. Dacă vei face exact ce-ţi spun eu, n-o să mai ai, a continuat
doctorul. A intrat în casă şi după câteva minute s-a întors, ţinând în
mână o sticlă înfundată cu un dop de plută, pe care i-a înmânat-o
tatei, zicându-i: uite, ai aici un litru de rachiu tare, în care s-au
amestecat douăsprezece plante medicinale. Bei dimineaţa, pe
stomacul gol, câte-un sângeap mic, după care mai bei şi unu de ulei
dublu rafinat de bostan şi mănânci după aceea, după o jumătate de
ceas. Zilnic! Înţelegi? Da! - a răspuns tata, răsăpicat. Când termini
şâpul ista, mai vii după altu!... şi... să fii sănătos! Ai auzit ? Da,
domnule doctor, să trăiţi! a zis tata. Şi cât trebuie să plătesc pentru
asta? - a mai întrebat tata. Să fii, mata, sănătos!, a răspuns doctorul.
N-ai de plătit nimica. Ai destule necazuri. Plăteşte-le pe ele, dacă
poţi! Da, să nu uiţi, să vii şi după al doilea şâp! Că nu-i destul unu.
Ai înţeles, soldat? Am înţeles, să trăiţi! A răspuns tata, luminat la
chip. De păduchi şi de ploşniţe scapi... fugind. Pleacă de-acolo şi
arde ce-i de ars. Nu lua cu dumneata, mai ales că ai şi copii mici. Să
nu se imbolnăvească şi ei, că necazu-i de zece ori mai mare. Auzi?
Pleacă de-acolo!... Şi... ne mai vedem, da? - a mai zis doctorul. Da, a
răspuns tata. Mergi cu bine, omule, şi vezi-ţi de necazuri.
Mulţumesc, domnule doctor, mulţumesc din inimă, a mai zis tata şi,
luând sticla aceea de rachiu, a salutat milităreşte rostind un hotărât
„să trăiţi”!. Să trăim cu toţii, a mai zis doctorul, râzând. Pe drum,
întorcându-se spre casă, tatei nu-i venea să creadă că toate cele
272

Memoriale şi jurnale
întâmplate în curtea doctorului erau adevărate, dar ducea în mână o
sliclă înfăşurată într-un ziar, sticla aceea fiind cel mai bun martor că
nu visează. Şi ţinând sticla aceea în mână, se bucura de garanţiile
doctorului că se va însănătoşi, dar se şi întrista întrebându-se unde să
plecăm, la cine anume, să scăpăm de chinurile păduchilor şi
ploşniţelor. Cine oare ne-ar primi în casa lui ştiind bine în ce
păduchelniţă şi ploşniţărie ne duceam zilele chinuite?...
Ajuns acasă, după ce i-a povestit mamei întâlnirea cu
doctorul, tata a stabilit începerea tratamentului anti-icter chiar de-a
doua zi. Au găsit ulei de sâmburi de bostan, regimul alimentar
nefiind o problemă. Rămânea de rezolvat mutarea urgentă, dar până
la mutare, scoaterea paturilor la soare, ungerea lor, spălatul hainelor
erau de neînlocuit, ca o primă şi absolut necesară măsură pentru
evitarea îmbolnăvirii. Mai ales că mutarea din ograda aceea mizeră
nu se întrevedea a fi curând.
Ziua, cu copii vecinilor din curtea aceea, mă jucam fără de
griji. Mai ieşeam şi-n drum, în al cărui colb gros ni se înfundau
picioarele desculţe, bătucite, cum se înfundau şi roţile căruţelor care
se îndreptau către sau dinspre zona aceea de margine de sat, care nu
era a viilor, ci a zarzavaturilor, la câţiva zeci de metri aflându-se
gârla, prin vadul căreia curgea apa necesară la udatul terenurilor
cultivate. Căruţa noastră lenevea sub streaşina şurii vecine, pe
dreapta curţii „păduchelniţei”, singurul loc în care umbra lăsa un
firicel de răcoare. Calul nostru, legat la căruţă, acolo îşi petrecea
vremea, atâta timp cât tata n-avea de lucru cu căruţa. Era greu şi
pentru oameni şi pentru animale, în curtea aceea nefiind nici o şură,
nici un grajd. Uneori, tata împrumuta calul unor săteni care îl
foloseau la câmp, în schimbul unor alimente, dar cum nu în toate
zilele era nevoie de el, acolo sub streaşina şurii vecine îşi primea
tainul şi apa şi îndura bâzâitul şi înţepăturile muştelor. Tata ţinea
locul acela curat şi nimeni n-a zis nimic de rău despre faptul că
ţineam calul acolo, în curte, mai ales că aproape fiecare familie din
curtea aceea ţinea câte ceva pe lângă casă: unii, găini, alţii, raţe, doi
dintre vecini având şi câte un purcel. Şi cum păsările murdăresc mai
mult, era mai murdar restul curţii decât locul în care ţineam calul. Şi,
venind vorba despre păsări, trebuie să spun că unul dintre vecini avea
nişte păsări foarte frumoase. Între ele, cocoşul patrula autoritar,
ţanţoş nevoie mare şi voinic cum n-am mai văzut. Avea un penaj
273

Discobolul
bogat, strălucitor şi viu colorat şi era atât de bătăios încât toţi ţâncii
din ograda aceea – nu puţini – îi luaseră frica. Eu, proaspăt venit, nu
ştiam de ce e în stare viteazul acela. Într-o zi, ieşind în drum, am
lăsat portiţa deschisă Atât a trebuit! A ieşit în drum mai întâi
cocoşul, după care, câte una, câte una, au ieşit şi găinile. În drum,
peste cârdul acela găinăresc, trona autoritatea cocoşescă a
împricinatului, care îşi rotea privirea ageră când într-o parte, când în
cealaltă, supraveghind starea de lucruri, pe când găinile râcâiau cu
ghiarele stârnind colbul drumului, care prinsese să plutească în aer.
Văzând ce ispravă făcusem lăsând portiţa deschisă, am dat să alung
găinile înapoi în curte. Le-am huşuit dintr-o parte, am dat fuga şi-n
cealaltă, dar găinile nu şi nu ! Nu se dădeau duse din drum. Şi cum
mă străduiam din toate puterile să-mi repar greşeala, fugind ba-n
stânga, ba în dreapta, iată că mă pomenesc cu cocoşul proţăpit
înaintea mea, cu penele înfoiate, zbârlite şi cu ciocul ridicat
ameninţător, ţintindu-mă cu o privire duşmănoasă. N-am de lucru şi
mă reped la el, să-l dau deoparte, dar nu fac nici doi paşi că mă şi
pomenesc ciocnit drept în mijlocul frunţii de ceva ascuţit, fiind, în
acelaşi timp, plesnit puternic din lateral, ca şi cum cineva m-ar fi
lovit cu palmele peste urechi. O clipă am văzut negru înaintea
ochilor, apoi nişte steluţe verzi au prins să plutească roind în cerul
acela negru din faţa mea, brăzdându-l în toate direcţiile, după care,
ameţit de-a binelea, am căzut lat în colbul drumului. M-am trezit
stropit cu apă de către mama; în frunte aveam un cucui roşu
însângerat, iar urechile îmi ţiuiau de mama focului. Nu-mi dădeam
seama ce s-a întâmplat cu mine. Îmi vedeam părinţii bucuroşi că miam
revenit, dar când m-am ridicat din pat, râzând, m-au certat că „mam
luat la trântă cu cucoşul”, sfătuindu-mă ca pe viitor să nu mă mai
apropii de el. A fost prima dată când am văzut stele verzi... şi a fost
şi... ultima săptămână în care am mai stat în curtea aceea păzită de un
cocoş bătăuş, pentru că stăpânul lui l-a prins şi l-a pedepsit, făcându-l
borş, rugat fiind, dar şi certat, de către vecinii care aveau copii mici,
pentru că viteazul obişnuia să atace ţâncii din curte, faptă săvârşită de
cocoş aproape zilnic.
274

275
Memoriale şi jurnale
*
* *
Respectând tratamentul recomandat de medic, pe măsură ce
timpul trecea, tata se simţea tot mai bine. A terminat „şâpul”, a mai
primit încă unul, tot fără plată, aşa cum i se promisese, doctorul
mulţumindu-se doar cu taifasul prelungit în care îl descosea pe tata,
cu ocazia vizitelor „de dat raportul asupra stării de sănătate”, cum îi
plăcea doctorului să numească prezenţa tatălui meu în cerdacul lui.
Se stabilise între ei o legătură sufletească, fiecare descoperind în
celălalt trăsăturile unor prieteni de altădată, dispăruţi în vălmăşagul
vremurilor vitrege.
Într-o bună zi ne-am trezit cu doctorul în magherniţa în care
ne duceam zilele, sfatul lui fiind de a ne muta cât mai repede cu
putinţă din păduchelniţă. Aşa că tata a început să umble din nou prin
sat, să caute gazdă. Şi întrebând în stânga şi-n dreapta, prinde din
zbor vorba că mai vechiul lui prieten – Costică Vâlcu – s-a întors viu
şi nevătămat din război. Veste mai mare nu cred să fi avut tata în
acele zile. S-a răsucit pe călcâie şi-n graba mare a întins pasul către
casa de lângă biserica în construcţie. Bucuria revederii celor doi
vechi prieteni nu se poate cuprinde în cuvinte. Povestea tata că mai
întâi s-au oprit unul în faţa celuilalt, privindu-se, parcă studiindu-l pe
celălalt, când cu priviri directe, când bănuitori, ca şi cum ceea ce
vedeau n-ar fi fost adevăr gol-goluţ. Apoi s-au repezit unul la altul,
îmbrăţişându-se şi rotindu-se pe loc, parcă într-un joc copilăresc fără
nume. Au izbucnit, în final, într-un strigăt de bucurie, fiecare rostind
numele celuilalt, ca la comandă... S-au desprins apoi, dându-se
înapoi cu câte un pas, parcă pentru a-şi asigura spaţiu suficient pentru
elanul unei noi îmbrăţişări. Ăştia-s nebuni, şi-or fi zis în gândul lor
cei de-ai casei, nevenindu-le să creadă că oamenii aceia din faţa lor
sunt întregi la minte. Aceştia, însă, s-au liniştit după o vreme şi s-au
întins la poveşti, fiecare deşirând ghemul întâmplărilor pe care le-au
trăit fiecare în parte, de-a lungul anilor în care nu se văzuseră. Şi
vinul era bun şi îndestulător şi timpul trecea neavând oprelişti, şi ei
aveau atâtea de povestit...
Se înnoptase deja şi mama a început, ca şi-n alte dăţi, să-ţi
facă griji, neştiind unde s-a rătăcit tata. Mămăliga se răcise de
multişor, timpul trecea greu, aşteptarea trezind fel de fel de gânduri,

Discobolul
care mai de care mai prăpăstioase, închipuirea în lucrarea ei
neînţeleasă inventând cine ştie ce primejdii, una mai mare decât
cealaltă. Într-un târziu, către miezul nopţii poate, poate după, iacătă-l
şi pe tata. Criţă! S-a trântit îmbrăcat pe pat şi-a adormit buştean.
Mama, văzându-l acasă, - povestea ea cândva, peste ani – s-a
bucurat, lăsându-l să doarmă. Doar a doua zi a început să-l descânte,
blagoslovindu-l în fel şi chip. Tata, spăşit, a tăcut o vreme, lăsând-o
pe mama să-şi verse focul. A îndurat el cât a îndurat „spălătura”
mamei, frecţia ei „cu ou şi cu oţet”, după care, nemaiputând răbda, a
izbucnit: ia, mai taci şi tu şi nu mai meliţa atâta! Taci...şi-ascultă! A
venit Costică din armată... înţelegi? Ne mutăm la el, într-o zi –
două...! Auzi?... Ne... mu-tăm! Asta-i! Ce mai vrei să-ţi spun? La el
am fost aseară! La el! Auzi? Şi cuprinzându-i mijlocul cu braţele, a
ridicat-o de la pământ, a învârtit-o pe loc, de parcă s-ar fi luat cu ea
la trântă şi, după ce a sărutat-o, a lăsat-o încetişor în jos, până ce
picioarele ei au revenit pe lutul rece al încăperii. După care s-a dat
doi paşi înapoi şi, privind-o, a întrebat-o: ei, ce mai spui acuma?
Mama amuţise! Nu mai avea glas. L-a privit câteva momente, apoi sa
repezit la el, cu ochii plini de lacrimi. L-a îmbrăţişat şi fără să
scoată vreo vorbă, a început să plângă şi mai tare. Numai că acum
plângea şi râdea în acelaşi timp. Lacrimile îi curgeau şiroaie, dar
chipul îi era luminat, bucuria ei neputând fi stăpânită. Râdea şi
plângea... plângea şi râdea, privindu-l pe tata. Probabil cuvintele naveau
putere să exprime ceea ce simţea. Într-un târziu, după ce a stat
o vreme cu tata pe marginea patului, a zis: ne mutăm, ne mutăm,
Doamne, ne mutăm! A dat Bunul Dumnezeu şi ne mutăm!
Noi copiii, eu şi Viorel, priveam scena aceea înfricoşaţi, mai
ales la început, după care, pe măsură ce atmosfera se lumina,
bucurându-ne de vestea mutării, încredinţaţi fiind că vom scăpa de
păduchii şi ploşniţele care ne sugeau sângele. Ne-am căţărat pe pat
lângă ei, i-am cuprins cu mâinile de gât şi stăteam liniştiţi aşteptând.
Oare ce aşteptam? Gestul nostru însă în loc să curme şirul lacrimilor
mamei, mai tare l-au stârnit şi am văzut şi-n ochii tatălui câte-un
strop de rouă în fiecare ochi, lucind într-un anume fel, de neexplicat,
pentru mine, atunci.
276

Memoriale şi jurnale
*
* *
Casă de gospodar cu stare şi cu dare de mână, casa lui Costică
Vâlcu era una arătoasă, bine clădită şi cu încăperi judicios rânduite,
atât pentru cei ai familiei, cât şi pentru eventualii oaspeţi şi pentru
slujitorii de care proprietarul avea nevoie zi de zi. Era, deci, loc
destul şi pentru noi în curtea aceea largă şi lungă, în care un camion
putea să se întoarcă printr-o singură mişcare de ocolire. Casa era
costruită cu faţa către curte, lăsând la drum, pe o temelie ceva mai
ridicată, un perete în care ferestrele înalte şi largi primeau lumina
zilei, de dimineaţa şi până dincolo de amiază. În curte se intra pe o
poartă frumoasă, care pe dreapta avea o portiţă la fel, din drum
putându-se păşi pe un pavaj solid, care se lungea ocolind clădirea
până către acareturile din spate. Pe stânga, cum intrai din drum,
curtea era despărţită printr-un gărduleţ de lemn de nişte ronduri de
flori, între care un măr domnesc, doar de câţiva ani, rumenea la soare
câteva mere – „numărate”, ni s-a adus la cunoştinţă – aurii şi
îmbietoare, între frunzele de un verde intens, mai închis ca nuanţă.
Din anumite raţiuni, nu aveam voie să luăm nici un măr din pomul
acela, dar nu o singură dată am stat şi m-am uitat cu jind la
frumuseţea aceea aurie dintre crengile pomului cu pricina. În toţi acei
ani, cât am stat în Jariştea, în privinţa acelor mere, m-am ales doar cu
uitatul. Şi la fel şi cei ai casei. Ce se făcea cu acele mere n-am aflat
niciodată. Pe gardul acela dintre curte şi grădiniţa mărului domnesc
văd şi-acum, înşirate cu gura în jos, la uscat, nişte oale înalte de lut,
smălţuite frumos pe dinafară şi înflorate cu diferite motive populare,
oale în care se punea „la prins” laptele care urma să devină „lapte
acru” şi smântână, bunătăţi după care mă dădeam „în vânt”,
preferinţa mea fiind brânza cu smântână şi mămăliguţă caldă, cum
era şi laptele acru „de sub smântână” cu pâine. Şi de câte ori „văd”
imaginea aceea din copilaria refugiului nostru mi-amintesc şi de
vorba auzită la Jariştea cu ocazia unor certuri dintre vecini, ocazie în
care unii ziceau despre certăreţi că „si-au pus oalele pe gard”.
Din curte, casa avea mai multe intrări: una pentru camerele de
oaspeţi, una pentru cei ai casei, una pentru bucătărie şi cămară una
pentru camerele slujitorilor. Şi mai era încă una care ducea la pivniţă,
dar aceasta era tocmai în capătul clădirii, în pivniţă intrându-se din
lateral. Pe toată lungimea spatelui casei era un gard înalt, de lemn,
277

