Sidney Sheldon - Churry-Burry

- Vom pune fiecare două milioane. într-un an de zile vom câştiga patru milioane.
Patru milioane de franci! Asta însemna libertate. Ar putea să plece într-un loc unde
Hélène să nu-l găsească.
- Mă voi mai gândi, promise Charles. Şi se gândi. Zi şi noapte. O şansă imensă. Dar
cum? Charles ştia că i-ar fi fost imposibil să împrumute bani fără ca Hélène să nu afle.
Toate erau pe numele ei, casa, tablourile, maşinile, bijuteriile. Bijuteriile... acele
frumoase, inutile ornamente, pe care le ţinea ascunse în seiful din dormitorul ei.
încetul cu încetul o idee prinse viaţă în mintea lui. Ar putea să ia bijuteriile, una câte
una şi apoi să le înlocuiască cu copii ale lor şi să împrumute bani pe cele adevărate.
După ce şi-ar fi făcut afacerea cu via, pur şi simplu ar fi schimbat din nou bijuteriile. Şi
îi rămâneau destui bani ca să dispară.
Charles îi telefona lui René Duchamps şi îi spuse cu inima bătând de fericire.
- M-am hotărât să intru cu tine în afacere.
Prima parte a planului său rl teroriza pe Charles. Trebuia să deschidă seiful şi să
fure bijuteriile Hélènei.
Anticipând acest lucru groaznic, abia mai reuşea să se mişte. Se purta ca un
automat, fără să vadă sau sa audă ce se întâmpla în jurul lui. De fiecare dată când o
auzea pe Hélène, începea să transpire. Ea îşi făcea probleme din cauza lui, mai ales că
şi mâinile lui Charles începură să tremure. Chemă doctorul să-l consulte, dar acesta nu
găsi nimic.
- Pare să fie doar puţin încordat. o zi sau două în pat îl vor linişti.
Hélène îl privi lung pe Charles, zăcând gol în pat şi zâmbi.
- Mulţumesc, doctore.
În clipa în care doctorul ieşi pe uşă, Hélène începu să se dezbrace.
- Nu, nu mă simt prea în formă, protestă Charles.
- Eu da, replică Hélène. Nici când nu o mai urâse atât de mult.
În săptămâna următoare lui Charles i se oferi un prilej favorabil. Hélène pleca la
Garmisch - Partenkirchen să schieze cu nişte prieteni. Se hotărâ să-l lase pe Charles la
Paris.
- Vreau să stai acasă în fiecare seară, îi spuse Hélène. îţi voi telefona.
Charles o urmări pornind în viteză la volanul unui Jensen roşu şi în momentul în
care dispăru la orizont se grăbi spre seif. O urmărise deseori deschizându-l şi ştia cea
mai mare parte a combinaţiei. îi luă o oră ca să descopere cifrul în întregime. Cu mâini
tremurând de nervozitate deschise uşa seifului. Acolo, în cutii de catifea, sclipind ca
nişte steluţe-ân miniatură se afla libertatea lui. Găsise deja un bijutier, un anume
Pierre Richaud, un maestru al copiilor false. Charles îi explicase mult şi nervos de ce
anume dorea să copieze bijuteriile, dar Richaud îi spusese deschis:
- Domnule, fac copii pentru toată lumea. Nimeni nu mai poartă astăzi bijuterii
adevărate pestradă.
Charles îi dădea câte o bucată la copiat, iar când aceasta era gata înlocuia bijuteria
din seif. Cea adevărată o depunea la Creditul Municipal, casa de amanet a statului.
Operaţia dură mult mai mult timp decât prevăzuse Charles. Putea să deschidă seiful
doar când Hélène nu era acasă şi câteodată apăreau întârzieri la copiat. Dar veni şi
ziua când putu să-i spună prietenului său René Duchamps:
- Mâine îţi voi da banii.
Reuşise. Era co-proprietarul unei vii imense. Iar Hélène nu bănuia absolut nimic.