Sidney Sheldon - Churry-Burry

douăzeci şi unu de ani?" Şi Elizabeth se gândi: „nu-l voi mai vedea niciodată pe Rhys" şi
îi urlă numele, iar vălul dispăru, însă coşmarul rămase. Curba şerpuită era tot mai
aproape şi maşina se îndrepta spre ea ca un glonţ. Se va prăbuşi. Să se întâmple cât
mai repede, se rugă ea.
ân acea clipă, în dreapta, chiar înaintea curbei, Elizabeth văzu o mică potecă tăiată
în munte. Trebuia să ia o hotărâre într-o fracţiune de secundă. Habar n-avea unde
ducea poteca. Ştia doar că urcă, că îi va încetini viteza, îi va da o şansă de ; scăpare.
Riscă. în ultimul moment, în timp ce Jeep-ul ajungea în dreptul potecii, Elizabeth învârti
puternic volanul spre dreapta. Roţile din spate începură să patineze, dar cele din faţă
erau deja pe pietriş şi mişcarea rapidă le dădu destulă forţă ca să tragă maşina. Acum
maşina se năpustea în sus, iar Elizabeth se lupta cu volanul încercând să păstreze Jeepul
pe poteca îngustă. Trecea pe Iângă un şir subţire de copaci, iar crengile lor o loveau
fără milă sfâşiindu-i faţa şi mâinile. Privi înainte şi văzu cu groază în faţa ei Marea
Tireniană. Poteca ducea de cealaltă parte a stâncii. Nici aici nu era în siguranţă.
Se apropia tot mai mult de marginea prăpastiei şi viteza maşinii era prea mare
pentru a putea sări. Capătul stâncii era chiar în faţa ei, iar marea la sute de "metri în
jos. în timp ce Jeep-ul se năpustea spre prăpastie, patină îngrozitor şi ultimul lucru pe
care Elizabeth şi-l aminti fu un copac care apăru în faţa ei, apoi o explozie care
cutremură universul.
După aceea totul în jurul ei rămase nemişcat, devenind alb, calm şi tăcut.
Capitolul 20
Când deschise ochii era într-un pat de spital şi prima persoană pe care o văzu a fost
Alee Nichols.
- Nu există nimic de mâncare în casă, şopti ea şi începu să plângă.
Alee o privi îndurerat, o îmbrăţişa şi spuse emoţionat: -Elizabeth! Iar ea rosti
nedesluşit:
- E în regulă, Alee. Mă simt destul de bine.
Ceea ce nu era tocmai adevărat. Tot corpul îi era plin de vânătăi şi julituri, dar era în
viaţă, şi nu-i venea să creadă. îşi aminti de cursa infernală şi sângele îi îngheţă în vine.
- De cât timp sunt aici? Vocea ei era slabă şi răguşită.
- Te-au adus acum două zile. De atunci ai fost mereu inconştientă. Doctorul spune
că este un miracol. După cum afirmă toţi cei care au văzut locul accidentului ar fi
trebuit să fii moartă. O echipă de salvare a ajuns imediat acolo şi te-au adus aici. Ai
trecut printr-un şoc teribil, ai al dracului de multe vânătăi, dar slavă Domnului, nimic
nu e rupt.
O privi mirat şi spuse:
- Ce făceai acolo pe poteca aceea de munte? Elizabeth îi povesti şi văzu cum ochii lui
se umplu
de groază pe măsură ce trăia alături de ea fiecare moment al cursei. Repeta mereu
„Of, Doamne". Când ea termină, Alee era palid.
- Ce accident stupid şi îngrozitor!
- Nu a fost un accident, Alee. El o privi surprins:
- Nu înţeleg.
Cum ar fi putut? El nu citise raportul. Elizabeth spuse:
- Cineva a umblat la frâne. Alee clătină sceptic din cap.
- De'ce ar face cineva aşa ceva?