Discobolul
dincolo de el aflându-se curtea largă şi lungă a bisericii în
construcţie, pe a cărei temelie de beton noi copiii am găsit un ideal
loc de zbenguială. Pe stânga curţii, în continuarea rondurilor de flori,
se înălţa crama – o clădire la fel de înaltă precum aceea a casei, doar
că zidurile cramei erau mai groase, sau poate că aşa mi se păreau
mie. În cramă se intra dinspre spatele curţii, şi se putea intra cu
camionul, pentru că gazda noastră vindea vin cu butoiul, cu cisterna,
nicidecum cu litrul. Când intra camionul, acesta înainta până în
spatele curţii şi, printr-o mişcare de ocolire, se orienta pentru a intra
cu spatele în pivniţă, coborând încet pe o pantă lină. După încărcare,
maşina pornea înapoi, ieşea din cramă şi virând uşor spre dreapta,
întorcea şi ieşea pe poartă direct în drum. În cramă, budanele erau
rânduite pe ani, erau numerotate şi însemnate cu nişte semne numai
de cei de-acolo înţelese şi cred că, aşa cum stăteau pe locaşurile lor,
aveau cam doi–doi metri şi jumătate înălţime. Cât vin o fi încăput
într-o astfel de budană, cine ştie? Şi nu erau două, trei... Pentru că
mai ştiu că, de multe ori, câte două-trei camioane, aşteptau să intre la
încărcat.
Pe aceeaşi parte a curţii, în continuarea cramei, erau câteva
acareturi, după care venea un gard de lemn, lung de vre-o zece metri,
pe la jumătatea lui aflându-se o portiţă care făcea legătura cu ograda
la fel de largă şi la fel de bine gospodărită a lui Milică Vâlcu, fratele
lui Costică. Spatele casei acestuia sprijinea rondurile de flori de la
intrarea în curtea lui Costică şi continua pe toată lungimea cramei,
până către gardul din spate, dintre curţi. Lângă portiţa aceea dintre
curţi, mare, vigilent şi fioros, un câine cu un lanţ lung atârnat de gât,
lung atâta cât să poată păzi portiţa, sta zi şi noapte la datorie. Nu am
putut să trec niciodată singur din curtea lui Costică în cea a lui
Milică, din cauza acelui câine, deşi mi-am dorit de nenumărate ori să
ajung dincolo, să mă dau în leagănul acela montat în spatele curţii şin
care şi Mitică şi Lili, verişorii mei, copiii unchiului Pintilie, se
dădeau în voie, după venirea lor în Jariştea, găzduiţi fiind de către
Milică.
În prelungirea gardului acela, urmau nişte şoproane mari în
care, parcă gata de plecare la drum, aşteptau docarul, „bricul” şi
şareta pe care le foloseau gazdele, fie la plimbare, fie la câte un
control rapid prin vii. Şi, în sfârşit, la capătul acestor acareturi, curtea
se despărţea de via care se întindea pe-o pantă domoală, suitoare
către centrul Jariştei, printr-un gard destul de înalt, care într-o parte
278

Memoriale şi jurnale
avea o poartă de acces în vie, prin care puteau trece în voie căruţele
încărcate cu butoaie, în timpul culesului, sau în perioada lucrărilor de
îngropare, dezgropare, a legării sau stropirii viei cu soluţie de piatră
vânătă.
Trebuie să mai amintesc aici şi de faptul că gazdele noastre
mai aveau o casă, la fel de bine gospodărită, undeva pe deal, în
mijlocul viilor, la care casă am fost de mai multe ori în timpul
culesului strugurilor, dar şi la culesul zarzărelor şi al prunelor.
Costică Vâlcu i-a promis tatei că-i va da casa aceea, plus un hectar de
vie, cu acte în regulă, dacă se va hotărî să rămână în Jariştea. Dar tata
a tot amânat răspunsul, neştiind ce hotărâre să ia, neştiind ce va
aduce ziua de mâine şi nici încotro ne vor arunca întâmplările vieţii,
vremurile fiind extrem de vitrege. Dar această ofertă a gazdelor
noastre era mai mult decât tentantă, mărinimia lor trezind în sufletele
părinţilor sentimente de adâncă preţuire, despre ei povestind ori de
câte ori aveau ocazia, cu emoţie în glas şi mereu cu vie recunoştinţă.
*
* *
După discuţia dintre părinţi, după noaptea de pomină a tatei cu
cu prietenul lui întors din armată, au început pregătirile pentru
mutare. Primul lucru a fost dezinsecţia tuturor hainelor noastre,
inclusiv a lenjeriei de pat. Toate, toate, pe rând, au fost fierte
îndelung, în curte, într-un cazan şi, după uscare şi călcare cu fierul
încins, au fost împachetate, după care, imediat, tata le aşeza în căruţă
într-un cufărîncăpător şi pleca să le ducă la Costică Vâlcu, unde, ca
la nimeni altul, ni s-au dat două camere din cele pentru oaspeţi.
Definitiv nu ne-am mutat până când lucrurile noastre n-au fost
trecute prin fierbere, călcare şi dezinfectare, cum prin dezinfectare au
trecut şi lada de zestre şi căruţa, acestea din urmă fiind unse (şterse)
cu petrol şi lăsate la soare să se usuce. În final, au venit şi cele de pe
noi, de data aceasta, după ce, într-o încăpere goală din casa
prietenilor noştri, am trecut şi noi printr-o spălătură zdravănă, dând la
fiert hainele dezbrăcate. După ce ne-am îmbrăcat cu haine şi rufărie
curată, ne uiatam unul la altul şi parcă nu ne recunoşteam, parcă nu
eram tot noi cei de până atunci..., parcă eram alţii, mai uşori, mai vii,
mai bucuroşi. Bucuria noastră n-avea nume, dar ştiam că am scăpat
de-o mare pacoste. După o vreme, când ne duceam la gârlă, mergeam
279

Discobolul
ocolind păduchelniţa pe partea stângă a drumului, nu cumva să sară
pe noi vreun păduche pripăşit în colbul gros şi fierbinte din faţa porţii
acelei curţi în care ploşniţele ne-au mâncat de vii.
Camerele puse la dispoziţie de noile noastre gazde ne-au
primit ca şi cum am fi locuit acolo de când lumea. Mirosea a curat,
aerul era proaspăt şi înviorător dimineaţa şi ne cuprinsese o stare de
bine, cu toate că peste zi căldura de-afară se strecura şi în încăperi,
geamurile fiind însorite până către seară. Mâncarea se pregătea la
bucătărie şi mama era bucuroasă că avea prilejul să arate ce şi cum
ştie să gătească şi că putea măcar cu atâta să mulţumească pentru
binele pe care ni-l făceau oamenii aceia.
Aveam la îndemână două camere frumoase, dar cât am stat
acolo ştiu că am folosit doar una singură. În cealaltă, cea de la drum,
în lada de zestre a mamei, păstram hainele de sărbătoare şi cele
groase, pentru iarnă. Ocupam doar încăperea în care intram din curte,
suind două trepte, uşa fiind dublă, cu geamuri înalte şi luminoase,
perdelele care erau fixate de la jumătatea lor în jos lăsând destul loc
deasupra pentru ca soarele să-şi poată arunca razele în camera
noastră, să se joace „de-a prinsa” cu noi. Noaptea, peste ferestrele
uşii, ca şi peste fereastra de-alături, se trăgea o draperie grea,
întunericul devenind atotstăpânitor, numai bun pentru pacea unui
somn reconfortant.
Două paturi largi şi moi, o masă cu patru scaune, un şifonier, o
sobă de teracotă şi lemne la îndemână, atâtea câte erau necesare,
pentru noi necăjiţii erau îndeajuns pentru a ne simţi în largul nostru.
Bucuroşi eram şi pentru că şi ceilalţi membri ai familei Vâlcu ne-au
primit ca şi cum am fi fost de-ai lor. Madam Vâlcu, Tăsică, băiatul
lor şi cele două fete, Lala şi Maricica, ne-au „adoptat” pe loc,
căutând să ne simţim cât mai bine la ei. Mai rar asemenea oameni,
mai ales în vremuri de inimaginabile răsturnări de situaţii, precum
cele de război.
După ce ne-am aşezat „într-ale noastre”, cum zicea Costică
Vâlcu, mama a început să ajute la bucătărie, încă de-acasă fiind
pricepută la pregătitul mâncărurilor. Rămasă fără mamă de pe la zece
ani, la vârsta la care ar fi trebuit să meargă la şcoală, în clasa a treia
primară, orfană deci, mama s-a văzut dintr-o dată „dădacă” a
surorilor ei mai mici, Ilenuca şi Anuţa (Ileana şi Ana), unchiul
Dumitru, fratele lor mai mare „împărţindu-se” între munca la câmp,
ajutându-l pe Moşu Roman şi treburile gospodăreşti de acasă, el,
280

Memoriale şi jurnale
împreună cu mama, pregătind mâncarea pentru toţi, adică „pentru
cinci guri” - cum zicea ea. Aşa că, rămânând „cu două clase”,
obligată fiind şi de către Moşul Roman, datorită greutăţilor, pe
negândite, mama a devenit „mămuca” surorilor ei. A muncit din
greu, tăind lemne, făcând mâncare, hrănindu-şi surioarele, spălând
haine şi făcând curăţenie, aducând apă în casă, ducând apă la vite,
dând la păsări şi porci şi măturând ograda şi drumul din faţa porţii.
Dar şi în grădină, plivind şi udând straturile de zarzavaturi.
Rămasă doar cu două clase, scria foarte greu, lăbărţat,
mânca litere, deseori împiedicându-se în cuvintele „domneşti” pe
care le întâlnea, mai târziu, în cărţile pe care le citea, lucru care noi
copiii l-am constatat nu o singură dată. Pentru că nici una dintre
greutăţile câte viaţa i le-a scos în cale - şi ea a trebuit să le învingă -
n-a reuşit să-i curme pofta de a citi, chiar cărţi pe care eu,
mărturisesc, nu le-am citit, deşi le aveam la îndemână. Mama citea
tot ce-i cădea în mână, numai că la povestit şi la scris se împiedica în
cuvinte, roşind în faţa noastră, a fiilor ei, de fiecare dată, sfiindu-se şi
cerând iertare. Aşa cum îşi cerea iertare şi pentru cum scria, când era
nevoită să ne scrie câteva rânduri. Dar mama avea calităţi pe care
mulţi şcoliţi nu le au: era blajină şi împăciuitoare, era harnică şi
îndemânatică la cele ale casei, pricepută şi bună gospodină, ştia
lucruri care pe noi, nu o singură dată, ne-au surprins prin precizie şi
profunzime, idei citite, bineînţeles, dar memorate cu temeinicie şi
folosite la momentul potrivit. Oare când le-o fi citit şi din ce cărţi?
Dar ceea ce ştia să facă într-un mod cu totul deosebit era pregătitul
mâncărurilor zilnice, încât mai mereu ne minunam de bunătăţile pe
care ni le pregătea. De Sfintele Paşti, încondeia ouă pentru câte o
stradă întreagă, zile şi nopţi la rând, fără odihnă, fără plată,
mulţumirea ei se reducea doar la câte un „mulţumesc” spus din toată
inima de către cei pe care îi ajuta, ea bucurându-se de bucuria pe care
fusese în stare să le-o facă celor din preajma sa. Cât despre cozonaci,
pască şi prăjituri, putea să se ia la întrecere cu oricine. Când o fi
învăţat să facă atâtea? Şi mai trebuie să spun că noi copiii am urmat
şcolile pe care le-am urmat numai datorită insistenţelor ei, ea
neacceptând să ne supunem interdicţiilor mai-marilor politici ai
vremii şi să rămânem în situaţia de „neşcoliţi”, aşa cum ar fi fost să
fie, conform ordinelor primite de la stăpânire. Am iubit-o pe mama,
cu toate năzdrăvăniile pe care le-am făcut şi cu toate necazurile pe
281

Discobolul
care i le-am pricinuit... şi au iubit-o şi cei care au cunoscut-o, cu
toate că, de multe-multe ori, binele făcut de ea i s-a întors, din partea
unora, sub formă de rău, de hulă, de vorbe strâmbe... Gura lumii!...
Şi cum se mai bucura când ne adunam cu toţii acasă, în jurul
mesei. Aducea bunătăţile, ne servea punând în farfurie, pentru fiecare
ceea ce ştia de-atâta vreme că ne place, apoi, după ce îi servea pe
toti, îşi punea şi ei ceva în farfurie, după care se aşeza alături şi ne
privea, cu o privire plină de bunătate. Sta aşa şi... o surprindeam cu
ochii plini de lacrimi... Vedeam cum îi lucesc, vii, luminiţele ochilor,
cum dintre gene îi picurau lacrimile, dar ea râdea, privindu-ne...
Plângea şi râdea... bucurându-se de noi şi de nepoţii care împreună
cu noi îi umpleau casa şi viaţa...şi nu greşesc spunând că lacrimile
mamei încă mai picură şi acum... numai că acum picură... din ochii
noştri.
Tata, în privinţa şcolilor noastre, era de acord cu mama, dar el
era cel plecat de-acasă, mereu pe drumuri, pentru a aduce banul
necesar, fără de care viaţa noastră ar fi sporit în neajunsuri şi-n
chinuri.
282

MARIANA PÂNDARU
Vară scandinavă. Danemarca
Ideea unei călătorii în ţările scandinave ar putea tulbura
sufletul oricărui om cu dor de ducă prin lumea largă, om ce are datul
de a se desprinde de petecul său de pământ şi, mânat de o curiozitate
iscoditoare, să descopere lumea mirifică a planetei pe care trăieşte.
Cu dorul depărtărilor, iată-mă şi pe mine „înarmată” cu toate
cele ale călătorului de drum lung, aşteptând autocarul pentru prima
parte a călătoriei mele spre Scandinavia: Deva – Nurnberg.
Aş putea spune că sunt destul de informată cu privire la ceea
ce înseamnă „Tărâmul Soarelui de la Miezul Nopţii” pentru că de
aproape un an citesc tot felul de cărţi şi note de călătorie cu privire la
cele trei ţări pe care urmează să le străbat: Danemarca, Norvegia şi
Suedia.
Nurnbergul este un oraş unde am petrecut câteva vacanţe aşa
că îl cunosc destul de bine, iar de data aceasta fac doar o pauză de
odihnă după care, cu maşina unor vechi prieteni, pornim la drum în
lunga noastră călătorie care ne va duce până aproape de cercul polar.
Deşi în sufletul meu înmugureşte bucuria unei emoţii
deosebite la gândul că voi cunoaşte tărâmul mult visat al
Scandinaviei, vremea nu ne ţine deloc partea.
Străbatem toată Germania pe o ploaie torenţială, ba – pe
alocuri – chiar trecem prin adevărată furtună, însă, temerari din fire,
nu ne speriem iar maşina rulează pe autostrada E45 cu siguranţa unui
bidiviu bine strunit. Trecem pe lângă oraşe precum Wurzburg,
Kassel, Hannover, dar pe toate le vedem în treacăt, printre stropii de
ploaie şi vânt, simţindu-ne minunat în maşina confortabilă.

