Sidney Sheldon - Churry-Burry

Prin fumul orbitor îşi căută drumul spre uşile balconului. Le deschise şi păşi pe
balcon. în clipa în care uşile s-au deschis, flăcările din coridor au pătruns în cameră
aruncându-se asupra pereţilor. Elizabeth stătea pe balcon, inspirând lacomă aerul
proaspăt, iarvântul se repezea asupra ei. Privi în jos. Balconul se proiecta în afară pe
peretele clădirii, o mică insulă atârnând deasupra unui abis. Nu exista speranţă, nu
exista scăpare.
Doar dacă... Elizabeth privi în sus spre acoperişul înclinat de deasupra ei. Dacă ar
putea să ajungă pe acoperiş şi pe urmă de cealaltă parte a casei care nu ardea încă, ar
putea avea o şansă. îşi întinse braţele în sus, cât de mult putu, dar nu reuşi să ajungă
la streaşină acoperişului. Flăcările veneau mai aproape, înconjurând camera. Exista
doar o mică şansă. Elizabeth nu avea ce pierde. Se forţă să intre în camera luminată de
flăcări şi plină de fum, ţinându-şi mâna la gură. Apucă scaunul din spatele biroului
tatălui ei şi îl târâ pe balcon. Luptându-se să-şi păstreze echilibrul, poziţiona scaunul şi
se ridică pe el. Degetele ei ajungeau acum la acoperiş, dar nu găseau nimic de care să
se prindă. Scotoci orbeşte, fără sens, căutând ceva de care să se agaţe.
Înăuntru flăcările ajunseseră la draperii şi dansau prin toată camera, atacând
cărţile, covorul, mobila, îndreptându-se spre balcon. Brusc, degetele lui Elizabeth au
găsit o ţiglă ieşită în afară. Braţele îi erau de plumb; nu era sigură că se va putea ridica.
începu să se tragă în sus, iar scaunul aluneca încet pe sub ea. Cu toată puterea care îi
mai rămăsese, se trase în sus şi rămase acolo. Urca pe pereţii ghetoului luptându-se să
rămână în viaţă. Continuă să se tragă şi să înainteze încet până când se trezi pe
acoperişul înclinat, respirând greu. Se forţă să se mişte, cât mai încet în sus, cu corpul
presat de acoperişul înclinat, conştientă că o singură alunecare o va trimite în abisul
de sub ea. Ajunse în vârful acoperişului şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea şi să
stabilească unde se află. Balconul de care tocmai scăpase era în flăcări acum. Nu se
mai putea întoarce înapoi.
Privind în jos spre cealaltă parte a casei, Elizabeth văzu balconul unuia dintre
dormitoare. Acolo flăcările încă nu ajunseseră. Dar Elizabeth nu ştia dacă va fi
capabilă să ajungă până acolo. Acoperişul se înclina abrupt, ţiglele nu erau bine fixate
şi vântul se năpustea asupra ei. Dacă va aluneca, nimic nu o va mai putea opri.
Rămase pe loc, îngheţată, temându-se să încerce. Şi atunci, ca printr-un miracol, cineva
apăru la acel balcon, şi era Alee, care privea în sus, strigând «calm:
- Poţi să o faci, fată dragă. O nimica toată. Iar inima lui Elizabeth zvâcni de fericire.
- ia-o încet, o sfătui Alee. Doar câte un pas. Nu-ţi fie teamă.
Iar Elizabeth porni în jos spre el, alunecând încet, centimetru cu centimetru,
nelăsând o ţiglă din mână până nu apuca alta. Parcă nu se termina. Tot timpul auzea
vocea lui Alee, încurajând-o, chemând-o. Aproape ajunse, la doi paşi de balcon. O ţiglă
se desprinse şi ea începu să alunece în jos.
- Ţine-te, strigă Alee.
Elizabeth găsi o altă ţiglă şi se ţinu cu disperare de ea. Ajunse la capătul
acoperişului, sub ea nu era decât un spaţiu infinit. Va trebui să se arunce pe - balconul
pe care era Alee. Dacă greşea...
Alee o privea, plin de încredere.
- Nu privi în jos, spuse el. închide ochii şi lasă-teîn jos. Te voi prinde.
âncercă. Respiră adânc o dată, apoi încă o dată. Ştia că va trebui să lase ţigla din
mână şi totuşi nu îndrăznea. Degetele ei îngheţaseră.