Discobolul
Dintr-o dată ni se deschide panorama unui oraş imens: portul
Hamburg, cel mai mare port german, aşezat pe malurile Elbei, al
doilea oraş, ca mărime, al Germaniei. Aici însă furtuna e în toi şi
chiar dacă am dori să ne oprim în rada portului, să admirăm
mulţimea de vapoare şi ambarcaţiuni, nu avem cum.
Aşa că, ne continuăm drumul prinzând pe retina ochiului şi
în suflet, crâmpeie de imagini trecând peste fabulosul râu Elba,
printre bulbuci de ploaie, intrând apoi într-un tunel destul de lung, ce
ne scoate la suprafaţă undeva pe la marginea oraşului. Nu peste mult
timp vom ajunge la Flensburg, lângă graniţa cu Danemarca, punct de
trecere spre ţara vecină. Lăsăm oraşul în urmă, dar nu ştim încă dacă
ne aflăm pe tărâm danez. Înaintăm în tăcere, cu inima bătându-mi
puternic, de emoţie, parcă aşteptând să se întâmple ceva. Şi se
întâmplă!
După indicatoarele de la marginea drumului, observăm că
suntem cu adevărat în Danemarca şi un „Uraa! Am învins!”
înveseleşte atmosfera. Mă uit la ceas. Este aproape ora 19 iar eu mă
gândesc să ţin minte momentul când ne-am făcut debutul în călătoria
noastră, căci de-abia acum considerăm că începe adevărata aventură.
Privesc prin geamul din spate al maşinii şi observ că ne
îndepărtăm cu repeziciune de norii grei de ploaie. Peste puţin timp
vom descoperi că Danemarca ne întâmpină cu un soare orbitor şi
petice de nori albi. „Iată Soarele Nordului!” îmi spun, în timp ce în
inima mea creşte bucuria. Sunt nevoită să-mi caut ochelarii pentru că
ochii se învaţă greu cu un asemenea soare strălucitor, pe câtă vreme,
departe, la noi acasă, în România, se lasă înserarea… Mă uit în urmă,
spre Germania, şi văd cum se lasă tot mai hulpavă, noaptea. Apoi
privesc înainte, şi parcă ziua creşte tot mai mult în faţa noastră.
Mă simt pe graniţa dintre două lumi, una mai fascinantă
decât alta, lăsând urme adânci în sufletul meu. Da, sunt un om care
trăieşte cu mare emoţie fiecare clipă a călătoriilor sale, având
convingerea că sunt experienţe inedite.
Prin lumina fumurie a ochelarilor privesc soarele nordic,
strălucitor, misterios, cu cearcăn (ca şi luna), straniu şi totuşi glacial,
rece ca un foc prelins pe gheţuri, un soare care nu bronzează. Lumina
zilei, stranie şi ea, mângâie verdele crud al colinelor poleind zarea
până departe. Pe coline, văluresc mulţime de grâne, astfel încât, la
prima vedere, Danemarca este patria grânelor. Prietenii mei mă
trezesc din reverie, spunându-mi că avem nevoie de benzină, aşa
284

Homo Viator
încât alegem de pe hartă, cea mai apropiată localitate: Aabenraa,
primul oraş important întâlnit în cale. Este aşezat în partea estică a
Danemarcei, mai precis în fiordul cu acelaşi nume. Vom afla în
curând că este şi un important port danez. Aşadar, intrăm în oraşul cu
străzi aproape pustii. E duminică, e aproape ora 9 seara, dar soarele
este încă pe cer. Căutăm o benzinărie, însă este automată şi nu ne
foloseşte la nimic. Avem să găsim şi altele, dar de acelaşi fel. Iar
când dăm peste una „cu vânzător”, preţul este atât de „piperat”, încât
renunţăm. Ajungem la concluzia că rezerva pe care o avem ne mai
ajunge o bună bucată de drum. Ne oprim însă pentru câteva minute
pe malul fiordului, unde ici şi acolo se mai văd câţiva oameni
plimbându-se. Privesc pentru întâia oară Marea Baltică şi un fiord
adevărat. Vântul care ne pătrunde prin haine cu ace de gheaţă, ne
determină să ne retragem repede spre maşină. Hainele noastre de
vară toridă europeană sunt ca pânza de păianjen în peisajul danez şi
nu fac faţă temperaturii… Preferăm să vedem restul oraşului din
maşină fără să ieşim în peisaj. În cele din urmă, ne îndreptăm din nou
spre autostradă, căci avem mult de mers iar pe autostrada pe care ne
aflăm viteza maximă permisă este 70 – 80 km/h. Trebuie să ajungem
până în partea de nord a Danemarcei, la Aalborg, acolo unde avem
rezervată o căsuţă, la un camping.
Ne urmăm drumul pe direcţia Kolding, Vajle, Horses, Arhus,
Banders, Hobro, Aalborg. La Arhus facem oprire să ne mai
dezmorţim picioarele şi să ne aprovizionăm cu benzină. Despre
Arhus să spune că ar fi „cel mai mic oraş din lume” însă mie nu mi-a
făcut această impresie. Localnicii spun că este cel mai mare oraş al
regiunii Iutlanda de Est şi al doilea ca mărime din Danemarca,
renumit pentru teatrul, muzica şi cafenelele sale. Din câte am citit,
Arhus este unul dintre cele mai aglomerate porturi ale Scandinaviei.
Fiind şi oraş universitar, doar când ne aflăm în preajma campusului
vedem câteva grupuri de tineri, dar şi aceia trec grăbiţi…
Ieşim din oraş. Soarele este încă pe cer. O lumină stranie
îmbracă întregul peisaj. Pe livezi, turme de animale, care pasc şi la
ora aceasta de la miezul nopţii. Din când în când mă uit la ceas
pentru că vreau să văd când va apune soarele. Într-un târziu, aproape
de ora unu, soarele dispare după coline iar noi ne continuăm drumul
sub lumina dulce a unei înserări nordice. Putem urmări harta la
lumina nopţii iar fascinaţia mea este totală. Acum înţeleg ce
285

Discobolul
înseamnă cu adevărat noutatea pentru un călător plecat pe
coordonatele lumii.
Doamne-Dumnezeule, dar suntem la mijlocul lunii iunie şi
ne aflăm în imperiul nopţilor albe! Ce poate fi mai fascinant?!
Nimic! Pentru că, nimic din ceea ce am cunoscut până acum, nu
seamănă cu ceea ce văd aici! Nordul este irezistibil, cu lumina sa de
ceară şi cu soarele său magic, soare cu totul diferit de cel de-acasă,
de soarele meu, de soarele sub care m-am născut. Somn? Nici gând!
Cui îi mai stă gândul la somn, când trăieşti într-o beţie de lumină şi
culoare, căci vara scandinavă îşi petrece transformările într-un ritm
grăbit. Vegetaţia are viaţă scurtă şi de aceea atât de intensă. Debutul
verii este un fel de primăvară întârziată. Aşa că, în jur, grânele se
leagănă în bătaia vântului, socul şi păducelul abia acum sunt înfloriţi,
în grădini, narcisele şi lalelele sunt în plină floare iar liliacul
„îmbumbeşte” şi el, timid. Pe lângă drum, paleta viu colorată a
florilor de câmp ne înviorează şi nouă sufletul obosit de atâta mers.
Nici nu ne dăm seama când ajungem la Aalborg. Este trecut
de ora două, oraşul este pustiu şi, deşi noaptea este albă, feeria de
lumini împânzeşte peste tot. Nu avem ideea în ce parte se află
campingul nostru, aşa că ne plimbăm pe străzi, doar-doar avem
norocul să găsim un om. Trecem peste un pod imens şi de partea
cealaltă, într-o benzinărie, un bărbat amabil ne explică, făcându-ne
semne pe o hartă a oraşului pentru a se face înţeles şi pentru a ne
arăta cum să ajungem la destinaţie. La recepţia campingului ni se dau
cheile de la căsuţa cu numărul şase. Iar când vine vremea să cobor
din maşină am impresia că îmi îngheaţă inima. Un vânt polar biciuia
zona fiordului într-atât încât, pe noi, străinii abia veniţi şi neobişnuiţi
cu atmosfera, ne-a pus pe fugă spre căsuţa de lemn, ca spre ultima
salvare. Înăuntru, ni s-a părut a fi raiul de pe lume: calorifere calde,
pături moi şi lenjerie de pat curată, o fereastră prin care să vedem că
la 2-3 m de noi se află marea iar lumea fiordului doarme în linişte.
Din patul în care mă cuibăresc repede, căci oboseala şi frigul îndurat
afară îşi spun cuvântul, aud clipocitul apei, şuierul vântului şi uşoare
zgomote ale bărcilor adăpostite în scobitura fiordului. Adorm privind
umbra unui pescăruş ce şi-a găsit odihna în vârful unui catarg şi
mulţumind Domnului că mă aflu la adăpost, în confortul unei căsuţe
daneze…
286

Homo Viator
„Noapte bună, mamă; Noapte bună, Daniel!” trimit eu în
zbor, gândul meu spre cei de-acasă. Astfel ia sfârşit prima zi a
călătoriei în Danemarca…
… Mă trezesc ţipetele pescăruşilor. Deschid ochii şi pe
geamul din faţa mea văd cerul senin şi o mare de catarge. Mă apropii
de fereastră şi dau cu ochii de agitaţia micuţului port. Bărci, mai
mari, mai mici, iachturi luxoase, ambarcaţiuni cu pânze sau fără, iar
printre ele oamenii stând pur şi simplu la taifas sau pregătindu-se să
iasă în larg. O imagine pe care aş dori să o transpun pe pânză, într-un
tablou nemuritor, dar nu am deloc darul picturii, aşa că, mă
mulţumesc să mi-o adâncesc în suflet şi acolo să rămână în veci.
Trebuie să mergem la masă, deşi ne-am sculat cam târziu şi
nu ştim dacă vom mai fi serviţi. Scoatem din bagaje hainele groase,
ne îmbrăcăm bine şi abia după aceea îndrăznim să ieşim. Ne
întâmpină acelaşi vânt puternic şi rece, dar de data aceasta suntem
pregătiţi să-i facem faţă. Sala de mese este şi ea aproape de căsuţa
noastră galbenă. Intrăm şi observăm că nu suntem singurii întârziaţi.
Pe servantă găsim tot felul de bunătăţi pentru masa de dimineaţă.
Alegem fiecare ceea ce ni se pare mai tentant din ofertă. Când dăm
de cafea fierbinte, în cafetieră, ne bucurăm mult pentru că avem cu
adevărat nevoie de o cafea să ne trezească din somnolenţă. Ne
simţim bine, este cald, atmosfera este plăcută aşa că prelungim cât se
poate şederea noastră în sala de mese.
Hotărâm să explorăm mai întâi mica peninsulă pe care se
află campingul nostru. Deşi este soare, vântul nu ne lasă în voia
noastră. Ne închidem hanoracele până sub bărbie, ne strângem bine
glugile pe cap, blugii groşi îşi fac şi ei datoria de a ne proteja iar noi
pornim în prima noastră „expediţie” de la Aalborg. Traversăm micul
sat de vacanţă şi ne trezim într-un câmp cu iarbă înaltă ce ne încurcă
mersul din cauza vântului puternic. Dincolo de el, marea, până hăt
departe şi un soare atât de orbitor încât poleieşte parcă luciul apei cu
lumina sa. Înotăm pur şi simplu prin marea verde a ierburilor şi
ajungem pe malul apei, unde, discret, din loc în loc, îngropate parcă
în iarbă, descoperim şi bănci de lemn pe care poţi să faci un popas, să
priveşti marea la nesfârşit. Sunt aşezate la distanţă suficient de mare,
încât cei ce caută un moment de reverie şi linişte, să nu se deranjeze
unii pe alţii.
287

Discobolul
Noi ne continuăm deocamdată drumul urmând ţărmul zimţat
al fiordului. Dăm peste locuri minunate, în care trandafirii sălbatici
coboară până la un pas de apa mării, florile de soc şi păducel au prins
miros de sare iar pescăruşii îşi văd de răsfăţul zborului lor, fără să ne
bage în seamă. Ici şi acolo culegem ba o cochilie de scoică, ba o
pietricică şi le înfundăm adânc în buzunare ca suvenir pentru mai
târziu. Desigur că, aparatele noastre de fotografiat prind mereu în
obiectiv peisajele din jur, spre bucuria ochilor noştri. Ajungem şi la
un far care avertizează punctul de ţărm cel mai ieşit în largul mării.
Facem şi noi un popas, fiecare cu gândurile şi reveriile sale…
După prânz, continuăm explorarea zonei în care ne aflăm.
Campingul este aşezat undeva mai la marginea oraşului aşa că
hotărâm ca astăzi să cunoaştem doar împrejurimile şi să nu mergem
mai departe, în oraş. Campingul, un adevărat sat de vacanţă, are mai
multe părţi: una pentru părinţi şi copii (ca să nu-i deranjeze pe cei ce
doresc linişte), alta în care se poate locui în rulotă, alta în care poţi
să-ţi instalezi propriul cort, apoi căsuţele şi în sfârşit un mic hotel.
Dar fiecare dintre aceste părţi sunt destul de bine camuflate,
despărţite de pomi şi verdeaţă încât numai dacă îţi propui să vezi tot
ceea ce este în jur, le descoperi. Marea este însă răsfăţata privirilor
noastre, deşi vântul ne şuieră întruna pe la urechi şi îl simţim şi mai
înverşunat pe ţărm… O altă constatare: ceea ce caracterizează
Danemarca este acest permanent vânt polar ce pare a nu se opri
niciodată.
Astfel ne trece ziua iar seara stăm până târziu, pe banca din
faţa căsuţei noastre galbene, lăsând soarele să ne mângâie trupul şi
sufletul. Gândurile mele, ca şi ţipătul pescăruşilor, nu-şi găsesc
liniştea.
Aalborg, cel de-al patrulea oraş ca mărime, din Danemarca,
se spune că ar fi
„oraşul care nu doarme niciodată”. Dimineaţa, după ce
mâncăm, având marea la doi paşi de noi şi trezirea micuţului port în
gene, plecăm în oraş. Descoperim un puternic centru comercial cu
oameni în continuă mişcare şi maşini grăbite.
La o intersecţie de drumuri descoperim „Taurul cimbrian” o
statuie despre care citisem că a fost făcută cadou oraşului în anul
1937, din partea distileriilor daneze de „snaps”. Este o statuie
impresionantă ce emană multă forţă şi înverşunare. Ca şi când nimic
şi nimeni nu-i mai poate sta în cale… Este o reuşită a sculptorului
288

Homo Viator
A.J. Bundgaard. Pe soclul statuii descoperim şi o poezie semnată de
Johannes V. Jensen, laureatul din 1944 a premiului Nobel pentru
literatură.
La doi paşi de la acest loc descoperim unul dintre cele mai
mari poduri ale oraşului, de unde poţi avea întreaga panoramă a
portului. Peisajele marine îmi dau întotdeauna un sentiment de
libertate. Iar mulţimea de pescăruşi şi albatroşi mi se prind într-atât
de mult de retină încât greu mă îndepărtez de asemenea momente.
Stăm pe pod minute în şir lăsând briza mării să ne
invadeze plămânii. Dar vântul, nelipsitul vânt ne determină să ne
adunăm bine hainele groase în jurul trupului şi să ne afundăm
mâinile în buzunare.
Trecem apoi pe celălalt mal unde întâlnim o mulţime de
magazine, restaurante, cafenele. Se mai spune că în Aalborg ar exista
circa 300 de restaurante… S+ar putea să fie aşa pentru că întâlnim la
tot pasul câte unul.
În această zonă, oraşul urcă pe o colină iar noi ne plimbăm
pe străzi până sus, în vârf, de unde avem parte de a altă panoramă
superbă a oraşului. Depistăm şi direcţia unde se află campingul
nostru. Străzile sunt înguste dar foarte curate iar casele şi curţile sunt
îngrijite, deşi cam austere având timide flori pe alocuri.
Nordicii au în perioada verii multă nevoie de culoare pentru
că aici, acest anotimp are viaţă scurtă. De aceea îşi aduc în preajmă
flori viu colorate, rezistente la clima lor aspră. Iată, în acest cartier de
pe colina Aalborg, narcisele şi lalelele sunt în toată splendoarea lor.
Am dorit să vedem şi o altă statuie cunoscută: „Fata cu
gâsca” dăruită oraşului de către compania de tutun C.W.Obel. Din
păcate nu reuşim să comunicăm cu nimeni în măsura de a ne face
înţeleşi ce dorim. Aşa că suntem nevoiţi să abandonăm ideea.
Hoinărim toată ziua prin oraş. Pentru un timp ne pierdem şi în forfota
portului… Mirosul de sare ni se imprimă în piele şi în haine.
Spre seară - „seara albă”, cum îi spunem noi - ne întoarcem
la camping şi din nou ne prinde miezul nopţii pe banca din faţa casei
noastre galbene, apoi adormim cu pacea în suflet. Somnul este mai
bine venit ca oricând.
A treia zi, este o zi scurtă pentru noi. În jurul orei 10 trebuie
să plecăm spre Hirts Hals, de unde la ora 12,45 ne vom îmbarca spre
289

Discobolul
Norvegia. Ne sculăm dis de dimineaţă, ne pregătim bagajele şi
hotărâm să mai facem, pentru ultima dată, un tur al fiordului, să ni-l
întipărim bine în minte. Zăbovim şi într-un cartier modern pe care
nu-l văzusem încă şi care se afla chiar la marginea mării. Un cartier
cu blocuri de o arhitectură ciudată în care predomina griul şi negrul.
Oare de ce aceste culori mohorâte la blocurile moderne, când casele
tradiţionale de aici sunt în culori vii: roşu, galben, alb, ba chiar
albastru?! Nu am timp să caut răspunsul. Ne grăbim; totuşi remarcăm
faptul că ferestrele, uneori cât un perete, ale acestor locuinţe, nu au
perdele. În interior, oamenii îşi văd de viaţa lor obişnuită, fără grija
că cineva ar avea curiozitatea să-i urmărească. E o chestiune de
educaţie…
La ora 10, predăm cheile căsuţei noastre galbene, la recepţie
şi plecăm lăsând în urmă un gând de regret că timpul a trecut prea
repede. La Hirts Hals însă ne aşteaptă feribotul pentru a ajunge în
Norvegia. Alte noutăţi, alte provocări!
290

ION BUZAŞI
Augustin Bunea – Cărturar şi patriot
Augustin Bunea este un mare cărturar şi patriot pe nedrept
uitat. Opera nu i-a fost reeditată, nu avem nicio monografie
consacrată marelui istoric şi orator, şi nici măcar la date aniversare
sau comemorative, aşa cum se obişnuieşte, nu i-au fost închinate
cuvenitele evocări. Se împlinesc în toamna aceasta 100 de ani de la
trecerea sa la cele veşnice şi evocarea activităţii sale cărturăreşti şi
patriotice se impune ca o datorie mai ales pentru Blaj, oraşul în care
a trăit şi a muncit cu atâta ardoare pentru neamul său.
1. OMUL. S-a născut la 4 august 1857 în comuna Vad din
judeţul Făgăraş, ca fiu de preot. Tatăl său, preotul Arsenie Bunea, îşi
avea obârşia în frumosul ţinut românesc din Mărginimea Sibiului,
din Tilişca sau Salişte, iar mama sa era nepoata colonelului baron
David Urs, eroul de la Lissa, din 1866, în fruntea regimentului de
români. Se spune că din aceşti bravi eroi se trag cei care au întemeiat
mai târziu comuna Lissa, din care se trag scriitorii George Popa
Lisseanu şi Octavian Paler. A urmat clasele primare în satul natal şi
într-o comună învecinată, Ohaba, iar studiile gimnaziale la Braşov,
unde, după mărturiile colegului şi prietenului său Andrei Bârseanu, a
fost un elev eminent şi un înzestrat animator cultural, editând reviste
şcolare, manuscrise, iniţiind spectacole de teatru etc. În toamna
anului 1877 trece la vestitele Şcoli ale Blajului, de unde, fiind repede
remarcat de Mitropolitul Ion Vancea de Buteasa pentru înzestrările
sale intelectuale, este trimis la Roma la Colegiul „De propaganda
fide”, unde în 1881 se hirotoneşte preot, iar în 1882 obţine doctoratul
în teologie. Din 1882 se reîntoarce la Blaj şi până în 1909, când s-a

Discobolul
întâmplat prematura şi fulgerătoarea sa stingere din viaţă a trecut
prin toate treptele demnităţii ecleziastice până la aceea de canonic, a
fost profesor şi rector al Seminarului Teologic, a scris lucrări
fundamentale de istorie, apreciate în mod deosebit de N. Iorga.
„ … era un om afabil, serviabil, binevoitor, neîngâmfat, deşi
foarte conştient şi accesibil, deşi totdeauna demn şi impunător. Cu
toate manierele lui dulci, cu toată bunăvoinţa lui de a se apropia şi a
comunica povestind bucuros şi deschis, totuşi avea în atitudinea sa o
notă de distincţie aleasă, care cerea şi storcea respectul tuturor, şi
ţinea la o anumită distanţă lumea ce-l împrejmuia sau apropia, şi-l
ridica astfel peste semenii de aceeaşi situaţie şi de acelaşi rang.” (Dr.
Ilie Dăianu, Distincţiunea lui Augustin Bunea, „Convorbiri literare”,
1941 (mai-iunie), pag.570)
Iuliu Maniu, m-a luat să văd pe canonicul Bunea, a cărui
purtare veselă şi zâmbitoare era numai vraja de afară sub care se
puteau uşor descoperi o minte ascuţită şi o voinţă dârză (R.W.
Setton-Watson, Prime impresii din Transilvania (1906-1907), în
volumul III al monografiei jubiliare Transilvania, Banatul, Crişana
şi Maramureşene, 1918-1928, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929).
2. OPERA. Într-o viaţă nemilos de scurtă, Augustin Bunea a
realizat lucrări fundamentale în istorie, oratorie şi publicistică.
a) istoric
1. Mitropolitul Dr. Ioan Vancea de Buteasa – schiţă
biografică, Tipografia Seminarului Archidiesan, Blaj, 1890
2. Episcopul Ion Inocenţiu Micu-Klein, (1728-1751),
Tipografia Seminarului Archidiecezan, Blaj, 1900
3. Episcopii P.P. Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria
Românilor transilvaneni de la 1751 până la 1764, Tipografia
Seminarului Archiedicezan, Blaj, 1903
4. Cestiuni din dreptul şi istoria Bisericii Române Unite,
Blaj, 1893 (în colaborare cu Alexandru Grama).
5. Istoria scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, în
Schematismul Archidiecesei de la Alba Iulia şi Făgăraş pe an. 1900
6. Vechile Episcopii româneşti: a Vadului, Geoagiului,
Silvaşului şi Bălgradului, Tipografia Seminarului Archidiecezan,
Blaj, 1902
292

Comemorări literare
7. Statistica Românilor din Transilvania în anul 1750 făcută
de vicarul episcopesc Petru Aron, Sibiu, 1902
Sunt monografii istorice ale unor personalităţi marcante din
istoria Transilvaniei şi a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-
Catolice): Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Petru Pavel Aron, Ioan
Vancea de Buteasa, care se caracterizează printr-o temeinică
informaţie documentară, lucrările ulterioare consacrate acestor figuri
istorice bazându-se, în principal pe documentarea lui Augustin
Bunea şi lucrări de istoria bisericii, (îmbinate pe chestiuni juridice
sau de statistică). Despre vechile episcopii româneşti a Vadului,
Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului (Blaj, 1902), socotită de N.
Iorga într-o scrisoare din 4 martie 1902 „cea mai bună carte de
istorie ce a ieşit de multă vreme în Ardeal”.
b) orator
1. Discursuri, Blaj, Tipografia Seminarului Archidiecezan,
1903
Augustin Bunea a fost unul din cei mai mari oratori români
ai tuturor timpurilor.
Între dascălii Blajului s-a distins mai ales prin discursurile
(predicile) sale funebre şi prin panegiricele sale prin care a parentat
(frumos arhaism de origine latină de la „parentalii” – sărbătoare
anuală la români pentru pomenirea morţilor) atâtea figuri ilustre ale
neamului nostru trecute în domeniul istoriei; Augustin Bunea –
spune Ion Bianu – „a fost întâiul şi cel mai puternic orator bisericesc
al românilor”. „Înălţimile oratorice, la care s-a ridicat Augustin
Bunea, - scrie Al. Lupeanu-Melin vor rămânea vreme îndelungată
nestinse la noi în Ardeal. De câteva decenii (articolul e scris în 1909,
la moartea lui Augustin Bunea n.n), aproape nu s-a dat prilej, fie de
jale la mormântul vreunui personaj ilustru al vieţii noastre, fie de
bucurie sau nădejde la vreo evaziune rară, să nu răsune glasul
metalic, pătrunzător prin ţară şi timbrul particular al învăţatului
canonic de la Blaj. Panegiricele şi cuvântările sale funebre erau
adevărate mărgăritare, atât pentru fondul lor de alinătoare mângâiere
creştinească şi românească cât şi pentru forma lor desăvârşită.
Oratorul politic exprimă în continuarea unor discursuri ale
lui Cipariu, încrederea în puterea de viaţă a naţiunii române. Un
fragment dintr-o cuvântare ţinută la Alba Iulia, înainte de prematurul
şi neaşteptatul său sfârşit, ne dă o mostră de forţă patriotică a
293

Discobolul
expresiei sale oratorice, vorbind de constituirea unei Societăţi pentru
întemeierea unui teatru românesc în Transilvania, discursul cuprinde
un avântat elogiu al oraşului cu atâtea anunţuri istorice şi un
legământ de nestrămutată credinţă în viitorul neamului românesc:
„Am venit să dăm tributul nostru artei româneşti în acest oraş care
trebuie să fie pentru fiecare român un loc sfânt. E mai mult ca falnica
cetate de odinioară, Sarmiseghetusa, căci a fost leagănul românesc
de astăzi. Aici s-au plămădit cele dintâi condiţii de viaţă ale
strămoşilor noştri. Pe aici s-au scurs cele mai frumoase vremuri
pentru neamul nostru şi s-au descărcat şi vijeliile grele ce au căzut
asupra noastră. Aici a fost reşedinţa gloriosului voievod Mihai
Viteazul; de aici a stăpânit el toată întinderea Ardealului. Locul
acesta e sfânt pentru noi. Cutremuraţi ne oprim azi în acest loc şi
mintea noastră purcede să dezgroape comorile de amintiri ce zac
aici”. Şi ca în elegia patriotică Oltul de O. Goga, oratorul constată
decăderea şi umilinţa prezentului: „S-au scurs demult vremurile
noastre de mărire. Azi situaţia noastră în acest loc e zdrobită.”. După
acest intermezzo elegiac, urmează expresia puternică, profetică a
unui viitor, întărită de succesiunea unor legăminte ce înlătură orice
îndoială sau neîncredere: „Dar pe ruinele acestea noi vom clădi iarăşi
templul dărâmat, vom ridica templul libertăţii noastre politice
naţionale. Noi vom sfârşi cu izbândă războiul mare ce-l purtăm
pentru fiinţa noastră naţională. Nu trebuie să ne tot căinăm, căci
suntem un popor de putere şi de viaţă. Dacă am fost veacuri întregi
zidul de pază al civilizaţiei din Apus împotriva cotropitorilor barbari,
dacă am putut ridica regatul mândru românesc e dovada cea mai vie
de puterea şi trăinicia noastră. Vom stânge pe toţi păcătoşii cu
puterea noastră de viaţă şi vom lupta în rânduri tot mai închegate,
prin mii de furtuni ce cearcă să ne risipească. Să cadă chiar cerul
asupra noastră, noi nu ne vom înspăimânta în lupta ce o purtăm
pentru limbă şi credinţă. Le vom apăra până la cel din urmă ostaş
cinstit, cu îndârjire neînfrântă”.
c) publicistul
Augustin Bunea a fost redactor la publicaţiile blăjene
„Unirea” şi „Foaia scolastică” în coloanele cărora a publicat
numeroase articole cu conţinut religios, pedagogic şi istoric probând
aceeaşi informaţie temeinică şi o strânsă logică argumentativă.
294

Dumitru Hurubă – 65
Scriitorul Dumitru Hurubă s-a născut în satul Călnaci,
judeţul Harghita, în data de 26 octombrie 1944, fiind înscris în
registrele stării civile abia în 22 noiembrie a aceluiaşi an. Debutează
în presă în anul 1967, în ziarul „Steaua Roşie” din Tg.-Mureş şi, un
an mai tîrziu, publică primele încercări literare în revista „Vatra”. În
volum, autorul debutează în Debut’86, volum colectiv de debut la
Editura Cartea Românească (Bucureşti, 1986). Continuă să publice
în prestigioase reviste literare din ţară şi străinătate („Vatra”,
„România literară”, „Luceafărul”, „Orizont” (Timişoara), „Orient
latin” (Timişoara), „Transilvania”, „Ateneu” (Bacău), „Tribuna”
(Cluj), „Al cincilea anotimp” (Oradea), „Ardealul literar” (Deva),
„Semne-Emia” (Deva), „Arhipelag” (Deva), „Provinicia Corvina”
(Hunedoara), „Oglinda literară” (Focşani), „Banat” (Lugoj),
„Observatorul” (Toronto – Canada), „Asymetria” (Franţa), „Agero”
(Germania), „Opinii culturale” (Deva) etc.), în reviste de umor
[„Moftul român”, „Urzica”, „Şopârla” (Bucureşti), „Râsu’lumii”
(Deva)], colaborează la diferite televiziuni şi posturi de radio (TVR
Cluj, DEVASAT Deva, Radio Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara,
Radio Bucureşti) şi, nu în ultimul rînd, în anul 1995 este fondatorul
revistei „Opinii Culturale” din Deva, a cărei Redactor Şef este pînă
în anul 1999.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, acum în
filiala Alba Hunedoara, Dumitru Hurubă, mucalit şi şugubăţ din fire,
este cunoscut în special pentru proza satirico-umoristică şi pentru
versurile social-satirico-umoristice, lucru dovedit de numeroasele
volume publicate [Rezervaţia de zăpăciţi (proză satirico-umoristică,
Editura Corvin, Deva, 1995); Carte de colorat mintea (versuri
social-satirico-umoristice, Editura Emia, Deva, 1998); Un scorpion
pe contrasens (schiţe şi povestiri satirico-umoristice, Editura Corvin,
Deva, 1999); Scuzaţi că ne-am cunoscut (schiţe şi povestiri satiricoumoristice,
Editura SigNata, Timişoara, 2001); Balamucul,

Discobolul
dragostea mea… (roman umoristic, Editura Călăuza, Deva, 2002)],
precum şi de multele premii dobândite de-a lungul anilor (Menţiune,
la “Gala umorului”, Buşteni, judeţul Prahova (1987), Locul I la
Concursul de creaţie literară satirico-umoristică „Mărul de aur”,
Bistriţa, 1988; Premiul „Cea mai bună carte de umor a anului” pentru
volumul de proză scurtă satirico-umoristică Rezervaţia de zăpăciţi, în
cadrul Festivalului de umor „Ion Cănăvoiu”, Tg.-Jiu, 1995; Locul I
la Festivalul Internaţional de Satiră şi Umor „Mărul de aur”, Bistriţa,
2009, pentru Antologia de umor românesc, Ed. Eubeea, Timişoara, 2008;
Diploma şi Premiul „LUDICA MAJOREM” pentru o Antologie a
Umorului Românesc în cadrul Festivalului Naţional de Umor „Liviu
Oros”, Ediţia a IX-a, Deva).
Dar, scriitorul hunedorean s-a ocupat şi de lucruri „serioase”,
dacă amintim aici volumul de povestiri Bună seara, Domnule
Mann…(Editura Eubeea, Timişoara, 1998), volumul de interviuri De
vorbă cu… (Editura Eubeea, Timişoara, 1999), pe cele de critică literară,
Insomnii binefăcătoare (Editura Corvin, Deva, 2000), Cronici TV din
vremea zăpăciţilor de tranziţie (Editura Călăuza, 2004) şi Acolo şezum
şi… râsem (Editura Corvin, 2006), sau microbiografiile unor personalităţi
istorice din Crime şi strălucire (Editura Călăuza, 2004) şi, nu în ultimul
rînd, microromanul Natură vie cu scorpion sentimental (Editura Emia,
2005, Deva), ediţia de versuri Carte de colorat mintea (Editura
Corvin, 2008) şi romanele Amanţii gaiţelor cu cap de struţ (Editura
Eubeea, 2008) şi Cobaii (Editura Eubeea, 2009).
Iubitor de literatură şi cultură, scriitor activ care ne
onorează cu prezenţa la majoritatea manifestărilor filialei Alba-
Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România şi ale revistei de
cultură „Discobolul” – revistă care i-a acordat în acest an Premiul
pentru excelenţă –, mereu prezent în rubricile acesteia din urmă cu
articole şi materiale pertinente, nu ne rămîne decît să îi urăm
domnului Dumitru Durubă, acum, la ceas aniversar, viaţă lungă, zile
senine şi multă putere de muncă pentru a putea scoate la lumină noi
cărţi, pentru a finaliza numeroasele proiecte literare ale domniei sale.
La mulţi ani!, Domnule Dumitru Hurubă.
296

Jocul realităţii şi/sau al ficţiune
La aniversară
Iată că tema comunismului în literatură, foarte la modă în
anul 2008, rămîne în actualitate şi devine chiar o provocare pentru
anul 2009, cînd premiul Nobel pentru literatură a fost acordat Hertei
Muler, creatoare pentru care comunismul şi opresiunea individului
sînt teme predilecte.
Scriitorul hunedorean Dumitru Hurubă ne oferă anul acesta
romanul Cobaii 1 în care preia vechiul motiv al maniscrisului (în
cazul nostru scrisori) primit/găsit şi publicat. Şi, după cum ne
avertizează şi subtitlul, nu lipseşte formula confesivă, romanul
încadrîndu-se destul de bine în descrierea pe care o făcea cu un an în
urmă Doina Ruşti 2 scrierilor pe tema comunismului: „naratorul nu
vorbeşte direct despre totalitarism, el este adesea doar un intrus
preocupat de altceva, venit întâmplător într-o lume pe care ar vrea so
critice dar nu se-ncumetă ori nu se-ndură. Şi, bineînţeles, deşi n-ar
vrea să se plângă, face de multe ori parte dintre victime ori dintre
urmaşii lor. Securitatea i-a săltat manuscrisul...”.
Fabula în sine nu este complicată, este povestea de dragoste,
aproape imposibilă, dintre un tînăr de 25 de ani, absolvent de
sociopsihologie sau absolvent al Academiei de Arte Plastice (sic!) şi
o profesoară universitară, Roxania Popa. Tînărul Andrei Rangu,
după absolvirea facutăţii, face 3 ani de închisoare politică la „Poarta
Albă, Jilava, Sighet, Aiud etc.”. Se întoarce apoi în locul natal şi
trăieşte o vară de vis undeva într-un sat de munte împreună cu iubita
sa, proaspăt divorţată, a cărui fost soţ era o influentă persoană a
Partidului. Şi cum fiecare element al societăţii socialiste trebuia să
fie încadrat în cîmpul muncii, Andrei alege să plece pe un şantier la
1
Dumitru Hurubă, Cobaii. Sau fragmente din jurnalul unui Cobai al
Destinului, Timişoara, Editura Eubeea, 2009
2
Vezi Doina Ruşti, Tema comunismului, în „România literară”, nr. 21/2008
297

Discobolul
poalele Retezatului, unde, participînd la construcţia unei mari
hidrocentrale, avea să se reeduce şi reabiliteze social şi politic.
De acolo, de pe şantier, acesta îi scrie Roxaniei lungi
epistole în care filozofează pe seama destinului său de Cobai, de
marionetă, scrisori în care descrie atmosfera aproape
înspăimîntătoare a şantierului. Prin acest exerciţiu cît şi prin
declararea dragostei pentru Doamna inimii sale, în aceleaşi pagini,
Andrei îşi poate păstra libertatea şi raţiunea de a exista.
Vrednic erou de tragedie greacă (asta dacă s-ar omite
existenţa incontestabilă a liberului arbitru), Andrei Rangu, după
săvîrşirea unui act de hybris, pedepsit şi urmărit de haefore, ajunge
în pragul nebuniei în momentul în care se răstoarnă într-o prăpastie
autobuzul în care Roxania se pregătea să urce pe şantier pentru a
sărbători împreună cei 25 de ani pe care îi împlinea eroul. Lăcătuşulmecanic
participă la salvarea victimelor, dar Roxania este dată
dispărută şi abia prin intervenţiile unui ziarist faimos, Mihai Jerome,
află că aceasta a fost trimisă de un puternic membru al CC-ului la
Moscova, pentru a fi salvată. Abia după 7 ani, la reîntoarcerea
Roxaniei în ţară, cei doi se reîntîlnesc şi îşi pot continua povestea de
dragoste, pot începe o viaţă nouă într-o ţară ieşită deja, tot de 7 ani,
din zodia comunismului, după evenimentele din decembrie 1989.
O fabulă simplă, spuneam, verosimilă, dar nu banală, o
poveste frumoasă care se desfăşoară pe o scenă anume, în atmosfera
comunismului socialist redată fidel şi iscusit de scriitorul hunedorean
Dumitru Hurubă. Într-un peisaj mirific al munţilor Retezat, Andrei
Rangu, personajul care îşi luase libertatea de a înjura sistemul şi
preşedintele ţării, trăieşte pe şantier la modul coşmaresc. Locuieşte
într-o baracă împreună cu alte 6 persoane, este înconjurat de
personaje pitoreşti care au suferit un profund proces de rinocerizare
şi cărora le urmăreşte cu interes, am spune, puterea de a crede în
idealurile construcţiei socialiste, în puterea Partidului, credinţa că
socialismul şi munca lor pe şantierele patriei îi poate duce pe cele
mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. Bucăţi autentice de viaţă
stîrnesc amintiri, gînduri, ironii. Discursul în sine are tonuri
sarcastice, în care îl recunoaştem pe autorul de scrieri satiricoumoristice.
Oamenii de pe şantier nu au identitate, ei au nume generice,
nu se desprind din marea masă a poporului muncitor. Găsim aici pe
şeful de şantier brutal care îşi bate nevasta cu bestialitate, pentru o
298

299
La aniversară
bănuială, fără a interveni nimeni, pentru că politica partidului nu
dădea voie nimănui să intervină în „treburile interne” ale altuia. Şi
printre utilaje şi maşini care sînt mai mult stricate decît funcţionale,
printre noroaie, certuri şi cîteva pahare băute la „Pufoaica ruptă”, se
mai desprinde figura buldozeristului, a farmacistului, figura femeii
de serviciu sau a şoferului de autobasculantă, personaje cu trăiri
„impecabile”, născute din politica partidului căci acolo viaţa era
„mai tumultoasă”, iar lăcătuşul-mecanic Andrei Rangu o asemăna
uneori „cu un tăvălug care, dacă nu ţii pasul cu el, trece peste tine ca
peste nimic şi rămîi în urmă la modul cel mai concret, lipsit de
personalitate, perspectivă şi chiar viaţă, viaţa ta, în sensul de «a
fiecăruia»” 3 .
O temă a romanului ce se desprinde pregnant este cea a
libertăţii gîndului, a imposibilităţii de a-l încorseta în tipare. Poţi
priva un om de libertate, de hrană, de iubire, dar nu-i poţi controla
gîndul. Şi asta l-a ţinut în putere pe Andrei Rangu în acel peisaj
apocaliptic, asta i-a dat speranţă, uriaşa putere a gîndului şi dragostea
pentru Roxania, imaginile fericite la care apela cînd se refugia în
sine, cînd scria, cînd îşi lingea rănile provocare şi la propriu şi la
figurat de Marele Destin al cărui Cobai era.
O altă temă conexă cu cea a libertăţii gîndului este cea a
singurătăţii, stare care dă „impresia unei neîndurătoare căderi spre
dispariţie totală /.../. A unei ireversibile stări de plutire în neant,
propulsat fiind de o forţă incognoscibilă – spre unde?, spre ce?” 4 .
Şi de acestea două se leagă o a treia, lupta cu destinul, temă
ce generează o atmosferă apăsătoare, situaţii fără ieşire, vieţi de
oameni „fericiţi”, marionete, cobai (lait-motive al romanului).
Dacă ne-am descurcat cu fabula şi cu subiectul, dacă am
reuşit să înţelegem mecanismul timpului, atît cel al ficţiunii, cît şi cel
al naraţiunii, ne pare puţin mai complicat cu diateza, cu vocile
narative. Oare cine spune povestea?, autorul, naratorul sau
personajul? Alegerea trebuie făcută în funcţie de atitudinile narative.
Însă, în romanul nostru – căci, după cum sîntem avertizaţi pe pagina
de gardă este un roman – apare un personaj care devine ulterior
narator homodiegetic, Mihai Jerome, apare Andrei Rangu ca narator
3 Dumitru Hurubă, Op. cit. p. 52
4 Ibidem, p. 124

Discobolul
homodiegetic în partea substanţială a romanului pe care o putem
numi povestire în povestire, cea epistolară, şi mai apare autorul
Dumitru Hurubă – în mod surprinzător, spunem noi, dacă ţinem cont
că regulile naratologice susţin existenţa autorului ca personaj ca atare
doar în cazul jurnalului intim – pe post de personaj şi narator, la
începutul şi la sfîrşitul romanului. E drept că subtitlul se cheamă Sau
fragmente din Jurnalul..., dar pe aceeaşi pagină apare cuvîntul
roman, adică ficţiune. Să fie oare vorba de dorinţa de autentificare a
scriiturii? Şi din nou ne întrebăm, pe bună dreptate, cum rămîne cu
roman = ficţiune?, unde nu avem nevoie de autentic ci de verosimil?
Şi, mai mult, cum să privim P.S.-ul de după semnătura autorului?
„Trebuie să semnez pentru autenticitatea declaraţiei lui
Andrei Rangu?
Dumitru Hurubă
P.S. Roxania tocmai vine din bucătărie, aducînd clătitele
umplute cu dulceaţă de vişine – specialitatea casei...” 5 . Să fie vreo
farsă? Umoristul l-a învins pe romancier?
Oricum le-am lua, romanul Cobaii este o creaţie care redă cu
destulă fidelitate atmosfera vieţii unui şantier în timpul regimului
comunist, o creaţie care ascunde în spatele atmosferei îndoctrinate o
poveste de iubire, povestea a doi oameni, „O ea şi un el care au vrut
cu tot dinadinsul să demonstreze oricui că se putea şi altfel, că
speranţa şi dragostea pot învinge dacă există sinceritate, puterea de a
crede pînă dincolo de orice limită într-un ideal, chiar dacă acesta
strică ordinea lucrurilor stabilită de către o forţă care guvernează
totul şi al cărei reprezentant i se substituie amplificînd adesea, prea
adesea, răul şi toate nenorocirile” 6 .
5 Ibidem, p. 194
6 Ibidem, p. 185
300

DUMITRU HURUBĂ
Uimirea a lui dumnezeu...
La aniversară
Căderea mea în adolescenţă n-a avut nimic spectaculos, dar
m-a cam lăsat perplex. Fiindcă de la înălţimea unei jumătăţi de secol
de viaţă, totul părea să fi apucat pe un făgaş bine dimensionat şi
suficient de solid pentru a nu reacţiona la seisme sentimentale. Mai
ales că, în urma divorţului scăpasem, în sfârşit, de o convieţuire
purtată ani de zile în spate şi în suflet ca pe un blestem. Şi eu şi fosta
nevastă ne cramponasem de un ceva cu mult mai vulnerabil decât ne
puteam noi închipui, decât ne venea nouă să credem. De fapt, nici nu
cred că stătusem vreodată să analizăm ce se întâmpla de-adevăratelea
cu noi şi de unde naiba pornea răul care ne măcinase atâţia ani de
zile. Orbecăisem prin viaţă alături, oftând din când în când,
revoltându-ne sau certându-ne într-un ritm din ce în ce mai accelerat
însă. Iar în una din zile, la finalul unui conflict condimentat cu
mahalagisme de ultimă speţă, care scosese pe palier majoritatea
locatarilor, ea sau eu, nu mai ştiu care, am pronunţat cuvântul
"divorţ"; însă nu ca de obicei, ci cu patimă, hotărâre şi, cred acum, ca
o răzbunare deplină şi definitivă. A fost mai uşor decât ne-am fi
aşteptat: copii nu aveam, lucrurile şi tot ce credeam noi că ne unea în
căsnicie, era o falsă impresie. Am convenit că eram doi oameni
raţionali şi chiar intelectuali, drept care am considerat absolut
nepotrivit să facem tărăboi pentru un obiect sau altul. Am împărţit
totul în cea mai perfectă ordine şi disciplină, trăind parcă sentimentul
unei descătuşări. Evident, vecinii – care ştiuseră cu mult înaintea
noastră că vom divorţa – se transformaseră în adevăraţi "arguşi" şi
stăteau, sărmanii, mai mult pe scări, prin faţa sau prin spatele
blocului ca să nu le scape spectacolul de gală: finalul unei căsnicii de
301

Discobolul
aproape un sfert de secol. Regret, dar nu le putusem oferi mai nimic.
Apartamentul l-am vândut unui angrosist care nu ne-a întrebat cât
costă, ci când îl putem elibera. Deci şi din acest punct de vedere
lucrurile merseseră strună. Am crezut de vreo câteva ori, văzând cu
câtă viteză se derula totul, şi cât de armonios, că însuşi Dumnezeu
prin cumsecădenia şi înţelepciunea sa participa nemijlocit la un
eveniment cu care, în principiu, nu era de acord. Dar, probabil,
prefera şi El răul scurt al unei despărţiri decât păcatul lung al unor
interminabile neînţelegeri. După vreo lună de zile nici nu am mai
întâlnit-o pe fosta nevastă, un vecin binevoitor spunându-mi că o
văzuse cu un tip foarte bine (întotdeauna aşa se întâmplă...), într-o
maşină decapotabilă din care te asurzeau ritmurile bănăţeano-sârbeşti
atât de viguroase, acaparatoare şi de pline de patos folcloric... Şi mă
privea cu atenţie să vadă cum mă învineţesc de invidie. Eu! Păi, în
clipa aceea am avut un moment de nebunie şi cred că am iubit-o cu
adevărat: bine, sărmana, că scăpase de mine şi bine că acceptase să
mă scap de ea. Era un înger de femeie, nu ? Şi brusc m-am simţit
extrem de bine, poate chiar fericit – deşi această noţiune mi-a produs
de fiecare dată neîncredere – devenisem cu adevărat liber, puteam
acţiona exact cum şi cât mă ducea mintea. Şi unde mă putea duce în
altă parte decât la sloganul strămoşesc: să-mi refac viaţa ? –
sintagmă idioată, de altfel, fiindcă, dacă ne gândim câtuşi de puţin,
au dispărut în timp câteva elemente esenţiale care ţin de fizionomie,
psihic, biologic, fiziologic, sexualitate... Mai puteam vedea eu lumea
cu ochii celui care şi-a făcut o dată viaţa ? Trecuseră anii, buni-răi
cum fuseseră şi nu era vorba despre o bandă magnetică, o casetă
video sau alt mijloc, oricât de sofisticat, de a readuce, de a retrăi
nişte ani, nici măcar nişte momente. Deci, refacerea vieţii e o
amăgise pentru oamenii creduli şi cam tâmpiţi. Pe de altă parte,
refacerea ar fi însemnat reluarea întregului şi nu pe felii convenabile,
ceea ce, să fiu sincer, nu mi-ar fi convenit deloc. Preferam să fiu
bătrân şi singur – vorba poetului – decât tânăr şi să iau prostia de la
capăt, să suport cu frică de Dumnezeu altă fiinţă zănatecă,
prefăcându-mă mereu în faţa rudelor, a lumii în general, că lucrurile
merg bine, iar căsnicia noastră poate constitui exemplu de mariaj. Să
o facă alţii!...Mă simţeam bine şi liber. Nu mă mai întreba nimeni
nimic, nu trebuia să răspund la întrebări aberante, nu trebuia să dau
socoteală pentru fiecare leuţ cheltuit - nimic... Se lăsase liniştea peste
existenţa mea până atunci atât de zbuciumată. Ursitoarele rele îşi
302

La aniversară
făcuseră harakiri de ciudă, în timp ce, cele bune, îşi reintrau încet în
drepturi. De-aş fi fost puţin mai concesiv, aş fi putut spune că eram
chiar fericit (totuşi), dar îmi era şi cam teamă să nu sperii binele care
dăduse peste mine, un bine absolut normal, dar de care fusesem
atâţia ani frustrat. Din vina mea, evident, pentru că Dumnezeu nu te
ia de mână să-ţi spună:
-Mă, eşti tâmpit ? Nu vezi că ai dat-o în bară ?
Nu. Stă şi El şi se miră că această creatură, Omul, eu, în
cazul de faţă – o făcuse după chipul şi asemănarea lui. Pe dracu! Nici
urmă de aşa ceva. Chiar şi cele zece porunci erau încălcate fără nici o
remuşcare de indivizi care mergeau la biserică, se rugau cu aparentă
conştiinciozitate şi evlavie, dar trăgând cu ochiul la cei din preajmă
să vadă cum erau îmbrăcaţi, cum se aşezaseră în genunchi... Sau cum
de veniseră la biserică ei, care, fuseseră atei convinşi, ba mai
ocupând şi funcţii prin fostul partid comunist; sau se mirau pur şi
simplu cum de nu-i trăznea Dumnezeu pe aceşti nelegiuiţi care
arătau, totuşi falşi în ipostaza oii rătăcite şi cam căpiate întoarsă la
turmă. Era un spectacol ridicol şi, în acelaşi timp, jalnic să-i vezi, dar
şi, sigur, revoltător pentru creatorul însuşi. Deşi se pare că pe El nu-l
mai prea interesa chestiunea şi micimea omenească de-o vreme
încoace, zburdălnicia homo-sapienşilor prin şi printre opreliştile
transmise de El prin fiul său şi ajustate ameninţător de evanghelişti,
mai cu seamă de apostolul Pavel, devenind doar un fapt divers. Poate
că era adevărată zicerea că, pentru ultimii treizeci de ani ai secolului
şi ai mileniului, lăsase omenirea pe mâna preaprimitorului
Scaraoschi, ţinând seama că toate se desfăşurau în conformitate cu
previziunile Apocalipsei, existenţa planetei tinzând spre un haos
desăvârşit, în perfectă armonie cu ideologia belzebutiană. Această
constatare nu era prea optimistă şi, ca atare, impunea o anumită
accelerare a... refacerii vieţii mele pentru a intra din nou în rândurile
lumii bune şi cu frică de Dumnezeu, cum mă tot dăscăleau toţi,
prieteni şi cunoscuţi, colegi şi rude, de parcă burlac fiind, le-aş fi
adus importante prejudicii morale şi le-aş fi uzurpat tronul demn al
fidelităţii depline. Sau, mai ştii ? Poate că mă simţeau ca pe un fel de
pericol-eminenţă cenuşie planând donjuanesc pe deasupra
armonioaselor lor căsnicii, dar cu precădere ameninţând buna
înţelegere în familii şi fidelitatea frumoaselor şi castelor soţii. E o
simplă bănuială care gâdilă, însă, orgoliul meu de mascul, pentru că,
303

Discobolul
în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa; eu îmi iubesc aproapele exact
cât îmi dau voie cele zece porunci care, între altele fie spus, retează
orice pornise spre desfrâu: "Să nu preacurveşti", adică să nu
depăşeşti o anumită limită a curviei; "Să nu pofteşti nevasta
aproapelui tău, nici robul lui – în cazul în care eşti homosexual -,nici
roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." – nici măcar măgarul!
Deşi partea cu boul şi măgarul; sună cam dubios, însă nu are acum
rost să intrăm în cine ştie ce detalii biblice. Cert este că eu înţeleg
perfect situaţia, fiindcă, după divorţ, m-am deşteptat extraordinar de
mult, văd lumea cu alţi ochi, aşa că, bineînţeles, nu voi mai face
greşeli majore. Sunt din ce în ce mai convins că Providenţa îmi va
îndruma paşii şi mintea numai spre bine, având în vedere că perioada
de verificare a probităţii mele morale trecuse, o trecusem cu brio...
Deci:
Aşteptând într-o dimineaţă să deschidă la aprozar, la un
moment dat descopăr la capătul privirii mele o vietate. Nu înaltă, nu
scundă, nu grasă, dar nici prea slabă, blondă, cu ochi albaştri care, în
paranteză fie spus, mi s-au părut ai unei viţele înţărcată în ziua
precedentă. Era limpede ca lumina Farului din Alexandria că vietatea
tânjea după ceva; am bănuit, dar nu intru în amănunte de prisos. Mam
apropiat, n-am zis nimic de timp, nu am întrebat-o dacă e
singurică, nici cât era ceasul - nuuu, ci pur şi foarte simplu, ca de la
bărbat la bărbat, fiindcă din punct de vedere al fumatului femeile
sunt mai bărbaţi decât oricare mascul dependent de iarba dracului.
Bine, las şi amănuntele astea şi, în concluzie, i-am zis:
-Nu cumva aveţi un foc ? Că mi-am uitat bricheta...
-Ba da - aveţi şi pentru mine o ţigară ?
Ce v-am spus ? Dar, domnilor, vă jur liniştit că avea vocea
Mariei Callas pe vremea Bolero-ului lui Ravel, voce pe lângă care
glasurile îngerilor puteau să semene cu răgetul Măgarului lui
Buridan tocmai sosit la celebra bifurcaţie de drumuri unde şi-a dat
obştescul sfârşit – să păstrăm un moment de reculegere... Drept care
am gândit, în şoaptă, ca să nu-mi intre destinul la idei: poate că asta e
refacerea vieţii mele. Am privit-o cu o nuanţă de interes în plus, am
încercat să pătrund dincolo de aparenţele clar-pozitive şi, intimidatadolescentin,
am gângurit, totuşi, o întrebare mai decisivă:
-Imi daţi voie să fumăm împreună ?
Ne-am aşezat pe banca din faţa aprozarului şi am început să
pufăim cam la fel de pătimaş, dar fiecare cu gândurile lui. Ale mele
304

La aniversară
erau simple, aproape rudimentare, reduse la întrebarea de importanţă
capitală pentru mine: s-o atac sau să n-o atac ? Era eminamente
necesar, cu atât mai mult că folosea un parfum distrugător pe o rază
de cincizeci de metri pătraţi, de senzual ce era, iar buzele ei frumoase
şi bine garnisite cu ruj îmbiau la un sărut suficient de lung pentru a
lăsa aprozarul fără clienţi cel puţin un sfert de oră. Diferenţa nefiind
mai mare de şase-şapte ani după calculele mele estimative, mi-am
făcut cruce cu limba pe cerul gurii şi am declanşat marele asediu
pentru refacerea vieţii mele:
-Nu vă supăraţi: soţul dumneavoastră e canibal ?
Sper că aţi înţeles subtilitatea mea psiho-socio-filozofică...
Întrebarea i-a produs un şoc destul de puternic, aşa că foarte
greu a reuşit să articuleze două cuvinte:
-De ce ?
-Fiindcă, dacă ne vede pe amândoi stând pe bancă, ne
mănâncă. De vii...
-N-am bărbat...
Dacă aş fi auzit concomitent trâmbiţaşii din Apocalipsă,
istericalele neveste-mi când îi cumpăram flori plus urgia unei
tornade, toate ar fi fost un vax pe lângă zguduirea moralsentimentală
care mi-au produs-o cele două cuvinte. Acum se punea
problema dacă s-o atac în continuare pe flancuri sau frontal. Am
optat pentru ultima variantă şi, după ce i-am prezentat cu lux de
amănunte autobiografia, i-am zis ca să mă dau important şi deştept:
-Ăsta-i curriculum vitele meu...
Pentru că autobiografie suna vetust şi se simţea o adiere de
comunism.
Intre două pale de fum mi-a prezentat şi ea curriculum-ul
propriu. Am descoperit că aveam o mulţime de puncte comune:
divorţaţi amândoi, soţul ei beţiv, microbist şi curvar, nevastă-mea,
rea, incultă şi avară; soţul ei din familie compromisă - un violator de
octogenare, doi hoţi de buzunare şi o soră cam prostituată... Fosta
mea nevastă era dintr-o familie şi mai compromisă. Uf, bine că noi
eram amândoi integri din punct de vedere moral, social şi juridic.
Am respirat uşurat şi am dat atacul final:
-Auzi, doamnă: ştii ce am hotărât ? Hai să ne unim vieţile...
Ne-am dat mâna, am mers la un butic şi am băut fiecare câte
trei beri – plătite de mine – chestie care m-a impresionat vizavi de
305

Discobolul
cantitatea de bere pe cap de femeie. Iar după câteva zile... După
câteva zile bâiguiam fericiţi câte un "da" viguros în faţa ofiţerului
stării civile care privea la noi ca la nişte cranii de Cro-Magnon găsite
într-o dimineaţă sub pernă.
Din punct de vedere logic, uman şi social, încheierea acestei
povestiri ar trebui să sune cam aşa: şi au trăit împreună până la
adânci bătrâneţi având de la bunul Dumnezeu prunci frumoşi şi
cuminţi...Aiurea! Sfârşitul sună aşa: după trei săptămâni am hotărât
să divorţăm, eveniment de la care vom comemora în această vară doi
ani, iar procesul de împărţire a bunurilor continuă cu martori, cu
ţipete şi expresii care amuţesc nu numai asistenţa ci şi completul de
judecată. O doamnă judecătoare, blonduţă şi cu trei cruciuliţe
patriarhice atârnând senzual printre o pereche de sâni ceva mai
viguroşi decât ai Pamelei Anderson, a jurat cu mâna pe Constituţie
că ea n-a mai auzit asemenea trivialităţi. Dar cine a obligat-o să vină
la procesul nostru ? Insă avocatul meu, om cu experienţă şi cu figură
nurnberghiană, simţind că m-a secătuit de bani, mi-a promis solemn
că nebunia procesului nu va dura mai mult de doi-trei ani dacă-mi
vând apartamentul şi ce mai am prin casă...
- Of, Doamne-ajută!
In orişice caz, când totul se va termina, pentru binele şi
echilibrul umanităţii, îmi voi reface viaţa, fiindcă aşa nu se mai
poate...
306

RADU CIOBANU
307
La aniversară
Radu Igna ‐ 75
Cu Radu Igna mă văd rar, dar îl urmăresc de ani de zile nu
numai cu admiraţie, ci şi cu respect. Mi-a impus prin tenacitatea şi
modestia - modestie în sensul nobil al cuvântului – cu care şi-a
urmat, cu egală rigoare, dublul destin : cel de educator şi cel de artist.
Nu e uşor când trăieşti într-o provincie fără vocaţie culturală majoră,
concomitent cu un centralism cultural tot mai stânjenitor pentru
iniţiativele ex-centrice. L-a ajutat, desigur, şi funciarul său simţ al
umorului. Cu simţul umorului poţi sfida atât servituţile pe care le
aduce vârsta , cât şi imbecilitatea care îţi iese mereu în cale pe
contrasens.
N-aş vrea să se deducă din cele spuse până aici că Radu Igna
ar fi un prozator frivol sau un umorist, adică un scriitor care vrea cu
orice preţ să-i facă pe ceilalţi sa râdă. Dimpotrivă, poate paradoxal,
el se foloseşte de simţul umorului ca de un revelator al absurdului, al
prostiei, al mizeriei morale şi nedreptăţilor dintr-o societate aflată
mereu în regim de anormalitate. Radu Igna este un explorator al
României profunde. El scrie în cheia „râsu-plânsu”, cu un fel de
înduioşată resemnare faţă cu cele descoperite, dar uneori şi cu o
exasperare care-i pigmentează umorul şi fina ironie cu nuanţe de
sarcasm amar. Un cititor avizat îşi dă seama imediat ce pătrunde în
oricare dintre scrierile sale, fie roman, fie proză scurtă, că se află în
faţa unui artist înzestrat cu modalităţi de expresie diverse şi solide,
bine asimilate, cu ajutorul cărora ştie să augmenteze toate nuanţele şi
semnificaţiile care altfel ar rămâne ascunse în rutina şi banalul
realităţilor cotidiene.
Radu Igna n-are vocaţia autopropulsării şi se pare că, spre
cinstea lui, publicitatea nici nu constituie pentru dânsul o

Discobolul
preocupare. El îşi vede cu acelaşi calm dintotdeauna de calea şi de
rostul lui. Dacă i se oferă o floare, fireşte, n-o refuză. Şi ştie să
preţuiască prietenia. La această vârstă neverosimilă faţă de
tinereţea sa spirituală, se cuvine să-i oferim floarea prieteniei şi
colegialul nostru salut de arme.
308

DUMITRU HURUBĂ
309
La aniversară
RADU IGNA, s-a născut la data de 06.11.1934, în
localitatea Glodghileşti din judeţul Hunedoara şi este absolvent
al Facultăţii de Filologie, Universitatea Bucureşti; membru al
Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara;
cetăţean de onoare al oraşului Haţeg. A debutat cu proză scurtă
în revista Orizont din Timişoara, în anul 1986; în anul 2004 i sa
acordat premiul Filialei din Sibiu a Uniunii Scriitorilor din
România. Cărţi publicate: Armonia snack-bar, proză scurtă,
debut editorial, Editura Corvin, 2000, Deva; Vâltoarea, roman,
Editura Corvin, 2001, Deva; Cultură si civilizaţie suedeză,
note de călătorie, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic
deosebit in timpul serviciului meu, miniroman, Editura Modus
P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, Editura
„Călăuza v.b.”, Deva 2004, premiul Uniunii Scriitorilor din
România, Filiala Sibiu pe anul 2004; Lazăr nu mai vine, proză
scurtă, Editura „Călăuza v.b.”, Deva, 2005; Condamnat,
roman, Editura de Vest, Timişoara, 2007. Referinţe critice în
publicaţiile: „Orizont” (Timişoara), „Cuvântul liber” (Deva),
„Opinii culturale” (Deva), „Arhipelag” (Deva), „Provincia
Corvina” (Hunedoara), „Vatra” (Târgu Mureş), „Sinteze
prahovene” (Ploieşti), „Ardealul literar” (Deva), „Origini”
(SUA)., „Reflex” (Reşiţa), „Euphorion” (Sibiu).
Te întâlneşti cu el, te priveşte în ochi, zâmbeşte în timp ce
pune întrebări parcă vrând să ştie absolut totul despre tine, să-l simţi

Discobolul
apropiat, prieten… Vocea lui caldă şi discret învăluitoare este a unui
Om declarându-şi o vârstă falsă. Şi totuşi, colegul de breaslă,
prozatorul RADU IGNA, doar cu puţin timp în urmă a împlinit trei
sferturi de veac de viaţă. Nu-ţi vine să crezi privindu-i ţinuta
tinerească. Şi totuşi…
LA MULŢI ANI, Rudi – cu sănătate şi cărţi multe şi
bune!
Aşadar, cel de care mă voi ocupa în cele ce urmează,
prozatorul Radu Igna, este unul dintre importanţii prozatori din
judeţul Hunedoara. A debutat editorial târziu, însă, în doar câţiva ani,
prin volumele publicate, s-a dovedit a fi unul dintre cei care au reuşit
să capteze atenţia în sens pozitiv. Acum, la împlinirea unei vârste
respectabile, despre Radu Igna se poate spune că este un scriitor
format şi că, ajuns la maturitate creativ-artistică şi în deplină
cunoştinţă de cauză, el comunică cititorului mesajul său scriitoricesc
şi uman pe coordonatele valorice ale textelor sale. Iată motivul
pentru care se cuvine să ne oprim puţin asupra operei al cărui
semnatar este, ceea ce încerc să şi fac în cele ce urmează…
Cu ceva ani în urmă, proza hunedoreană şi-a rotunjit zestrea
cu un excelent volum de proză scurtă. De fapt, este vorba despre un
debut editorial pe nedrept întârziat, întârziere de care se face vinovat
autorul însuşi – sclav al unei autoexigenţe exasperante, lipsită de
suportul logic şi, pentru mine cel puţin, imposibil de explicat. Mă
rog… De aceea, şi la sfârşitul lecturii, socot că Armonia snack-bar,
volum reeditat la Editura „Agerpress”, Buc., 2008, este una dintre
cărţile care demonstrează prin forţă şi dinamism, acurateţea stilului şi
expresivitatea textului, o maturitate artistică pritocită de-a lungul
anilor cu o nemiloasă, dar benefică perseverenţă. Rezultatul –
paginile acestei cărţi.
Parafrazând, dar şi forţând lucrurile, aş aduce în atenţie un
aspect inedit şi anume: proza lui Radu Igna se află aproape mereu
între Scylla tradiţionalismului de sorginte ardelenească şi Caribda
noului modernism la care trebuie să se alinieze proza românească
scăpată în ultimele vreo două decenii din ghearele realismului
socialist.
Dovada acestei realităţi este şi romanul Valea proscrişilor,
doar aparent păstrându-se în nota unei scrieri „cuminţi”, a unei
cronici a evenimentelor în mijlocul cărora personajele suportă,
existenţial vorbind, umilirea până la degradare a „celui mai de preţ
310

La aniversară
capital”, cum era catalogat frumos, dar numai teoretic, omul, în
„epoca de aur”.
Am mai spus-o şi o voi spune ori de câte ori va fi cazul:
Radu Igna este un excelent povestitor, unul dintre aceia care, nu
numai că acaparează pe nesimţite cititorul cu fluiditatea naraţiunii,
dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi despre lume şi viaţă
şi de-a acţiona în ceea ce priveşte “punerea în scenă” a întregului
spectacol. Valea proscrişilor, Editura Călăuza, 2004, este şi
locul/localitatea unde, oarecum sadovenian vorbind, „nu se întâmplă
nimic”, valea unde hălăduieşte populaţia unei localităţi în care
existenţa este compusă din insignifienţe umane şi chiar animale – aşa
ne-o prezintă autorul la nivel de an 2004. Din tren, din autobuz sau
din goana autoturismului, totul pare liniştit, vetust, primitiv,
plictisitor, doar peisajul mai reuşind să salveze câte ceva. Eroare! În
localitatea Valea, destinele oamenilor şi trăirile lor nu sunt cu nimic
mai prejos decât cele din alte părţi de lume; aici se petrec drame
sociale, iubiri, invidii, promovări în funcţii, imoralităţi, mai mult sau
mai puţin interesante sau importante, dar purtând, de fiecare dată, în
fiecare caz, amprenta senzaţionalului. Într-o comunitate mică, toată
lumea ştie totul despre toată lumea. Personajele romanului participă,
rareori pasive, la evenimente; în realitate ele implicându-se, deseori
profund şi interesat, în viaţa cotidiană. Este scara redusă a societăţii,
reprezentarea unui domeniu – învăţământul – cât de cât pe alte
coordonate decât cele oficiale, pe care se zbat permanent să le
impună atât judeţul, inspectoratul de învăţământ, cât şi la nivel de
localitate pe linie politico-administrativă. De fapt, mai clar spus,
totuşi lumea din Vale gravitează, prin forţa împrejurărilor, în jurul
unui nucleu: organizaţie-de-partid-şcoală-administraţie... Din acest
„trio” autorul a extras ca fiind, totuşi, punctul forte, şcoala. Ei,
dascălii, cu toate avatarurile cărora sunt obligaţi să le facă faţă, sunt
cei consideraţi, mai cu voie, mai cu „scrâşniri de dinţi”, minţile
luminate ale comunităţii.
Romanul este scris la persoana întâi, ceea ce îi conferă un
grad de credibilitate superior, tocmai pentru că implicarea autorului
este marcată de o anume responsabilitate faţă de sine şi faţă de
cititor, romanul este, fără îndoială, o minifrescă foarte bine
circumscrisă în peisajul istorico-literar şi demografico-geografic
ardelenesc. „Marele conflict” al romanului Valea proscrişilor este
311

Discobolul
pregătit insesizabil, pentru finalul scrierii, dar înscriindu-se perfect în
politica de cadre a fostului PCR: după ce Cristian Ştefănescu s-a
luptat, împreună cu Moskviciul său, să pună pe picioare noul local al
şcolii, în funcţia de director al acesteia este numit de judeţ fostul lui
coleg “de muzică-limbi străine-şi-agruicultură”, Coţolan Trandafir.
Dar calităţile de prozator şi bun povestitor, Radu Igna şi le
ilustrează cu fiecare nouă apariţie editorială, iar romanul Nimic
deosebit în timpul serviciului meu, Editura Modus F.M. P.H.,
Reşiţa, 2003, constituie un argument de luat în seamă din acest punct
de vedere. Adică domnia sa acaparează pe nesimţite cititorul cu
fluiditatea naraţiunii, dar şi impunându-i acestuia un mod de a gândi
despre lume şi viaţă şi de-a acţiona în ceea ce priveşte „punerea în
scenă” a întregului spectacol conflictual-narativ.
Aşadar, după câteva volume publicate în ritm de „anul şi
cartea”, în urmă cu câţiva ani Radu Igna era prezent în librării cu o
nouă carte având un titlu-zeflemea, preluat din finalul fostelor şi
stupidelor procese-verbale ale „ofiţerilor de serviciu” la telefon pe
instituţie/întreprindere din vremea ceauşismului. De această dată,
însă, „ofiţerul de serviciu”, Radu Igna, se foloseşte de acest mic truc
doar pentru a demonstra că, de fapt – sau cel puţin de această dată –
lucrurile nu mai stau chiar aşa. Dimpotrivă. Ne aflăm în plină
Revoluţie decembristă, iar personajele trăiesc din plin evenimentul,
fiecare după mintea şi interesul propriu care “mână-n luptă” pentru a
ieşi în faţă, pentru a ocupa funcţii în sistemul-nebuloasă care încerca
să se creeze.
În ceea ce priveşte cea mai recentă apariţie editorială
semnată de Radu Igna, romanul Condamnat, asupra căruia mă voi
opri ceva mai mult şi care dă măsura deplină a maturizării artistice a
autorului – acesta (autorul), ne reintroduce în universul scrierilor sale
cu rădăcini puternic înfipte în tradiţionalismul literar ardelenesc. Pe
de-o parte. Pe de altă parte, însă, aflat acum la a şaptea carte, el
dezvoltă în cititor ideea că ştie să evadeze, atunci când instanţele
exprimării epice o cer, spre un spaţiu ideatic amintindu-ne de zicerea
balzaciană: „Opera de artă este înfricoşătoarea acumulare într-un
spaţiu restrâns a unei întregi lumi de gânduri” (G.Poulet,
Metamorfozele cercului, Ed.Univers, 1987, pag.198). Următorul
element de care suntem obligaţi să ţinem seama imediat, este
arhicunoscutul şi importantul raport dintre emitentul operei literare şi
destinatarul acesteia, în speţă cititorul. În acest context, trebuie să-i
312

313
La aniversară
acordăm cuvenita importanţă şi raportului emitent-operă, datorită
căruia opera literară ia forma concretă a unei bune comunicări
privind mesajul literar-artistic.
Or, mesajul romanului cu titlu justificat în general bine de
conţinut, este cât se poate de limpede şi de semnificativ: cam toate
personajele cărţii trăiesc încorsetate într-un existent de viaţă mai
mult sau mai puţin stresant, iar încercările lor de a găsi o ieşire spre o
lume, nu neapărat mai bună, dar alta, se soldează, aproape de regulă,
cu eşecuri. De ce?, te întrebi în secunda următoare. Răspunsul poate
fi simplu, dar mai puţin satisfăcător, şi complex, cu nervuri terminale
în tarele societăţii, atunci când nu ţinem seama neapărat de
organizarea social-economică a acesteia. Exact acest lucru/adevăr
vrea, şi în general reuşeşte bine, să-l scoată în evidenţă Radu Igna în
romanul său, Condamnat. Dar trebuie să spun imediat că, la modul
general vorbind, autorul îi atribuie scrierii sale o dublă semnificaţie,
egală în ceea ce priveşte ponderea ei în economia cărţii: societatea ca
instanţă opresivă, ea însăşi în postură de condamnată fără şansă de
recurs. Sentinţa definitivă se găseşte aproape în fiecare pagină a
cărţii, autorul fiind în posesia unui rechizitoriu complet, cu dovezi
redutabile şi infailibile, având de partea sa şi un arsenal întreg al
expresiei epice.
Însă nu ar fi potrivit să închei aceste însemnări fără a mai
menţiona un volum semnat de Igna: Cultură şi civilizaţie suedeză
(note de călătorie), Editura Signata, Timişoara, 2002…
Beneficiind de un teritoriu larg de manevră, datorat şi
profesiunii, dar, în primul rând unei experienţe de viaţă cu detalii
bine fixate în intimitatea sa de creator, Radu Igna ne oferă câteva
minicronici-momente în care umorul mai mult negru şi ironia, rareori
subtilă – deseori usturătoare – sunt la ele acasă. Personajele, de
regulă într-un număr strict necesar, dar extrem de importante în
economia prozelor, sunt subordonate unui… program de acţiune
gândit de autor pentru o comunicare cât mai directă şi mai eficientă
cu cititorul; ele pun în mişcare un angrenaj în care cam totul
funcţionează foarte bine şi unde dialogurilor li s-a acordat un rol
determinant în anumite momente ale scriiturii. Din acest motiv, dar
şi din altele, lectura prozelor devine pasionantă. Aşa cum interesantă
mi se pare şi abordarea unei tematici diferite – cazul cărţii de faţă.

Discobolul
Aici Radu Igna nu este un simplu fotograf al locurilor şi
oamenilor, ci şi un foarte bun comentator; un reporter de tip…vechi
ai cărui ochi văd detalii, al cărui suflet le înregistrează, a cărui minte
le ordonează şi le metamorfozează în fraze trădând deseori
prozatorul de talent care este. Cu ajutorul său, contactul cu o lume
care, pentru mulţi dintre noi – cred că pentru cei mai mulţi – este, în
primul rând, fabuloasă, oamenii care o alcătuiesc sunt altfel decât noi
sau restul europenilor; o ordine şi o disciplină, un bun simţ şi o
asistenţă socială – toate foarte importante – lângă care, dacă mai
adăugăm respectul faţă de valoare, faţă de cel mai de preţ capital,
OMUL, avem imaginea unei societăţi care trezeşte invidia în oricare
dintre noi. Autorul construieşte întregul eşafodaj al cărţii, în calitate
de fin şi atent observator, ceea ce pricepem din carte a fi, al ceea ce îl
înconjura. Detaliile cu care suntem asaltaţi, în sensul cel mai frumos
şi binefăcător al cuvântului, fac parte deja din „patromoniul”
exprimării literare a lui Radu Igna. Notele de călătorie ale lui Radu
Igna ne aduc la cunoştinţă, succint e drept, o lume a posibilului acolo
şi a imposibilului la noi. Deocamdată. Cartea poate fi luată drept
argument sau semnal de…alarmă pentru noi, pentru ceea ce ne dorim
să fim…
Aşa cum, citindu-i cărţile, nu putem şi nu avem dreptul să nu
„luăm aminte” că am parcurs paginile scrise de către un autor ale
cărui reprezentări literar-artistice sunt şi vor rămâne ca puncte de
reper pentru literatura dina această parte de ţară.
Cel puţin!
314

VASILE MOGA
Religia militarilor din Dacia romană
De mai bine de cinci ani am fost cooptat, ca referent ştiinţific,
în comisiile de doctorat ale Facultăţii de Istorie-Teologie din cadrul
Universităţii de Vest din Timişoara, în care calitate mi-a fost dat să
citesc mai multe teze (lucrări n.n.) puse în pagină de foşti absolvenţi
ai Facultăţii din oraşul de pe Bega, tineri formaţi în jurul profesoarei
Doina Benea şi a echipei sale de specialişti în arheologie şi istorie
veche ce îşi desfăşoară activitatea în zona Bnatului, în spaţiul sudvestic
al fostei provincii romane Dacia.
Am avut prilejul să constat cu bucurie că toţi au devenit, după
absolvirea studiilor superioare, cercetători, muzeografi şi profesori în
şcoli sau licee de renume, că toţi şi-au făcut „ucenicia” pe marile
şantiere arheologice bănăţene (Tibiscum, Mehadia, Băile Herculane
etc.) şi că sub îndrumarea dascălilor şi-au ales ca teme de cercetare
felurite aspecte ale civilizaţiei romane, fie că este vorba de viaţa
economică, meşteşuguri şi artizanat, viaţa militară (castre, soldaţi,
echipament militar), ori spirituală (culte, religii, temple, adoratori
ş.a.), aspecte sociale şi de antropologie culturală, într-un cuvânt teme
de cercetare pe care, după o solidă documentare în literatura de
specialitate din ţară şi străinătate, le-au finalizat în lucrări de doctorat
apreciate, lucrări care se constituie în monografii ştiinţifice, ce, fie că
îşi aşteaptă tipărirea (şi sponsorii n.n.), fie că au văzut deja lumina
tiparului.
Este, între altele, meritul editurii EXCELSIOR ART din
Timişoara, care a fost întotdeauna deschisă pentru publicarea unor
asemenea cărţi cu tematică istorică, în care arheologia Banatului a

Discobolul
stârnit, prin interpretări şi o nouă viziune asupra trecutului, interesul
lumii ştiinţifice.
Recent, în pomenita casă de presă a văzut lumina tiparului o
inedită dizertaţie de doctorat, datorată tinerei Atalia Ştefănescu-
Oniţiu, o actualmente membră a Catedrei de Sociologie-
Antropologie a Universităţii timişorene, ale cărei preocupări s-au
materializat în volumul Religia militarilor din Dacia romană, ce îi
încununează un stagiu de pregătire fructuoasă.
Totul porneşte de la constatarea că religia militară romană
(religio castrensis - religio militum) reprezintă un aspect tipic
(propriu n.n.) mediului cazon şi ierarhiei sale, cu particularităţi
proprii, cu similitudini cu lumea civilă dar şi deosebiri faţă de religia
romanului obişnuit, că există deosebiri între, să-l numim, calendarul
religios civil şi cel militar, în cel din urmă întâlnindu-se, cu
pregnanţă, mărturii despre cultul împăratului (cu zilele sale de
naştere), ale stindardelor, între care cultul pentru acvilă – simbolul
general al legiunilor romane – deţine un loc primordial, al geniilor
militare, sau alte divinităţi abstracte, cărora li se aduceau veneraţii
generale sau particulare.
Desigur, la cultele tipice fiecărei unităţi în parte (aici se face
apel la un celebru calendar descoperit în Orient, la Dura Europos,
intitulat FERIALE DURANUM care pomeneşte serbările religioase
ale cohortei XX Palmyrenorum, document aparţinând epocii
împăratului Severus Alexander, 222-235, ce poate fi extins şi la alte
trupe militare) – sărbători legate de data de constituire, de atribuirea
unor epitete, de participarea victorioasă la unele evenimente militare
ş.a.), se adaugă culte oficiale, dedicate, în general, unora dintre zeii
„militari” (Jupiter, Mars, Minerva etc.) –, dar şi ceilalţi din bogata
galerie a divinităţilor pantheonului greco-roman, oriental, nordafrican
sau celto-german, cunoscuţi prin monumente epigrafice şi
repertorii iconografice, în întreg spaţiul aflat timp de mai bine de
patru veacuri sub „sigiliul Romei”.
Analiza subiectului asupra religiei militarilor are la bază
existenţa numeroaselor trupe militare ce au alcătuit EXERCITUS
DACIAE, adică unităţi auxiliare de infanterie (cohorte), cavalerie
(alae), trupe mixte ori unităţi neregulate alcătuite din nationes supuse
Romei (al căror nume îl purtau n.n.), încartiruite în fortificaţii
(castre, castella, burgi), investigate arheologic, contingente în care,
316

Archaeologica
alături de divinităţile proprii fiecărei seminţii, soldaţii, gradaţii şi
comandanţii aduceau veneraţie cultelor oficiale, cultului împăratului/
împăraţilor, numeroaselor genii ale unităţii sau alte divinităţi (uneori
personificate) atestate pe inscripţiile cu caracter votiv descoperite,
de-a lungul timpului, în cele trei districte administrative ale Daciei
(Superior, Inferior, Porolissensis).
Mult mai bine reprezentată de aceleaşi surse epigrafice este
religia militarilor din legiunile cantonate, temporar sau permanent, în
spaţiul nord-dunărean, aici insistându-se asupra legiunilor I Adiutrix
şi IIII Flavia Felix prezente mai bine de un deceniu în Dacia
intracarpatică (epoca Traian-Hadrian), XIII Gemina cu garnizoană în
marele centru urban Apulum (106-275 d.Chr.) şi, în fine, legiunea V
Macedonica, adusă în jurul anilor 167-168 la Potaissa.
Fără să intrăm în amănuntele disecate cu rigoare ştiinţifică de
autoare, trebuie să subliniem că se detaşează manifestările religioase
ale legiunii XIII Gemina, castrul de la Apulum (asupra căruia am
stăruit şi noi în mai multe rânduri prin valorificarea cercetărilor
personale) fiind, pe bună dreptate considerat „cel mai activ centru
religios”, descoperirile de aici acoperind mai bine de o treime din tot
ce înseamnă „formă de expresie religioasă a militarilor din Dacia”
(p. 128).
Realitatea confirmată de zecile de inscripţii votive ridicate de
elementele încadrarate în legiunea apulensă, de la comandaţi la
simpli soldaţi (milites) şi veteranii eliberaţi din legiune, stabiliţi în
mare măsură în dublul centru urban din vecinătatea Mureşului,
demonstrează fără echivoc adorarea colectivă sau personală a zeilor
greco-romani, în frunte cu Jupiter, triada capitolină etc, apoi a
divinităţilor orientale (Dolichenus, Mithras), a acelor zei şi zeiţe
pomenite din punct de vedere epigrafic şi figurativ.
Pare de domeniul evidenţei că religia militarilor din armata
Daciei se desfăşura în locuri speciale, cu încărcătură sacră, în temple
de mai mari sau mai mici dimensiuni (unele surprinse arheologic),
ori locuri de cult plasate de obicei în clădirea comandamentului, în
numitul aedes, loc de păstrare de obicei a stindardelor, a statuilor
împăraţilor etc. La Apulum, în castru, se cunoaşte un templum
horologiarium şi recent o inscripţie descoperită în mijlocul parcului
Unirii din Cetate, unde se bănuieşte că a fost plasată principia
castrului legionar menţionează ridicarea unui tetrastylum (construcţie
317

Discobolul
cu patru coloane) decorat cu statuia din argint a unui vultur (aquilam
argenteam), construcţie datorată, printr-un act de evergetism, unui
ofiţer superior- primus pilus legionis XIII Geminae, L. Aninius
Firmus, originar din zona nord-padană a Peninsulei Italice (V. Moga,
I. Piso, M. Drîmbărean, Acta Musei Napocensis, 43-44, / I, Cluj-
Napoca, 2008, p. 177-184).
Studiul epigrafic al ambiţioasei autoare nu ocoleşte nici
manifestările votive ale legiunilor „dacice” întâlnite dincolo de
frontierele provinciei nord-dunărene (114 inscripţii), în Moesia,
Pannonia, Dalmaţia ori Asia, care adăugate, statistic vorbind, la cele
300 inscripţii şi 142 reprezentări figurative oferă o imagine de
ansamblu, a unui subiect pe care Atalia Ştefănescu-Oniţiu l-a abordat
cu maturitate şi seriozitate, ceea ce a oferit lucrării sale o notă de
inedit, într-un domeniu asupra căruia s-au aplecat, înaintea Domniei
sale, nume de rezonanţă ale istoriografiei dedicată Imperiului Roman
în general şi provinciei Dacia în special. Cartea, o reuşită din toate
punctele de vedere, dovedeşte că tânăra generaţie de specialişti este
nu numai bine pregătită dar şi capabilă de a continua, aprofunda şi
reinterpreta ceea ce ar părea la prima vedere un subiect istoric
definitiv rezolvat.
318

VARIA
„Vatra”. Este de apreciat,
dacă nu cumva de admirat decizia
revistei Vatra (din Târgu Mureş) de a
prezenta în fiecare din numerele
acestei nobile apariţii o personalitate a
literaturii române contemporane,
selecţie deloc uşoară şi uneori
riscantă, la care desigur numai timpul
poate aduce confirmarea valorii. De
data aceasta, în numerele 9-10/2009,
Vatra ni-l propune pe Alexandru
Muşina, nume remarcabil al scrisului
românesc din ultimele două decenii şi
a teoriei literare actuale al acestui
„Socrate de Braşov”. Se pronunţă
asupra personalităţii şi valorii celui în
cauză mai întâi, după cum era de
aşteptat, două nume „grele” care i-au
fost mereu în preajmă lui Muşina, e
vorba de Virgil Podoabă şi Al.
Cistelecan, ca mai apoi să-şi exprime
opiniile cu predilecţie analişti ardeleni
asupra olteanului din Olăneşti. Câtă
greutate au aceste nume pentru a-l
fixa definitiv pe Alexandru Muşina în
ierarhia stabilă a valorilor nu ne
putem pronunţa, decât că faptul este
remarcabil şi poate constitui o
contribuţie de apreciat în realizarea
unei monografii Muşina şi a altor
personalităţi ale literaturii române
contemporane. E admirabil să
vorbeşti totuşi despre oameni
importanţi cât sunt în viaţă, pentru că
posteritatea nu-i totdeauna „cea mai
dreaptă”. (C.N.)
„Euphorion”. Iată, acum
spre sfârşit de an, eleganta revistă
sibiană îşi propune şi reuşeşte să-şi
prezinte creatorii sub un generos
generic: „Vocaţia literară sibiană”,
aşa cum, de pildă, mai procedează şi
alte reviste literare, mai ales cele
transilvănene. Citim poezie de Radu
Vancu, Florin Oancea, Angela
Neguriţă, proză de Victoria
Murărescu, Ovidiu Baron, Mihai
Curtean, Ştefan Doru Dăncuş, Emil
Cătălin Neghină, Ovidiu Statomir. Şi,
de ce n-am remarca, cu pioşenie, nu
mai puţin generosul gest al revistei de
a dărui cititorilor săi nu mai puţin de
patru pagini A5 din „Colecţia regal
poetic”. (C.N.)
„Apostrof – 20 de ani”.
Mereu remarcabilă, mai ales prin
temele majore de critică şi istorie
literară, iată revista Apostrof face 20
de ani de existenţă, un bun prilej de ai
ura viaţă lungă şi performanţă
culturală, aşa cum ne-a obişnuit. În
acest număr, pe prima pagină, două
nume, Eugen Ionescu şi Nicolae
Manolescu, ca mai apoi să
descoperim noutăţi şi referinţe critice
utile. Numim mai întâi Universitatea
secolului XXI, realitate sau utopie?, o
recenzie la cartea lui Andrei Marga.
Challenges, Values and Vision: The
University of the 21 – st Century,
apărută recent la Cluj-Napoca, în care
rectorul universităţii clujene face o
adâncă analiză a locului şi rolului
universităţii în viaţa socială a lumii,
cu accent pe schimbarea sensului
culturii şi a nevoii de calitate a …

Discobolul
democraţiei. Domnul Andrei Marga
încearcă să răspundă, din perspectiva
analistului din interior, la întrebarea
„Ce va deveni universitatea în acest
secol”, iar Marius Jucan crede că
profesorul clujean dă răspunsuri
memorabile, care se adresează
deopotrivă specialiştilor, dar şi celor
care înţeleg că specializarea are
nevoie de o reconectare la o
multitudine de surse ale cunoaşterii,
„dincolo de zidurile nobile ale
universităţii”. În consens cu această
temă, remarcăm o apariţie editorială
interesantă pe ultima pagină Europa
în criza culturilor a lui Joseph
Ratzinger alături de alte cărţi de un
real interes în Bibliote
„SAECULUM”. Ce
surprinde plăcut la această revistă
focşăneană, pe care o înnobila Lucian
Blaga, e acea ambiţie generoasă de a
depăşi provincialismul şi-a demara
mereu sincron cu fenomenele
culturale majore din capitală şi din
ţară. Descoperim aici un principiu al
valorii şi-al nevoii de informare, dar
şi de exprimare a acelor lucruri
substanţiale care întreţin viu spiritul
marii creaţii de-a lungul vremii, o
conectare mereu necesară la acele
valori naţionale care ne definesc
etapele devenirii. Cităm câteva
articole şi studii din revistă: Un boem
de geniu al literaturii române: Panait
Istrati de Florentin Popescu, Reflecţii
pe marginea condiţiei umane la
Mircea Eliade de Robert Toma, Ion
Caraion, eseist de Dragoş Vişan, Cu
Iorgu Iordan într-o corespondenţă
320
ocazională de Ionel Necula, Liviu
Rebreanu – proză scurtă de Ionel
Popa. Necesare şi informaţiile de
actualitate culturală pe care le
consemnează revista. (C.N.)
ca Apostrof.
Confesiuni în amurgul
vieţii. Cea mai recentă lectură, o
carte de memorialistică, emoţionantă,
a lui Gheorghe Danciu, un moţ din
Bucium, azi octogenar în Germania,
care se adaugă numeroaselor mărturii
despre dezastrul naţiunii române în
timpul dictaturii comuniste staliniste
din România, dar şi la destinul
moţilor din Bucium ce s-au născut pe
… munţi de aur. Este interesant cum
acest moţ vârstnic alege calea
confesiunii scrise după o vizită
„acasă” unde descoperă faţa ticăloasă
a societăţii la început de mileniu 3,
invocând două elemente ce le
întâlnim mereu în istoria seculară a
moţilor: adevărul şi dreptatea,
principii existenţiale creştine mereu
uzurpate de cei puternici, în timpul
dictaturii comuniste de către satropii
regimului, iar mai înainte vreme de
străinii care au acaparat minele de aur
din Apuseni. Dacă o bună parte din
care evocă al doilea război mondial în
viziunea de combatant, mai ales spre
vest, accentuând puţinele lumini ale
omului aflat mereu în vecinătatea
morţii, autorul se opreşte îndelung la
acele mizerii umane ce descalifică
fiinţa prin fapte reprobabile,
destăinuind cu predilecţie absurdul
unor comportamente ale oamenilor
ticăloşiţi, care caută, cu lumânarea,

vini ale celor înzestraţi numai pentru
a-şi arăta puterea. Eu deţin puterea.
Eu decid asupra destinului tău. O
mărturie emoţionantă şi necesară.
(C.N.)
„Steaua” este, ca de
fiecare dată, elegantă şi consistentă.
Numărul de pe octombrie şi
noiembrie a.c., sosit la redacţie de
curând, îl rememorează pe Eugen
Ionesco, prin articolele semnate de
către Ruxandra Cesereanu, Ştafania
Pop-Cruşeu, Laura Pavel şi Marius
Conkan. Ana-Maria Tăut scrie un scut
studiu despre Herta Müller,
scriitoarea germană de origine
română, care a primit Premiul Nobel
pentru Literatură. În acest număr,
Olga Ştefan scrie despre doi poeţi
opzecişti: Aurel Pantea şi Ioan Pintea.
Sub titlul Poetica submersă a
nimicirii, criticul de la „Steaua” se
ocupă de recenta carte a poetului
Aurel Pantea, intitulată Negru pe
negru. Iată un fragment: „Citirea unui
volum de poezie dens, coerent într-un
sens grav, mizând pe temele
tulburătoare ale unei viziuni vitriolate,
întunecate, în regimul nocturn al
imaginarului poate avea o gamă de
efecte de coloratură diferită. De la
entuziasm şi identificare afectivă până
la repulsie şi respingere,
impresionismul cititorului poate
genera câteva opinii interesante
pentru configuraţia textelor supuse
«rechizitorului»”.
Studiul lui Florin Lazăr,
despre Nicolae Breban, stă sub
semnul profunzimii analizei operei
marelui scriitor. Plecând de la un citat
321
Varia
din volumul Riscul în cultură, „Sunt
convins că secolul XXI va sta sub
domnia lui Dostoievski şi Nietzsche”,
concluzionează: „Puţini scriitori au
avut francheţea brutală, oarecum
neverosimilă, un amestec de insolenţă
trufaşă şi orgoliu enorm, de a rosti
această frază lipsită, la prima vedere,
de orice «etică» scriitoricească (poate
doar Balzac ar fi făcut-o pentru a-şi
convinge editorii şi a-i alunga pe
creditori). Pătrunzând însă în
intimitatea labirintică a scriiturii
brebaniene, tindem să considerăm
această frază nu lipsită de acoperire,
căci Nicolae Breban conferă verbului
A CREA, actului propriu-zis al
scrierii, dimensiunile unei lumi
asemeni celei închipuite de Balzac în
a sa comedie umană: o verbalizare a
existenţei printr-un text ce-şi este
suficient sieşi (asemeni unei
luxuriante păduri tropicale) şi care
proliferează din propria-i substanţă,
Fidel unui principiu cantitativ al
scriiturii (alături de cel calitativ, ce
conferă o valoare incontestabilă
operei, diferenţiind-o de celelalte
creaţii), propriu scriitorului francez,
Nicolae Breban îşi construieşte
arhitectura textului pe această putere
germinatoare a Cuvântului de a
simboliza înţelesuri infinite. Modelul
balzacian, al scriiturii ce se întinde pe
mii de pagini, peste care, imperial,
autorul îşi trimite semnalele sale de
binefăcătoare ubicuitate, este
asemănător, în accepţia lui Nicolae
Breban, cu cel a unui regat din care să
nu lipsească nimic” (M. S)